Cap. 17 Vestitorii dimineţii

 

Unul dintre cele mai solemne şi mai glorioase dintre adevărurile descoperite în Biblie este a doua venire a lui Hristos, pentru a desăvârşi marea lucrare de mântuire. Pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, atât de mult timp lăsat să pribegească în "negura şi umbra morţii", este dată o nădejde, preţioasă şi inspiratoare, de bucurie în făgăduinţele revenirii Aceluia care este "învierea şi viaţa", pentru a conduce acasă "pe cei alungaţi ai Săi". Învăţătura cu privire la a doua venire este nota dominantă a Sfintelor Scripturi. Din ziua în care prima pereche de oameni a părăsit cu durere Edenul, copiii credinţei au aşteptat venirea Celui făgăduit pentru a doborî puterea nimicitorului şi a-i aduce iarăşi în Paradisul pierdut. Bărbaţii sfinţi din vechime priveau înainte către venirea lui Mesia în slavă, ca împlinire a nădejdii lor. Lui Enoh, al şaptelea urmaş al acelora care locuiseră în Eden, cel care timp de trei secole de vieţuire pe pământ umblase cu Dumnezeu, i s-a îngăduit să privească de departe venirea Eliberatorului. "Iată, zicea el, că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor" (Iuda 14,15). Patriarhul Iov, în noaptea suferinţei lui, exclama cu o încredere neclintită: "Ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte şi că Se va arăta la urmă pe pământ" voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Ochii mei Îl vor vedea şi nu ai altuia" (Iov19,25-27).

Revenirea lui Hristos pentru a inaugura domnia neprihănirii a inspirat declaraţii cu totul sublime şi arzătoare tuturor scriitorilor sfinţi. Poeţii şi profeţii Bibliei s-au exprimat cu privire la acest subiect în cuvinte care ardeau de foc ceresc. Iar psalmistul cânta despre puterea şi maiestatea Regelui lui Israel: "Din Sion desăvârşirea frumuseţii, de acolo străluceşte Dumnezeu. Dumnezeul nostru vine şi nu tace" El strigă spre ceruri sus, şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său" (Ps.50,2-4). "Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul" înaintea Domnului, căci El vine, vine să judece pământul; El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele după credincioşia Lui" (Ps. 96,11-13).

Profetul Isaia spunea: "Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viaţă şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi." ""Să învie dar morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! "Nimiceşte moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele, şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit. În ziua aceea, vor zice: 'Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam, acum să ne veselim, şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!'" (Is. 26,19; Is.25,8.9).

Apoi Habacuc, răpit în viziune sfântă, privea venirea Lui. "Dumnezeu vine din Teman, şi Cel sfânt vine din muntele Paran" Măreţia Lui acoperă cerurile, şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui. Se opreşte şi măsoară pământul cu ochiul; priveşte, şi face pe neamuri să tremure; munţii cei veşnici se sfărâmă, dealurile cele vechi se pleacă; El umblă pe cărări veşnice" Ai încălecat pe caii Tăi şi Te-ai suit în carul Tău de biruinţă" La vederea Ta, se cutremură munţii; adâncul îşi ridică glasul, şi îşi înalţă valurile în sus. Soarele şi luna se opresc în locuinţa lor, de lumina săgeţilor Tale care pornesc, de strălucirea suliţei Tale care luceşte. Ieşi ca să izbăveşti pe poporul Tău, să izbăveşti pe unsul Tău! Sfărâmi acoperişul casei celui rău, o nimiceşti din temelii până în vârf" (Hab. 2,3.4.6.8.10.11.13).

Când Mântuitorul era pe punctul de a Se despărţi de ucenicii Săi, i-a mângâiat în necazurile lor cu asigurarea că va veni iarăşi. "Să nu vi se tulbure inima" În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri" Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine" (Ioan 14,1-3). "Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui" (Matei 25,31.32).

Îngerii care au mai zăbovit pe Muntele Măslinilor după înălţarea lui Hristos au repetat şi ei ucenicilor făgăduinţa revenirii Sale: "Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer" (Fapte 1,11). Iar apostolul Pavel, vorbind prin Duhul inspiraţiei, mărturisea: "Căci, Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer" (1 Tes. 4,16). Proorocul de pe Patmos spunea: "Iată că El vine pe nori, şi orice ochi Îl va vedea. Da! Amin" (Apoc. 1,7).

În jurul venirii Sale se adună slava acelei "restatorniciri a tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci încă de la întemeierea lumii" (Fapte 3,21). Atunci stăpânirea de lungă durată a răului va fi nimicită; "împărăţiile lumii acesteia" vor deveni "împărăţiile Domnului nostru şi ale Hristosului Său; şi El va domni în veci de veci" (Apoc. 11,15). "Slava Domnului se va descoperi şi orice făptură o va vedea" Domnul va face să răsară mântuirea şi lauda în faţa tuturor neamurilor" El va fi ca o cunună strălucitoare şi o podoabă măreaţă pentru rămăşiţa poporului" (Is. 40,5; 61,11; 28,5).

Atunci va fi întemeiată sub întregul cer împărăţia cea paşnică şi multă vreme aşteptată a lui Mesia. "Tot astfel, Domnul are milă de Sion, şi mângâie toate dărâmăturile lui. El va face pustia lui ca un Rai, şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului" I se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului" Nu te vor mai numi Părăsită, şi nu-ţi vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor numi: 'Plăcerea Mea este în ea'; şi ţara ta o vor numi Beula" Cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine" (Is. 51,3; 35,2; 62,4.5)

Revenirea Domnului a fost în toate veacurile nădejdea urmaşilor Săi adevăraţi. Făgăduinţa Mântuitorului la despărţirea de pe Muntele Măslinilor, că va reveni, a luminat viitorul ucenicilor Săi, umplându-le inimile de bucurie şi nădejde pe care suferinţa n-o putea stinge şi încercările să o umbrească. În mijlocul suferinţei şi a persecuţiei, "arătarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos" a fost "fericita nădejde". Când creştinii tesaloniceni erau copleşiţi de întristare la înmormântarea celor dragi, care nădăjduiseră să trăiască pentru a fi martorii revenirii Domnului, Pavel, învăţătorul lor, le îndrepta atenţia către învierea care urma să se producă la revenirea Mântuitorului. "Atunci cei morţi în Hristos vor învia şi împreună cu cei vii vor fi răpiţi pentru a întâmpina pe Domnul în văzduh" Şi astfel, spunea el, vom fi pentru totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă unii pe alţii cu aceste cuvinte" (1Tes. 4,16-18).

Pe Patmosul cel stâncos, ucenicul cel iubit auzi şi el făgăduinţa: "Iată Eu vin curând", iar răspunsul lui plin de adorare dă glas rugăciunii bisericii de-a lungul peregrinării ei: "Amin, vino Doamne Isuse" (Apoc. 22, 20).

Din temniţă, de la rug, de pe eşafod, unde sfinţii şi martirii au mărturisit despre adevăr, vine de-a lungul veacurilor exprimarea credinţei şi a nădejdii lor. Fiind "asiguraţi de învierea Sa personală şi în consecinţă şi de a lor la revenirea Sa, pentru motivul acesta", spune unul dintre aceşti creştini," ei nu se temeau de moarte şi se constata că erau mai presus de ea" (Daniel T. Taylor, The Reign of Christ on Earth; or The Voice of the Church in All Ages, 33). "Erau gata să meargă în mormânt pentru a putea învia liberi" (id. 54). Ei aşteptau pe Domnul lor "să vină din cer, pe nori cu slava Tatălui Său, ca să aducă celui drept vremurile împărăţiei. Valdenzii nutreau aceeaşi credinţă (id. 129). Wycliffe privea înainte la revenirea Răscumpărătorului ca nădejde a bisericii" (id. 132).

Luther declara: "Sunt convins cu adevărat că ziua judecăţii nu va întârzia trei sute de ani. Dumnezeu nu va putea îngădui mai mult această lume păcătoasă" Ziua cea mare se apropie, zi în care împărăţia nelegiuiţilor va fi nimicită" (id. 158, 134).

"Această lume îmbătrânită nu este departe de sfârşitul ei", spunea Melanchton. Iar Calvin îi îndemna pe creştini "să nu ezite a dori cu ardoare ziua venirii lui Hristos ca cel mai remarcabil dintre toate evenimentele" şi declara că "întreaga familie a celor credincioşi va avea în vedere ziua aceasta. Trebuie să flămânzim după Hristos, trebuie să-L căutăm, să-L contemplăm, zicea el, "până în zorii acelei zile mari, când Domnul nostru Îşi va da pe faţă deplin slava împărăţiei Sale" (id. 158, 134).

"Nu a dus Domnul Isus trupul nostru în ceruri?", spunea Knox, reformatorul scoţian, "şi nu se va reîntoarce oare? Ştim că El va reveni, şi aceasta cu mare grabă". Ridley şi Latimer, care şi-au dat viaţa pentru adevăr, aşteptau cu credinţă revenirea Domnului. Ridley scria: "Fără îndoială, lumea - cred şi de aceea spun - merge către sfârşit. Să strigăm în inimile noastre împreună cu Ioan, slujitorul lui Dumnezeu, către Mântuitorul Hristos: 'Amin, vino Doamne Isuse'" (id. 151, 145).

"Gândul revenirii Domnului, spunea Baxter, îmi este atât de plăcut şi plin de bucurie" (Richard Baxter, Works, vol, 17, p. 555). "A iubi revenirea Sa şi a aştepta această fericită nădejde este lucrarea credinţei şi caracterului sfinţilor Lui" Dacă moartea este ultimul vrăjmaş care va fi distrus la înviere, ne putem da seama cât de stăruitor trebuie să se roage şi să dorească credincioşii a doua venire a lui Hristos, până când va fi făcută această cucerire deplină şi finală" (id. vol. 17, p.500). "Aceasta este ziua pe care toţi credincioşii trebuie să o dorească, să o nădăjduiască şi să o aştepte, ca fiind împlinirea întregii lucrări a mântuirii lor şi toate dorinţele şi străduinţele sufletelor lor" Grăbeşte, o, Doamne, această zi binecuvântată!" (id. vol. 17, p. 182, 183). Aceasta este nădejdea bisericii apostolice, a "bisericii din pustie" şi a reformatorilor.

Prorocia nu numai că prezice modul şi scopul revenirii lui Hristos, ci prezintă şi semnele prin care oamenii pot şti când venirea Lui este aproape. Isus spunea: "Vor fi semne în soare, în lună şi în stele" (Luca 21,25). "Soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile care sunt în ceruri vor fi clătinate. Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu o mare putere şi cu slavă" (Marcu 13,24-26). Descoperitorul descrie astfel primul dintre semnele care preced a doua venire: "S-a făcut un mare cutremur de pământ, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, şi luna s-a făcut ca sângele" (Apoc. 6,12).

Aceste semne au fost văzute înainte de începutul sec. al XIX-lea. Şi ca o împlinire a acestei proorocii, în anul 1755 a avut loc cel mai groaznic cutremur care a fost cunoscut vreodată. Deşi în general este cunoscut sub numele de cutremurul din Lisabona, el s-a întins pe o mare parte din Europa, Africa şi America. A fost simţit în Gröenlanda, în Indiile de Vest, în insulele Madeira, în Norvegia şi Suedia, Marea Britanie şi Irlanda. El s-a extins pe o suprafaţă de 4 milioane de mile pătrate. În Africa, şocul a fost aproape tot atât de puternic ca şi în Europa. O mare parte a oraşului Alger a fost distrus; iar la o mică distanţă de Maroc, un sat de 8 sau 10.000 de locuitori a fost înghiţit cu totul. Un val uriaş a măturat coasta Spaniei şi a Africii, inundând oraşe şi provocând o mare distrugere.

În Spania şi Portugalia, şocul s-a manifestat cu o violenţă extremă. La Cadix, valul fluxului se spune că a fost de 18 metri înălţime. "Munţii cei mai mari din Portugalia au fost zguduiţi puternic, din temelie, iar unii dintre ei s-au despicat din vârf şi s-au rostogolit într-un mod ciudat, părţi mari dintre ei fiind aruncate în văile învecinate. S-a spus că au ieşit flăcări din aceşti munţi" (Sir Charles Lyell, Principles of Geology, p. 495).

"La Lisabona, în adâncurile pământului s-a auzit un bubuit de tunet şi îndată după aceea o zguduitură puternică a distrus o mare parte din oraş. În timp de aproximativ şase minute, au pierit 60.000 de persoane. La început apele oceanului s-au retras lăsând ţărmul uscat, apoi au revenit cu violenţă, ridicându-se cu 15 metri şi chiar mai mult deasupra nivelului obişnuit. Printre alte ravagii care au avut loc la Lisabona în timpul catastrofei, a fost şi prăbuşirea unui chei nou construit, în întregime din marmură, imens de costisitor. Un mare număr de oameni se refugiaseră acolo, căci părea un loc sigur de scăpare, în care ar fi fost la adăpost de căderea zidurilor; dar deodată cheiul s-a prăbuşit cu toţi oameni de pe el şi nici un om n-a mai ieşit la suprafaţă" (id. 495).

"Zguduitura cutremurului a fost urmată imediat de prăbuşirea tuturor bisericilor şi mănăstirilor şi aproape a tuturor clădirilor publice mari şi a peste un sfert din celelalte case. La aproape două ore după cataclism, focul a izbucnit în mai multe cartiere, mistuind oraşul cu deosebită violenţă timp de trei zile, încât acesta a fost cu totul pustiit. Cutremurul s-a produs într-o zi de sărbătoare, când bisericile şi mănăstirile erau arhipline de oameni, dintre care foarte puţini au scăpat" (Encyclopedia Americana, art. Lisabon, ed. 1831). Groaza poporului era dincolo de orice imaginaţie. Nimeni nu plângea, era mai presus de lacrimi. Toţi alergau încoace şi încolo, înnebuniţi "Misericordia! A venit sfârşitul lumii!" Mamele îşi uitaseră copiii şi alergau ţinând crucifixuri în braţe. Din nefericire, mulţi au alergat în biserici pentru ocrotire; dar în zadar se invocau lucrurile sfinte. În zadar îmbrăţişau altarele sărmanele făpturi; statui, preoţi şi oameni au fost îngropaţi într-o ruină comună". S-a apreciat că 90.000 de persoane şi-au pierdut viaţa în acea zi fatală.

Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, a apărut al doilea semn menţionat în profeţie: întunecarea soarelui şi a lunii. Ceea ce a făcut ca acest semn să fie şi mai impresionant a fost faptul că timpul împlinirii lui fusese precis arătat. În discuţia Mântuitorului cu ucenicii Săi de pe Muntele Măslinilor, după descrierea perioadei lungi de încercare pentru biserică - cei 1260 de ani de persecuţie papală - cu privire la care El făgăduise că necazul avea să fie scurtat, a menţionat câteva evenimente care aveau să preceadă venirea Sa şi a fixat timpul când primul dintre ele urma să fie văzut: Dar "în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei" (Marcu 13,24). Cele 1260 de zile sau ani s-au încheiat în anul 1798. Însă, cu un sfert de veac mai înainte, persecuţia aproape că încetase cu totul. În urma acestei persecuţii, după cuvintele lui Hristos, soarele urma să se întunece. Astfel că, la 19 mai 1780, această profeţie s-a împlinit.

"Aproape cel mai tainic şi încă neexplicat fenomen de felul acesta, dacă nu chiar singurul", este ziua întunecată de la 19 mai 1780, întunecarea cea mai inexplicabilă a întregii părţi vizibile a cerului şi a atmosferei din Noua Anglie" (R.M. Devens, Our First Century, p. 89).

Un martor ocular care trăia în Massachusetts descrie evenimentul în felul următor: "Dimineaţa soarele a răsărit pe un cer curat. Dar în scurtă vreme a fost acoperit. Norii au coborât negri şi ameninţători şi din ei izbucneau fulgere şi se rostogoleau tunete, căzând şi puţină ploaie. Către ora nouă, norii s-au subţiat şi au luat o culoare ca arama sau alama, iar pământul, stâncile, copacii, clădirile, apele şi oamenii au fost schimbaţi de această lumină ciudată, nepământeană. Câteva minute mai târziu, un nor negru şi greu s-a răspândit pe tot cerul, în afară de o fâşie îngustă la orizont, şi era atât de întuneric cum este de obicei vara la ora nouă seara""

"Teama, îngrijorarea şi groaza au umplut treptat sufletele oamenilor. Femeile stăteau la uşă privind tabloul întunecat; oamenii s-au întors de la munca câmpului; tâmplarul şi-a lăsat uneltele, fierarul şi-a părăsit foalele, negustorul tejgheaua. Şcolile şi-au suspendat cursurile, iar copiii au fugit tremurând acasă. Călătorii s-au oprit la ferma cea mai apropiată. Ce se va întâmpla? şopteau toate buzele şi se întrebau toate inimile. Părea ca şi cum un uragan era gata să sufle peste toată ţara sau ca şi cum venise ziua încheierii tuturor lucrurilor".

"Au fost aprinse lumânări, iar focul din cămin lucea ciudat ca într-o seară de toamnă fără lună" Păsările s-au retras în coteţe şi s-au dus la culcare, vitele s-au înapoiat în staul ca pentru noapte şi rumegau. Broaştele orăcăiau, păsările cântau cântece de seară, iar liliecii zburau. Însă oamenii ştiau că nu venise noaptea""

Dr. Nathanael Whittaker, pastorul bisericii Tabernacol din Salem, a ţinut slujba religioasă în casa de rugăciune, ţinând o predică în care a susţinut că întunecimea era supranaturală. S-au ţinut adunări în multe alte locuri. Textele biblice pentru aceste predici neprevăzute erau fără excepţie acelea care arătau că întunericul era în acord cu profeţia Scripturii" Întunericul a fost foarte dens la scurtă vreme după ora 11" (The Essex Antiquarian, Apri, April 1889, vol. 3, nr. 4, p. 53.54). Într-o mare parte a ţării întunericul a fost atât de mare în timpul zilei, încât oamenii n-au putut vedea cât este ceasul, n-au putut mânca şi nici nu şi-au putut îndeplini treburile lor casnice fără lumina lumânărilor.

Întinderea acestei întunecimi a fost extraordinară. A fost văzută cu mult mai spre răsărit decât la Falmouth. Către apus, ea a ajuns la cea mai îndepărtată parte din Connecticut şi la Albany. Spre sud, a fost observată de-a lungul ţărmului mării, iar spre nord la limita până la care se întind aşezările americane (William Gordon, History of the Rise, Progress and Establishment of the Independence of the U.S.A., vol. 3, p. 57).

Întunecimea intensă a zilei a fost urmată, cu o oră sau două înainte de căderea serii, de un cer în parte curat, iar soarele a apărut cu toate că era încă voalat de o ceaţă întunecată şi deasă. "După apusul soarelui, norii s-au îngrămădit şi s-a întunecat foarte repede" Nici întunericul nopţii n-a fost mai puţin obişnuit şi mai puţin înfricoşat decât acela al zilei; cu toate că era aproape lună plină, nu se putea vedea nici un obiect decât cu ajutorul unei lumini artificiale care, atunci când era privită din casele învecinate şi din alte locuri îndepărtate, părea ca un întuneric egiptean prin care abia puteau pătrunde razele" (Isaiah Thomas, Massachusetts Spy: or American Oracle of Liberty, vol. 10, nr. 472, May 25, 1780). Un martor ocular al acestei scene spunea: "Nu puteam să înţeleg că, dacă orice corp luminos din Univers ar fi fost îmbrăcat într-o întunecime de nepătruns sau şi-ar fi încetat existenţa, întunericul n-ar fi fost mai complet" (Scrisoarea trimisă de Dr. Samuel Tenney, din Exeter, New Hampshire. Decembrie 1785, în Massachusetts, Historical Society Collections, 1792, prima serie, vol. 1, p. 97). Cu toate că la ora nouă seara răsărise luna şi era aproape plină, n-a avut puterea să risipească umbrele de moarte. După miezul nopţii întunericul a dispărut, iar luna, când a fost văzută imediat după aceea, avea culoarea sângelui.

Ziua de 19 mai 1780 a rămas în istorie ca "Ziua întunecoasă". Din vremea lui Moise n-a mai fost o întunecime de aceeaşi densitate, întindere şi durată, care să fi fost înregistrată vreodată. Şi întreaga descriere a acestui eveniment, aşa cum ne este redată de martorii oculari, este desigur confirmarea cuvintelor Domnului, raportate de proorocul Ioel cu 25 de veacuri mai înainte de a fi împlinite: "Soarele se va întuneca, iar luna se va preface în sânge înainte de a veni ziua cea mare şi grozavă a Domnului" (Ioel 2,31).

Hristos îi îndemnase pe copiii Săi să fie atenţi la semnele revenirii Sale şi să se bucure când vor vedea semnele revenirii Regelui lor. "Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, a spus El, atunci să vă ridicaţi capetele; căci mântuirea voastră se apropie". El a îndreptat privirea ucenicilor Săi către pomii care înmugureau primăvara şi a zis: "Când înverzesc şi îmbobocesc, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, când veţi vedea aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape" (Luca 21,28. 30.31).

Dar, pe măsură ce spiritul umilinţei şi consacrării în biserică a făcut loc mândriei şi formalismului, iubirea pentru Hristos şi credinţa în revenirea Sa s-au răcit. Absorbiţi în căutarea de plăceri şi afaceri lumeşti, aceia care se pretindeau a fi poporul lui Dumnezeu au fost orbi la sfaturile Mântuitorului cu privire la semnele revenirii Sale. Învăţătura cu privire la a doua venire fusese neglijată; Scripturile care vorbeau despre aceasta au fost întunecate de interpretări eronate, până când au fost ignorate şi uitate într-o mare măsură. Această situaţie s-a manifestat îndeosebi în bisericile din America. Libertatea şi confortul de care s-au bucurat toate clasele sociale, dorinţa ambiţioasă după bogăţie şi lux, care dădea naştere unei închinări avide după câştigarea de bani şi dorinţa nestăvilită după popularitate şi putere, care păreau să fie la îndemâna tuturor, i-au făcut pe oameni să-şi concentreze interesele şi nădejdile asupra lucrurilor vieţii acesteia şi să îndepărteze ziua cea solemnă, când ordinea actuală a lucrurilor va trece.

Când Mântuitorul a arătat urmaşilor Săi semnele revenirii Sale, El a prezis starea de păcătoşenie care va exista chiar înainte de a doua Sa venire. Ca şi în zilele lui Noe, va fi o activitate şi o alergare după afaceri lumeşti şi după căutarea de plăceri - cumpărând, vânzând, clădind, zidind, căsătorindu-se şi dând în căsătorie - împreună cu uitarea lui Dumnezeu şi a vieţii viitoare. Pentru aceia care vor trăi în vremea aceasta, sfatul lui Hristos este: "Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului" (Luca 21,34.36).

Starea bisericii în această vreme este arătată în cuvintele Mântuitorului din Apocalips: "Îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort". Iar acelora care refuză să se trezească din siguranţa lor fără grijă, le este adresată avertizarea solemnă: "Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine" (Apoc. 3,1.3).

A fost necesar ca oamenii să fie treziţi în faţa primejdiei, spre a se pregăti pentru evenimentele solemne legate de închiderea harului. Profetul lui Dumnezeu declară: "Dar mare este ziua Domnului şi foarte înfricoşată: cine o poate suferi?" "Cine poate sta în picioare atunci când se va arăta Acela ai cărui ochi sunt 'atât de curaţi încât nu pot să vadă răul', şi nu poate privi nelegiuirea?" (Ioel 2,11; Hab. 1,13). Pentru aceia care strigă: "Dumnezeule, noi Te cunoaştem", dar care au călcat legământul Lui şi s-au îndreptat spre alt dumnezeu, ascunzând păcatul în inima lor şi iubind căile nedreptăţii - pentru aceştia ziua Domnului este "întunecime şi nu lumină, chiar foarte întunecată şi nici o lumină nu va fi încă" (Osea 8,2; Ps. 16,4; Amos 5,20). "În vremea aceea, voi scormoni Ierusalimul cu felinare, şi voi pedepsi pe toţi oamenii care se bizuiesc pe drojdiile lor, şi zic în inima lor: 'Domnul nu va face nici bine, nici rău'" (şef. 1,12). "Voi pedepsi - zice Domnul - lumea, pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi, şi voi doborî semeţia celor asupritori" (Is. 13,11). "Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească "Averile lor vor fi de jaf şi casele lor vor fi pustiite" (şef. 1,18.13).

Profetul Ieremia, privind înainte spre acest timp groaznic, exclama: "Cum mă doare înlăuntrul inimii mele!" Nu pot să tac! Căci auzi, suflete, sunetul trâmbiţei şi strigătul de război. Se vesteşte dărâmare peste dărâmare" (Ier. 4,19.20).

"Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întuneric şi negură, o zi de nori şi de întunecime, o zi în care va răsuna trâmbiţa şi strigătele de război" (şef. 1,15.16). "Iată, vine ziua Domnului, care va preface tot pământul în pustiu, şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el" (Is. 13,9).

În vederea acelei zile mari, Cuvântul Domnului, în limbajul cel mai solemn şi mai impresionant, cheamă poporul Său să se trezească din letargia lui spirituală şi să caute faţa Lui cu pocăinţă şi umilinţă: "Sunaţi din trâmbiţă în Sion! Sunaţi în gura mare pe muntele Meu cel sfânt, ca să tremure toţi locuitorii ţării. Căci vine ziua Domnului, este aproape! Sunaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare! Strângeţi poporul, ţineţi o adunare sfântă! Aduceţi pe bătrâni, strângeţi copiii" Să iasă mirele din cămara lui, şi mireasa din odaia ei! Preoţii slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar" Întoarceţi-vă la Mine, cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet! Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru, căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate" (Ioel 2,1.15-17.12.13).

Pentru a pregăti un popor care să stea în ziua Domnului, urma să fie adusă la îndeplinire o mare lucrare de reformă. Dumnezeu a văzut că mulţi dintre aceia care se numesc poporul Său nu clădesc pentru veşnicie şi, în mila Sa, este gata să le trimită o solie de avertizare pentru a-i trezi din indiferenţa lor şi a-i determina să se pregătească pentru Ziua Domnului.

Această avertizare este prezentată în Apocalips cap. 14. Aici, întreita solie este prezentată ca fiind proclamată de fiinţe cereşti şi urmată imediat de venirea Fiului omului pentru a îndeplini "secerişul pământului". Primul din aceste avertismente anunţă apropierea judecăţii. Profetul a văzut un înger zburând "prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică pentru ca să o vestească locuitorilor pământului. El zicea cu glas tare: 'Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!'" (Apoc. 14,6.7). Această solie este declarată a fi o parte din Evanghelia veşnică. Lucrarea predicării Evangheliei n-a fost încredinţată îngerilor, ci a fost dată oamenilor. Îngerii sfinţi au fost folosiţi în dirijarea acestei lucrări şi au răspunderea marilor evenimente pentru mântuirea oamenilor. Dar vestirea efectivă a Evangheliei este adusă la îndeplinire de slujitorii lui Hristos de pe pământ.

Bărbaţii credincioşi, care au fost ascultători de îndemnurile Duhului lui Dumnezeu şi ale învăţăturilor Cuvântului Său, urmau să vestească lumii această avertizare. Ei au fost aceia care au luat seama la "cuvântul cel sigur al profeţiei", la "lumina care străluceşte într-un loc întunecos până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă" (2 Petru 1,19). Ei au căutat cunoaşterea de Dumnezeu mai mult decât toate comorile ascunse, socotind-o "mai bună decât argintul şi venitul adus de ea, mai de preţ decât aurul" (Prov. 3,14). Şi Domnul le-a descoperit lucrurile cele mari ale Împărăţiei. "Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El, şi legământul făcut cu El le dă învăţătură" (Ps. 25,14).

Nu teologii şcoliţi au înţeles acest adevăr şi nu ei s-au angajat în vestirea lui. Dacă aceştia ar fi fost nişte veghetori credincioşi, cercetând cu stăruinţă şi cu rugăciune Scripturile, ar fi cunoscut timpul din noapte, profeţiile le-ar fi descoperit evenimentele gata să aibă loc. Dar ei n-au ocupat această poziţie şi solia a fost dată altor bărbaţi mai umili. Isus spunea: "Umblaţi ca unii care aveţi lumina" (Ioan 12,35). Aceia care întorc spatele luminii pe care Dumnezeu le-a dat-o sau care neglijează să o caute atunci când ea este la dispoziţia lor sunt lăsaţi în întuneric. Iar Mântuitorul declară: "Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Ioan 8,12). Toţi aceia care caută cu un singur scop să facă voia lui Dumnezeu, luând seama la lumina dată deja, vor primi o lumină mai mare; o stea de lumină cerească va fi trimisă să călăuzească aceste suflete în tot adevărul.

La prima venire a lui Hristos, preoţii şi cărturarii din Cetatea Sfântă, cărora le-au fost încredinţate revelaţiile lui Dumnezeu, ar fi putut discerne semnele timpului şi ar fi putut vesti venirea Celui făgăduit. Astfel, profeţia lui Mica arătase locul naşterii Sale; Daniel specificase timpul venirii Lui (Mica 5,2; Dan. 9,25). Dumnezeu încredinţase aceste profeţii conducătorilor iudei. Erau deci vinovaţi că n-au ştiut şi n-au făcut cunoscut poporului că venirea lui Mesia era la uşă. Neştiinţa lor nu era decât urmarea unei neglijenţe păcătoase. Iudeii clădeau monumente în cinstea proorocilor lui Dumnezeu omorâţi, în timp ce, prin respectul faţă de oamenii mari ai pământului, aduceau cinstire slujitorilor Satanei. Absorbiţi de lupta lor ambiţioasă pentru loc şi putere, au pierdut din vedere onorurile divine oferite de Regele cerului.

Cu un interes profund şi plin de respect, bătrânii lui Israel ar fi trebuit să studieze locul, timpul şi împrejurările celui mai mare eveniment din istoria omenirii: venirea Fiului lui Dumnezeu, pentru a aduce la îndeplinire mântuirea omului. Întreg poporul ar fi trebuit să vegheze şi să aştepte pentru a fi printre primii care să fi salutat pe Răscumpărătorul lumii. Însă, iată că la Betleem doi călători obosiţi, veniţi din îndepărtatele coline ale Nazaretului, străbat străzile înguste către partea răsăriteană a oraşului, căutând în zadar un loc de odihnă şi un adăpost pentru noapte. Nici o uşă nu se deschide să-i primească. Într-un grajd mizerabil, pregătit pentru vite, au găsit în cele din urmă adăpost şi acolo S-a născut Mântuitorul lumii.

Îngerii cerului văzuseră slava pe care Fiul lui Dumnezeu o împărtăşise cu Tatăl înainte de a fi lumea şi priviseră înainte cu un interes profund spre venirea Sa pe pământ, ca fiind un eveniment însoţit de cea mai mare bucurie pentru toţi oamenii. Îngerii aceştia au fost rânduiţi să aducă vestea cea bună acelora care erau pregătiţi să o primească şi care erau plini de bucurie să o facă cunoscut locuitorilor pământului. Hristos Se coborâse să ia asupra Sa natura omului; El urma să poarte o povară infinită de suferinţă atunci când a trebuit să-Şi dea viaţa ca jertfă pentru păcat. Însă îngerii doriseră ca şi în umilinţa Sa Fiul Celui Prea Înalt să apară înaintea oamenilor cu o demnitate şi cu o slavă corespunzătoare cu caracterul Său. Se vor aduna oare oamenii mari ai lumii în capitala lui Israel pentru a saluta venirea Lui? Îl vor prezenta oare legiunile de îngeri mulţimii celor care aşteptau?

Un înger vizită pământul pentru a vedea cine sunt pregătiţi să primească pe Isus. Dar nu găsi nici un semn de aşteptare. El nu auzi nici un glas de laudă şi de triumf pentru faptul că timpul venirii lui Mesia era la uşi. Îngerul zăbovi câtva timp asupra cetăţii alese şi a Templului, unde prezenţa divină se manifestase timp de veacuri, dar şi acolo văzu aceeaşi nepăsare. Preoţii, în fastul şi mândria lor, aduceau jertfe întinate la templu. Fariseii se adresau oamenilor cu glas tare sau făceau rugăciuni pline de încumetare la colţurile străzilor. În palatele regilor, în adunările filozofilor, în şcolile rabinilor, toţi erau la fel de ignoranţi şi nepăsători faţă de faptul minunat care umpluse tot cerul de bucurie şi laudă, că Răscumpărătorul omenirii era gata să vină pe lume.

Nu era nici o dovadă că Isus era aşteptat şi nici o pregătire pentru Prinţul Vieţii. Plin de uimire, solul ceresc era gata să se întoarcă în ceruri cu veşti pline de tristeţe, când iată că descoperi o grupă de păstori care vegheau lângă turma lor noaptea. Ei priveau la cerul înstelat şi cercetau profeţia lui Mesia care urma să Se nască pe pământ, dorind după venirea Răscumpărătorului lumii. Iată aici o grupă pregătită să primească solia cerească. Şi deodată, îngerul Domnului se descoperi, aducând veştile bune de mare bucurie. Apoi, Slava cerească inundă toată colina, în timp ce grupa nenumărată de îngeri se descoperi păstorilor. Şi, ca şi când bucuria era prea mare ca să o aducă un singur sol din ceruri, o mulţime de glasuri izbucnesc într-un cor, pe care într-o zi îl vor cânta toate popoarele celor mântuiţi: "Slavă lui Dumnezeu în locurile înalte, şi pe pământ pace şi bună învoire între oameni" (Luca 2,14).

O, ce lecţie este această istorie minunată a Betleemului! Cum mustră ea necredinţa noastră, mândria şi mulţumirea noastră de sine! Cum ne avertizează ea să fim atenţi ca nu cumva, prin indiferenţa noastră criminală, să nu discernem semnele timpului şi deci să nu cunoaştem ziua cercetării noastre.

Nu numai pe dealurile Iudeii, nu numai printre păstorii umili au găsit îngerii aşteptători ai venirii lui Mesia. Şi în ţările păgâne erau unii care-L aşteptau; erau oameni înţelepţi, bogaţi şi nobili, filozofi ai Orientului. Cercetători ai naturii, magii văzuseră pe Dumnezeu în lucrarea mâinilor Sale. Din Scripturile evreilor, ei înţeleseseră că o stea se va ridica din Iacov şi cu o dorinţă sinceră aşteptau venirea Sa, care urma să fie nu numai "mângâierea lui Israel", ci şi o "Lumină care să lumineze Neamurile" şi "pentru mântuire până la marginile pământului" (Luca 2,25.32; Fapte 13,47). Ei erau cercetători după lumină şi lumina de la tronul lui Dumnezeu iluminase calea pentru picioarele lor. În timp ce preoţii şi rabinii din Ierusalim, păzitorii rânduiţi şi exponenţii adevărului, erau învăluiţi în întuneric, steaua trimisă de Cer i-a condus pe aceşti străini dintre Neamuri la locul naşterii Regelui nou născut.

Pentru "aceia care-L caută", Hristos "va veni pentru a doua oară fără păcat spre mântuire" (Evrei 9,28). Asemenea veştilor despre naşterea Mântuitorului, solia celei de a doua veniri n-a fost încredinţată conducătorilor religioşi ai poporului. Ei nu păstraseră legătura cu Dumnezeu şi respinseseră lumina din cer; de aceea ei n-au fost în numărul descris de apostolul Pavel: "Dar voi fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului" (1 Tes. 5,4.5.)

Veghetorii de pe zidurile Sionului ar fi trebuit să fie primii care să prindă vestea venirii Mântuitorului, primii care să-şi înalţe glasul de a vesti apropierea Sa, primii care să avertizeze pe oameni să se pregătească pentru venirea Sa. Dar ei se simţeau bine, visând pace şi siguranţă, în timp ce oamenii dormeau în păcatele lor. Isus a văzut biserica Sa asemenea unui smochin neroditor, acoperit cu frunze pline de pretenţii, dar fără rodul cel preţios. Era o păzire îngâmfată a formelor religiei, în timp ce spiritul umilinţei, pocăinţei şi credinţei adevărate - care singure puteau oferi lui Dumnezeu o slujire duhovnicească - lipseau. În locul darurilor Duhului se dădea pe faţă mândria, formalismul, slava deşartă şi apăsarea. O biserică apostaziată care a închis ochii faţă de semnele timpului. Dumnezeu nu i-a părăsit şi nici n-a lăsat credincioşia Sa să slăbească, dar ei s-au depărtat de El şi s-au despărţit de dragostea Lui. Pentru că ei au refuzat să îndeplinească condiţiile, făgăduinţele Sale nu s-au împlinit faţă de ei.

Aceasta este urmarea sigură a neglijării de a aprecia şi folosi lumina şi privilegiile pe care le revarsă Dumnezeu. Dacă biserica nu va urma providenţa pe care El o arată, primind orice rază de lumină şi îndeplinind orice datorie cunoscută, religia va degenera în mod inevitabil în păzirea unor forme, iar spiritul unei evlavii vitale va dispărea. Acest adevăr a fost ilustrat de repetate ori în istoria bisericii. Dumnezeu cere de la poporul Său faptele credinţei şi o ascultare corespunzătoare cu binecuvântările şi privilegiile acordate. Ascultarea cere un sacrificiu şi implică o cruce; şi pentru motivul acesta, mulţi dintre cei care se pretind urmaşi ai lui Hristos au refuzat să primească lumina din ceruri. Asemenea iudeilor din vechime, n-au cunoscut timpul cercetării lor (Luca 19,44) Din cauza mândriei şi necredinţei lor, Domnul a trecut pe lângă ei şi a descoperit adevărul Său acelora, care, ca şi păstorii din Betleem şi magii din răsărit, au luat seama la lumina pe care au primit-o.