Cap. 16 Părinţii peregrini

 

Reformatorii englezi, cu toate că renunţaseră la învăţăturile romanismului, au păstrat totuşi multe din formele lui. Astfel, cu toate că autoritatea şi crezul Romei fuseseră lepădate, nu puţine dintre obiceiurile şi ceremoniile ei fuseseră încorporate în slujbele religioase ale Bisericii Anglicane. S-a pretins că aceste lucruri nu erau probleme de conştiinţă; că, deşi nu erau poruncite în Scriptură şi deci nu erau esenţiale, nefiind interzise, nu erau rele în ele însele. Păzirea lor tinde să îngusteze abisul care despărţea bisericile reformate de Roma şi s-a susţinut că ele ar fi provocat primirea credinţei protestante de către romanişti.

Pentru cei conservatori şi înclinaţi spre compromis, aceste argumente păreau hotărâtoare. Dar mai era o categorie care nu judeca în felul acesta. Faptul că aceste obiceiuri "tindeau să arunce un pod peste abisul dintre Roma şi Reformaţiune" (Martyn, vol. 5, p. 22) era după părerea lor un argument puternic contra păstrării lor. Ei le priveau ca simboluri ale sclaviei din care fuseseră eliberaţi şi la care nu erau dispuşi să se întoarcă. Ei socoteau că Dumnezeu stabilise în Cuvântul Său rânduieli care să dirijeze serviciul divin şi că oamenii nu sunt liberi să adauge sau să scoată din ele. De fapt, începutul marii apostazii a fost în încercarea de a înlocui autoritatea lui Dumnezeu cu aceea a bisericii. Roma a început să recomande ceea ce Dumnezeu interzisese şi sfârşi prin a interzice ceea ce El poruncise în mod clar.

Mulţi doreau cu înfocare să se întoarcă cu sinceritate la curăţia şi simplitatea care a caracterizat biserica primară. Ei priveau multe din obiceiurile practicate de biserica anglicană ca monumente ale idolatriei şi nu puteau cu bună ştiinţă să se unească în felul ei de închinare. Dar biserica, fiind susţinută de autoritatea civilă, nu îngăduia nici o abatere de la formele ei. Participarea la serviciile divine era cerută prin lege, iar adunările de cult neautorizate erau interzise sub pedeapsa cu închisoarea, exilul sau moartea.

La începutul sec. XVII, monarhul care tocmai urcase pe tronul Angliei şi-a făcut cunoscută hotărârea de a-i face pe puritani să se supună, sau" să fie daţi afară din ţară, sau altceva mai rău (George Bancroft, History of the United States of America, pt. 1, cap. 12, p. 6). Alungaţi, persecutaţi şi întemniţaţi, ei nu puteau vedea în viitor nici o făgăduinţă de zile mai bune şi mulţi s-au supus convingerii că pentru cei care doreau să slujească pe Dumnezeu după dictatele conştiinţei lor, "Anglia înceta pentru totdeauna de a mai fi un loc ospitalier" (J.G.Palfrey, History of New England, cap. 3, par. 43). Unii s-au hotărât până la urmă să caute adăpost în Olanda. Au întâmpinat greutăţi, pierderi şi întemniţare. Planurile lor au fost zădărnicite şi au fost trădaţi în mâinile vrăjmaşilor lor. Dar stăruinţa neabătută a învins în cele din urmă şi au găsit adăpost pe ţărmurile prieteneşti ale republicii olandeze.

În fuga lor şi-au părăsit casele, bunurile şi mijloacele lor de trai. Erau străini într-o ţară străină, în mijlocul unui popor cu o limbă şi obiceiuri deosebite. Au fost siliţi să recurgă la ocupaţii noi şi ne mai încercate pentru a-şi câştiga pâinea. Bărbaţi de vârste mijlocii, care-şi petrecuseră viaţa lucrând pământul, a trebuit acum să înveţe meserii. Dar au primit cu bucurie situaţia şi n-au pierdut timpul în lenevie sau cârtire. Cu toate că deseori erau chinuiţi de sărăcie, ei mulţumeau lui Dumnezeu pentru binecuvântările care le erau încă date şi-şi găseau bucuria în comuniunea spirituală nestingherită. "Erau conştienţi că erau peregrini şi nu căutau prea mult acele lucruri, ci îşi înălţau ochii către cer, "ţara lor cea mai scumpă, şi îşi linişteau spiritele" (Bancroft, pt. 1, cap. 12, par. 15).

În exil şi în greutăţi, dragostea şi credinţa lor se întărea. Ei se încredeau în făgăduinţele Domnului, iar El nu i-a părăsit în timp de nevoie. Îngerii Săi erau lângă ei pentru a-i încuraja şi a-i sprijini. Iar când mâna lui Dumnezeu le-a arătat drumul peste mare, către un pământ unde şi-ar fi putut găsi o ţară în care să lase copiilor lor o moştenire preţioasă a libertăţii religioase, au pornit într-acolo, fără să oscileze, pe calea providenţei.

Dumnezeu a îngăduit să vină încercări peste poporul Său spre a-l pregăti pentru împlinirea planului Său minunat faţă de el. Biserica decăzuse prea mult ca să mai poată fi ridicată. Dumnezeu era gata să-Şi reverse puterea asupra lor, pentru a da lumii altă dovadă că nu îi va uita pe aceia care se încred în El. El călăuzise evenimentele pentru a provoca ura Satanei şi uneltirile oamenilor răi, ca slava Sa să crească şi să aducă poporul Său într-un loc sigur. Persecuţia şi exilul urmau să deschidă drumul libertăţii.

Atunci când pentru prima oară au fost siliţi să se despartă de biserica Anglicană, puritanii s-au unit printr-un legământ solemn, ca popor liber al Domnului, "să meargă împreună în toate căile Lui cunoscute sau pe cale de a fi făcute cunoscut" (J.Brown, The Pilgrim Fathers, p. 74). Aici era adevăratul spirit al Reformei, principiul vital al protestantismului. Pentru motivul acesta au plecat peregrinii din Olanda, pentru a-şi găsi un cămin în lumea nouă. John Robinson, pastorul lor, care a fost prevenit în mod providenţial să nu-i însoţească, în cuvântul lui de adio către exilaţi a spus:

"Fraţilor, suntem pe cale să ne despărţim pentru multă vreme şi Domnul ştie dacă voi mai trăi ca să vă mai văd vreodată faţa. Însă fie că Domnul a hotărât să vă văd sau nu, vă conjur, înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Lui binecuvântaţi, să mă urmaţi numai atât cât am urmat eu pe Hristos. Dacă Dumnezeu vă va descoperi altceva, prin oricare instrument al Său, fiţi tot atât de gata să-l primiţi, precum aţi fost totdeauna gata de a primi orice adevăr în timpul lucrării mele; căci sunt convins că Domnul mai are adevăr şi lumină care să izvorască din sfântul Său Cuvânt (Martyn, vol, 5, p. 70).

În ce mă priveşte, nu pot deplânge îndestulător starea bisericilor Reformate care au ajuns la stagnare în religie şi nu vor merge mai departe decât instrumentele reformei lor. Lutheranii nu pot fi aduşi să meargă mai departe decât a văzut Luther" iar calviniştii, precum vedeţi, se ţin tare acolo unde i-a lăsat marele bărbat al lui Dumnezeu, care nici el n-a văzut toate lucrurile. Aceasta este o nenorocire pe care nu o putem deplânge înde-ajuns, deoarece ei, cu toate că au fost lumini arzătoare şi strălucitoare în vremea lor, totuşi n-au cunoscut toate planurile lui Dumnezeu, însă dacă ar trăi acum, ar fi tot atât de gata să îmbrăţişeze o lumină mai mare decât aceea pe care au primit-o la început" (D.Neal, History of the Puritans, vol. 1, p.269)

Amintiţi-vă de legământul bisericii voastre prin care v-aţi angajat să mergeţi în toate căile Domnului, cunoscute sau care urmează să vă fie făcute cunoscut. Amintiţi-vă de făgăduinţa şi legământul cu Dumnezeu şi unul cu altul, de a primi toată lumina şi adevărul care va fi adus la cunoştinţă din Cuvântul Său scris; dar în acelaşi timp luaţi aminte, vă îndemn, ceea ce primiţi ca adevăr să-l comparaţi şi să-l cântăriţi cu alte texte din Scripturi înainte de a-l primi; căci nu este cu putinţă ca lumea creştină, care a ieşit atât de târziu dintr-un întuneric atât de anticreştin, să ajungă dintr-o dată la o deplină desăvârşire a cunoştinţei" (Martyn, vol.5, p. 70.71).

Dorinţa după libertatea de conştiinţă a fost aceea care i-a însufleţit pe peregrini să înfrunte primejdiile unei călătorii lungi peste ocean, să suporte greutăţile şi pericolele pustiurilor şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să pună temelia unei naţiuni puternice, pe ţărmurile Americii. Totuşi aşa, cinstiţi şi temători de Dumnezeu cum erau, peregrinii nu înţelegeau încă principiul cel mare al libertăţii religioase. Libertatea, pentru asigurarea căreia jertfiseră atât de mult, n-au mai fost dispuşi să o mai acorde şi altora. "Foarte puţini, chiar şi dintre gânditorii de frunte şi moraliştii sec. al XVII-lea, aveau o concepţie justă cu privire la acest important principiu, produs al Noului Testament, care recunoaşte pe Dumnezeu ca singurul judecător al credinţei omeneşti" (idem, vol, 5, p. 297). Învăţătura că Dumnezeu a încredinţat bisericii dreptul de a stăpâni conştiinţa, de a defini şi de a pedepsi erezia este una dintre cele mai adânc înrădăcinate dintre rătăcirile papale. În timp ce reformatorii au lepădat crezul Romei, ei n-au fost cu totul liberaţi de spiritul ei de intoleranţă. Întunericul dens în care, de-a lungul veacurilor de stăpânire, papalitatea învăluise întreaga creştinătate nu fusese încă risipit cu totul. Unul dintre pastorii care conduceau colonia din Massachusetts Bay spunea: "Toleranţa a fost aceea care a făcut o lume anticreştină; iar biserica niciodată n-a fost păgubită de pedepsirea ereticilor" (idem vol.5, p. 335)

Coloniştii au adoptat o reglementare prin care numai membrii bisericii puteau avea un cuvânt în guvernarea civilă. S-a format un fel de biserică de stat, tuturor oamenilor cerându-li-se să contribuie la întreţinerea clerului, iar autorităţile au fost autorizate să suprime erezia. În felul acesta puterea pământească era în mâinile bisericii. Astfel că n-a trecut multă vreme până când aceste măsuri au dus la rezultatul inevitabil - persecuţia.

"Unsprezece ani după întemeierea primei colonii, Roger Williams a sosit în lumea nouă. Asemenea primilor peregrini, el venise să se bucure de libertatea religioasă; dar, altfel decât ei, el a văzut - ceea ce puţini din vremea aceea văzuseră - că această libertate era dreptul inalienabil al tuturor, oricare le-ar fi fost crezul. El era un cercetător sincer al adevărului susţinând împreună cu Robinson că este cu neputinţă ca toată lumina din Cuvântul lui Dumnezeu să fi fost primită. Williams a fost primul om în creştinătatea modernă care a stabilit guvernarea civilă pe învăţătura despre libertatea de conştiinţă, despre egalitatea concepţiilor în faţa legii" (Bancroft. pt. 1 cap. 15, par. 16). El a declarat că este datoria autorităţilor de a pedepsi crima, dar niciodată a stăpâni conştiinţa". "Poporul sau autoritatea pot hotărî, spunea el, care este datoria omului faţă de om; dar atunci când încearcă să prescrie datoriile omului faţă de Dumnezeu, ei ies din atribuţiile lor şi nu mai poate fi nici o siguranţă; căci este clar că, dacă magistratul are puterea, el poate hotărî o serie de păreri sau crezuri astăzi şi altele mâine; aşa cum au făcut în Anglia diferiţi regi şi regine şi diferiţi papi şi concilii în biserica Romană; astfel credinţa ar deveni o confuzie" (Martyn, vol.5, p. 340).

Participarea la slujbele bisericii majoritare a fost cerută sub pedeapsă, amendă sau întemniţare. "Williams a dezaprobat această lege; cea mai rea prescripţie din codul de legi englez a fost aceea care impune participarea la biserică. A obliga pe unii oameni să se unească cu alţii de o altă convingere socotea o călcare flagrantă a drepturilor lor naturale; să târăşti la slujba religioasă publică pe cei care nu cred şi nu doresc însemna să obligi la făţărnicie" Nimeni nu trebuie obligat să se închine sau să susţină o închinare împotriva consimţământului său. "Cum, exclamau împotrivitorii uimiţi de susţinerile lui, nu este vrednic lucrătorul de plata lui?" "Desigur, răspunse el, dar să i-o dea aceia care îl cheamă" (Bancroft pt.1, cap. 15, par. 2).

Roger Williams era respectat şi iubit ca un slujitor credincios al Evangheliei, un bărbat cu daruri deosebite, o integritate neclintită şi o amabilitate adevărată. Cu toate acestea, negarea categorică a dreptului magistraţilor civili la autoritate asupra bisericii şi cererea lui pentru libertate religioasă nu puteau fi îngăduite de adversarii săi. Se susţinea că aplicarea acestei învăţături noi ar "submina temelia statului şi a guvernului ţării" (idem pt. 1, cap. 15, par. 10). Din cauza aceasta s-a hotărât alungarea lui din colonii şi, în cele din urmă, pentru a evita arestarea, a fost silit să fugă prin gerul şi viscolul iernii într-o pădure neumblată.

"Timp de paisprezece săptămâni, spunea el, am rătăcit într-o vreme aspră, neştiind de mâncare sau de somn". Dar corbii m-au hrănit în pustie şi un trunchi scorburos mi-a slujit de adăpost (Martyn, vol. 5, p. 349, 350). În felul acesta şi-a continuat fuga plină de chin prin zăpadă şi păduri neumblate, până când şi-a găsit refugiu într-un trib de indieni cărora le-a câştigat încrederea şi dragostea, încercând să-i înveţe adevărurile Evangheliei.

Continuându-şi drumul, în cele din urmă, după luni de schimbări şi rătăciri, până la Narragansett Bay, acolo a pus temelia primului stat al vremurilor moderne, care în modul cel mai deplin a recunoscut dreptul libertăţii religioase. Principiul fundamental al coloniei lui Roger Williams era "că orice om trebuie să aibă libertatea de a se închina lui Dumnezeu după lumina propriei lui conştiinţe" (idem vol. 5, p. 354). Micul său stat, Rhode Island, a devenit azilul celor apăsaţi, care a crescut şi a progresat până când principiul de temelie - libertatea civilă şi religioasă - a devenit piatra unghiulară a Republicii Americane.

În acel document vechi şi măreţ pe care strămoşii noştri l-au socotit ca fiind "declaraţia drepturilor lor - Declaraţia de Independenţă - ei declarau: "Susţinem aceste adevăruri de la sine înţelese că toţi oamenii sunt creaţi egali; că sunt înzestraţi de Creatorul lor cu drepturi inalienabile printre care sunt viaţa, libertatea şi dobândirea fericirii". Iar Constituţia garantează, în termenii cei mai expliciţi, inviolabilitatea conştiinţei: "Nici o credinţă religioasă nu trebuie să fie cerută vreodată ca o condiţie pentru obţinerea vreunui serviciu public în Statele Unite". "Congresul nu trebuie să facă nici o lege care să urmărească respectarea unei religii stabilite sau care să interzică exercitarea liberă a ei.

"Iniţiatorii constituţiei au recunoscut principiul cel veşnic, prin care legătura omului cu Dumnezeul său este mai presus de legislaţia omenească, iar drepturile conştiinţei sunt inalienabile. N-au fost necesare discuţii pentru a stabili acest adevăr; îl simţim în pieptul nostru. Această conştiinţă a fost aceea care, în ciuda legilor omeneşti, a susţinut atâţia martiri în chinuri şi flăcări. Ei simţeau că datoria lor faţă de Dumnezeu era mai presus de legislaţiile omeneşti şi că omul nu are nici o autoritate asupra conştiinţei lor. Este un principiu născut pe care nimic nu-l poate şterge" (Congressional documents (USA), seria nr. 200, document nr. 271).

Când s-a răspândit în ţările Europei vestea despre o ţară în care orice om se poate bucura de rodul muncii lui şi poate asculta de convingerile conştiinţei lui, mii de oameni s-au îndreptat spre ţărmurile lumii noi. Coloniile s-au înmulţit cu repeziciune. "Massachusetts, printr-o lege specială, oferea o primire bună şi un ajutor, din subscripţie publică, creştinilor de orice naţionalitate care fugeau peste Atlantic, 'pentru a scăpa de războaie, de foamete sau de apăsarea persecutorilor lor'. În felul acesta fugarii şi oprimaţii erau făcuţi prin lege oaspeţii statului" (Martyn vol 5, p. 417). În timpul celor douăzeci de ani de la prima debarcare la Plymouth, mii de peregrini se stabiliseră în Noua Anglie.

Pentru a-şi asigura idealul urmărit, "se mulţumeau să aibă o existenţă sărăcăcioasă, printr-o viaţă de trudă şi de simplitate. Nu cereau de la pământul lor decât rodul muncii. Nu se lăsau îmbătaţi de visuri care să aducă ceaţa amăgirii pe calea lor" Se mulţumeau cu un progres încet, dar continuu al stării lor sociale. Suportau cu răbdare privaţiunile vieţii deşertului, udând pomul libertăţii cu lacrimile lor şi cu sudoarea frunţii până îşi înfipse adânc rădăcinile în pământ".

Biblia era privită ca temelia credinţei lor, izvorul înţelepciunii, cartă a libertăţii. Principiile ei erau prezentate cu sârguinţă în cămin, în şcoală şi în biserică, iar roadele se vedeau în economie, în inteligenţă, în curăţie şi în cumpătare. Cineva putea trăi ani de zile într-o aşezare puritană "fără a vedea vreun beţiv, fără să audă vreun blestem sau să întâlnească un cerşetor" (Bancroft, pt. 1, cap. 19, p. 25). Se demonstra că principiile Bibliei constituie cele mai sigure garanţii ale demnităţii naţionale. Coloniile, la început slabe şi izolate, au devenit o federaţie de state puternice, iar lumea privea cu uimire pacea şi prosperitatea unei "biserici fără papă şi a unui stat fără rege".

Un număr din ce în ce mai mare de oameni erau continuu atraşi către ţărmurile Americii, mânaţi însă de motive cu totul diferite de ale primilor peregrini. Cu toate că credinţa şi curăţia de la început exercitau o putere larg răspândită şi modelatoare, influenţa ei a început să scadă pe măsură ce creştea numărul acelora care căutau numai câştiguri materiale.

Rânduiala adoptată de primii colonişti, de a îngădui numai membrilor bisericii să voteze sau să deţină o slujbă în guvernarea civilă, a dus la urmările cele mai dezastruoase. Această măsură fusese acceptată ca mijloc pentru a păstra curăţia statului, dar ea a avut ca urmare corupţia în biserică. Mărturisirea religiei fiind condiţia votului şi a deţinerii unei slujbe, mulţi, mânaţi numai din motive de politică lumească, s-au unit cu biserica fără să-şi schimbe inima. În felul acesta, bisericile au ajuns să fie formate într-o mare măsură din persoane nepocăite; şi chiar printre slujitorii bisericii erau unii care nu numai că susţineau învăţături rătăcite, dar nu cunoşteau nici puterea înnoitoare a Duhului Sfânt. Din nou s-au demonstrat consecinţele nefaste, prea adesea văzute în istoria bisericii din zilele lui Constantin şi până în prezent, ale încercării de a clădi cu ajutorul statului, de a face apel la puterea pământească pentru sprijinirea Evangheliei Aceluia care declarase: "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18,36). Unirea bisericii cu statul, în oricât de slabă măsură, chiar dacă pare că aduce lumea mai aproape de biserică, în realitate aduce biserica mai aproape de lume.

Marele principiu apărat cu atâta nobleţe de Robinson şi de Roger Williams, că adevărul este în continuu progres şi că creştinii trebuie să fie gata a primi toată lumina care străluceşte din Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, a fost pierdut din vedere de către urmaşii lor. Bisericile protestante din America - precum şi cele din Europa - atât de mult favorizate de primirea binecuvântărilor Reformei, n-au mai înaintat pe calea ei. Cu toate că, din timp în timp, s-au ridicat oameni credincioşi pentru a vesti adevărul cel nou şi pentru a demasca rătăcirea cultivată vreme îndelungată, majoritatea, asemenea iudeilor din zilele lui Hristos sau ca papistaşii din timpul lui Luther, s-au mulţumit să trăiască aşa cum au trăit ei. De aceea religia a degenerat iarăşi în formalism; iar rătăcirile şi superstiţiile care ar fi continuat să meargă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu au fost păstrate şi cultivate. În felul acesta spiritul inspirat de Reformaţiune a dispărut treptat, până când a ajuns să fie nevoie de o reformă aproape tot atât de mare în bisericile protestante cum fusese nevoie şi în biserica Romei din timpul lui Luther. Exista acelaşi spirit lumesc, aceeaşi toropeală spirituală, un respect asemănător faţă de părerile oamenilor, substituind teoriile oamenilor învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu.

Răspândirea largă a Bibliei în prima parte a sec. al XIX-lea împreună cu lumina cea mare răspândită asupra lumii n-a fost urmată de o înaintare corespunzătoare în cunoaşterea adevărului descoperit sau în viaţa religioasă. Satana nu mai putea, ca în veacurile trecute, să ţină Cuvântul lui Dumnezeu departe de popor; el fusese pus la îndemâna tuturor, dar pentru a-şi aduce planul la îndeplinire, a făcut pe mulţi să-i acorde o mică valoare. Oamenii au neglijat să cerceteze Scripturile şi în felul acesta au continuat să primească interpretări false şi să cultive învăţături care nu-şi aveau temeiul în Biblie.

Văzând nereuşita eforturilor lui de a zdrobi adevărul prin persecuţie, Satana a recurs din nou la planul de compromis care dusese la marea apostazie şi la formarea bisericii Romei. El i-a făcut pe creştini să se unească acum nu cu păgânii, ci cu aceia care, prin devoţiunea lor faţă de lucrurile lumii acesteia, se dovedeau a fi tot atât de adevăraţi idolatri ca şi închinătorii la chipuri cioplite. Urmările acestor alianţe nu erau mai puţin dăunătoare acum decât în primele veacuri; mândria şi extravaganţa erau cultivate sub masca religiei, iar bisericile s-au corupt. Satana a continuat să pervertească învăţăturile Bibliei, iar tradiţiile care urmau să ruineze milioane de oameni prindeau rădăcini adânci. Biserica susţinea şi apăra aceste tradiţii, în loc să lupte pentru "credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna". În felul acesta au fost degradate principiile pentru care reformatorii luptaseră şi suferiseră atât de mult.