Cap. 15 Biblia şi Revoluţia Franceză

 

În secolul al XVI-lea, prezentând oamenilor o Biblie deschisă, Reformaţiunea bătu la uşa tuturor ţărilor Europei. Unele popoare au primit-o cu bucurie, ca pe un sol al Cerului. Dar în alte ţări, papalitatea reuşise într-o mare măsură să-i oprească intrarea; astfel că lumina cunoaşterii Bibliei, cu influenţele ei înălţătoare, a fost aproape cu totul îndepărtată. Într-una din aceste ţări, cu toate că lumina a putut pătrunde, ea a fost umbrită totuşi de întuneric. Timp de veacuri, adevărul şi rătăcirea s-au luptat acolo pentru întâietate. În cele din urmă răul a învins, iar adevărul Cerului a fost alungat. "Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina" (Ioan 3,19). Naţiunea a fost lăsată să culeagă urmările drumului pe care şi l-a ales. Puterea Duhului lui Dumnezeu a fost retrasă de la un popor care a dispreţuit darul harului Său. Răului i-a fost îngăduit să ajungă la maturitate şi toată lumea a văzut rodul lepădării de bunăvoie a luminii.

Războiul împotriva Bibliei, purtat atât de multe veacuri în Franţa, a culminat cu scenele Revoluţiei. Acea răbufnire teribilă n-a fost decât urmarea firească a prigonirii pe care Roma a dus-o împotriva Scripturilor (vezi note suplim.). Aceasta a prezentat cea mai izbitoare ilustrare la care lumea a fost martoră vreodată, cu privire la efectele manierei de a lucra a papalităţii - o ilustrare a urmărilor către care timp de peste o mie de ani s-au îndreptat învăţăturile bisericii Romei.

Prigonirea Scripturilor în timpul perioadei de supremaţie papală a fost prezisă de profeţi, iar cartea Apocalipsului arată şi urmările teribile care urmau să vină îndeosebi peste Franţa, din partea stăpânirii "omului fărădelegii".

Îngerul Domnului a zis: "Vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni. Voi da celor doi martori ai mei să proorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile. Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă 'Sodoma' şi 'Egipt', unde a fost răstignit şi Domnul lor. Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului. Dar după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei, şi s-au ridicat în picioare, şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut" (Apoc.11,2-11).

Perioadele menţionate aici - "patruzeci şi două de luni" şi "o mie două sute şaizeci de zile" - reprezintă timpul în care biserica lui Hristos avea să sufere persecuţia din partea Romei. Cei 1260 de ani ai supremaţiei papale au început în anul 538 şi s-au terminat în anul 1798 (vezi note suplim.). La data aceasta, armata franceză a intrat în Roma şi a făcut prizonier pe papa, care a murit în exil. Deşi la scurtă vreme după aceea a fost ales un nou papă, ierarhia papală n-a mai ajuns niciodată să deţină puterea pe care o avusese mai înainte.

Persecutarea bisericii n-a continuat în toată perioada de 1260 de ani. Dumnezeu, din milă faţă de poporul Său a scurtat timpul încercării lor grele. Prevăzând strâmtorarea cea mare care urma să cadă asupra bisericii, Mântuitorul spunea: "Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa: dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate" (Matei 24,22). Datorită influenţei Reformaţiunii, persecuţia s-a încheiat înainte de anul 1798.

Cu privire la cei doi martori, profetul declară mai departe: "Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului". "Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea" (Apoc. 11,4; Ps.119,105). Cei doi martori reprezintă Scripturile Vechiului şi Noului Testament. Amândouă sunt mărturii importante cu privire la originea şi perpetuitatea Legii lui Dumnezeu. Amândouă mărturisesc despre Planul de Mântuire. Tipurile, jertfele şi profeţiile Vechiului Testament arată înainte către Mântuitorul care avea să vină. Evangheliile şi Epistolele Noului Testament vorbesc despre un Mântuitor care a venit exact în felul prezis, prin tip şi prin profeţie.

"Ei vor prooroci o mie două sute şaizeci de zile, îmbrăcaţi în saci". În cea mai mare parte a acestei perioade de timp, aceşti martori ai lui Dumnezeu au fost ţinuţi într-o stare de întunecime. Puterea papală a căutat să ascundă de popor cuvântul adevărului şi le-a pus înainte martori falşi care să le contrazică mărturia (vezi note suplim.). Atunci când Biblia a fost proscrisă de către autoritatea religioasă şi cea civilă, când mărturia ei a fost falsificată şi a fost făcut orice efort pe care oamenii şi demonii l-au putut inventa pentru a întoarce mintea oamenilor de la ea, când cei care îndrăzneau să vestească adevărurile sfinte erau alungaţi, trădaţi, chinuiţi, arşi în celulele închisorii, martirizaţi pentru credinţa lor sau obligaţi să fugă în fortăreţele munţilor şi în peşterile şi gropile pământului - atunci cei doi martori credincioşi au proorocit îmbrăcaţi în saci. Cu toate acestea şi-au continuat mărturia în toată perioada celor 1260 de ani. În timpurile cele mai întunecate, au fost oameni credincioşi care au iubit Cuvântul lui Dumnezeu şi erau zeloşi pentru onoarea Sa. Acestor slujitori credincioşi le-a fost dată înţelepciunea, puterea şi autoritatea să facă cunoscut adevărul Său în tot acest timp.

"Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc, care mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta". (Apoc. 11,5). Oamenii nu pot călca Cuvântul lui Dumnezeu fără să fie pedepsiţi. Înţelesul acestei declaraţii grozave este arătat în ultimul capitol al Apocalipsului: "Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta" (Apoc.22,18.19).

Aşa sună avertizările pe care Dumnezeu le-a dat pentru a apăra pe oameni împotriva oricărei schimbări de orice natură a ceea ce El a descoperit sau a poruncit. Aceste avertizări solemne se aplică tuturor acelora care prin influenţa lor îi fac pe oameni să privească cu uşurinţă Legea lui Dumnezeu. Ele ar trebui să facă să se teamă şi să tremure pe aceia care socotesc cu uşurătate că este o problemă lipsită de importanţă a asculta sau nu de Legea lui Dumnezeu. Toţi aceia care-şi înalţă părerile lor mai presus de descoperirea divină, toţi aceia care vor schimba înţelesul clar al Scripturii pentru a urma propria lor comoditate sau pentru a se conforma lumii îşi asumă o răspundere înfricoşată. Cuvântul scris, Legea lui Dumnezeu, va măsura caracterul oricărui om şi îi va condamna pe toţi aceia pe care această judecată fără greş îi va găsi cu lipsă.

"Când îşi vor fi sfârşit mărturia lor". Perioada în care cei doi martori urmau să proorocească în saci s-a încheiat în anul 1798. Pe măsură ce se apropiau de încheierea lucrării lor săvârşite în întuneric, împotriva lor urma să se facă un război de către puterea reprezentată prin "fiara care se ridică din abis". În multe din ţările Europei, puterile care conduseseră în biserică şi în stat timp de veacuri au fost stăpânite de Satana prin intermediul papalităţii. Dar aici este scoasă în evidenţă o nouă manifestare a puterii satanice.

Politica Romei fusese ca sub pretinsul respect faţă de Biblie, să o ţină sigilată într-o limbă necunoscută şi ascunsă de popor. Sub dominaţia ei, martorii au proorocit "îmbrăcaţi în saci". Dar o altă putere - fiara din abis - urma să se ridice pentru a duce un război făţiş împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.

"Cetatea cea mare", pe ale cărei străzi au fost omorâţi martorii şi unde zac trupurile lor, este Egiptul spiritual. Dintre toate popoarele prezentate în istoria biblică, Egiptul a negat cu cea mai mare îndrăzneală existenţa viului Dumnezeu şi s-a împotrivit poruncilor Lui. Nici un monarh nu s-a aventurat într-o răzvrătire mai deschisă şi mai arogantă împotriva autorităţii Cerului cum a făcut-o regele Egiptului. Când i-a fost adusă solia de către Moise, în numele Domnului, Faraon a răspuns cu mândrie: "Cine este Domnul ca să iau seama la glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece" (Exod 5,2). Aceasta însemnează ateism, iar poporul reprezentat prin Egipt urma să dea glas unei lepădări ase-mănătoare a pretenţiilor viului Dumnezeu şi urma să manifeste un spirit asemănător de necredinţă şi dispreţ. "Cetatea cea mare" mai este comparată spiritual şi cu Sodoma. Stricăciunea Sodomei în călcarea Legii lui Dumnezeu s-a manifestat îndeosebi în imoralitate. Şi acest păcat urma să fie o caracteristică proeminentă a naţiunii care trebuia să împlinească specificările acestei profeţii.

După cuvintele profetului, deci, cu puţin înainte de anul 1798, o putere de origine şi caracter satanic urma să se ridice pentru a face război împotriva Bibliei. Şi în ţara în care mărturia celor doi martori avea să fie adusă astfel la tăcere, urma să se manifeste ateismul lui Faraon şi destrăbălarea Sodomei.

Această profeţie şi-a găsit împlinirea cea mai exactă şi mai izbitoare în istoria Franţei. În timpul Revoluţiei, în anul 1793, "lumea a auzit pentru prima dată despre o adunare de bărbaţi, născuţi şi educaţi în mijlocul civilizaţiei, care-şi asumau dreptul de a conduce una dintre naţiunile cele mai nobile ale Europei, că îşi uneau cu toţii glasul pentru a nega cel mai solemn adevăr pe care îl primeşte sufletul omenesc şi că au renunţat în unanimitate la credinţa şi adorarea lui Dumnezeu" (Sir Walter Scott, Life of Napoleon, vol.I, cap.17). "Franţa este singura naţiune din lume cu privire la care rămâne raportul autentic că un popor şi-a ridicat mâna în răzvrătire deschisă împotriva Autorului Universului. Au existat şi continuă să existe mulţi alţi hulitori, mulţi necredincioşi, în Anglia, în Germania, în Spania şi peste tot; dar Franţa rămâne deosebită în istoria lumii ca fiind singurul stat care, prin hotărârea adunării ei legislative, s-a pronunţat că Dumnezeu nu există şi la auzirea căreia toată populaţia capitalei şi o mare majoritate din alte părţi, atât femei, cât şi bărbaţi, au dansat şi au cântat de bucurie" (Blackwood's Magazine, November 1870).

Franţa a prezentat şi caracteristicile care s-au manifestat îndeosebi în Sodoma. În timpul Revoluţiei, s-a dat pe faţă o stricăciune şi o decădere a moralităţii asemănătoare cu aceea care a adus distrugerea asupra cetăţilor din câmpie. Un istoric prezintă laolaltă ateismul şi depravarea Franţei, aşa cum sunt redate în profeţie: "Strâns legată de aceste legi care afectau religia, era aceea care desfiinţa legătura de căsătorie - cel mai sfânt angajament pe care-l pot face fiinţele omeneşti, a cărui durabilitate duce cu toată puterea la consolidarea societăţii - reducând-o la un simplu contract civil cu caracter trecător, în care cei doi se pot angaja şi pe care îl pot părăsi după bunul lor plac". Dacă demonii s-ar fi apucat să descopere o cale de a distruge cu cel mai mare efect tot ce este venerabil, plăcut, sau permanent în viaţa conjugală şi să obţină în acelaşi timp asigurarea că paguba morală pe care avea de gând să o producă va fi perpetuată de la o generaţie la alta, ei n-ar fi inventat un plan mai cu efect decât degradarea legământului căsătoriei" Sophie Arnoult, o actriţă vestită pentru spiritul ei batjocoritor, a descris căsătoria republicană liberă ca fiind sacramentul adulterului" (Scott, vol.I, cap.17).

"Acolo unde a fost răstignit şi Domnul nostru"; şi această specificare a profeţiei a fost împlinită de Franţa. În nici o altă ţară spiritul vrăjmăşiei împotriva lui Hristos n-a fost manifestat în chip mai izbitor. În nici o altă ţară n-a întâmpinat adevărul o împotrivire mai crudă şi mai insuportabilă. În persecuţia pe care Franţa a declanşat-o asupra mărturisitorilor Evangheliei, ea a răstignit pe Domnul Hristos în persoana ucenicilor Săi.

Veac după veac fusese vărsat sângele sfinţilor. În timp ce valdenzii îşi dădeau viaţa în munţii Piemontului "pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Isus Hristos", o mărturie asemănătoare în favoarea adevărului era dată de fraţii lor albigenzi în Franţa. Iar în zilele Reformaţiunii, adepţii ei au fost daţi morţii în chinuri groaznice. Regi şi nobili, doamne de origine înaltă şi fete delicate, mândria şi nobleţea naţiunii, şi-au desfătat privirile cu suferinţele martirilor lui Isus. Hughenoţii cei curajoşi, luptând pentru acele drepturi pe care sufletul omenesc le socoteşte cele mai sfinte, şi-au vărsat sângele pe multe câmpuri de bătaie. Protestanţii care erau scoşi în afara legii, pe capul lor fiind pus un premiu, erau vânaţi ca fiarele sălbatice.

"Biserica din pustie", puţinii urmaşi ai vechilor creştini care mai rămăseseră în Franţa în sec. al XVIII-lea, ascunzându-se în munţii din sud, ţineau încă credinţa părinţilor lor. Când îndrăzneau să se întâlnească noaptea pe coastele munţilor sau în luminişuri singuratice, erau urmăriţi de ostaşi şi târâţi în sclavie pe viaţă la galere. Cei mai curaţi, cei mai nobili şi distinşi, cei mai inteligenţi bărbaţi ai Franţei erau legaţi în lanţuri, în chinuri groaznice, între hoţi şi asasini (vezi Wylie, b.22, cap.6). Alţii, trataţi mai cu milă, erau împuşcaţi cu sânge rece, în timp ce, neînarmaţi şi neajutoraţi, cădeau în genunchi la rugăciune. Sute de oameni în vârstă, femei fără apărare şi copii nevinovaţi erau lăsaţi morţi la locul lor de întâlnire. Străbătând munţii sau pădurile unde obişnuiau să se adune ei, nu era ceva neobişnuit ca "la fiecare pas să se găsească trupuri moarte presărate pe pajişti şi corpuri spânzurate atârnând de copaci". ţara lor, pustiită de sabie, de secure şi de rug, "a fost transformată într-un pustiu imens, întunecat". Aceste atrocităţi n-au fost decretate în Evul Mediu, ci în epoca strălucită a lui Ludovic al XIV-lea; atunci când era cultivată ştiinţa, literele înfloreau, cercetătorii de la curte şi din capitală erau oameni învăţaţi şi elocvenţi şi se lăudau în mare măsură că sunt plini de darul blândeţii şi al milei" (idem, b.22, cap.7).

Dar fapta cea mai întunecată din catalogul cel negru al crimei, cea mai groaznică dintre faptele demonice din toate veacurile a fost masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu. Lumea îşi mai aminteşte cu groază şi dezgust scenele acelui măcel laş şi crud. Regele Franţei, îndemnat de preoţii şi prelaţii Romei, şi-a pus pecetea pe acea dezgustătoare crimă. Un clopot sunând la miezul nopţii a fost semnalul pentru măcel. Mii de protestanţi, care dormeau liniştiţi în casele lor încrezându-se în sinceritatea făgăduinţei regelui, au fost târâţi afară fără nici un avertisment şi ucişi cu sânge rece.

Aşa cum Hristos a fost conducătorul nevăzut al poporului Său din robia Egiptului, tot aşa a fost Satana conducătorul nevăzut al supuşilor lui în această lucrare groaznică a înmulţirii martirilor. Timp de şapte zile a continuat masacrul în Paris, dintre care primele trei cu o furie de neimaginat. Şi nu s-a mărginit numai la oraş, ci dintr-o poruncă specială a regelui s-a extins în toate provinciile şi oraşele unde se găseau protestanţi. Nu s-a cruţat nici vârsta, nici sexul. Nu era scutit nici copilaşul cel nevinovat şi nici bărbatul cu părul cărunt. Nobil şi ţăran, bătrân şi tânăr, mamă şi copil erau ucişi laolaltă. Masacrul a continuat în toată Franţa timp de două luni, când aproape şaptezeci de mii de suflete, floarea naţiunii, au pierit.

"Când vestea despre masacru a ajuns la Roma, bucuria clerului n-a cunoscut limite. Cardinalul de Lorena a răsplătit pe un sol cu o mie de coroane; tunul din St.Angelo a tras o salvă în semn de vesel salut; iar clopotele au sunat în toate clopotniţele; focurile artificiilor au schimbat noaptea în zi; iar papa Grigore al XIII-lea, însoţit de cardinali şi de alţi demnitari bisericeşti, a făcut o procesiune lungă la biserica Sf.Ludovic, unde Cardinalul de Lorena a cântat un Te Deum" A fost bătută şi o medalie pentru a comemora masacrul, iar la Vatican se pot vedea şi azi fresce ale lui Vasari, descriind uciderea amiralului, regele în consiliu plănuind masacrul şi masacrul însuşi. Papa Grigore a trimes lui Carol decoraţia "Trandafirul de aur", iar la patru luni după masacru" a ascultat cu mulţumire de sine predica unui preot francez" care a vorbit despre "ziua aceea atât de plină de fericire şi de bucurie, când sfântul părinte a primit veştile şi a mers cu solemnitate să aducă mulţumiri lui Dumnezeu şi Sf.Ludovic" (Henry White, The Massacre of Sf.Bartholomew, cap.14, p.34).

Acelaşi spirit care a inspirat masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu a condus şi scenele Revoluţiei. Isus Hristos a fost declarat înşelător şi strigătul unanim al necredincioşilor francezi era: "Să zdrobim infamul", adică pe Hristos. Batjocurile cele mai înjositoare împotriva Cerului şi nelegiuirea dezgustătoare mergeau mână în mână, iar oamenii cei mai josnici, monştrii cei mai dedaţi cruzimii şi viciului, erau cei mai înălţaţi. În toate acestea omagiul suprem era dat Satanei; în timp ce Isus Hristos, personificarea adevărului, a curăţiei şi iubirii neegoiste, era răstignit.

"Fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî". Puterea ateistă care a condus Franţa în timpul revoluţiei şi domniei teroarei a declarat un aşa război împotriva lui Dumnezeu şi a Sfântului Său Cuvânt cum lumea n-a mai văzut niciodată. Închinarea la Dumnezeu a fost interzisă de Adunarea Naţională. Bibliile au fost adunate şi arse în public, cu toate manifestările posibile de dispreţ. Legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare. Instituţiile Bibliei au fost desfiinţate. Ziua de odihnă săptămânală a fost îndepărtată şi în locul ei fiecare a zecea zi a fost destinată hulei şi veseliei. Botezul şi Cina Domnului au fost interzise, iar anunţurile, plasate la vedere în locurile de înmormântare declarau că moartea este un somn veşnic.

Temerea de Dumnezeu a fost declarată a nu fi deloc începutul înţelepciunii, ci începutul nebuniei. Orice cult religios a fost interzis, în afară de acela al libertăţii şi al patriei. "Episcopului constituţional al Parisului i-a fost încredinţat să joace rolul principal în cea mai nereuşită şi scandaloasă comedie care s-a jucat vreodată înaintea unei adunări naţionale" El a apărut îmbrăcat în veşmintele preoţeşti, pentru a declara înaintea convenţiei că religia pe care o predicase atâţia ani era din toate punctele de vedere o invenţie a preoţilor, care nu avea temelie nici în istorie şi nici în adevărul sfânt. El a tăgăduit în termeni solemni şi clari existenţa Dumnezeirii, slujirii căreia fusese consacrat, şi s-a dedicat pentru viitor adorării libertăţii, egalităţii, virtuţii şi moralităţii. Apoi a depus pe masă insignele episcopale şi a primit îmbrăţişarea frăţească din partea preşedintelui convenţiei. Câţiva preoţi renegaţi au urmat exemplul acestui prelat" (Scott, vol.I, pag.17).

"Şi locuitorii pământului se vor bucura de ei, şi se vor veseli; şi îşi vor trimite daruri unul altuia; pentru că cei doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului". Franţa cea necredincioasă adusese la tăcere glasul mustrător al celor doi martori ai lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu zăcea mort pe străzile ei, iar aceia care urâseră cerinţele şi restricţiile Legii lui Dumnezeu tresăltau de bucurie. Oamenii sfidau pe faţă pe Regele cerului. Ca şi păcătoşii din vechime, ei strigau: "Ce ar putea să ştie Dumnezeu şi ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt" (Ps.73,11).

Cu o îndrăzneală hulitoare aproape peste putinţă de a fi crezută, unul din preoţii ordinii celei noi spunea: "Dumnezeule, dacă exişti, răzbună-şi numele ofensat. Te provoc la luptă! Rămâi tăcut; nu îndrăzneşti să arunci tunetele. După toate acestea, cine va mai crede în existenţa Ta?" (Lacratelle, History, vol.2, p.309; în Archibald Alison, History of Europe vol.1, cap.10). Ce ecou constituie aceste cuvinte ale întrebării lui Faraon: "Cine este Dumnezeu ca să ascult de glasul Lui? Eu nu cunosc pe Dumnezeu!"

"Nebunul zice în inima lui: 'Nu este Dumnezeu!'" (Ps.14,1). Iar Domnul declară cu privire la cei care strică adevărul: "Nebunia lor se va da pe faţă înaintea tuturor" (2 Tim. 3,9). După ce Franţa a părăsit închinarea la adevăratul Dumnezeu, la "Cel Prea Înalt care umple veşnicia", n-a trecut decât puţină vreme până când ea a coborât într-o idolatrie înjositoare prin închinarea la Zeiţa Raţiunii, în persoana unei femei prostituate. Şi aceasta în adunarea reprezentativă a naţiunii şi autorităţilor celor mai înalte civile şi legislative! Un istoric spunea: "Una dintre ceremoniile acestui timp nesănătos rămâne fără egal pentru absurditatea ei unită cu lipsa de respect. Porţile convenţiei au fost date în lături pentru a face loc trecerii unei grupe de cântăreţi, în urma căreia au intrat într-o procesiune solemnă membrii Consiliului municipal, cântând un imn în cinstea libertăţii şi însoţind, ca obiect al cultului lor viitor, o femeie acoperită cu un voal, pe care au numit-o Zeiţa Raţiunii. După ce a fost adusă înăuntru, a fost descoperită cu mare pompă şi aşezată la dreapta preşedintelui, când a fost recunoscută de toţi ca fiind o dansatoare de la Operă" Acestei femei, considerată ca cea mai bună reprezentare a raţiunii căreia se închinau, Adunarea Naţională a Franţei i-a adus adorare publică.

Această mascaradă ridicolă şi nelegiuită a avut un puternic ecou, iar instalarea Zeiţei Raţiunii a fost repetată şi imitată în toată Franţa, în provincii în care locuitorii doreau să se arate la acelaşi nivel cu înălţimile Revoluţiei" (Scott, vol.1, cap.17).

"Oratorul care a introdus cultul Raţiunii a spus: 'Legislatori, fanatismul a făcut loc Raţiunii. Ochii lui înceţoşaţi n-au putut suporta strălucirea luminii. Astăzi, o mulţime imensă s-a adunat sub aceste arcade gotice care, pentru prima oară, s-au făcut ecoul adevărului. Acolo francezii au sărbătorit singurul cult adevărat - acela al Libertăţii, al Raţiunii. Acolo au dat chip dorinţelor pentru prosperitatea armelor Republicii. Acolo au părăsit idolii neînsufleţiţi în favoarea Raţiunii, a acestui chip însufleţit, capodopera naturii'" (M.A. Thiers, History of the French Revolution, vol.2, p.370, 371).

Când zeiţa a fost adusă înaintea convenţiei, preşedintele a luat-o de mână şi, îndreptându-se către adunare, a spus: "Muritori, încetaţi să mai tremuraţi înaintea tunetelor neputincioase ale unui Dumnezeu pe care temerile voastre L-au creat. De azi înainte să nu mai recunoaşteţi nici o divinitate în afară de Raţiune. Vă prezint aici icoana cea mai nobilă şi cea mai curată a ei; dacă trebuie să aveţi idoli, jertfiţi numai unora ca aceasta" Cazi înaintea augustului Senat al Libertăţii, o, voal al Raţiunii!

După ce a fost îmbrăţişată de preşedinte, zeiţa a fost urcată pe un car măreţ şi condusă în mijlocul unei mulţimi imense la catedrala Notre Dame, pentru a lua locul Dumnezeirii. Acolo a fost aşezată pe un altar înalt şi a primit adorarea tuturor celor prezenţi" (Alison, vol.1, cap.10).

Această ceremonie a fost urmată, nu peste multă vreme, de arderea în public a Bibliei. Într-o împrejurare, "Societatea populară a muzeului" a intrat în sala primăriei, strigând: "Trăiască Raţiunea!" şi ducând într-un vârf de băţ resturile încă fumegânde ale câtorva cărţi, printre altele breviare, misse şi Vechi şi Noi Testamente, care "au ispăşit într-un foc mare", a spus preşedintele, "toate nebuniile la care ele au condus vreodată pe oameni" (Journal of Paris, 1793, nr.318, citat în Buchez-Roux, Collection of Parlamentary History, vol.30, p.200, 201).

Papalitatea a fost aceea care a început lucrarea pe care ateismul a completat-o. Politica Romei a adus acele stări sociale, politice şi religioase care au grăbit ruina Franţei. Referindu-se la ororile Revoluţiei, unii scriitori spun că aceste excese trebuie trecute în contul tronului şi al bisericii (vezi note suplim.). Pe bună dreptate ele trebuie trecute pe seama bisericii. Papalitatea a otrăvit minţile regilor împotriva Reformaţiunii, ca fiind un duşman al coroanei, un element de discordie care ar fi fatal păcii şi armoniei naţiunii. Geniul Romei a fost acela care, pe calea aceasta, a inspirat cruzimea cea mai grozavă şi persecuţia cea mai aspră care a pornit de la tronul regal.

Duhul libertăţii a izvorât din Biblie. Oriunde Evanghelia a fost primită, minţile oamenilor au fost trezite. Astfel că oamenii au început să lepede cătuşele care-i ţinuseră ca sclavi ai ignoranţei, viciului şi superstiţiei. Au început să gândească şi să acţioneze ca oameni. Dar monarhii au văzut lucrul acesta şi s-au temut din cauza despotismului lor.

Roma s-a grăbit să trezească temerile lor geloase. Papa spunea regentului Franţei în anul 1525: "Această manie (protestantismul) nu numai că va zădărnici şi va distruge religia, ci va distruge toate ţările, nobilimea, legile, ordinea şi rangurile" (G. de Felice, History of the Protestants of France b.1, cap.2, par.8). Câţiva ani mai târziu, un nunţiu papal îl avertiza pe rege: "Sire, nu te lăsa amăgit. Protestanţii vor dărâma toată ordinea religi-oasă şi civilă" Tronul este în aceeaşi primejdie ca şi altarul" Introducerea unei religii noi trebuie în mod necesar să introducă şi o conducere nouă" (D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.2, cap.36). Şi teologii făceau apel la prejudecăţile poporului, declarând că învăţătura protestantă "incită pe oameni spre ciudăţenii şi spre nebunie; ea jefuieşte pe rege de dragostea devotată a supuşilor şi devastează atât statul, cât şi biserica". În felul acesta Roma a reuşit să ridice Franţa împotriva Reformaţiunii. Astfel, sabia persecuţiei a fost scoasă din teacă pentru prima oară în Franţa, pentru susţinerea tronului, pentru ocrotirea nobililor şi pentru menţinerea legilor" (Wylie, b.13, cap.4).

Conducătorii ţării însă n-au prevăzut câtuşi de puţin rezultatele acestei politici fatale. Învăţătura Bibliei ar fi sădit în mintea şi în inima oamenilor acele principii de dreptate, cumpătare, adevăr, echitate şi bunătate, care sunt însăşi piatra unghiulară a prosperităţii naţiunii. "Dreptatea înalţă un popor". Prin ea "se întăreşte un scaun de domnie" (Prov. 14,34; 16,12). Lucrarea neprihănirii va fi pacea; iar urmarea: "odihna şi liniştea pe vecie" (Is. 32,17). Acela care ascultă de Legea divină va respecta cu toată conştiinciozitatea legile ţării lui. Acela care se teme de Dumnezeu va onora pe împărat în exercitarea oricărei autorităţi drepte şi legitime. Dar nefericita Franţă a interzis Biblia şi i-a alungat pe ucenicii ei. Veac după veac, bărbaţi de principii şi integritate, bărbaţi de ascuţime intelectuală şi de putere morală, care au avut curajul să-şi susţină convingerea şi credinţa, să sufere pentru adevăr timp de veacuri, aceşti bărbaţi au trudit ca sclavi pe galere, au pierit pe rug sau au putrezit în celulele închisorilor. Mii şi mii şi-au găsit salvarea prin fugă; şi aceasta a continuat timp de 250 de ani după ivirea Reformaţiunii.

N-a fost nici o generaţie de francezi, în timpul acelei perioade lungi, care să nu fi văzut pe ucenicii Evangheliei fugind dinaintea furiei nebune a prigonitorilor şi ducând cu ei inteligenţa, artele, hărnicia şi ordinea, în care ei, ca o lege, excelaseră mai înainte, pentru a îmbogăţi ţările în care şi-au găsit azil. Şi pe măsură ce îmbogăţeau alte ţări cu aceste daruri bune, lipseau de ele propria lor ţară. Dacă tot ce a fost alungat ar fi rămas în Franţa, dacă în aceşti trei sute de ani priceperea şi hărnicia exilaţilor ar fi cultivat solul ei, dacă în timpul acestor trei sute de ani măiestria şi arta lor ar fi contribuit la dezvoltarea meşteşugurilor, dacă în timpul acestor trei sute de ani geniul lor creator şi puterea lor analitică i-ar fi îmbogăţit literatura şi i-ar fi cultivat ştiinţa, dacă înţelepciunea lor ar fi călăuzit consiliile ei, curajul lor ar fi purtat luptele ei, echitatea lor ar fi modelat legile ei, iar religia Bibliei ar fi întărit inteligenţa şi ar fi călăuzit conştiinţa poporului ei, cât de mare ar fi fost gloria Franţei! Ce ţară mare, prosperă şi fericită - un model pentru toate naţiunile - ar fi fost ea!

Dar un fanatism orb şi încăpăţânat a alungat de pe pământul ei pe toţi învăţătorii virtuţii, toţi apărătorii ordinii, pe toţi susţinătorii sinceri ai tronului; ea a spus bărbaţilor care ar fi făcut din ţara lor "o slavă şi un renume" pe pământ: "Alegeţi între rug şi exil!" În cele din urmă, ruina statului a fost totală; n-a mai rămas conştiinţă care să fie proscrisă, nici religie care să fie târâtă la rug şi nici patriotism care să fie exilat" (Wylie, b.19, cap.20) Iar Revoluţia, cu toate ororile ei, a fost consecinţa tragică.

"Plecarea hughenoţilor a fost marcată în Franţa de o decădere generală. Oraşe meşteşugăreşti înfloritoare au decăzut, regiuni fertile s-au transformat în adevărate pustietăţi, stagnarea intelectuală şi decăderea morală au urmat unei perioade de progres neobişnuit. Parisul a devenit un vast ospiciu şi s-a apreciat că, la izbucnirea Revoluţiei, două sute de mii de săraci cerşeau pâinea din mâna regelui. Numai iezuiţii prosperau într-o ţară în plină decădere şi conduceau cu o tiranie groaznică bisericile şi şcolile, închisorile şi galerele".

Evanghelia ar fi adus Franţei soluţia acelor probleme politice şi sociale care dădeau de lucru clerului, regelui şi legiuitorilor ei şi care, în cele din urmă, au aruncat naţiunea în anarhie şi ruină. Dar sub stăpânirea Romei poporul a uitat binecuvântatele lecţii de jertfire de sine şi de iubire neegoistă ale Mântuitorului lor. Oamenii fuseseră îndepărtaţi de la practicarea sacrificiului de sine pentru binele altora. Cel bogat nu mai primea nici o mustrare pentru apăsarea săracului, iar săracul nu găsea nici un ajutor în sărăcia şi degradarea lui. Egoismul celor bogaţi şi puternici devenise din ce în ce mai bătător la ochi şi mai apăsător. Timp de veacuri, lăcomia şi imoralitatea nobilimii au dus la exploatarea nemiloasă a ţăranului. Cel bogat nedreptăţea pe cel sărac, iar săracul ura pe bogat.

În multe provincii proprietăţile erau deţinute de nobilime, iar clasele muncitoare lucrau pământul în arendă; acestea erau la discreţia stăpânilor lor şi erau obligate să se supună pretenţiilor lor exagerate. Povara susţinerii atât a statului, cât şi a bisericii cădea asupra claselor mijlocii şi de jos, care erau greu apăsate de către autorităţile civile şi de către cler. "Bunul plac al nobililor era considerat ca lege supremă; fermierii şi ţăranii puteau muri de foame, căci asupritorilor nu le păsa de acest lucru. Poporul era silit ca la orice mişcare să ţină seama de interesul exclusiv al stăpânilor. Viaţa muncitorilor agricoli era o viaţă de muncă neîncetată şi de mizerie gravă; plângerile lor, dacă ar fi îndrăznit să se plângă, erau tratate cu dispreţ crunt. Tribunalele ţineau seama totdeauna de plângerile unui nobil împotriva unui ţăran, mita era primită de judecători şi cel mai mic capriciu al aristocraţiei avea putere de lege, în virtutea acestui sistem de corupţie generală. Din impozitele stoarse de la populaţie de către cei puternici, pe de o parte, şi de către cler, pe de alta, nici jumătate nu intra în trezoreria regală sau episcopală, ci era risipit în practici imorale. Iar oamenii care îi sărăceau în felul acesta pe semenii lor erau scutiţi de impozite şi îndreptăţiţi prin lege sau uzanţă la toate slujbele statului. Clasele privilegiate numărau o sută cincizeci de mii de oameni şi pentru plăcerile lor milioane de oameni erau condamnaţi la o viaţă de deznădejde şi degradare" (vezi notele suplimentare).

Curtea regală se dedase luxului şi imoralităţii. Exista prea puţină încredere între popor şi conducători. Neîncrederea era amprenta care se vedea pe toate măsurile conducerii, care erau privite ca fiind amăgitoare şi egoiste. Cu peste o jumătate de secol înainte de timpul Revoluţiei, tronul a fost ocupat de Ludovic al XV-lea care, chiar şi în acele vremuri grele, s-a caracterizat ca un monarh nepăsător, lipsit de seriozitate şi senzual. Cu o aristocraţie depravată şi crudă şi cu o clasă de jos ignorantă şi sărăcită, cu statul înglodat în datorii, iar poporul exasperat, nu era necesar un ochi de profet pentru a prevedea un deznodământ teribil şi iminent. Faţă de avertismentele sfătuitorilor lui, regele obişnuia să răspundă: "Încercaţi să faceţi ca lucrurile să meargă cât trăiesc eu; după ce voi muri poate veni orice". Zadarnic se insista asupra nevoii unei reforme. Vedea relele, dar nu avea nici curajul şi nici puterea pentru a le face faţă. Nenorocirea care ameninţa Franţa era descrisă foarte bine în răspunsul lui nepăsător şi egoist: "După mine potopul!"

Exploatând gelozia regilor şi a claselor conducătoare, Roma i-a influenţat să ţină pe oameni în sclavie, bine ştiind că în felul acesta statul va fi slăbit şi nădăjduind că pe calea aceasta va înlănţui atât pe conducători, cât şi poporul în robia ei. Cu o politică clarvăzătoare, ea şi-a dat seama că pentru a înrobi pe oameni cu adevărat trebuie încătuşate sufletele lor; că cea mai sigură cale de a-i împiedica să iasă din sclavia lor era să nu le dea libertate. De o mie de ori mai groaznică decât suferinţa fizică ce rezulta din procedeele ei era degradarea morală. Lipsit de Biblie şi lăsat pradă învăţăturilor fanatismului şi egoismului, poporul era încătuşat în ignoranţă şi superstiţie şi cufundat în viciu, încât era cu totul neînstare să se conducă singur.

Dar deznodământul tuturor acestora a fost cu totul deosebit de ceea ce plănuise Roma. În loc să ţină masele în supunere oarbă faţă de dogmele ei, lucrarea ei a avut ca efect transformarea lor în necredincioşi şi revoluţionari. Ei au ajuns să dispreţuiască romanismul şi pe preoţi. Priveau clerul ca fiind părtaş la apăsarea lor. Singurul dumnezeu pe care-l recunoscuseră era zeul Romei, iar învăţătura ei era singura lor religie. Ei priveau lăcomia şi cruzimea ei ca fiind rodul natural al Bibliei, şi ca atare nu doreau să aibă parte de ea.

Roma reprezentase greşit caracterul lui Dumnezeu şi pervertise cererile Sale, iar acum oamenii lepădau atât Biblia, cât şi pe Autorul ei. Ea ceruse o credinţă oarbă în dogmele ei, sub pretinsa pedeapsă a Scripturilor. Ca urmare, Voltaire împreună cu tovarăşii lui au lepădat Cuvântul lui Dumnezeu cu totul şi au răspândit pretutindeni otrava necredinţei. Roma îi ţinuse pe oameni la pământ, sub călcâiul ei de fier; iar acum masele, degradate şi brutalizate în repulsia lor faţă de tirania ei, au dat la o parte orice restricţie. Înfuriaţi de strălucirea necinstită căreia îi dăduseră atâta vreme închinare, au lepădat atât adevărul, cât şi rătăcirea; şi confundând libertatea cu destrăbălarea, robii viciului triumfau în libertatea lor închipuită.

La începutul Revoluţiei, printr-o concesie a regelui, poporului i-a fost acordată o reprezentare mai numeroasă decât a nobililor împreună cu clerul. În felul acesta balanţa puterii era în mâinile lor; dar nu erau pregătiţi să o folosească nici cu înţelepciune şi nici cu moderaţie. În graba de a îndrepta relele din cauza cărora suferiseră, s-au hotărât să-şi asume refacerea societăţii. Un popor înrăit din cauza suferinţei, a cărui minte era plină de mânie şi de amintirile vechilor nedreptăţi, se hotărî să pună capăt stării de mizerie care ajunsese de nesuportat şi să se răzbune pe aceia pe care-i socotea ca autori ai suferinţelor lui. Cei năpăstuiţi şi-au însuşit lecţia pe care o învăţaseră sub tiranie şi au devenit apăsătorii asupritorilor lor.

Nefericita Franţă culegea în sânge secerişul pe care-l semănase. Teribile au fost urmările supunerii ei faţă de puterea stăpânitoare a Romei. Chiar acolo unde Franţa, sub influenţa romanismului, înălţase primul rug la începutul Reformaţiunii, Revoluţia a pus prima ghilotină. Şi chiar în locul în care primii martiri ai credinţei protestante fuseseră arşi în sec. al XVI-lea, au fost ghilotinate primele victime în sec. al XVIII-lea. Respingând Evanghelia care i-ar fi adus vindecare, Franţa a deschis uşa pentru necredinţă şi ruină. Când restricţiile Legii lui Dumnezeu au fost înlăturate, s-a văzut că legile omului erau neînstare să ţină în frâu valurile puternice ale patimii omeneşti; iar naţiunea s-a prăbuşit în revoltă şi anarhie. Războiul împotriva Bibliei a inaugurat o eră care este cunoscută în istoria lumii sub numele de Domnia Teroarei. Pacea şi fericirea au fost alungate din căminele şi din inimile oamenilor. Nimeni nu mai era în siguranţă. Acela care învingea astăzi era suspectat şi condamnat mâine. Violenţa şi desfrâul nu mai cunoşteau margini.

Regele, clerul şi nobilii au fost obligaţi să se supună atrocităţilor unui popor întărâtat şi înnebunit. Setea lui de răzbunare a fost doar stimulată de executarea regelui; iar aceia care hotărâseră moartea lui l-au urmat în scurtă vreme la eşafod. S-a hotărât un măcel general al tuturor acelora care erau bănuiţi de ostilitate faţă de Revoluţie. Închisorile care gemeau au ajuns la un moment dat să cuprindă mai mult de două sute de mii de prizonieri. Oraşele regatului asistau la scene înspăimântătoare. O partidă a revoluţionarilor era împotriva celeilalte, iar Franţa a devenit un vast câmp de mase care se luptau, mânate de furia pasiunilor. "În Paris, răscoalele urmau una după alta, iar cetăţenii erau împărţiţi în nenumărate partide, care păreau că nu au altă ţintă decât exterminarea reciprocă". Şi pentru a încorona nenorocirea generală, naţiunea a fost implicată într-un război lung şi distrugător cu marile puteri ale Europei. "ţara era în pragul falimentului, armatele cereau să li se plătească soldele. Parizienii erau înfometaţi, provinciile erau pustiite de tâlhari, iar civilizaţia se prăbuşise în anarhie şi desfrâu".

Poporul învăţase prea bine lecţiile de cruzime şi de tortură pe care Roma le predase cu atâta sârguinţă. Venise în sfârşit ziua plăţii. Acum nu ucenicii lui Isus erau aruncaţi în închisori şi târâţi la rug. Cu mult înainte, aceştia pieriseră sau fuseseră alungaţi în exil. Roma cea necruţătoare simţea acum puterea teribilă a acelora pe care ea îi învăţase să aibă plăcere în fapte sângeroase. "Exemplul persecuţiei, pe care clerul Franţei îl afişase timp de multe veacuri, era acum îndreptat asupra lor cu o îndoită asprime. Eşafoadele se înroşeau de sângele preoţilor. Galerele şi închisorile, odinioară înţesate de hughenoţi, erau acum pline de persecutorii lor. Pus în lanţuri şi trudind la vâsle, clerul romano-catolic a suportat toate acele nenorociri pe care biserica lor le aplicase cu atâta risipă blânzilor eretici" (vezi notele suplimentare).

"Apoi au venit zilele acelea când au fost aplicate cele mai barbare legi de către cele mai barbare tribunale, când nici un om nu-şi putea saluta vecinii sau să-şi spună rugăciunile" fără primejdia de a comite un delict grav, când iscoadele stăteau la pândă în toate colţurile, când ghilotina lucra din greu în fiecare dimineaţă, când închisorile erau atât de pline ca o corabie de sclavi, când canalele curgeau înspumate de sânge omenesc în Sena" În timp ce zilnic care întregi încărcate de victime erau duse la execuţie pe străzile Parisului, proconsulii, pe care comitetul suveran îi trimisese în departamente, dădeau pe faţă un exces de cruzime necunoscut nici chiar în capitală. Cuţitul maşinii fatale se ridica şi cădea prea încet pentru lucrarea unui grăbit măcel. Şiruri lungi de prizonieri erau împuşcaţi. Erau făcute găuri pe fundul şlepurilor supraaglomerate. Lyonul a fost transformat într-o pustietate. La Arras, chiar şi mila crudă a unei morţi grabnice a fost refuzată prizonierilor. Pretutindeni de-a lungul Loirei, de la Samur şi până la mare, stoluri mari de ciori şi de ulii se hrăneau din trupurile goale unite laolaltă în îmbrăţişări hidoase. Nu s-a arătat nici o milă faţă de sex sau vârstă. Numărul băieţilor şi fetelor sub vârsta de şaptesprezece ani care au fost ucişi de acel guvern tiran este socotit cu sutele. Copilaşi smulşi de la sân erau aruncaţi din suliţă în suliţă de-a lungul trupelor iacobine (vezi note suplim.). Într-un scurt răstimp de 10 ani au pierit mulţimi de fiinţe omeneşti.

Toate acestea erau aşa cum le-a dorit Satana. Aceasta a fost lucrarea pentru care el s-a străduit timp de veacuri. Procedeul lui este înşelăciunea de la început şi până la sfârşit, iar scopul lui neabătut este să aducă nenorocire şi mizerie peste oameni, să desfigureze şi să mânjească lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, să strice planurile divine de iubire şi de bunăvoinţă şi, în felul acesta, să producă durere în ceruri. Apoi, prin priceperea lui amăgitoare, el orbeşte mintea oamenilor, conducându-i să arunce ocară asupra lucrării lui Dumnezeu, ca şi când toată această nenorocire ar fi consecinţa planului Creatorului. Tot la fel, atunci când aceia care fuseseră degradaţi şi brutalizaţi prin puterea lui plină de cruzime îşi obţin libertatea, el îi îndeamnă la excese şi atrocităţi. Atunci, tabloul acesta de dezmăţ fără frâu este declarat de către tirani şi opresori ca fiind o ilustrare a urmărilor libertăţii.

Când rătăcirea îmbrăcată într-o anumită haină este demascată, Satana o maschează într-o altă travestire şi mulţimile o primesc cu tot atâta uşurinţă ca şi pe cea dintâi. Atunci când poporul a văzut că romanismul este o amăgire prin care nu-l mai poate duce la călcarea Legii lui Dumnezeu, el i-a determinat să privească orice religie ca fiind o escrocherie, iar Biblia ca pe o legendă; dând la o parte rânduielile divine, poporul s-a predat nelegiuirii fără frâu.

Rătăcirea fatală care a produs atâta nenorocire locuitorilor Franţei a fost necunoaşterea acestui mare adevăr, că adevărata libertate se găseşte în principiile Legii lui Dumnezeu. "O, dacă ai fi luat aminte la poruncile Mele! Atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi fericirea ta ca valurile mării". "Cei răi n-au pace, zice Domnul". "Dar cel ce M-ascultă va locui fără grijă; va trăi liniştit şi fără să se teamă de vreun rău" (Is. 48,18.22; Prov. 1,33).

Ateii, necredincioşii şi cei apostaziaţi se împotrivesc şi denunţă Legea lui Dumnezeu; dar urmările influenţei lor dovedesc că buna stare a omului este legată de ascultare din partea lui de principiile divine. Aceia care nu vor să citească lecţia în Cartea lui Dumnezeu sunt îndemnaţi să o citească în istoria popoarelor.

Atunci când Satana a lucrat prin biserica romano-catolică pentru a îndepărta pe oameni de la ascultare, a lucrat pe ascuns, iar lucrarea lui a fost atât de bine mascată, încât degradarea şi mizeria care au urmat n-au fost socotite ca rod al neascultării. Iar puterea lui a fost atât de mult împiedicată de lucrarea Duhului Sfânt, încât planurile lui n-au ajuns la rezultate depline. Oamenii nu au făcut legătura dintre efect şi cauză şi în felul acesta n-au descoperit izvorul nenorocirilor lor. Dar în timpul Revoluţiei, Legea lui Dumnezeu a fost lepădată în mod deschis de către Consiliul Naţional. Iar în Domnia Teroarei care a urmat, acţiunea cauzei şi a efectului s-a putut vedea de toţi.

Când Franţa L-a lepădat în mod făţiş pe Dumnezeu şi a dat la o parte Biblia, oamenii nelegiuiţi şi duhurile întunericului au tresăltat pentru îndeplinirea scopului atât de multă vreme dorit - un regat fără restricţiile Legii lui Dumnezeu. Deoarece hotărârea împotriva unei lucrări nelegiuite nu este adusă la îndeplinire, "inima fiilor oamenilor este plină de dorinţa de a face rău" (Ecl. 8,11). Dar călcarea unei legi drepte şi neprihănite trebuie în mod inevitabil să ducă la nenorocire şi ruină. Cu toate că judecăţile n-au venit imediat, păcătoşenia oamenilor a lucrat în mod sigur la pieirea lor. Veacuri de apostazie şi crimă adunaseră o comoară de mânie pentru ziua plăţii; iar când nelegiuirea lor a ajuns la culme, dispreţuitorii lui Dumnezeu au învăţat prea târziu că este un lucru grozav să calci în picioare răbdarea divină. Spiritul înfrânător al lui Dumnezeu, care pune piedică puterii pline de cruzime a Satanei, fusese retras în mare măsură şi aceluia a cărui singură desfătare este nenorocirea oamenilor i-a fost îngăduit să lucreze în voie. Aceia care aleseseră să slujească revolta au fost lăsaţi să-i culeagă roadele, până când ţara a fost plină de crime prea groaznice pentru ca pana să le descrie. Din provinciile pustiite şi din oraşele ruinate, s-a auzit un strigăt groaznic - un strigăt de amară deznădejde. Franţa a fost zguduită ca de cutremur. Religia, legea, ordinea socială, familia, statul şi biserica - toate au fost doborâte la pământ de către mâna nelegiuită care se ridicase împotriva Legii lui Dumnezeu. Un mare adevăr spunea înţeleptul: "Cel nelegiuit va cădea prin nelegiuirea lui". "Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruieşte multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu şi au frică de El. Dar cel rău nu este fericit" (Prov. 11,5; Ecles. 8,12.13). "Pentru că au urât ştiinţa şi n-au ales frica Domnului", "de aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor, şi se vor sătura cu sfaturile lor" (Prov. 1,29.31).

Martorii credincioşi ai lui Dumnezeu, ucişi de puterea hulitoare care "a ieşit din fântâna adâncului", nu aveau să rămână multă vreme tăcuţi. "După trei zile şi jumătate, Duhul vieţii de la Dumnezeu a intrat în ei şi au stat în picioare; o mare frică a apucat pe aceia care i-au văzut" (Apoc. 11,11). Anul 1793 a fost acela în care decretul care desfiinţa religia creştină şi lepăda Biblia a fost trecut prin Adunarea Naţională a Franţei. Trei ani şi jumătate mai târziu, o rezoluţie care anula aceste decrete şi care da toleranţă pentru Scripturi a fost adoptată de aceeaşi instituţie. Lumea a rămas uluită de imensitatea nelegiuirilor pe care a adus-o lepădarea descoperirilor sfinte, iar oamenii au recunoscut nevoia de credinţă în Dumnezeu şi în Cuvântul Său ca temelie a virtuţii şi a moralităţii. Domnul spune: "Pe cine ai batjocorit şi ai ocărât tu? Împotriva cui ţi-ai ridicat glasul, şi ţi-ai îndreptat ochii? Împotriva Sfântului lui Israel" (Is. 37,23). "De aceea iată că le arăt, de data aceasta, şi-i fac să ştie puterea şi tăria Mea; şi vor cunoaşte că Numele Meu este Domnul"(Ier. 16,21). Cu privire la cei doi martori, profetul declară mai departe: "Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: Suiţi-vă aici! Şi s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmaşii lor i-au văzut" (Apoc. 11,12). Cu toate că Franţa s-a războit cu cei doi martori ai lui Dumnezeu, ei au fost onoraţi ca niciodată mai înainte. În anul 1804, a fost organizată Societatea Biblică pentru Britania şi Străinătate. Aceasta a fost urmată de organizaţii asemănătoare, cu nenumărate ramuri pe continentul european. În anul 1816, a fost întemeiată Societatea Biblică Americană. Când a fost organizată Societatea Britanică, Biblia fusese tipărită şi răspândită în 50 de limbi. De atunci a fost tradusă în mai multe sute de limbi şi dialecte (vezi notele suplimentare).

Timp de 50 de ani, până în anul 1792, se dăduse puţină atenţie misiunilor străine. Nu fusese înfiinţată nici o nouă societate şi existau doar câteva biserici care făceau eforturi pentru răspândirea creştinismului în ţările păgâne. Dar spre încheierea sec. al XVIII-lea, s-a produs o mare schimbare. Oamenii nu s-au mai mulţumit cu rezultatele raţionalismului şi şi-au dat seama de nevoia descoperirii divine şi a unei religii practice. De la această dată, lucrarea misiunilor străine a ajuns la o creştere fără precedent (vezi notele suplimentare).

Progresele tiparului au dat un mare avânt lucrării de răspândire a Bibliei. Mijloacele crescânde de comunicaţie dintre diferitele ţări, dărâmarea vechilor bariere ale prejudecăţilor şi exclusivismului naţional împreună cu pierderea puterii pământeşti de către pontiful Romei au deschis calea pentru intrarea Cuvântului lui Dumnezeu. Timp de câţiva ani, Biblia a fost vândută fără vreo restricţie pe străzile Romei şi a fost dusă în toate părţile locuite ale globului.

Voltaire cel necredincios a spus o dată cu îngâmfare: "Am obosit să tot aud pe oameni repetând că 12 bărbaţi au întemeiat religia creştină. Voi dovedi că un singur om este destul pentru a o distruge". Au trecut generaţii întregi de la moartea lui. Milioane de oameni s-au unit în lupta împotriva Bibliei. Dar este departe de a fi distrusă, căci acolo unde în vremea lui Voltaire erau o sută, acum sunt zeci de mii, mai mult, sute de mii de exemplare ale cărţii lui Dumnezeu. Cuvintele unui reformator din primele timpuri cu privire la biserica creştină afirmau: "Biblia este o nicovală de care s-au spart multe ciocane". Domnul zice: "Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere; şi pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta, o voi osândi" (Is. 54,17).

"Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac". "Toate poruncile Sale sunt sigure. Ele stau tari pentru veşnicie şi sunt întemeiate pe adevăr şi pe dreptate"(Is. 40,8; Ps. 111,7.8). Tot ce 0este clădit pe autoritatea omului va fi dărâmat; dar ceea ce este întemeiat pe stânca neclintită a Cuvântului lui Dumnezeu va rămâne pentru veşnicie.