Cap. 14 Reformatorii englezi de mai târziu

 

În timp ce Luther deschidea o Biblie pecetluită pentru poporul Germaniei, Tyndale a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu să facă acelaşi lucru pentru Anglia. Biblia lui Wycliffe, care fusese tradusă după textul latin, avea multe greşeli. Nu fusese tipărită niciodată, iar costul copiilor de manuscris era atât de mare, încât doar puţini oameni bogaţi sau nobili puteau să şi-o procure; şi mai mult decât atât, fiind strict interzisă de biserică, avusese o răspândire foarte restrânsă. În anul 1516, cu un an înaintea apariţiei tezelor lui Luther, Erasmus publicase versiunea lui greacă şi latină a Noului Testament. Pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu era tipărit în limba originală. În această lucrare au fost corectate multe greşeli ale versiunilor anterioare, iar sensul a fost redat mai clar. Aceasta a dus pe mulţi din clasele culte la o cunoaştere mai bună a adevărului şi a dat un nou avânt lucrării Reformei. Dar oamenii de rând erau încă într-o mare măsură despărţiţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Tyndale urma să desăvârşească lucrarea lui Wycliffe, care dăduse Biblia compatrioţilor lui.

Fiind un cercetător stăruitor şi silitor căutător după adevăr, el a primit Evanghelia din Noul Testament grec al lui Erasmus. Şi-a predicat convingerile fără teamă, susţinând că toate învăţăturile trebuie să fie dovedite cu Scripturile. Pretenţiei papale că biserica a dat Biblia şi numai biserica o putea explica, Tyndale îi răspundea: "Ştiţi cine a învăţat pe vulturi să-şi găsească prada? Ei bine, acelaşi Dumnezeu învaţă pe copiii Săi flămânzi să găsească pe Tatăl lor în Cuvântul Său. Departe de a ne fi dat Scripturile, voi le-aţi ascuns de noi; voi sunteţi aceia care ardeţi pe cei care predică şi, dacă aţi putea, aţi arde şi Scripturile" (D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.18, cap.4).

Predicarea lui Tyndale a provocat un mare interes. Mulţi au primit adevărul. Dar preoţii s-au alarmat şi, de îndată ce el a părăsit localitatea, ei încercară să-i distrugă lucrarea prin ameninţările şi calomniile lor. Şi prea adesea reuşeau. "Ce trebuie făcut?" exclama el. "În timp ce semăn într-un loc, vrăjmaşul pustieşte câmpul pe care abia l-am părăsit. Nu pot fi pretutindeni. O, dacă creştinii ar avea Sfintele Scripturi în limba lor, ar putea să reziste acestor înşelători. Fără Biblie este imposibil să întăreşti pe laici în adevăr" (idem, b.18, cap.4).

Un nou plan a pus stăpânire pe mintea lui. "În templul lui Iehova, observă el, psalmii se cântau în limba lui Israel; şi Evanghelia să nu se predice în limba Angliei printre noi?" Ar trebui oare ca biserica să aibă mai puţină lumină la amiază decât în zori?" Creştinii trebuie să citească Noul Testament în limba lor maternă". Dar doctorii şi învăţătorii bisericii nu se înţelegeau între ei. Numai prin Biblie pot oamenii să ajungă la adevăr. "Dar unul susţinea una, altul susţinea alta" Şi fiecare dintre autori contrazicea pe celălalt. Cum se poate deosebi acela care spune adevărul de acela care vorbeşte rătăcirea?" În ce mod? Într-adevăr, prin Cuvântul lui Dumnezeu" (idem, b.18, cap.4).

Nu mult după aceea, un învăţat doctor catolic, intrând într-o dispută cu el, exclamă: "Era mai bine să fi fost fără legile lui Dumnezeu decât fără ale papei". La care Tyndale răspunse: "Sfidez pe papă şi toate legile lui; şi dacă Dumnezeu îmi va mai păstra viaţă, voi face ca un băiat care ţine plugul de coarne să cunoască mai mult din Scripturi decât tine" (Anderson, Annals of the English Bible, pag.19).

Planul pe care îl concepuse, anume de a da poporului Scripturile Noului Testament în limba lui, era definitivat acum, aşa că s-a apucat imediat de lucru. Alungat şi persecutat în locurile natale, a plecat la Londra, unde şi-a continuat un timp lucrările netulburat. Dar violenţa papală l-a obligat să fugă din nou. Toată Anglia părea închisă pentru el, aşa că s-a hotărât să caute adăpost în Germania. Aici a început să tipărească Noul Testament în limba engleză. De două ori i-a fost oprită lucrarea; dar atunci când i se interzicea tipărirea într-un oraş, pleca în altul. În cele din urmă, se duse la Worms, unde cu câţiva ani mai înainte Luther apărase Evanghelia înaintea Dietei. În acel oraş vechi, se găseau mulţi prieteni ai Reformei şi Tyndale şi-a continuat acolo lucrarea fără piedici. Trei mii de exemplare ale Noului Testament au fost în curând terminate şi chiar în acelaşi an a apărut o nouă ediţie.

El şi-a continuat lucrările cu o neobosită perseverenţă şi seriozitate. Cu toate că autorităţile engleze îşi păzeau porturile cu cea mai strictă vigilenţă, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns pe diverse căi tainice la Londra, de unde era răspândit în toată ţara. Papistaşii au încercat să înăbuşe adevărul, dar a fost zadarnic. Episcopul de Durham a cumpărat de la un librar, care era prieten cu Tyndale, întregul stoc de Biblii cu scopul de a le distruge, presupunând că aceasta va împiedica în mare măsură lucrarea. Dar, contrar celor scontate, cu banii oferiţi în felul acesta s-a cumpărat material pentru o ediţie nouă şi îmbunătăţită, care altfel nu s-ar fi putut publica. Când Tyndale a fost arestat după aceea, i-a fost oferită libertatea cu condiţia să dezvăluie numele acelora care l-au ajutat să facă faţă cheltuielilor tipăririi Bibliilor. El a răspuns că episcopul de Durham făcuse mai mult decât oricare altul; căci plătind un preţ mare pentru cărţile predate, îl ajutase să meargă înainte cu curaj.

Tyndale a fost trădat în mâinile vrăjmaşilor lui şi o dată a suferit o întemniţare pentru mai multe luni. În cele din urmă a dat mărturie pentru credinţa lui prin moartea de martir; dar armele pe care el le-a pregătit au înzestrat pe alţi viteji să ducă lupta prin toate veacurile, chiar până în zilele noastre.

Latimer susţinea de la amvon că Biblia ar trebui citită în limba poporului. "Autorul Sfintelor Scripturi, spunea el, este Însuşi Dumnezeu" "şi aceste Scripturi împărtăşesc puterea şi veşnicia Autorului lor; nu există rege, împărat, magistrat sau conducător" care să nu fie obligat să asculte" de Cuvântul Său" "Să nu luăm nici o altă cale, ci să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să ne călăuzească; să nu mergem după" strămoşii noştri şi nici să nu privim la ce au făcut ei, ci la ceea ce ar fi trebuit ei să facă" (Hugh Latimer, "First Sermon Preached Before King Edward VI").

Barnes şi Frith, prieteni credincioşi ai lui Tyndale, s-au ridicat apoi în apărarea adevărului. Au urmat cei doi Ridley şi Cranmer. Aceşti conducători ai Reformei engleze erau bărbaţi de cultură şi majoritatea dintre ei fuseseră apreciaţi pentru zelul sau credincioşia lor în cercurile romaniştilor. Împotrivirea lor faţă de papalitate a fost urmarea cunoaşterii rătăcirilor Sfântului Scaun. Această cunoaştere a tainelor Babilonului a dat o mai mare putere mărturiei lor împotriva lui.

"V-aş pune o întrebare ciudată", spunea Latimer. "Ştiţi voi care este cel mai zelos episcop şi prelat din toată Anglia?" Vă văd ascultând şi aşteptând să-i pronunţ numele, dar vă voi răspunde: este Satana! El nu lipseşte niciodată din dioceza lui; căutaţi-l oricând doriţi şi el este totdeauna acasă; totdeauna este la lucru. Nu-l veţi găsi niciodată lenevind, vă garantez" Acolo unde locuieşte diavolul, afară cu cărţile şi sus cu lumânările. La o parte cu Biblia şi sus cu mătăniile! La o parte cu lumina Evangheliei şi sus cu lumina candelelor, da, chiar şi la miezul zilei; "jos cu crucea lui Hristos şi sus cu milosteniile pentru purgatoriu; "la o parte cu îmbrăcarea celor goi, a celor săraci şi neputincioşi, sus cu împodobirea icoanelor şi cu decorarea măreaţă a lemnelor şi a pietrelor; sus cu tradiţiile şi legile oamenilor, jos cu tradiţiile lui Dumnezeu şi cu prea sfântul Său Cuvânt" O, dacă prelaţii noştri ar fi tot atât de stăruitori a semăna grâul învăţăturii celei adevărate precum este Satana să semene neghina şi buruienile" (idem, "Sermon of the Plough").

Marele principiu apărat de aceşti reformatori - acelaşi care fusese susţinut de către valdenzi, de Wycliffe, de Ioan Huss, de Luther, de Zwingli şi de către toţi aceia care s-au unit cu ei - era autoritatea infailibilă a Sfintelor Scripturi ca regulă de credinţă şi viaţă. Ei respingeau dreptul papilor, conciliilor, Părinţilor şi regilor de a stăpâni conştiinţa în materie de religie. Biblia era autoritatea lor şi prin învăţătura sa ei probau toate doctrinele şi toate pretenţiile. Credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său i-a susţinut pe aceşti oameni sfinţi atunci când îşi dădeau viaţa pe rug. "Fiţi curajoşi", strigă Latimer către tovarăşii lui de rug, atunci când flăcările erau gata să aducă la tăcere glasul lor, "prin harul lui Dumnezeu noi vom aprinde astăzi o lumină în Anglia, care cred că nu va putea fi stinsă niciodată" (Works of Hugh Latimer, vol.I, p.13).

În Scoţia, seminţele adevărului răspândite de Columba şi de către colaboratorii lui n-au fost niciodată distruse cu totul. Timp de sute de ani după ce bisericile Angliei s-au supus Romei, cele din Scoţia şi-au păstrat libertatea. În sec. al XII-lea însă, papalitatea îşi pusese piciorul aici şi în nici o altă ţară n-a exercitat o stăpânire absolută ca în acest loc. Nicăieri întunericul n-a fost mai adânc. Totuşi, aici străluceau nişte raze de lumină care străpungeau întunericul şi dădeau făgăduinţa zilei de mâine. Lolarzii, venind din Anglia cu Biblia şi cu învăţăturile lui Wycliffe, au făcut mult pentru a păstra cunoştinţele Evangheliei şi fiecare ţară şi-a avut martorii şi martirii ei.

La începutul marii Reformaţiuni au apărut scrierile lui Luther şi după aceea Noul Testament al lui Tyndale. Neluaţi în seamă de ierarhia papală, aceşti soli au străbătut pe tăcute munţii şi văile, dând un suflu nou făcliei adevărului care aproape se stinsese în Scoţia şi anulând lucrarea pe care o făcuse Roma timp de patru secole de asuprire.

Apoi, sângele martirilor a dat un avânt nou mişcării. Conducătorii papistaşi, care s-au trezit deodată în faţa primejdiei ce ameninţa cauza lor, au dus la rug pe unii dintre cei mai nobili şi mai onoraţi fii ai Scoţiei. Dar procedând astfel, ei n-au făcut decât să înalţe un amvon de la care cuvintele acestor martori gata să moară puteau fi auzite în toată ţara, determinând totodată pe popor să scuture cătuşele Romei.

Hamilton şi Wishart, având un caracter şi origine princiară, o dată cu un număr mare de discipoli umili, şi-au dat viaţa pe rug. Dar din flăcările lui Wishart a ieşit cineva pe care flăcările nu aveau să-l mai aducă la tăcere, unul care sub conducerea lui Dumnezeu urma să sune clopotul de moarte al papalităţii în Scoţia.

John Knox s-a îndepărtat de tradiţiile şi de misticismul bisericii, pentru a se hrăni cu adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu; şi învăţăturile lui Wishart i-au întărit hotărârea de a părăsi legătura cu Roma, ca să se unească cu reformatorii persecutaţi.

Îndemnat de tovarăşii lui să preia slujba de predicator, el s-a dat înapoi cu teamă în faţa acestei răspunderi şi numai după zile întregi de reculegere şi luptă chinuitoare cu sine a consimţit la aceasta. Dar, după ce a acceptat poziţia, a pornit înainte cu o hotărâre nestrămutată şi un curaj neînfricat, pe care l-a avut tot timpul vieţii lui. Acest reformator cu inima sinceră nu se temea de faţa omului. Flăcările martiriului care ardeau în jurul lui nu făceau decât să-i aprindă zelul cu o şi mai mare ardoare. Securea tiranului era ţinută ameninţător deasupra capului lui, dar el nu a cedat, dând lovituri puternice în dreapta şi în stânga pentru a dărâma idolatria.

Atunci când a fost adus în faţa reginei Scoţiei, în a cărei prezenţă zelul multor conducători ai protestantismului slăbea, John Knox a dat o mărturie categorică în favoarea adevărului. El nu putea fi câştigat prin măguliri şi nu se clătina în faţa ameninţărilor. Regina l-a acuzat de erezie. El îi învăţase pe oameni să primească o religie interzisă de stat, declara ea, şi în felul acesta călca porunca lui Dumnezeu care poruncise supuşilor să asculte de suveranii lor. Dar Knox răspunse categoric:

"Deoarece religia cea adevărată nu şi-a primit puterea şi autoritatea originară de la prinţii lumii, ci numai de la Dumnezeul cel Veşnic, nici supuşii lor nu sunt legaţi să-şi modeleze religia după poftele prinţilor lor. Căci adesea se întâmplă că prinţii sunt mai ignoranţi decât toţi ceilalţi în ce priveşte religia cea adevărată a lui Dumnezeu" Dacă toată sămânţa lui Avraam ar fi avut religia lui Faraon, ai cărui supuşi erau, vă rog, Doamnă, ce religie ar fi fost pe lume? Sau dacă toţi oamenii din zilele apostolilor ar fi avut religia împăraţilor Romei, ce religie ar fi fost pe faţa pământului?" Aşa că, Doamnă, vă daţi seama că supuşii nu sunt legaţi de religia prinţilor lor, cu toate că le este poruncit să asculte de ei."

Atunci Maria spuse: "Voi interpretaţi Scripturile într-un fel, iar ei (învăţătorii romano-catolici) o interpretează altfel; pe cine să cred, şi cine să fie judecător?"

"Să credeţi pe Dumnezeu care vorbeşte lămurit în Cuvântul Său", a răspuns reformatorul; şi mai mult decât spune Cuvântul, să nu credeţi nici pe unii, nici pe ceilalţi. Cuvântul lui Dumnezeu este lămurit; şi dacă apare vreo nelămurire în vreun loc, Duhul Sfânt, care nu Se contrazice niciodată, explică acelaşi lucru mai lămurit în alte locuri, aşa încât să nu rămână nici o îndoială decât pentru aceia care rămân necunoscători din rea credinţă" (David Laing - The Collected Works of John Knox, vol.2, p. 281, 284).

Acestea erau adevărurile pe care reformatorul neînfricat le-a rostit în urechile membrilor Casei regale, cu riscul vieţii. Cu acelaşi curaj neînfrânt el rămase statornic în hotărârea sa, rugându-se neîncetat şi purtând luptele Domnului, până când Scoţia s-a liberat de papalitate.

În Anglia, adoptarea protestantismului ca religie de stat a diminuat, dar nu a oprit cu totul persecuţia. În timp ce se renunţase la multe dintre învăţăturile Romei, nu puţine dintre formele ei fuseseră totuşi adoptate. Supremaţia papei a fost lepădată, dar în locul ei monarhul a fost întronat drept cap al bisericii. În serviciile divine ale bisericii se vedea încă o mare depărtare de curăţia şi simplitatea Evangheliei. Marele principiu al libertăţii religioase nu era încă înţeles. Cu toate că cele mai groaznice cruzimi pe care Roma le folosise împotriva ereziei au mai fost practicate uneori şi de către conducătorii protestanţi, dreptul fiecărui om de a se închina lui Dumnezeu după convingerile conştiinţei lui nu era încă recunoscut. Tuturor li se cerea să primească învăţăturile şi să respecte formele de închinare prescrise de biserică. Aceia care au avut o altă părere au suferit persecuţia într-o formă mai grea sau mai blândă, timp de sute de ani.

În sec. al XVII-lea, mii de pastori au fost îndepărtaţi din funcţii. Oamenilor le era interzis, sub pedeapsa de amenzi grele, întemniţare şi exil, de a participa la orice adunare religioasă în afară de acelea aprobate de biserică. Acele suflete credincioase care nu se puteau reţine să nu se adune spre a se închina lui Dumnezeu erau obligate să se întâlnească în locuri întunecoase, în poduri, iar în unele anotimpuri prin păduri la miezul nopţii. În adâncurile ocrotitoare ale pădurii, templul natural al lui Dumnezeu, acei copii ai Domnului, împrăştiaţi şi persecutaţi, se adunau pentru a-şi revărsa sufletele în rugăciune şi proslăvire. Dar în ciuda tuturor precauţiilor mulţi au suferit pentru credinţa lor. Temniţele erau arhipline. Familii erau risipite. Mulţi au fost alungaţi în ţări străine, totuşi Dumnezeu a fost cu poporul Său, iar persecuţia n-a putut să le înăbuşe mărturia. Mulţi au fost alungaţi peste ocean în America, unde au pus temeliile libertăţii civile şi religioase, care au constituit edificiul şi gloria acestei ţări.

Din nou ca în timpurile apostolice, persecuţia a servit înaintării Evangheliei. Într-o temniţă dezgustătoare plină de desfrânaţi şi criminali, John Bunyan trăia chiar în atmosfera cerului; acolo a scris el alegoria lui minunată cu privire la călătoria creştinului din ţara stricăciunii către cetatea cerească. Timp de peste două sute de ani, acel glas din închisoarea Bedford a vorbit cu o putere mişcătoare inimilor oamenilor. Cărţile lui Bunyan, "Călătoria creştinului", "Harul revărsat peste cel mai mare dintre păcătoşi", au condus pe mulţi pe calea vieţii.

Baxter, Flavel, Alleine împreună cu alţi oameni de talent, educaţie şi adâncă experienţă creştină s-au ridicat cu curaj în apărarea credinţei care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Lucrarea îndeplinită de aceşti bărbaţi proscrişi şi scoşi în afara legii de către conducătorii acestei lumi nu va pieri niciodată. Lucrările lui Flavel, "Izvorul vieţii" şi "Metoda harului", au arătat multor mii cum să-şi predea sufletul lui Hristos. Cartea lui Baxter - "Păstorul creştin" - s-a dovedit a fi o binecuvântare pentru mulţi care doreau după o reînviorare a lucrării lui Dumnezeu, iar "Odihna veşnică a sfinţilor" şi-a făcut lucrarea, conducând sufletele către "odihna" care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu.

O sută de ani mai târziu, într-un timp de mare întuneric spiritual, Whitefield şi fraţii Wesley au apărut ca purtători de lumină pentru Dumnezeu. Sub conducerea bisericii oficiale, poporul Angliei alunecase într-o stare de decădere religioasă care abia se mai deosebea de păgânism. O religie a naturii era studiul preferat al clerului şi alcătuia o mare parte din teologia lor. Clasele mai înalte îşi băteau joc de evlavie şi se mândreau a fi mai presus decât ceea ce numeau ei fanatism. Clasele de jos zăceau în ignoranţă şi josnicie, fiind dedate viciului, în timp ce biserica nu avea curajul şi nici credinţa să mai susţină cauza discreditată a adevărului.

Marea învăţătură a îndreptăţirii prin credinţă, atât de lămurit predicată de Luther, fusese aproape cu totul pierdută din vedere şi înlocuită cu principiul romano-catolic că mântuirea se poate obţine prin faptele bune ale omului. Whitefield şi fraţii Wesley, care erau membri ai bisericii oficiale, erau căutători sinceri ai harului lui Dumnezeu, dar fuseseră învăţaţi că acesta se putea asigura printr-o viaţă virtuoasă şi prin păzirea rânduielilor religioase.

Când Charles Wesley s-a îmbolnăvit odată şi presimţea că i se apropie sfârşitul, a fost întrebat pe ce se întemeia nădejdea sa de viaţă veşnică. Răspunsul lui a fost: "Am făcut tot ce am putut pentru a sluji pe Dumnezeu". Când a văzut că prietenul care-i pusese întrebarea nu era mulţumit cu răspunsul, Wesley gândea: "Cum adică, nu sunt oare eforturile mele un motiv suficient pentru nădejde? Dacă vrea să-mi răpească străduinţele, n-am nimic altceva în care să mă încred" (John Whitehead, Life of Rev. Charles Wesley, p.102). Atât de dens era întunericul care cuprinsese biserica! El ascundea învăţătura ispăşirii, jefuind pe Hristos de slava Lui şi abătând minţile oamenilor de la singura lor nădejde de mântuire - sângele Răscumpărătorului răstignit.

Wesley şi prietenii lui au fost conduşi să înţeleagă că religia cea adevărată îşi are locul în inimă şi că Legea lui Dumnezeu are de a face atât cu cugetele, cât şi cu cuvintele şi faptele. Convinşi de nevoia sfinţeniei inimii, ca şi de a corectitudinii conduitei exterioare, ei au pornit stăruitor spre o viaţă nouă. Prin eforturile cele mai stăruitoare, cu rugăciune, ei au încercat să supună relele inimii fireşti. Ei trăiau o viaţă de renunţare de sine, de binefaceri şi umilinţă, luând cu mare stricteţe şi exactitate orice măsură pe care o socoteau că-i va ajuta să realizeze ceea ce doreau foarte mult - acea sfinţenie care putea asigura favoarea lui Dumnezeu. Dar n-au câştigat ceea ce au sperat. Zadarnice au fost încercările lor de a se elibera de sub condamnarea păcatului sau de a-i sfărâma puterea. Era aceeaşi luptă pe care Luther o dusese în chilia din Erfurt, aceeaşi problemă care-i chinuise sufletul. "Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu?" (Iov 9,2).

Flăcările adevărului divin, care fuseseră stinse pe aproape toate altarele protestantismului, urmau să fie reaprinse de la vechea făclie purtată prin veacuri de către creştinii din Boemia. După Reformaţiune, protestantismul în Boemia fusese călcat în picioare de hoardele Romei. Toţi aceia care refuzaseră să renunţe la adevăr au fost constrânşi să fugă în afara patriei. Unii dintre aceştia, găsind adăpost în Saxonia, au apărat acolo credinţa cea veche. De la moravi, urmaşii acestor creştini, a venit lumina la Wesley şi la prietenii lui.

John şi Charles Wesley, după ce au fost hirotoniţi pentru lucrare, au fost trimişi în misiune în America. La bordul corabiei lor se găsea o grupă de fraţi moravi. Furtuni violente s-au dezlănţuit asupra lor şi John Wesley, văzând moartea cu ochii, simţea că nu era împăcat cu Dumnezeu. Germanii, din contră, dădeau pe faţă o linişte şi o încredere de care el era străin.

"Am observat cu mult timp înainte, spunea el, marea seriozitate a comportamentului lor. Ei dăduseră o dovadă continuă despre umilinţa lor, îndeplinind pentru ceilalţi călători nişte servicii pe care nici unul dintre englezi nu era dispus să le facă; pentru serviciile făcute ei nu doreau şi nu primeau nici o plată, spunând că era spre binele inimilor lor mândre ca să se umilească, căci iubitorul lor Mântuitor făcuse mult mai mult pentru ei. Fiecare zi le dăduse ocazia să arate blândeţea pe care nici o provocare nu o putea clinti. Dacă erau îmbrânciţi, loviţi sau doborâţi, se ridicau şi porneau mai departe; dar nu s-a auzit nici o plângere din gura lor. Acum urma să se dovedească dacă erau eliberaţi de spiritul fricii, al mândriei, mâniei şi răzbunării. Chiar în timpul psalmului cu care începeau slujba lor, marea s-a dezlănţuit şi a sfărâmat în bucăţi vela principală, iar un val a acoperit vasul şi s-a revărsat pe punte ca şi când adâncul ne înghiţise. Printre englezi s-a produs o panică grozavă, dar germanii cântau în linişte. Am întrebat pe unul dintre ei după aceea: 'Nu v-aţi speriat?' El a răspuns: 'Mulţumesc lui Dumnezeu, nu'. Apoi am continuat: 'Dar femeile şi copiii voştri nu s-au speriat?' El a răspuns amabil: 'Nu, femeilor şi copiilor noştri nu le este teamă de moarte'" (Whitehead, Life of Rev. John Wesley, p.10).

După ce au ajuns la Savannah, Wesley a locuit pentru o scurtă vreme împreună cu fraţii moravi şi a fost profund impresionat de purtarea lor creştină. Despre serviciile lor religioase, în contrast categoric cu formalismul fără viaţă al bisericii anglicane, el scria: "Marea simplitate şi solemnitate a adunării întregi m-a făcut să uit răstimpul celor 1.700 de ani şi să-mi imaginez că mă găsesc într-una din acele adunări, unde nu erau forme şi clase sociale şi în care conducea apostolul Pavel, făcătorul de corturi, sau Petru pescarul, dar cu manifestarea Duhului şi a puterii" (idem p.11, 12).

La reîntoarcerea în Anglia, Wesley, sub îndrumarea unui predicator morav, a ajuns la o înţelegere mai clară a credinţei biblice. El se convinse că trebuie să renunţe la orice dependenţă de faptele proprii pentru mântuire şi că trebuie să se încreadă cu totul în Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. La o adunare a societăţii fraţilor moravi din Londra, a fost citită o declaraţie a lui Luther, care descria schimbarea pe care Duhul lui Dumnezeu o lucrează în inima credinciosului. Pe când Wesley asculta, credinţa i s-a aprins în suflet. "Mi-am simţit inima puternic încălzită, spunea el; "am simţit că trebuie să am încredere în Hristos, şi numai în Hristos, pentru mântuire; şi mi-a fost dată o asigurare, că El mi-a îndepărtat chiar păcatele mele şi m-a izbăvit de sub legea păcatului şi a morţii" (idem, p.52).

De-a lungul anilor de lupte obositoare şi fără mângâiere - ani de jertfire de sine aspră, de mustrări şi umilinţă - Wesley progresase neabătut în singura lui ţintă de a căuta pe Dumnezeu. Acum Îl găsise şi descoperise că harul, pe care se chinuise să-l câştige prin rugăciuni şi posturi, prin fapte de binefacere şi jertfire de sine, era un dar, "fără bani şi fără plată".

Odată întemeiat în credinţa lui Hristos, tot sufletul lui ardea de dorinţa de a răspândi cunoaşterea Evangheliei slăvită a harului fără plată al lui Dumnezeu. "Priveam toată lumea ca fiind parohia mea", spunea el. "În orice parte a ei m-aş găsi, socotesc că este drept şi o datorie de conştiinţă să declar tuturor celor care doresc să mă asculte vestea bună a mântuirii" (idem, pag.74).

El persevera acum într-o viaţă strictă şi de jertfire de sine acum nu ca temei, ci ca rezultat al credinţei; nu ca fiind rădăcină, ci rodul sfinţirii. Harul lui Dumnezeu în Hristos este temelia nădejdii creştine, iar acest har se va da pe faţă prin ascultare. Viaţa lui Wesley a fost devotată predicării marilor adevăruri pe care le primise - îndreptăţirea prin credinţă în sângele ispăşitor al lui Hristos şi puterea reînviorătoare a Duhului Sfânt asupra ini-mii, aducând roade într-o viaţă asemănătoare cu exemplul lui Hristos.

Whitefield şi fraţii Wesley se pregătiseră pentru lucrarea lor prin convingeri personale concrete cu privire la starea lor căzută; şi pentru a fi în stare să suporte cercarea ca buni ostaşi ai lui Hristos, ei fuseseră supuşi cercării amare a batjocurii, dispreţului şi persecuţiei, atât în universitate, cât şi atunci când au intrat în lucrarea predicării. Ei împreună cu câţiva alţii care erau de aceeaşi părere cu ei erau porecliţi metodişti, în semn de dispreţ, de către colegii lor studenţi neevlavioşi, un nume care este până în prezent privit cu cinste şi dat uneia dintre cele mai mari denominaţiuni din Anglia şi America.

Ca membri ai bisericii anglicane, ei erau legaţi puternic de formele ei de închinare, dar Domnul le prezenta în Cuvântul Său un ideal mai înalt. Duhul Sfânt îi îndemna să predice pe Hristos şi pe El răstignit. Puterea Celui Prea Înalt însoţea lucrarea lor. Mii de oameni se convingeau şi se converteau cu adevărat. Şi era necesar ca aceste oi să fie păzite de lupii răpitori. Wesley nu se gândea nicidecum să întemeieze o denominaţiune nouă, ci i-a organizat într-o asociaţie care se numea Uniunea Metodistă.

Neînţeleasă şi grea a fost împotrivirea pe care aceşti predicatori au întâmpinat-o din partea bisericii oficiale, dar Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a dirijat evenimentele pentru a face ca reforma să înceapă înăuntrul bisericii. Dacă ar fi venit din afară, ea nu ar fi pătruns acolo unde era mai necesară. Dar deoarece predicatorii redeşteptării erau oameni ai bisericii şi lucrau sub egida ei oriunde găseau ocazia, adevărul a intrat acolo unde altfel uşile ar fi rămas închise. Unii dintre preoţi s-au trezit din letargia lor morală şi au devenit predicatori zeloşi în propriile lor parohii. Şi astfel, unele biserici care fuseseră împietrite de formalism s-au trezit la viaţă.

În vremea lui Wesley, ca şi în toate veacurile istoriei bisericii, oameni înzestraţi cu diferite daruri aduceau la îndeplinire lucrarea ce le-a fost încredinţată. Nu erau de acord asupra tuturor punctelor de doctrină, dar toţi erau mânaţi de Duhul lui Dumnezeu şi uniţi în acelaşi ţel, de a câştiga suflete pentru Hristos. Deosebirile de păreri dintre Whitefield şi fraţii Wesley ameninţau la un moment dat să provoace despărţire; dar pentru că învăţaseră blândeţea în şcoala lui Hristos, iertarea şi iubirea reciprocă i-au împăcat. Nu aveau timp de pierdut în certuri, atunci când rătăcirea şi nelegiuirea abunda pretutindeni, iar păcătoşii mergeau către pierzare.

Slujitorii lui Dumnezeu păşeau pe o cale aspră. Bărbaţi cu influenţă şi învăţătură îşi foloseau puterile împotriva lor. După o vreme, mulţi preoţi dădeau pe faţă o împotrivire hotărâtă, iar uşile bisericilor au fost închise împotriva credinţei curate şi a acelora care o vesteau. Acţiunea preoţilor de a-i denunţa de la amvon a trezit elementele întunericului, ignoranţei şi nelegiuirii. De nenumărate ori John Wesley a scăpat de la moarte printr-o minune a harului lui Dumnezeu. Când furia gloatei era aţâţată împotriva lui şi se părea că nu există nici o cale de scăpare, un înger în chip omenesc venea lângă el, gloata se dădea înapoi, iar slujitorul lui Hristos pleca în siguranţă de la locul primejdiei.

Despre eliberarea lui din mijlocul unei mulţimi înfuriate într-una din aceste ocazii, Wesley spunea: "Mulţi au încercat să mă doboare în timp ce coboram o colină pe o potecă alunecoasă spre oraş; după o judecată sănătoasă, dacă aş fi fost trântit la pământ, nu m-aş fi putut ridica. Dar nu m-am împiedicat deloc şi nici n-am alunecat până când n-am scăpat din mâinile lor" Deşi mulţi au încercat să mă prindă de guler sau de haine să mă doboare, nu m-au putut prinde deloc; numai unul m-a prins de poala pardesiului care s-a rupt şi i-a rămas în mână; cealaltă, în buzunarul căreia se afla o bancnotă, a fost sfâşiată dar numai pe jumătate" Un bărbat puternic, chiar din faţă, s-a repezit la mine de câteva ori cu un baston de stejar cu care, dacă m-ar fi lovit doar o dată în ceafă, m-ar fi scutit de alte necazuri. Dar de fiecare dată, nu ştiu cum, lovitura nimerea alături, căci nu mă puteam mişca nici la dreapta, nici la stânga" Un altul s-a repezit cu putere, cu braţul ridicat să mă lovească. Dar n-a făcut decât să mă mângâie pe cap, zicând: 'Ce păr moale are!' Cei dintâi oameni ale căror inimi au fost schimbate au fost bandiţii oraşului, capii dezordinilor în toate împrejurările, unul dintre ei fiind cel care câştigase premiul de luptător în parcurile în care aveau loc luptele cu urşi.

Pe ce căi minunate ne pregăteşte Dumnezeu pentru a face voia Sa! Acum doi ani o cărămidă mi-a lovit umerii. Aceasta s-a întâmplat la un an după ce o piatră mă lovise între ochi. Luna trecută am primit o lovitură, iar în seara aceasta, două: una înainte de a intra în oraş, alta după ce am ieşit; dar amândouă nu mi-au făcut nimic, căci cu toate că prima dintre ele m-a lovit în piept cu toată putere, iar cealaltă în gură cu o aşa forţă încât sângele a izbucnit imediat, n-am simţit durere mai mare decât m-ar fi atins un pai" (John Wesley, Works, vol.3, p. 297,298).

Metodiştii din acele zile de început - atât laici, cât şi predicatori - suportau batjocura şi persecuţia atât de la membrii bisericii, cât şi de la aceia care se declarau pe faţă fără religie şi care erau instigaţi prin calomnii. Erau târâţi înaintea curţilor de justiţie - unele numai cu numele, căci dreptatea era rară în tribunale pe vremea aceea. Adesea sufereau violenţe din partea persecutorilor. Gloatele mergeau din casă în casă, distrugând mobila şi bunurile, jefuind tot ce găseau şi maltratând cu brutalitate bărbaţi, femei şi copii. În unele cazuri erau puse afişe, invitând pe aceia care doreau să asiste la spargerea ferestrelor şi la jefuirea caselor metodiştilor, să se adune la un timp şi loc anumit. Aceste flagrante încălcări ale legilor omeneşti, cât şi divine erau îngăduite fără să fie pedepsite. O persecuţie sistematică era dusă împotriva unor oameni a căror singură vină era aceea de a căuta să întoarcă picioarele păcătoşilor de pe calea pierzării pe calea sfinţeniei.

Referindu-se la acuzaţiile aduse împotriva lui şi a tovarăşilor lui, John Wesley spunea: "Unii motivează că învăţăturile acestor oameni sunt false, greşite şi fanatice; că sunt noi şi nemaiauzite; că sunt quakerism, fanatism, papism. Toată această minciună a fost deja smulsă din rădăcină, când s-a arătat că fiecare ramură a acestei învăţături este doctrina lămurită a Scripturii interpretată de biserica noastră. De aceea nu poate fi nici neadevărată, nici greşită din moment ce a fost dovedită prin Scriptură ca fiind adevărată. Alţii pretind că 'învăţătura este prea strictă; ei fac calea spre ceruri prea îngustă'. Şi aceasta este în adevăr obiecţiunea iniţială (care a fost singura pentru o vreme); ea este ascunsă de o mie de ori mai mult şi apare în diferite forme. Dar fac şi ei oare calea către ceruri mai îngustă decât au făcut-o Domnul şi apostolii Săi? Este învăţătura lor mai strictă decât aceea a Bibliei? Să aveţi în vedere doar câteva versete clare: 'Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, din tot sufletul tău şi cu toată puterea ta'. 'Căci oamenii vor da socoteală înaintea judecăţii pentru orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit'. 'Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul spre slava lui Dumnezeu.'

Dacă învăţătura lor este mai strictă decât aceasta, ei trebuie să fie dojeniţi; dar voi ştiţi în conştiinţa voastră că nu este aşa. Dar cine poate fi mai strict chiar cu o iotă fără să strice Cuvântul lui Dumnezeu? Poate un ispravnic al tainelor lui Dumnezeu să fie găsit credincios dacă schimbă vreo parte din cele încredinţate? Nu, el nu poate schimba nimic; nu poate îndulci nimic; el este obligat să spună tuturor oamenilor: 'Nu pot aduce Scriptura la gustul vostru'. 'Trebuie ori să vă ridicaţi până la ea, ori să pieriţi pentru totdeauna'. Acesta este motivul adevărat pentru strigătul la modă cu privire la 'lipsa de iubire a acestor oameni'. Sunt ei oare fără dragoste? În ce privinţă? Nu hrănesc ei pe cei flămânzi şi nu îmbracă pe cei goi? Nu; nu stau lucrurile în felul acesta; ei nu duc lipsă de nimic din toate acestea; ei sunt lipsiţi de dragoste în judecata celor care socotesc că nimeni nu poate fi mântuit decât în felul pe care îl văd ei" (idem, vol.3, p.152, 153).

Decăderea spirituală care s-a manifestat în Anglia chiar înainte de timpul lui Wesley era în mare măsură rezultatul învăţăturii antinomianiste. Mulţi afirmau că Hristos a desfiinţat Legea Morală şi că creştinii nu mai au obligaţia să o păzească şi că cel credincios este liberat de "sclavia faptelor bune". Alţii, deşi admiteau perpetuitatea Legii, declarau că nu era necesar ca pastorii să îndemne pe oameni la ascultarea faţă de preceptele ei, deoarece aceia pe care Dumnezeu i-a ales pentru mântuire "erau conduşi de către un impuls irezistibil al harului divin să practice evlavia şi virtutea", în timp ce aceia care erau condamnaţi la osândă veşnică "nu aveau puterea să asculte de legile divine". Alţii, care mai susţineau că "cei aleşi nu pot cădea din har şi nici să piardă favoarea divină", au ajuns la concluzia şi mai deplorabilă că faptele rele pe care le fac nu sunt în realitate atât de păcătoase şi nici nu trebuie considerate o călcare a Legii divine şi, în consecinţă, nu au nevoie să-şi mărturisească păcatele sau să scape de ele prin pocăinţă" (Mc Clintock and Strong, Encyclopedia, art. "Antinomians"). De aceea ei declarau că şi cel mai dezgustător păcat, socotit de toată lumea ca o călcare gravă a Legii divine, nu este păcat în ochii lui Dumnezeu, dacă este săvârşit de unul dintre aleşi, "deoarece aceasta este una dintre caracteristicile esenţiale şi distincte ale celui ales, care nu poate face nimic care ar fi neplăcut lui Dumnezeu sau interzis de Legea Sa".

Aceste învăţături monstruoase sunt în esenţă aceleaşi ca şi învăţăturile propovăduite mai târziu de unii dintre educatorii şi teologii moderni că nu există o lege divină de neschimbat ca regulă a dreptăţii, ci că norma moralităţii este stabilită de societatea însăşi şi că este continuu supusă schimbării. Toate aceste idei sunt inspirate de acelaşi duh iscusit - prin acela care chiar printre locuitorii fără păcat ai cerului şi-a început lucrarea de a căuta să distrugă justele restricţii ale Legii lui Dumnezeu.

Doctrina unei predestinări divine, în sensul că caracterul unui om a fost fixat mai dinainte în mod definitiv, a condus pe mulţi oameni la o lepădare reală a Legii lui Dumnezeu. Wesley s-a împotrivit cu hotărâre rătăcirilor învăţătorilor antinomianişti şi a dovedit că învăţătura care duce la antinomianism era contrară Sfintelor Scripturi. "Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire tuturor oamenilor a fost arătat". "Aceasta este bine şi primit înaintea lui Dumnezeu Mântuitorul nostru", care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Căci este un singur Dumnezeu şi un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca răscumpărare pentru toţi" (Tit 2,11; 1Tim. 2,3-6). Duhul lui Dumnezeu este revărsat fără plată, pentru a face în stare pe orice om să beneficieze de mijloacele mântuirii. În felul acesta Hristos, "lumina cea adevărată", "luminează pe orice om venind în lume" (Ioan 1,9). Oamenii pierd mântuirea prin lepădarea de bunăvoie a darului vieţii.

Ca răspuns la pretenţiile că la moartea lui Hristos preceptele Decalogului au fost desfiinţate o dată cu legea ceremonială, Wesley spunea: "El n-a desfiinţat Legea Morală cuprinsă în Cele Zece Porunci şi susţinută de profeţi. Scopul venirii Sale n-a fost de a desfiinţa vreo parte din ea. Aceasta este o lege care nu poate fi desfiinţată niciodată, care rezistă singură ca Martorul Credincios din ceruri". Ea există de la începutul lumii, fiind scrisă nu pe table de piatră, ci în inimile tuturor fiilor oamenilor, de când au ieşit din mâinile Creatorului. Şi cu toate că literele scrise odinioară cu degetele lui Dumnezeu sunt acum într-o mare măsură şterse prin păcat, ele nu pot fi şterse cu totul, atâta timp cât avem o conştiinţă cu privire la bine şi rău. Toate părţile acestei Legi trebuie să rămână în vigoare pentru toată omenirea şi în toate veacurile; ele nu depind de timp, de spaţiu sau de alte împrejurări care sunt supuse schimbării, ci de natura lui Dumnezeu şi natura omului, precum şi de relaţia neschimbată a unuia faţă de celălalt.

"N-am venit să stric, ci să împlinesc"" Fără îndoială că sensul acestor cuvinte, în armonie cu tot ce este înainte şi după, este următorul: "Am venit să o întăresc în toată plinătatea ei, în ciuda tuturor răstălmăcirilor omeneşti. Am venit să pun într-o lumină clară şi deplină tot ce a fost întunecat şi neclar în ea; am venit să declar importanţa deplină şi adevărată a oricărei părţi din ea; să arăt lungimea şi lărgimea, întreaga întindere a oricărei porunci cuprinse în ea, înălţimea şi adâncimea, curăţia necuprinsă şi spiritualitatea din toate ramurile ei (Wesley, sermon 25).

Wesley a arătat armonia desăvârşită dintre Lege şi Evanghelie. "Există, deci, cea mai strânsă legătură ce se poate concepe între Lege şi Evanghelie. Pe de o parte, Legea deschide continuu drumul şi ne îndrumă spre Evanghelie; pe de altă parte, Evanghelia ne conduce continuu la o înţelegere mai deplină a Legii. De exemplu, Legea ne cere să iubim pe Dumnezeu, să iubim pe aproapele nostru, să fim blânzi, umili şi sfinţi. Dar noi simţim că nu suntem în stare pentru aceste lucruri; mai mult, că pentru om lucrul acesta este cu neputinţă. Dar Dumnezeu ne-a făgăduit că ne va da această iubire care ne face umili, blânzi şi sfinţi. Atunci noi ne prindem de această Evanghelie, de această veste bună şi ni se face după credinţa noastră. Astfel, îndreptăţirea Legii este împlinită în noi prin credinţa care este în Hristos Isus"

Pe cea mai înaltă treaptă a vrăjmaşilor Evangheliei lui Hristos, spunea Wesley, stau aceia care judecă Legea şi o vorbesc de rău, pe faţă şi argumentat; care învaţă pe oameni să o calce (să o desfiinţeze, să o piardă, să fie dezlegaţi de obligaţia faţă de ea) nu numai una, fie că este cea mai mică sau cea mai mare, ci toate poruncile dintr-o lovitură" Lucrul cel mai surprinzător este că toţi cei amăgiţi de această subtilă învăţătură sunt convinşi că în realitate ei cinstesc pe Hristos, lepădând Legea Sa, şi că Îi preamăresc Numele în timp ce-I distrug învăţătura. Da, ei Îl cinstesc ca şi Iuda atunci când a spus: "Plecăciune, Învăţătorule, şi L-a sărutat". Iar El ar putea spune pe drept fiecăruia dintre ei: "Cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?" Nu însemnează decât trădarea Lui cu o sărutare a vorbi despre sângele Său, dar a-I smulge coroana, a trece pe lângă o parte din Lege sub pretextul înaintării Evangheliei Sale. Nimeni dintre aceia care predică credinţa în felul acesta care, direct sau indirect, tinde să înlăture un domeniu de ascultare, care predică pe Hristos pentru a-L desfiinţa sau a coborî pe orice cale, cea mai mică dintre poruncile lui Dumnezeu, nu poate desigur să scape de această acuzaţie" (idem).

Tuturor acelora care susţineau că "predicarea Evangheliei ţine chiar locul Legii", Wesley le răspundea: "Noi respingem aceasta categoric, căci nu corespunde, în primul rând, cu scopul cel dintâi al Legii, acela de a convinge pe oameni de păcat, şi de a trezi pe aceia care sunt încă adormiţi chiar la marginea iadului". Apostolul Pavel declară că "prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului; şi până ce omul nu este convins de păcat, el nu va simţi cu adevărat nevoia de sângele ispăşitor al lui Hristos"" "Aceia care sunt sănătoşi, aşa cum afirmă Însuşi Domnul, n-au nevoie de doctor, ci cei bolnavi". De aceea, este absurd să oferi un medic acelora care sunt sănătoşi sau care îşi închipuie că sunt. Trebuie să-i convingi mai întâi că sunt bolnavi, altfel nu-ţi vor mulţumi pentru munca ta. Este la fel de absurd să oferi pe Hristos acelora a căror inimă este sănătoasă, dacă n-a fost niciodată zdrobită" (idem, sermon 35).

Astfel, în timp ce predica Evanghelia harului lui Dumnezeu, Wesley ca şi Domnul lui căuta să "preamărească Legea şi să o onoreze". Cu credincioşie a împlinit lucrarea dată lui de Dumnezeu, iar rezultatele pe care i-a fost îngăduit să le vadă au fost glorioase. La încheierea vieţii lui de peste 80 de ani - din care mai mult de o jumătate de secol a petrecut-o mergând din loc în loc - adepţii lui devotaţi se numărau la peste o jumătate de milion de persoane. Dar mulţimile care au fost ridicate prin lucrările lui din ruina şi degradarea păcatului, la o viaţă mai înaltă şi mai curată, şi numărul acelora care prin învăţătura lui au ajuns la o experienţă mai adâncă şi mai bogată nu vor fi cunoscute niciodată, până când întreaga familie a celor răscumpăraţi va fi adunată în Împărăţia lui Dumnezeu. Viaţa lui oferă o lecţie de o valoare nemăsurată pentru orice creştin. Fie ca umilinţa şi credinţa, zelul neobosit, jertfirea de sine şi devoţiunea acestui slujitor al lui Hristos să se reflecte şi în bisericile de astăzi!