Cap. 12 Reformaţiunea în Franţa

 

Protestul din Speier şi Confesiunea de la Augsburg, care au marcat biruinţa Reformaţiunii în Germania, au fost urmate de ani de luptă şi întuneric. Slăbit de neînţelegerile dintre susţinătorii săi şi asaltat de duşmani puternici, se părea că protestantismul avea să fie total distrus. Mii şi-au pecetluit mărturia cu sângele lor. A izbucnit războiul civil; cauza protestantă a fost trădată de unii dintre partizanii ei de frunte; cei mai nobili dintre prinţii reformaţi au căzut în mâinile împăratului şi au fost târâţi ca prizonieri din oraş în oraş. Dar în clipa aparentei lui biruinţe, împăratul a fost lovit de înfrângere. El a văzut prada scăpându-i din mâini şi a fost obligat în cele din urmă să dea libertate învăţăturilor pe care ambiţia vieţii sale a fost să le distrugă. Îşi irosise împărăţia, comorile şi chiar viaţa pentru a nimici erezia. Acum şi-a văzut armatele slăbite de lupte, visteria secată, multele lui regate ameninţate cu răscoală, în timp ce peste tot credinţa pe care el se străduise zadarnic să o distrugă se răspândise cu putere. Carol al V-lea se luptase împotriva Atotputerniciei. Dumnezeu spusese: "Să fie lumină!" Dar împăratul căutase ca întunericul să nu fie îndepărtat. Planurile lui se năruiseră şi, îmbătrânit înainte de vreme, obosit de lupte îndelungate, a abdicat de la tron şi a sfârşit într-o mânăstire.

În Elveţia, ca şi în Germania, au venit zile întunecate pentru Reformaţiune. În timp ce multe cantoane au primit credinţa reformată, altele s-au prins cu stăruinţă oarbă de crezul Romei. Persecutarea acelora care doreau să primească adevărul a dat naştere în cele din urmă la un război civil. Zwingli şi mulţi dintre aceia care se uniseră cu el în lucrarea de reformă au căzut pe câmpul însângerat de la Cappel. Oecolampadius, doborât de aceste dezastre grozave, a murit la scurtă vreme după aceea. Roma era biruitoare şi în multe locuri se părea că va câştiga tot ce pierduse. Dar Acela ale cărui sfaturi sunt veşnice nu Şi-a uitat nici cauza şi nici poporul Său. Mâna Sa urma să le aducă eliberarea. El a ridicat în alte ţări lucrători pentru a duce mai departe Reformaţiunea.

În Franţa, mai înainte de a se auzi de numele lui Luther ca reformator, începuse deja să se crape de ziuă. Unul dintre primii care a dus lumina a fost bătrânul Lefčvre, bărbat de o cultură vastă, profesor la universitatea din Paris şi în acelaşi timp un catolic sincer şi zelos. În studiile lui cu privire la literatura antică, i-a fost atrasă atenţia către Biblie şi a introdus studiul ei printre studenţi.

Lefčvre era un adorator înflăcărat al sfinţilor şi şi-a făcut planul să alcătuiască o istorie a sfinţilor şi martirilor aşa cum erau daţi în legendele bisericii. Aceasta era o lucrare care necesita multă muncă; când făcuse deja un progres considerabil în această direcţie, gândind că ar putea avea un ajutor considerabil din Biblie, a început studiul ei cu acest scop. Aici a găsit desigur sfinţi, dar nu ca aceia care figurau în calendarul roman. Un potop de lumină divină i-a inundat atunci mintea. Cu uimire şi dezgust, s-a îndepărtat de scopul pe care şi-l propusese şi s-a devotat cu totul Cuvântului lui Dumnezeu. A început de îndată să predice adevărurile preţioase pe care le-a descoperit în el.

În anul 1512, înainte ca Luther sau Zwingli să fi început lucrarea Reformaţiunii, Lefčvre scria: "Dumnezeu este acela care ne dă prin credinţă acea neprihănire care numai prin har ne îndreptăţeşte pentru viaţa veşnică" (Wylie, b.13, cap.1). Şi stăruind asupra tainelor mântuirii, el exclama: "O, ce măreţie de nespus este în această tranzacţie: Cel fără de păcat este condamnat, iar cel vinovat este achitat; Cel binecuvântat poartă blestemul, iar cel blestemat este binecuvântat; Viaţa moare, iar cel mort primeşte viaţa; slava este acoperită de batjocură, iar cel care nu cunoştea decât ocara este îmbrăcat în slavă" (D Aubigné, b.12, cap.2, ed.engl.).

Şi în timp ce învăţa că slava mântuirii aparţine numai lui Dumnezeu, mai declara că datoria de a asculta aparţine omului. "Dacă eşti un membru al bisericii lui Hristos", spunea el, "eşti un membru al trupului Său; dacă eşti din trupul Său, atunci eşti plin de fire dumnezeiască. O, dacă oamenii ar putea pătrunde înţelesul acestui privilegiu, s-ar păstra curaţi, neprihăniţi şi sfinţi şi ar privi toată onoarea lumii acesteia ca o ocară, în comparaţie cu mărirea lăuntrică ascunsă ochiului omenesc" (idem, b.12, cap.2).

Printre studenţii lui Lefčvre erau unii care ascultau cu atenţie la cuvintele lui şi care, multă vreme după ce glasul învăţătorului avea să fie adus la tăcere, urmau să continue a vesti adevărul. Unul dintre aceştia a fost Guillaume Farel. Fiu din părinţi evlavioşi şi educat să primească cu credinţă deplină învăţăturile bisericii, el putea, împreună cu apostolul Pavel, să spună despre sine: "Ca Fariseu am trăit după cea mai strictă sectă a religiei noastre" (Fapte 26,5). Catolic devotat, el ardea de râvna de a distruge pe toţi aceia care ar fi îndrăznit să se împotrivească bisericii. "Aş fi scrâşnit din dinţi ca un lup înfuriat, spunea el mai târziu, referindu-se la această perioadă a vieţii sale, dacă aş fi auzit pe cineva vorbind împotriva papei" (Wylie, b.13, cap.2). Fusese neobosit în adorarea sfinţilor împreună cu Lefèvre, vizitând toate bisericile din Paris, închinându-se la altare şi împodobind cu daruri sfintele moaşte. Dar aceste rânduieli nu i-au putut aduce pacea sufletului. Convingerea cu privire la păcat a pus stăpânire pe sufletul lui, deoarece toate faptele de penitenţă pe care le-a săvârşit nu îi aduseseră pacea. Asemenea unui glas din cer a ascultat cuvintele reformatorului: "Mântuirea este prin har. Cel nevinovat este condamnat, iar criminalul este achitat. Numai crucea lui Hristos este aceea care deschide porţile cerului şi închide porţile iadului" (idem, b.13, cap.2).

Farel a primit adevărul cu bucurie. Printr-o pocăinţă ca aceea a lui Pavel, s-a întors din pustiul tradiţiei la libertatea fiilor lui Dumnezeu. "În locul unei inimi ucigaşe de lup turbat, s-a întors", spunea el, "liniştit ca un miel blând şi nevinovat având inima cu totul depărtată de papa şi predată lui Isus Hristos" (D'Aubigné, b.12, cap.3).

În timp ce Lefčvre continua să răspândească lumina printre studenţi, Farel, tot aşa de zelos pentru cauza lui Hristos cum fusese şi în aceea a papei, a ieşit să vestească adevărul în public. Un demnitar al bisericii, episcopul de Meaux, s-a unit imediat după aceea cu ei. Alţi profesori, care se bucurau de mare vază pentru priceperea şi cultura lor, s-au unit şi ei în vestirea Evangheliei, şi aceasta a câştigat adepţi în toate clasele, de la casele meseriaşilor şi ţăranilor şi până la palatul regelui. Sora lui Francisc I, monarhul conducător de atunci, a primit credinţa reformată. Însuşi regele şi regina mamă păreau într-un timp că îi sunt favorabili, în timp ce reformatorii priveau cu mari nădejdi către timpul când Franţa avea să fie câştigată pentru Evanghelie.

Dar nădejdile lor nu aveau să se împlinească. Încercări şi persecuţii îi aşteptau pe ucenicii lui Hristos. Totuşi, acestea erau ascunse cu îndurare de ochii lor. A intervenit un timp de pace, pentru ca ei să se întărească spre a face faţă furtunii, astfel că Reformaţiunea a făcut progrese repezi. Episcopul de Meaux lucra cu râvnă în dioceza lui pentru a instrui atât clerul, cât şi poporul. Preoţii ignoranţi şi imorali au fost îndepărtaţi şi, atât cât a fost posibil, au fost înlocuiţi cu bărbaţi instruiţi şi evlavioşi. Episcopul dorea foarte mult ca poporul lui să aibă acces la Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrul acesta a fost îndeplinit în scurtă vreme. Lefèvre şi-a luat răspunderea traducerii Noului Testament; şi chiar în timp ce Biblia germană a lui Luther ieşea de sub tipar la Wittenberg, Noul Testament în limba franceză era publicat la Meaux. Episcopul n-a cruţat nici muncă, nici cheltuială pentru ca acesta să fie difuzat în parohiile lui şi în curând ţăranii din Meaux erau în posesia Sfintelor Scripturi.

Precum călătorii sfârşiţi de sete salută cu bucurie un izvor de apă vie, tot aşa au primit aceste suflete solia cerului. Lucrătorii câmpului, meseriaşii din ateliere îşi uşurau truda lor zilnică, vorbind despre adevărurile preţioase ale Bibliei. Seara, în loc să plece la cârciumă, se adunau în case pentru a citi Cuvântul lui Dumnezeu şi a se uni în rugăciuni şi laudă. O mare schimbare s-a văzut în scurtă vreme în aceste comunităţi. Deşi aparţinând clasei mai umile, ţărănimea neînvăţată care trudea din greu, puterea reformatoare şi înălţătoare a harului divin a fost văzută în viaţa ei. Umili, iubitori şi sfinţi, ei stăteau ca martori pentru ceea ce va împlini Evanghelia cu aceia care o primesc în sinceritate.

Lumina aprinsă la Meaux şi-a răspândit în depărtări razele sale. În fiecare zi numărul convertiţilor creştea. Mânia ierarhiei romane a fost pentru o vreme ţinută în frâu de rege, care dispreţuia bigotismul îngust al călugărilor; dar în cele din urmă, conducătorii papali au biruit. S-au înălţat rugurile. Episcopul de Meaux, constrâns să aleagă între foc şi retractare, a acceptat calea cea mai uşoară; dar, în ciuda căderii conducătorului, turma a rămas statornică. Totuşi, mulţi au mărturisit pentru adevăr în mijlocul flăcărilor. Prin curajul şi credincioşia lor pe rug, aceşti umili creştini au vorbit înaintea a mii de oameni care în zilele de pace nu auziseră mărturia lor.

Nu numai cel umil şi sărac a avut curajul să mărturisească pentru Hristos în mijlocul suferinţelor şi batjocurilor. În sălile domneşti ale castelelor şi palatelor, se aflau suflete nobile care preţuiau adevărul mai presus de bogăţie, rang sau chiar viaţă. Armura regală ascundea inimi mai nobile şi mai statornice decât mantia şi mitra episcopală. Louis de Berquin era de origine nobilă. Era un cavaler curajos şi curtenitor, devotat studiului, cuviincios şi manierat şi cu o morală fără pată. "El era, spune un scriitor, un mare adept al instituţiilor papale, precum şi un serios ascultător al liturghiilor şi al predicilor" şi a încoronat aceste virtuţi tratând luteranismul cu mare dispreţ". Dar, asemenea multor altora conduşi în mod providenţial la Biblie, a fost uimit când a descoperit în ea "nu învăţăturile Romei, ci învăţăturile lui Luther" (Wylie, b.13, cap.9). De aici înainte el s-a devotat cu totul cauzei Evangheliei. "Cel mai cult dintre nobilii Franţei", geniul şi elocinţa lui, curajul şi zelul lui eroic neînfricat şi marea lui influenţă la curte - căci era un favorit al regelui - l-au făcut să fie privit de mulţi ca fiind cel destinat a deveni reformatorul ţării sale. Beza spunea: "Berquin ar fi putut fi un al doilea Luther, dacă ar fi găsit în Francisc I un al doilea elector". "El este mai rău decât Luther, se tânguiau papistaşii" (idem, b.13, cap.9). Fără îndoială, era mai de temut pentru romaniştii din Franţa. L-au aruncat în temniţă ca pe un eretic, dar a fost pus în libertate de rege. Lupta a continuat ani de zile. Francisc, oscilând între Roma şi Reformaţiune, uneori tolera şi alteori restrângea zelul aprig al călugărilor. Berquin a fost întemniţat de trei ori de autorităţile papale, numai pentru a fi eliberat de monarh care, admirându-i geniul şi caracterul lui nobil, a refuzat să-l jertfească răutăţii ierarhiei papale.

Berquin a fost avertizat în repetate rânduri cu privire la primejdia care-l ameninţa în Franţa şi a fost îndemnat să urmeze calea acelora care-şi găsiseră siguranţa într-un exil voluntar. Erasmus cel timid şi oportunist, care, cu toată minunăţia erudiţiei lui, n-a reuşit niciodată să se ridice la măreţia morală care ţine mai puţin la viaţă şi onoruri decât la adevăr, îi scria lui Berquin: "Cere să fii trimis ca ambasador în vreo ţară străină; du-te şi lucrează în Germania. Cunoşti pe Beda şi pe alţii ca el - el este un monstru cu o mie de capete, care aruncă venin în toate părţile. Vrăjmaşii tăi se numesc legiune. Dacă ar fi cauza ta mai bună decât aceea a lui Isus Hristos, ei nu te-ar lăsa până nu te-ar distruge în mod mizerabil. Nu te încrede prea mult în protecţia regelui. În orice caz, nu mă compromite la facultatea de teologie" (idem, b.13, cap.9).

Dar pe măsură ce primejdiile se înmulţeau, râvna lui Berquin nu făcea decât să se întărească şi mai mult. Departe de a adopta politica prudentă şi sfatul lui Erasmus, el s-a hotărât să treacă la măsuri şi mai îndrăzneţe. El nu avea să rămână doar în apărarea adevărului, ci urma să atace rătăcirea. Acuzaţia de erezie pe care romaniştii căutau să i-o atribuie el o arunca asupra lor. Cei mai activi şi mai înverşunaţi adversari ai lui erau doctorii erudiţi şi călugării departamentului teologic al marii universităţi din Paris, una dintre cele mai înalte autorităţi eclesiastice atât a oraşului, cât şi a naţiunii. Din scrierile acestor doctori, Berquin a extras douăsprezece propoziţii pe care le-a declarat în public ca fiind "contra Bibliei şi eretice" şi a cerut regelui să judece în această dispută.

Monarhul, bucuros de a pune la probă puterea şi isteţimea fruntaşilor în luptă şi bucuros pentru ocazia de a umili mândria acestor călugări îngâmfaţi, a poruncit romaniştilor să-şi apere cauza cu Biblia. Dar ei ştiau că această armă nu-i va ajuta; întemniţarea, chinul şi rugul erau armele pe care ştiau să le mânuiască mai bine. Zarurile erau aruncate şi s-au văzut gata să cadă în groapa în care nădăjduiseră să îl arunce pe Berquin. Înspăimântaţi, priveau în jur să găsească o cale de scăpare.

"Chiar în vremea aceea, a fost batjocorită o icoană a fecioarei la colţul unei străzi. S-a produs o mare agitaţie în oraş. Mulţimi de oameni s-au adunat în locul acela ca să-şi exprime indignarea şi mâhnirea. Însuşi împăratul era profund mişcat. Aceasta era o situaţie pe care călugării o puteau întoarce în favoarea lor şi s-au grăbit să tragă foloase. "Acestea sunt roadele învăţăturii lui Berquin", strigau ei. "Totul este gata să fie distrus - religia, legile şi chiar tronul - de către această conspiraţie luterană" (idem, b.13, cap.9).

Berquin a fost iarăşi arestat. Regele a plecat din Paris, iar călugării au fost lăsaţi astfel să-şi aducă planul la îndeplinire. Reformatorul a fost cercetat şi condamnat la moarte şi, pentru ca Francisc să nu mai intervină în favoarea lui, sentinţa a fost executată chiar în ziua în care a fost pronunţată. La amiază, Berquin era condus spre locul execuţiei. O mulţime imensă se adunase să fie martoră la acest eveniment şi mulţi au văzut cu uimire şi cu presimţiri triste că victima fusese aleasă din cea mai bună şi mai curajoasă dintre familiile nobile din Franţa. Uimirea, indignarea, batjocura şi ura amară întunecau feţele acelei mulţimi furioase; dar pe o singură faţă nu se vedea nici o umbră. Gândurile martirului erau departe de scena aceea plină de frământare; el era conştient numai de prezenţa Domnului Său.

Nu lua în seamă nimic; nici carul mizerabil în care era dus, nici feţele aspre şi respingătoare ale persecutorilor lui şi nici moartea groaznică la care mergea. Acela care trăieşte, care a fost mort şi care este viu în vecii vecilor şi care are cheile morţii şi ale locuinţei morţilor era alături de el. Faţa lui Berquin radia de lumina şi pacea cerului. Se îmbrăcase cu o haină frumoasă, purtând "o pelerină de catifea, o jiletcă de satin şi damasc şi pantaloni auriţi" (D'Aubigné, History of the Reformation in Europa in the Time of Calvin, b.2, cap.16). Era pe punctul de a-şi mărturisi credinţa înaintea Împăratului împăraţilor şi a Universului care stătea ca martor şi nici un murmur nu trebuia să-i întunece bucuria.

În timp ce procesiunea înainta încet pe străzile aglomerate, oamenii observau cu uimire pacea neumbrită de nor a sufletului său, triumful plin de bucurie din priviri şi comportamentul său. "El este, spuneau ei, ca unul care stă într-un templu şi meditează la lucrurile sfinte" (Wylie, b.13, cap.9).

La rug, Berquin a încercat să adreseze câteva cuvinte poporului; dar călugării, temându-se de cuvântul său, au început să strige, ostaşii să zăngăne armele, astfel că larma lor a acoperit glasul martirului. În felul acesta, în anul 1529, cea mai înaltă autoritate literară şi eclesiastică a Parisului cultivat a dat gloatelor din anul 1793 exemplul mârşav de a înăbuşi pe eşafod cuvintele sacre ale unui muribund" (idem, b.13, cap.9).

Berquin a fost strangulat, iar corpul i-a fost mistuit de flăcări. Vestea morţii sale a provocat mare întristare prietenilor Reformaţiunii din toată Franţa. Dar exemplul lui n-a fost uitat. "Şi noi suntem gata, spuneau martorii adevărului, să mergem cu bucurie la moarte, aţintindu-ne privirea către viaţa ce va să vie" (D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.2, cap.16).

În timpul persecuţiei din Meaux, pentru că învăţătorilor credinţei reformate li s-a luat dreptul de a predica, ei au plecat în alte locuri. Lefčvre plecă fără întârziere în Germania. Farel s-a reîntors în oraşul lui natal din răsăritul Franţei pentru a răspândi lumina în patria copilăriei lui. Abia sosiră aici veştile cu privire la cele întâmplate la Meaux şi adevărul pe care el îl propovăduia cu zel neînfricat a şi găsit ascultători. Imediat autorităţile l-au adus la tăcere şi a fost alungat din oraş. Pentru că nu mai putea lucra pe faţă, Farel străbătea câmpiile şi satele, învăţând în locuinţe particulare, pe pajişti retrase şi făcându-şi adepţi şi găsind adăpost în păduri şi peşterile stâncoase care fuseseră deseori umblate de el în copilărie. Dumnezeu îl pregătea pentru încercări şi mai mari. "Necazurile, persecuţiile şi uneltirile Satanei, despre care am fost avertizat, nu mi-au lipsit, spunea el, sunt mult mai aspre decât aş fi putut purta, dar Dumnezeu este Tatăl meu; El S-a îngrijit şi Se va îngriji totdeauna de puterea pe care o cer" (D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.12, cap.9).

Ca şi în zilele apostolice, persecuţia "a lucrat mai degrabă la înaintarea Evangheliei" (Filip.1,12). Alungaţi din Paris şi Meaux, "ei s-au răspândit mergând din loc în loc şi propovăduind Cuvântul" (Fapte 8,4). Şi în felul acesta lumina şi-a croit drum în multe din provinciile îndepărtate ale Franţei.

Dumnezeu Îşi pregătea însă lucrători pentru extinderea cauzei Sale. Într-una din şcolile Parisului, se afla un tânăr liniştit, prevăzător, dând dovadă de o minte puternică şi pătrunzătoare, care se distingea atât prin curăţia vieţii lui fără pată, prin silinţa la studii, cât şi prin evlavia sa. Talentele şi sârguinţa lui au făcut din el în scurtă vreme mândria colegiului şi se anticipa cu încredere că Jean Calvin va deveni unul dintre cei mai pricepuţi şi mai onoraţi apărători ai bisericii. Dar o rază a luminii divine pătrunse înăuntrul zidurilor scolasticismului şi superstiţiei de care era înconjurat Calvin. Nu fără teamă a aflat el despre învăţăturile cele noi, dar nu se îndoia cu nimic că ereticii meritau focul căruia îi erau încredinţaţi. Dar, fără să-şi dea seama, a fost adus faţă în faţă cu erezia şi constrâns să pună la probă puterea teologiei romane în combaterea învăţăturilor protestante.

La Paris, se afla un văr al lui Calvin care primise reforma. Cei doi veri se întâlneau adesea şi discutau problemele care tulburau creştinătatea. În lume sunt doar două religii, spunea Olivetan, protestantul. Există o categorie de religii pe care le-au inventat oamenii şi în care omul se mântuieşte prin ceremonii şi prin fapte bune; cealaltă este religia care este descoperită în Biblie şi care învaţă pe om să caute mântuirea numai în harul fără plată al lui Dumnezeu.

"Mie nu-mi trebuie noile voastre doctrine, exclamă Calvin, îţi închipui tu că am trăit toată viaţa mea în rătăcire?" (Wylie, b.13, cap.7).

Dar în mintea lui s-au trezit gânduri pe care nu le putea alunga. Singur în camera lui, cugeta la cuvintele vărului său. În curând se convinse de starea sa de păcătoşenie şi s-a văzut fără Mijlocitor, înaintea unui Judecător sfânt şi drept. Mijlocirea sfinţilor, faptele bune, ceremoniile bisericii, toate acestea erau neputincioase pentru ispăşirea păcatului. Nu vedea înainte nimic altceva decât întunericul disperării veşnice. În zadar au încercat savanţii bisericii să-i aline durerea. Mărturisirile şi penitenţele erau îndeplinite în zadar; acestea nu puteau împăca sufletul cu Dumnezeu.

Pe când era încă cuprins în aceste lupte sterile, Calvin, vizitând într-o zi din întâmplare una din pieţele publice, a văzut acolo arderea unui eretic. A rămas plin de uimire văzând pacea care cuprindea faţa martirului. În mijlocul chinurilor acelei morţi teribile şi sub condamnarea cea mai grozavă a bisericii, el dădea pe faţă o credinţă şi un curaj pe care tânărul student le-a pus în contrast dureros cu propria lui luptă şi întunecime, deşi trăia în cea mai strictă ascultare de biserică. El ştia că ereticii îşi întemeiau credinţa lor pe Biblie. S-a hotărât să o studieze şi să descopere, dacă va putea, taina bucuriei lor.

În Biblie L-a descoperit pe Hristos. "O, Tată, striga el, jertfa Lui a potolit mânia Ta, sângele Lui a spălat necurăţiile mele; crucea Lui a purtat blestemul meu; moartea Lui a făcut ispăşire pentru mine.

Am săvârşit multe nebunii, dar Tu ai pus Cuvântul Tău înaintea mea ca o făclie şi mi-ai atins inima pentru ca eu să socotesc o urâciune toate celelalte merite în afară de acelea ale lui Isus" (Martin, vol.3, cap.13).

Calvin fusese pregătit pentru a deveni preot. Pe când avea numai 12 ani, fusese numit capelan la conducerea unei biserici mici şi capul îi fusese tuns de către episcop în conformitate cu canoanele bisericii. El n-a primit consacrarea şi nici n-a îndeplinit îndatoririle unui preot, ci a devenit membru al clerului, purtând titlul slujbei şi primind o indemnizaţie pentru aceasta.

Văzând că nu va putea deveni niciodată preot, s-a îndreptat peste o vreme către studiul dreptului, dar până la urmă părăsi şi acest plan, hotărându-se să-şi devoteze viaţa Evangheliei. Dar a ezitat să devină un învăţător public. Era din fire timid şi era împovărat de simţul gravei răspunderi a poziţiei lui, dorind să se devoteze în continuare studiului. Însă insistenţele sincere ale prietenilor l-au ajutat în cele din urmă să aleagă partea cea bună. "Este un lucru minunat, spunea el, ca cineva cu o origine atât de umilă să fie înălţat la o atât de mare demnitate" (Wylie, b.13, cap.9).

În mod liniştit, Calvin îşi începu lucrarea sa, iar cuvintele îi erau ca roua care cade pentru a înviora pământul. Părăsise Parisul şi acum se afla într-un orăşel de provincie sub protecţia prinţesei Margareta, care, din dragoste pentru Evanghelie, îşi întinsese protecţia asupra ucenicilor acesteia. Calvin era încă tânăr, cu un comportament amabil şi lipsit de pretenţii. Lucrarea lui a început cu oamenii în căminurile lor. Înconjurat de membrii familiei, el citea Biblia şi descoperea adevărurile mântuirii. Aceia care auzeau solia duceau vestea cea bună şi altora şi în scurtă vreme învăţătorul Calvin a pornit, a trecut în afara oraşului, în cătunele şi oraşele din jur. El găsea intrare atât în castele, cât şi în colibe şi înainta punând temelia bisericilor care urmau să depună o mărturie neînfricată în favoarea adevărului.

Peste câteva luni se afla iarăşi la Paris. În cercul învăţaţilor şi studenţilor domnea o agitaţie neobişnuită. Studiul limbilor vechi condusese pe oameni la Biblie şi mulţi, ale căror inimi nu fuseseră atinse de adevărurile ei, le puneau continuu în discuţie şi chiar se luptau cu apărătorii romanismului. Calvin, deşi era un luptător aprig în domeniul disputei teologice, avea de îndeplinit o misiune mai înaltă decât aceea a scolasticilor zgomotoşi. Minţile oamenilor fuseseră trezite şi acum venise timpul să li se descopere adevărul. În timp ce sălile universităţii erau pline de zgomotul disputei teologice, Calvin îşi croise drum din casă în casă, deschizând Biblia înaintea oamenilor şi vorbindu-le despre Hristos cel crucificat.

În providenţa lui Dumnezeu, Parisul trebuia să primească o nouă invitaţie de a primi Evanghelia. Chemarea lui Lefèvre şi a lui Farel fusese lepădată, dar solia trebuia să fie auzită din nou de către toate clasele din marea metropolă. Pe de altă parte, regele, influenţat fiind de consideraţii politice, nu se aşezase cu totul de partea Romei pentru a lupta împotriva Reformaţiunii. Margareta, sora lui, mai nutrea încă nădejdea că protestantismul avea să triumfe în Franţa. Ea era hotărâtă ca credinţa reformată să fie predicată în Paris. În absenţa regelui, ea a poruncit unui pastor protestant să predice în bisericile oraşului. Dar când demnitarii papali au interzis această acţiune, prinţesa deschise uşile palatului pe faţă. Un apartament a fost amenajat drept capelă şi s-a anunţat că, în fiecare zi la o oră anumită, urma să fie ţinută o predică, iar oamenii de orice rang şi stare erau invitaţi să participe. Mulţimile se îmbulzeau la slujbă. Nu numai capela, dar şi anticamerele şi sălile erau ticsite. În fiecare zi se adunau cu miile - nobili, bărbaţi de stat, jurişti, negustori şi meseriaşi. Regele, în loc de a interzice adunările, a poruncit ca două biserici din Paris să fie deschise. Niciodată mai înainte nu fusese oraşul atât de mişcat de Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul vieţii venit din ceruri părea să fie coborât peste oameni. Cumpătarea, curăţia, ordinea şi hărnicia au luat locul beţiei, moravurilor uşoare, certurilor şi trândăviei.

Dar nici ierarhia papală nu era inactivă. Deoarece regele încă refuza să interzică predicarea, clerul s-a îndreptat către poporul de rând. N-a fost cruţat nici un mijloc pentru a trezi temerile, prejudecăţile şi fanatismul mulţimii neştiutoare şi superstiţioase. Supunându-se orbeşte învăţătorilor falşi, Parisul, ca şi Ierusalimul din vechime, n-a cunoscut nici vremea cercetării lui şi nici lucrurile care puteau să-i dea pacea. Timp de doi ani Cuvântul lui Dumnezeu a fost predicat în capitală; dar în timp ce mulţi primiseră Evanghelia, majoritatea poporului o lepădase. Francisc făcuse o demonstraţie de toleranţă numai pentru a sluji scopurilor lui şi papistaşii au reuşit să recâştige avantajul. Din nou bisericile au fost închise, iar rugul a fost din nou aprins.

Calvin era încă la Paris, pregătindu-se prin studiu, meditaţie şi rugăciune pentru lucrările lui viitoare şi continuând să răspândească lumina. În cele din urmă însă, a fost pus sub urmărire, iar autorităţile s-au hotărât să-l ardă pe rug. Socotindu-se sigur în ascunzătoarea lui, nu era stăpânit de simţul primejdiei, când prietenii au dat buzna în camera lui cu vestea că autorităţile erau gata să-l aresteze. Chiar în clipa aceea se auzi o ciocănitură puternică la poarta de la intrare. Nu mai era nici o clipă de pierdut. Câţiva prieteni au ţinut pe ofiţeri la uşă, pe când ceilalţi îl ajutau pe reformator să coboare pe o fereastră; apoi, cu mare grabă, şi-a croit drum spre periferia oraşului. Găsind adăpost în căsuţa unui muncitor care era prieten al reformei, s-a îmbrăcat în hainele gazdei şi, ducând pe umeri o sapă, a pornit mai departe. Călătorind spre miazăzi, şi-a găsit refugiu pe moşiile Margaretei (vezi D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.2, cap.3).

Aici a rămas câteva luni în siguranţă, sub protecţia prietenilor lui puternici, şi s-a angajat ca şi mai înainte în studiu. Dar inima lui era împovărată de evanghelizarea Franţei şi nu putea rămâne multă vreme inactiv. De îndată ce furtuna s-a domolit puţin, a căutat un nou câmp de lucru în Poitiers, unde era o universitate şi unde noile concepţii fuseseră deja primite favorabil. Oameni din toate clasele sociale ascultau cu bucurie Evanghelia. Ea nu era predicată în public, ci în locuinţa primarului şi adesea în grădina publică, unde Calvin desfăşura cuvintele vieţii veşnice acelora care doreau să asculte. După o vreme, când numărul ascultătorilor a crescut, au socotit că este mai sigur să se adune în afara oraşului. O peşteră dintr-o trecere îngustă şi adâncă, unde copacii şi stâncile păreau suspendate şi făceau ca ascunzătoarea să fie şi mai tainică, a fost aleasă ca loc de adunare. Grupe mici de oameni care părăseau oraşul, venind din direcţii deosebite, se întâlneau în afară. În acest loc retras Biblia era citită cu glas tare şi explicată. Tot aici s-a celebrat Cina Domnului pentru prima dată de către protestanţii din Franţa. Din această biserică mică au şi ieşit mai mulţi evanghelişti credincioşi.

Dar Calvin s-a întors din nou la Paris. Încă nu putea renunţa la speranţa că Franţa ca naţiune va primi reforma. Dar a găsit aproape toate uşile închise pentru lucrarea sa. A predica Evanghelia aici însemna să meargă direct la rug, aşa că în cele din urmă s-a hotărât să plece în Germania. De abia a părăsit Franţa, că o aprigă furtună s-a şi dezlănţuit asupra protestanţilor; dacă ar fi rămas acolo, cu siguranţă că ar fi fost cuprins şi el în dezastrul dezlănţuit.

Reformatorii francezi, dorind să-şi vadă patria în pas cu Germania şi Elveţia, s-au hotărât să dea o lovitură îndrăzneaţă împotriva superstiţiilor Romei, care să trezească întreaga naţiune. Ca urmare, într-o noapte au aşezat în toată Franţa pancarte în care atacau liturghia. Dar, în loc să facă să înainteze Reforma, acest act de un zel necontrolat şi greşit plănuit a adus ruină nu numai peste propagatorii ei, ci şi peste prietenii credinţei reformate din întreaga Franţă. Ea a dat romaniştilor ceea ce ei dori-seră de multă vreme - un pretext pentru a cere distrugerea totală a ereticilor ca agitatori primejdioşi pentru stabilitatea tronului şi pentru pacea naţiunii.

Una dintre aceste pancarte a fost aşezată de o mână ascunsă - a unui prieten imprudent sau poate a unui duşman perfid - lucrul acesta nu se va şti niciodată - pe uşa camerei particulare a regelui. Monarhul s-a umplut de mânie. În această publicaţie, superstiţiile care primiseră venerarea de-a lungul veacurilor erau atacate de o mână necruţătoare. Dar cutezanţa fără egal de a strecura aceste declaraţii clare şi şocante chiar în locuinţa regelui a trezit mânia acestuia. Câteva momente, la vederea ei, rămase mut de uimire şi tremurând. Apoi îşi manifestă mânia în această hotărâre teribilă: "Toţi aceia care sunt bănuiţi de erezia luterană să fie prinşi. Îi voi extermina pe toţi" (idem). Zarurile fuseseră aruncate. Regele s-a hotărât să treacă întru totul de partea Romei.

Imediat au fost luate măsuri pentru arestarea oricărui luteran din Paris. Un biet meseriaş, adept al credinţei reformate, care era obişnuit să invite pe credincioşi la adunările lor secrete, a fost arestat şi sub ameninţarea cu arderea pe rug i s-a poruncit să conducă pe emisarul papal la casa fiecărui protestant din oraş. El a refuzat cu groază această propunere josnică, dar în cele din urmă teama de flăcări a învins, iar el a consimţit să devină trădătorul fraţilor lui. Precedat de ostie şi înconjurat de o suită de preoţi cu cădelniţe, de călugări şi soldaţi, Morin, detectivul regal, împreună cu trădătorul străbătea încet şi tăcut străzile oraşului. Demonstraţia se pretindea a fi făcută în cinstea sfântului sacrament, "ca un act de ispăşire pentru insulta adusă liturghiei de către protestanţi. Dar înapoia acestei procesiuni fusese conceput un plan monstruos. Atunci când sosea în dreptul casei unui luteran, trădătorul făcea un semn, dar nu rostea nici un cuvânt. Procesiunea se oprea, se intra în casă, familia era târâtă şi pusă în lanţuri, iar ceata groaznică pornea mai departe în căutarea altor victime. "N-a fost cruţată nici o casă, mare sau mică, nici colegiile universităţii din Paris" Morin făcea tot oraşul să tremure" era domnia teroarei" (idem, b.4, cap.10).

Victimele erau trimise la moarte în chinuri groaznice, dându-se porunci deosebite ca focul să fie potrivit spre a le prelungi agonia. Dar ei mureau ca nişte biruitori. Statornicia lor a fost neclintită, iar pacea lor neumbrită. Prigonitorii, neputând să le clintească statornicia, se simţeau înfrânţi. "Eşafoadele erau înălţate în toate cartierele Parisului, iar rugurile aprinse continuu, având drept scop să răspândească groaza de erezie prin extinderea execuţiilor. Dar în cele din urmă folosul rămase de partea Evangheliei. Tot Parisul a fost în stare să vadă ce fel de oameni erau aceia care propagau învăţăturile cele noi. Nu exista amvon care să vorbească asemenea rugului martirilor. Bucuria curată care strălucea de pe feţele acestor oameni atunci când mergeau spre locul de execuţie, eroismul lor în mijlocul flăcărilor, blândeţea cu care iertau batjocurile transformau, în câteva clipe, mânia în milă şi ura în dragoste şi pledau cu o elocvenţă irezistibilă în favoarea Evangheliei" (Wylie, b.13, cap.20).

Preoţii, hotărâţi să ţină aprinsă furia poporului, au pus în circulaţie cele mai groaznice învinuiri împotriva protestanţilor. Au fost acuzaţi, de exemplu, că ar fi pus la cale masacrul catolicilor, răsturnarea guvernării şi asasinarea regelui. Dar nici o urmă de dovadă nu putea fi arătată în sprijinul acestor afirmaţii. Aceste prevestiri ale răului urmau să aibă totuşi o împlinire, în împrejurări foarte deosebite şi din cu totul alte motive şi alt caracter. Cruzimile la care au fost supuşi protestanţii nevinovaţi de către catolici au acumulat un fel de povară a răzbunării, care în veacurile următoare a adus chiar nenorocirea pe care ei şi-o închipuiseră ca venind peste rege, peste guvernul lui şi peste supuşi; dar a fost adusă de necredincioşi şi de papistaşi. Nu întărirea, ci persecutarea protestantismului a fost faptul care, după trei sute de ani, urma să aducă asupra Franţei calamităţi groaznice.

Bănuiala, neîncrederea şi teroarea pătrunseră în toate clasele societăţii. În mijlocul alarmei generale s-a văzut cât de adânc prinsese rădăcini învăţătura luterană în inimile oamenilor care aveau cea mai înaltă educaţie, influenţă şi nobleţe de caracter. Şi în această situaţie deodată au devenit libere multe posturi de încredere şi de cinste, din cauză că mulţi meseriaşi, tipografi, studenţi, profesori din universităţi, scriitori şi chiar oameni de la curte dispăruseră. Sute de oameni au fugit din Paris, exilându-se voluntar din locurile lor natale, în multe cazuri arătând în felul acesta că favorizaseră sau primiseră credinţa reformată. Papistaşii priveau în jur cu uimire la gândul că rămăseseră mulţi eretici în anonimat, care nu fuseseră nimiciţi. Furia lor s-a revărsat atunci peste mulţimile de victime mai umile care erau sub puterea lor. Închisorile gemeau şi chiar văzduhul părea că se întunecase de fumul rugurilor, aprinse pentru martorii Evangheliei.

Francisc I se mândrise, ca fiind promotorul în marea mişcare de redeşteptare culturală de la începutul sec. al XVI-lea. Îi plăcea să adune la curtea lui oameni erudiţi din orice ţară. Tocmai dragostei lui faţă de ştiinţă şi nemulţumirii cu privire la ignoranţa şi superstiţia călugărilor se datora, în mare măsură, îngăduinţa care fusese acordată Reformei. Dar, inspirat de zelul de a stârpi erezia, acest ocrotitor al ştiinţelor a dat un edict, prin care tipărirea a fost desfiinţată în toată Franţa. Francisc I ne oferă unul din acele exemple nenumărate care dovedesc că cultura intelectuală nu este o garanţie de ocrotire împotriva intoleranţei şi persecuţiei religioase.

Franţa, printr-o ceremonie solemnă şi publică, urma să se consacre cu totul operei de distrugere a protestantismului. Preoţii au cerut ca insulta adresată Cerului prin condamnarea liturghiei să fie ispăşită în sânge, iar regele, pentru binele poporului lui, să-şi dea în mod public consimţământul asupra acestui plan mârşav.

Ziua de 21 ianuarie 1535 a fost stabilită pentru acest ceremonial lugubru. Au fost stârnite temerile superstiţioase şi ura fanatică a întregii naţiuni, iar Parisul a fost asaltat de mulţimile care umpluseră străzile venind din toate împrejurimile. Ziua urma să fie inaugurată printr-o procesiune vastă şi impunătoare. Casele de pe drumul pe care urma să treacă procesiunea erau drapate în doliu şi din loc în loc erau ridicate altare. În faţa fiecărei uşi era aprinsă o torţă în cinstea "sfântului sacrament". Înainte de zorii zilei, procesiunea s-a format la palatul regelui. În faţă mergeau steagurile şi crucile mai multor parohii; după aceea locuitorii, mergând doi câte doi şi ducând torţe. Urmau cele patru ordine călugăreşti, fiecare în costumul lui specific. Apoi venea o renumită colecţie de moaşte. După toate acestea, eclesiasticii trufaşi veneau călări în mantiile lor de purpură şi stacojiu, împodobiţi cu pietre preţioase, o demonstraţie pompoasă şi strălucitoare.

"Ostia era purtată de episcopul Parisului sub un baldachin măreţ" purtat de patru prinţi de sânge nobil. După ostie urma regele" În ziua aceea Francisc I nu purta nici coroana şi nici haina de domnitor. Cu capul descoperit, cu ochii plecaţi şi în mână cu o lumânare aprinsă, regele Franţei a apărut în postura de penitent" (idem, b.13, cap.21). La fiecare altar se pleca în umilinţă, nu pentru ticăloşiile care-i mânjeau sufletul, nici pentru sângele nevinovat care-i păta mâinile, ci pentru păcatul groaznic al supuşilor lui care îndrăzniseră să condamne liturghia. După el veneau regina şi demnitarii statului, mergând şi ei doi câte doi, fiecare cu câte o torţă aprinsă.

Ca o parte a slujbelor zilei, însuşi monarhul s-a adresat oficialităţilor regatului în sala cea mare a palatului episcopului. Cu o faţă plină de amărăciune a apărut înaintea lor şi, în cuvinte de o elocvenţă mişcătoare, a deplâns "crima, hula, ziua de durere şi de dispreţ" care venise peste naţiune. Şi a chemat pe toţi supuşii credincioşi să ajute la stârpirea ereziei otrăvitoare care ameninţa Franţa cu ruina. "Cât este de adevărat, domnilor, că eu sunt regele vostru, spunea el, dacă aş vedea unul din membrele mele mânjite sau infectate de această putreziciune detestabilă, vi l-aş da să-mi fie tăiat" Mai mult, dacă aş vedea vreunul dintre copiii mei mânjiţi de ea, nu l-aş cruţa. L-aş da şi l-aş jertfi lui Dumnezeu". Şi încetinându-şi pledoaria înecat în lacrimi, toată adunarea plângea, exclamând într-un glas: "Vrem să trăim şi să murim pentru religia catolică!" (D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.4, cap.12).

Întunericul naţiunii care lepădase lumina adevărului deveni şi mai înspăimântător. Harul "care aduce mântuire" se arătase; dar Franţa, după ce a privit puterea şi sfinţenia lui, după ce mii au fost atraşi de frumuseţea lui divină, după ce oraşe şi sate fuseseră iluminate de razele lui, îşi întorsese spatele, alegând mai degrabă întunericul decât lumina. Oamenii respinseseră darul ceresc atunci când le fusese oferit. Ei numiseră răul bine şi binele rău, până când au căzut victime de bună voie propriei lor amăgiri de sine. Acum, cu toate că ar fi putut crede că în realitate făceau un serviciu lui Dumnezeu persecutând pe poporul Său, această sinceritate nu-i lăsa fără vină. Ei lepădaseră de bună voie lumina care i-ar fi salvat de amăgire, de împovărarea sufletului şi vina sângelui vărsat.

Un jurământ solemn de a stârpi erezia a fost făcut în catedrala cea mare, în care trei sute de ani mai târziu urma să fie întronată zeiţa raţiunii de către o naţiune care uitase pe Dumnezeul cel viu. Din nou se porni procesiunea, iar reprezentanţii Franţei s-au hotărât să înceapă lucrarea pe care juraseră să o aducă la îndeplinire. La distanţe mici fuseseră ridicate eşafoduri, pe care urmau să fie arşi de vii unii creştini protestanţi şi s-a aranjat ca lemnele să fie aprinse în clipa în care se apropia regele, iar procesiunea să se oprească pentru a vedea execuţia" (Wylie, b.13, cap.21). Amănuntele torturilor suferite de aceşti martiri pentru Hristos sunt prea sfâşietoare pentru a fi redate; dar din partea victimelor nu s-a manifestat nici o ezitare. Fiind silit să renege, unul dintre ei răspunse: "Nu fac decât să cred în ceea ce au predicat la început profeţii şi apostolii şi ceea ce au crezut toţi sfinţii. Credinţa mea are o încredere în Dumnezeu care va rezista tuturor puterilor iadului" (D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.4, cap.12).

Procesiunea se oprea din când în când la locurile de tortură. După ce a ajuns iarăşi la locul de unde plecase, la palatul regal, mulţimea s-a împrăştiat, iar regele şi prelaţii s-au retras, mulţumiţi de realizările zilei şi felicitându-se că lucrarea începută avea să fie continuată până la distrugerea totală a ereziei.

Evanghelia păcii pe care Franţa o lepădase avea să fie dezrădăcinată, iar rezultatele urmau să fie groaznice. Astfel, în ziua de 21 ianuarie 1793, la două sute cincizeci şi opt de ani din ziua în care Franţa se predase cu totul persecutării reformaţilor, o altă procesiune, având un scop cu totul deosebit, trecea pe străzile Parisului. "Împăratul era iarăşi figura centrală; iarăşi era frământare şi strigăte, iarăşi se auzea dorinţa după mai multe jertfe; iarăşi se ridicară eşafoadele întunecate; şi din nou scenele zilei s-au încheiat prin execuţii îngrozitoare; Ludovic al XVI-lea, luptându-se corp la corp cu temnicerii şi executorii lui, a fost târât până la butuc şi ţinut acolo cu forţa până când securea a căzut, iar capul lui tăiat s-a rostogolit pe eşafod" (Wylie, b.13, cap.21). Şi regele n-a fost singura victimă; aproape în acelaşi loc, două mii opt sute de fiinţe omeneşti au pierit de ghilotină în zilele sângeroase ale domniei Teroarei.

Reformaţiunea prezentase lumii o Biblie deschisă şi desigilase preceptele Legii lui Dumnezeu, susţinând cerinţele ei în faţa conştiinţei oamenilor. Iubirea Infinită descoperise oamenilor legile şi principiile cerului. Dumnezeu spusese: "Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: "Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!" (Deut.4,6). Când Franţa a lepădat acest dar al Cerului, ea a semănat seminţele anarhiei şi ruşinii, iar lucrarea inevitabilă a cauzei şi efectului a dus la Revoluţie şi la domnia Teroarei.

Cu mult înainte de persecuţia provocată de pancarte, îndrăzneţul şi înflăcăratul Farel fusese obligat să fugă din ţara lui natală. El a apărut în Elveţia şi, prin lucrările lui prin care a ajutat lucrarea lui Zwingli, a dus la înclinarea balanţei în favoarea Reformaţiunii. Urma să petreacă ultimii ani aici, cu toate acestea a continuat să exercite o influenţă hotărâtă asupra Reformei din Franţa. În primii ani ai exilului, eforturile lui au fost îndreptate în mod deosebit către răspândirea Evangheliei în ţara natală. A petrecut mult timp în predicare printre compatrioţii de lângă graniţă, unde cu o atenţie neobosită veghea asupra conflictului, ajutând prin cuvinte de încurajare şi sfat. Cu ajutorul altor exilaţi, scrierile reformatorilor germani au fost traduse în limba franceză şi împreună cu Biblia franceză au fost tipărite în cantităţi mari. Prin colportori, aceste lucrări au fost vândute pe scară largă în Franţa. Au fost date colportorilor cu un preţ mic şi în felul acesta câştigurile lucrării i-au făcut în stare să o ducă mai departe.

Farel şi-a început lucrarea în Elveţia, deghizat într-un învăţător umil. Repartizat într-o parohie izolată, s-a devotat educaţiei copiilor. Pe lângă învăţăturile şcolare obişnuite, el a introdus cu prudenţă adevărurile Bibliei, nădăjduind că prin copii va ajunge la părinţi. Pentru că erau unii care credeau, preoţii au hotărât să oprească lucrarea, iar oamenii superstiţioşi din regiune au fost aţâţaţi să se împotrivească. "Aceasta nu poate fi Evanghelia lui Hristos", susţineau preoţii, "deoarece predicarea ei nu aduce pace, ci război" (Wylie, b.14, cap.3). Asemenea primilor ucenici, când Farel era persecutat într-un oraş, fugea în altul. Din sat în sat, din oraş în oraş, el mergea călătorind pe jos, suferind de foame, de frig şi de oboseală şi peste tot viaţa îi era în primejdie. Predica în pieţe, în biserici, uneori la amvoanele catedralelor. Alteori găsea biserica goală; uneori predica îi era întreruptă de strigăte şi batjocuri; deseori era înlăturat cu forţa de la amvon. Nu o dată a fost prins de gloată şi bătut de moarte. Cu toate acestea el mergea înainte. Deşi deseori respins, cu o dârzenie neobosită, el se întorcea din nou la luptă; şi unul după altul, a văzut oraşele şi cetăţile care fuseseră bastioane ale papalităţii, deschizând porţile pentru Evanghelie. Parohia cea mică în care a lucrat la început a primit în scurtă vreme credinţa reformată. Oraşele Morat şi Neuchâtel au renunţat şi ele la riturile romano-catolice şi au îndepărtat chipurile idolatre din biserici.

Farel dorise de multă vreme să înfigă stindardul protestant în Geneva. Dacă acest oraş ar fi putut fi câştigat, ar fi devenit un centru pentru Reformaţiune în Franţa, Elveţia şi Italia. Cu această ţintă în faţă, şi-a continuat lucrarea până ce multe din oraşele şi satele din jur au fost câştigate. Apoi, împreună cu un singur însoţitor a intrat în Geneva. Dar nu i-a fost îngăduit să predice decât de două ori. Preoţii, încercând zadarnic să obţină condamnarea de către autorităţile civile, l-au chemat în faţa unui consiliu eclesiastic la care au venit cu arme ascunse sub mantii, hotărâţi să-i ia viaţa. În afara sălii, o gloată furioasă cu ciomege şi săbii a fost adunată pentru a fi sigură de moartea lui în caz că ar fi reuşit să scape de la consiliu. Dar prezenţa magistraţilor şi a forţei armate l-a salvat. A doua zi dis-de-dimineaţă, a fost condus împreună cu tovarăşul lui peste lac într-un loc sigur. În felul acesta s-a încheiat primul lui efort de a evangheliza Geneva.

Pentru încercarea următoare a fost aleasă o unealtă mai umilă - un tânăr atât de modest la înfăţişare, încât a fost tratat cu răceală chiar de către prietenii declaraţi ai Reformei. Oare ce putea face acesta acolo unde Farel a fost lepădat? Cum putea acesta, cu atât de puţin curaj şi experienţă, să înfrunte furtuna din faţa căreia cei mai puternici şi mai curajoşi fuseseră obligaţi să fugă? "Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul" (Zah. 4,6) "Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii pentru a face de ruşine pe cele tari". "Pentru că nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii". (1Cor. 1,27.25).

Froment şi-a început lucrarea ca învăţător. Adevărurile pe care le preda copiilor la şcoală, aceştia le repetau acasă. În curând, şi părinţii au venit să asculte explicaţia Bibliei, până când clasele s-au umplut de ascultători atenţi. Noi Testamente şi broşuri au fost distribuite gratuit şi ele ajungeau la mulţi care nu îndrăzneau să vină pe faţă să asculte învăţăturile cele noi. După o vreme, şi acest lucrător a fost obligat să fugă; dar adevărurile pe care le-a predat au pus stăpânire pe minţile oamenilor. Reformaţiunea fusese sădită şi continua să se întărească şi să se extindă. Predicatorii s-au reîntors şi prin lucrările lor cultul protestant a fost întemeiat în Geneva.

Oraşul se declarase deja de partea Reformaţiunii când Calvin, după multe călătorii şi greutăţi, a intrat pe porţile lui. Întorcându-se după o ultimă vizită în locul său de naştere, găsi drumul spre Basel barat de armatele lui Carol al V-lea, aşa că a fost obligat să meargă pe o rută ocolită la Geneva.

În această vizită Farel a recunoscut mâna lui Dumnezeu. Deşi Geneva primise credinţa protestantă, mai rămânea totuşi o mare lucrare de făcut acolo. Nu cu mulţimile sunt oamenii convertiţi la Dumnezeu, ci ca indivizi, lucrarea de renaştere trebuind să fie îndeplinită în inimă şi în conştiinţă prin puterea Duhului Sfânt şi nu prin decretele conciliilor. Cu toate că locuitorii Genevei lepădaseră autoritatea Romei, ei nu erau atât de pregătiţi să renunţe la viciile care se înrădăcinaseră sub dominaţia ei. A întemeia aici principiile cele curate ale Evangheliei şi a pregăti poporul să ocupe cu demnitate poziţia la care Providenţa îl chema nu era o sarcină deloc uşoară.

Farel era convins că a găsit în Calvin pe acela care se putea uni cu el în această lucrare. În numele lui Dumnezeu, l-a implorat pe tânărul evanghelist să rămână şi să lucreze acolo. Calvin s-a dat înapoi îngrozit. Timid şi iubitor de pace, evita legătura cu spiritul îndrăzneţ, independent şi chiar violent al locuitorilor din Geneva. Sănătatea lui firavă împreună cu deprinderile lui de a studia îl făceau să caute să se retragă. Crezând că prin pana lui ar putea servi mai bine cauza Reformei, dorea să găsească un loc liniştit pentru studiu şi de acolo, prin scris, să instruiască şi să întărească bisericile. Dar sfatul solemn al lui Farel i-a venit ca o chemare din cer pe care n-a îndrăznit să o refuze. "I s-a părut, spunea el, că mâna lui Dumnezeu s-a coborât din cer, că l-a prins şi l-a ţintuit irevocabil de locul pe care era atât de nerăbdător să-l părăsească" (D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.9, cap.17).

În timpul acesta, primejdii mari ameninţau cauza protestantă. Anatemele papei fulgerau împotriva Genevei şi naţiuni puternice o ameninţau cu distrugerea. Cum urma să reziste acest oraş mic în faţa ierarhiei papale, care deseori îi silise pe regi şi împăraţi să se supună? Cum se putea împotrivi armatelor marilor cuceritori ai lumii?

În întreaga creştinătate, protestantismul era ameninţat de duşmani redutabili. După ce primele biruinţe asupra Reformaţiunii au trecut, Roma adusese forţe noi, nădăjduind să-şi desăvârşească distrugerea. Pe vremea aceasta a fost creat ordinul iezuiţilor, cel mai tiran, cel mai lipsit de conştiinţă şi puternic dintre toţi apărătorii papalităţii. Călugării acestui ordin erau cu totul izolaţi de orice fel de legături pământeşti şi interese omeneşti, morţi faţă de cerinţele afecţiunii naturale, cu raţiunea şi conştiinţa complet înăbuşite. Iezuiţii nu cunoşteau nici o regulă, nici o legătură, afară de aceea a ordinului lor, şi nici o datorie afară de aceea a extinderii puterii lui (vezi note suplim.). Evanghelia lui Hristos i-a făcut în stare pe aderenţii ei să facă faţă primejdiei şi să suporte suferinţele, fără să se descurajeze din cauza frigului, a foamei, a trudei şi a sărăciei, ca să înalţe steagul adevărului, făcând faţă scaunului de tortură, temniţei şi rugului. Pentru a lupta împotriva acestor forţe, iezuismul inspira pe urmaşii lui cu un fanatism care-i făcea în stare să îndure şi ei primejdii asemănătoare ca să opună puterii adevărului toate mijloacele de amăgire. N-a existat o crimă mai oribilă pe care să n-o săvârşească, nici o amăgire prea josnică pentru a o practica, nici o prefăcătorie prea perfidă la care să nu recurgă. Legaţi prin jurământ pentru o sărăcie şi umilinţă continuă, ei aveau scopul de a câştiga bogăţie şi putere, ca să fie devotaţi înăbuşirii protestantismului şi restabilirii supremaţiei papale.

Ca membri ai ordinului lor, aveau un aparent veşmânt de sfinţenie, vizitând închisori şi spitale, ajutând pe bolnavi şi pe săraci, mărturisind că au renunţat la lume şi purtând numele sfânt al lui Isus care a venit să facă binele. Însă, sub această înfăţişare exterioară fără reproş, se ascundeau adesea planurile cele mai josnice şi criminale. Un principiu fundamental al ordinului era acela că scopul scuză mijloacele. Şi în virtutea acestui principiu, minciunile, furturile, jurămintele false, asasinatele erau nu numai scuzate, dar erau şi recomandate atunci când slujeau interesele bisericii. Sub diverse deghizări, iezuiţii îşi croiau drum în funcţii de stat, devenind chiar consilieri ai regelui şi conducând astfel politica naţiunilor. Se făceau servitori pentru a spiona pe stăpânii lor. Înfiinţau şcoli pentru copiii prinţilor şi ai nobililor şi şcoli pentru poporul de rând, în care copiii protestanţilor erau atraşi şi educaţi în păzirea ritualurilor papale. Toată pompa şi manifestarea exterioară de atunci a cultului romano-catolic avea de scop să producă confuzie, să uimească şi să cucerească imaginaţia şi în felul acesta libertatea, pentru care părinţii luptaseră şi muriseră, să fie trădată de copii. Iezuiţii s-au răspândit cu repeziciune în Europa şi oriunde ajungeau se producea o reînviorare a papalităţii.

Pentru a le da o putere mai mare, a fost dată o bulă papală care împuternicea inchiziţia (vezi note suplimentare). În ciuda oroarei cu care era privit, chiar şi în ţările catolice, acest tribunal groaznic a fost din nou înfiinţat de către conducătorii papistaşi, astfel că cruzimile prea groaznice pentru a suporta lumina zilei au fost repetate în temniţe ascunse. În multe ţări, mii şi mii de oameni chiar din floarea naţiunii, cei mai sinceri şi mai nobili, cei mai inteligenţi, mai educaţi, pastori evlavioşi şi devotaţi cetăţeni harnici şi patrioţi, savanţi eminenţi, artişti talentaţi şi meseriaşi pricepuţi, erau omorâţi sau obligaţi să fugă în alte ţări.

Acestea au fost mijloacele la care a recurs Roma pentru a stinge lumina Reformaţiunii, pentru a despărţi pe oameni de Biblie şi pentru a restabili ignoranţa şi superstiţia Evului Mediu. Dar, sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi prin lucrarea acelor bărbaţi nobili pe care El i-a ridicat să continue lucrarea lui Luther, protestantismul n-a fost distrus. El nu şi-a datorat puterea favoarei sau armelor prinţilor. ţările cele mai mici, popoarele cele mai umile şi mai puţin puternice au devenit citadelele lui, aducând biruinţa Reformaţiunii. Astfel era Geneva cea mică, înconjurată de vrăjmaşi puternici care complotau distrugerea ei; era Olanda de pe ţărmurile nisipoase ale Mării Nordului, luptând cu tirania Spaniei, pe atunci cel mai mare şi mai bogat dintre regate, ca şi Suedia cea pustie şi săracă.

Timp de aproape treizeci de ani, Calvin a lucrat la Geneva, mai întâi pentru a întemeia acolo o biserică care să accepte moralitatea biblică şi după aceea pentru înaintarea Reformaţiunii în Europa. Darul lui de învăţător public n-a fost fără greşeală şi nici învăţăturile lui nu erau fără lipsuri. Dar el a fost unealta în vestirea adevărurilor care erau de o importanţă deosebită în timpul lui pentru susţinerea principiilor protestantismului împotriva valului rapid de reîntoarcere a papalităţii şi în promovarea în bisericile reformate a simplităţii şi curăţiei vieţii, în locul mândriei şi stricăciunii de sub influenţa învăţăturii romano-catolice.

Din Geneva, porneau publicaţii şi învăţători pentru a răspândi învăţăturile reformate. În locul acesta cei persecutaţi din toate ţările căutau îndrumare, sfat şi încurajare. Oraşul lui Calvin devenise un refugiu pentru reformaţii prigoniţi din toată Europa apuseană. Fugind de furtunile îngrozitoare care bântuiseră timp de secole, fugarii se adunau la porţile Genevei. Înfometaţi, răniţi, lipsiţi de cămin şi de rude, erau primiţi cu căldură şi îngrijiţi cu dragoste; şi, ca o compensaţie pentru căminul oferit aici, ei au binecuvântat oraşul adopţiunii lor prin iscusinţa, ştiinţa şi pietatea lor. Dar mulţi care găsiseră un refugiu aici se reîntorceau în ţările lor pentru a rezista tiraniei Romei. John Knox, viteazul reformator scoţian, nu puţini puritani englezi, protestanţii din Olanda şi Spania, hughenoţii din Franţa duceau din Geneva făclia adevărului, pentru a lumina întunericul din ţările lor natale.