Cap. 18 Un reformator american

 

Un fermier cinstit şi drept, care ajunsese să se îndoiască de autoritatea divină a Scripturilor şi care dorea sincer să cunoască adevărul, a fost bărbatul ales în mod deosebit de Dumnezeu pentru a fi în avangarda vestirii celei de a doua veniri a lui Hristos. Asemenea multor reformatori, William Miller se luptase la începutul vieţii cu sărăcia şi învăţase în felul acesta lecţiile cele mari ale energiei şi jertfirii de sine. Membrii familiei din care provenea se caracterizau printr-un spirit de independenţă şi iubitori de libertate, prin putere de rezistenţă, de patriotism fierbinte - trăsături care predominau şi în caracterul lui. Tatăl său fusese căpitan în armata Revoluţiei şi sacrificiilor făcute de el în lupte şi suferinţelor din acea perioadă zbuciumată se datoreşte sărăcia din prima parte a vieţii lui Miller.

Avea o constituţie fizică sănătoasă şi chiar în copilărie dăduse dovadă de o putere intelectuală mai mult decât obişnuită. Pe măsură ce creştea, aceasta devenea şi mai accentuată. Mintea lui era activă şi bine dezvoltată şi avea o sete neobişnuită după cunoştinţe. Cu toate că nu se bucurase de avantajele unei educaţii dintr-un colegiu, dragostea lui pentru studiu şi deprinderea unei cugetări îngrijite, precum şi a unui spirit critic au făcut din el un bărbat cu o judecată sănătoasă şi cu vederi largi. El avea un caracter moral fără reproş şi o reputaţie de invidiat, fiind unanim respectat pentru integritatea, echilibrul şi dărnicia lui. Prin consecvenţă şi perseverenţă a câştigat de timpuriu competenţă, menţinându-şi în continuare obiceiul lui de a studia. A îndeplinit diferite slujbe civile şi militare de încredere, iar drumurile către bogăţie şi onoruri îi păreau larg deschise.

Mama lui avea o evlavie curată şi încă din copilărie fusese impresionată de problemele religioase. Dar tot atunci fusese dusă în societatea deiştilor, a căror influenţă era foarte puternică datorită faptului că aceştia erau în majoritate cetăţeni buni, oameni cu trăsături umanitare şi caritabile. Trăind în mijlocul unor instituţii creştine, caracterele lor fuseseră modelate până la un anumit punct de mediul înconjurător. Capacităţile deosebite care le-au câştigat respectul şi încrederea se datorau Bibliei; şi totuşi, aceste înzestrări deveniseră atât de pervertite, încât exercitau influenţa lor împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Unindu-se cu aceşti bărbaţi, Miller a ajuns să nutrească sentimentele lor. Interpretările Scripturii din acea perioadă prezentau greutăţi care îi păreau de netrecut; totuşi această credinţă nouă, care punea deoparte Biblia, nu-i oferea nimic mai bun în schimb, aşa că a rămas mai departe nemulţumit. Totuşi, timp de 12 ani a continuat să susţină aceste vederi. Dar la vârsta de 34 de ani, Duhul Sfânt l-a impresionat, convingându-l că este păcătos. În toate căutările sale de până atunci, n-a putut găsi o asigurare a fericirii dincolo de mormânt. Viitorul îi părea întunecat şi sumbru. Referindu-se mai târziu la simţămintele lui din vremea aceea, spunea:

"Gândul nimicirii mă îngheţa şi mă ducea la deznădejde, iar ziua socotelilor era pentru toţi o distrugere sigură. Cerurile erau ca arama, deasupra capului, iar pământul de sub picioare era ca fierul. Veşnicia - ce era oare? Şi moartea - de ce mai exista? Cu cât gândeam mai mult, cu atât eram mai departe de explicaţie. Cu cât mă adânceam în cugetarea aceasta, cu atât mai contradictorii erau concluziile. Am încercat să nu mai gândesc, dar gândurile nu le puteam stăpâni. Eram cu adevărat nenorocit, dar nu înţelegeam cauza. Am murmurat şi m-am plâns, dar nu ştiam de ce. Îmi dădeam seama că eram rău, dar nu ştiam cum şi unde să găsesc binele. M-am jelit, dar fără nădejde".

În această stare a continuat timp de câteva luni. "Deodată, spunea el, caracterul Mântuitorului a impresionat cu putere mintea mea. Se părea că există o fiinţă atât de bună şi de miloasă care să ispăşească nelegiuirile noastre, şi prin aceasta să ne salveze de suferinţă şi de pedeapsa păcatului. Imediat am simţit cât de iubitoare poate fi această fiinţă şi mi-am închipuit că mă pot arunca în braţele Sale şi să mă încred în mila unuia ca El. Dar s-a ridicat întrebarea: Cum se poate dovedi că există o astfel de Fiinţă? Am descoperit că în afară de Biblie nu se găseşte nici o dovadă de existenţa unui aşa Mântuitor sau chiar a unei stări viitoare"

Şi am înţeles că Biblia scotea în evidenţă tocmai pe Mântuitorul de care aveam eu nevoie; şi am fost uimit să descopăr cum o carte - după părerea mea de atunci - neinspirată dezvoltă nişte principii atât de perfect adaptate nevoilor unei lumi căzute. Am fost constrâns să admit că Scripturile trebuie să fie o descoperire de la Dumnezeu. Ele au devenit plăcerea mea; iar în Isus am găsit un prieten. Mântuitorul a devenit pentru mine primul dintre zeci de mii; iar Scripturile, care mai înainte pentru mine erau întunecate şi contradictorii, au devenit o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea. Mintea mi s-a liniştit şi mi s-a limpezit. Am constatat că Domnul Dumnezeu este o stâncă în oceanul vieţii. Biblia a devenit apoi studiul meu de căpetenie şi pot spune în adevăr că am cercetat-o cu o mare plăcere. Am găsit acea jumătate despre care nu mi s-a vorbit niciodată. M-am întrebat atunci de ce nu văzusem mai înainte frumuseţea şi măreţia ei şi m-am minunat cum de am putut-o lepăda. Am descoperit tot ce-mi putea dori inima şi un bun leac pentru toate bolile sufletului. Am pierdut gustul pentru orice altă lectură şi mi-am îndreptat inima să primesc înţelepciune de la Dumnezeu" (S.Bliss. Memoirs of W.Miller, p. 65-67).

Miller şi-a mărturisit pe faţă credinţa în religia pe care o dispreţuise. Dar prietenii lui necredincioşi n-au întârziat să aducă toate acele argumente pe care el însuşi le susţinuse împotriva autorităţii divine a Scripturilor. Atunci nu era pregătit să răspundă; dar a raţionat că, dacă Biblia este o descoperire de la Dumnezeu, trebuie să fie consecventă cu ea însăşi; şi dacă a fost dată pentru îndrumarea omului, trebuie să fie adaptată la înţelegerea lui. S-a hotărât să studieze Scripturile pentru sine şi să se asigure dacă toate contrazicerile aparente se pot armoniza.

Încercând să pună deoparte părerile preconcepute şi renunţând la comentarii, a comparat verset cu verset cu ajutorul trimiterilor şi ale concordanţei. Şi-a continuat studiul într-un mod ordonat şi metodic; începând cu Geneza şi citind verset cu verset, n-a mers mai repede decât pe măsura înţelegerii pasajelor clar descoperite, încât să-l libereze de toate nedumeririle. Când descoperea ceva neclar, obiceiul lui era să-l compare cu toate textele care aveau aceeaşi legătură cu problema în studiu. Oricărui cuvânt îi era îngăduit să-şi aibă propria lui greutate asupra subiectului din text şi, dacă înţelegerea lui se armoniza cu pasajele colaterale, nu mai era nici o dificultate. În felul acesta, când ajungea la un pasaj greu de înţeles, găsea explicaţia în alte părţi ale Scripturilor. Pe măsură ce studia cu rugăciune stăruitoare pentru iluminare divină, ceea ce mai înainte i se păruse întunecat înţelegerii, acum era clarificat. A experimentat adevărul cuvintelor psalmistului: "Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate" (Ps. 119,130).

Cu un interes profund a studiat cărţile lui Daniel şi Apocalips, folosind aceleaşi principii de interpretare ca şi în celelalte cărţi ale Bibliei, şi a descoperit, spre marea lui bucurie, că simbolurile profetice puteau fi înţelese. A văzut că toate profeţiile care s-au împlinit "se împliniseră literal"; că toate figurile, metaforele, parabolele, asemănările etc., fie că erau explicate într-o legătură imediată, fie că termenii în care erau exprimate erau definiţi în altă parte a Scripturii, se explicau în felul acesta. Trebuia să fie înţelese literal. "Am fost în felul acesta satisfăcut, spunea el, că Biblia este un sistem al adevărurilor descoperite, date atât de clar şi simplu, încât omul nestatornic, oricât de nepriceput ar fi, nu poate să se rătăcească în ea" (Bliss, p. 70). Verigă după verigă din lanţul adevărului i-au răsplătit eforturile, atunci când a schiţat pas cu pas liniile cele mari ale profeţiei. Îngerii din ceruri îi călăuzeau mintea, clarificând Scripturile înţelegerii sale.

Luând apoi ca un criteriu modul în care se împliniseră profeţiile din trecut, prin care să raţioneze împlinirea acelora care erau încă în viitor, s-a convins că credinţa populară cu privire la o domnie spirituală a lui Hristos - un mileniu pământesc înainte de sfârşitul lumii - nu era susţinută de Cuvântul lui Dumnezeu. Această învăţătură, indicând către o mie de ani de neprihănire şi pace înainte de venirea personală a Domnului, îndepărta grozăviile zilei lui Dumnezeu. Dar oricât de plăcută părea, ea era contrară învăţăturilor lui Hristos şi ale apostolilor, care arătau că grâul şi neghina trebuie să crească împreună până la seceriş, adică sfârşitul lumii; că "oamenii nelegiuiţi şi amăgitorii vor merge din rău în mai rău"; că "în zilele de pe urmă vor fi vremuri grele"; şi că împărăţia întunericului va continua să existe până la venirea Domnului şi va fi nimicită prin suflarea gurii Sale şi distrusă cu strălucirea arătării Sale (Mat. 13,30.38-41; 2 Tim. 3,13, 1; 2 Tes. 2,8).

Învăţătura cu privire la pocăinţa întregii lumi şi la domnia spirituală a lui Hristos n-a fost susţinută de către biserica apostolică. În general, n-a fost primită nici de creştini până pe la începutul sec. al XVIII-lea. Ca oricare altă rătăcire, urmările ei aveau să fie rele. Ea învăţa pe oameni să aştepte venirea Domnului ca având loc târziu în viitor şi-i făcea să nu dea atenţie semnelor care anunţau revenirea Sa. Ea producea un simţământ de încredere şi de siguranţă care nu avea nici un temei sigur şi conducea pe mulţi să neglijeze pregătirea necesară pentru a întâlni pe Domnul lor.

Miller a înţeles că venirea lui Hristos, literală şi personală, este prezentată clar în Scripturi. Pavel zice: "Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va pogorî din cer" (1 Tes. 4,16). Iar Mântuitorul declară: "Vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi venirea Fiului omului" (Matei 24,30.27). El va fi însoţit de toate oştile cerului. "Va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri" (Mat. 25,31). "El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui" (Mat. 24,31).

La venirea Sa morţii cei drepţi vor fi înviaţi, iar drepţii cei vii vor fi schimbaţi. "Nu vom adormi toţi, spune Pavel, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire" (1 Cor. 15,51-53). Iar în Epistola către Tesaloniceni, după descrierea venirii Domnului, spune: "Întâi vor învia cei morţi în Hristos: apoi noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul" (1 Tes. 4,16.17).

Poporul Său nu va primi împărăţia până la a doua venire personală a lui Hristos. Mântuitorul spunea: "Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui, El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: 'Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii'" (Matei 25,31-34). Am văzut din Scripturile deja citate că, atunci când vine Fiul omului, cei morţi sunt înviaţi în neputrezire, iar cei vii sunt schimbaţi. Prin această schimbare mare sunt ei pregătiţi să primească Împărăţia; căci Pavel zice: "Carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu; nici putrezirea nu poate moşteni neputrezirea" (1 Cor. 15,50). Omul în starea lui actuală este muritor, supus putrezirii; dar împărăţia lui Dumnezeu nu va fi supusă putrezirii, ea dăinuind veşnic. De aceea omul, în starea lui actuală, nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar când va veni Isus, El va da nemurire poporului Său; şi îi va chema să primească Împărăţia ai cărei moştenitori fuseseră până atunci.

Aceste texte, precum şi multe altele, au dovedit cu claritate lui Miller că evenimentele care erau aşteptate în general să aibă loc înainte de venirea lui Hristos, cum ar fi domnia universală a păcii şi întemeierea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, urmau să se realizeze după a doua venire. Mai mult decât atât, toate semnele timpului, cât şi starea lumii corespundeau cu descrierea profetică a zilelor din urmă. A fost constrâns să conchidă, numai pe baza studiului Scripturii, că timpul rezervat pentru rămânerea pământului în starea lui actuală era gata să se încheie.

"O altă dovadă care mi-a impresionat mintea cu putere, spunea el, a fost cronologia Scripturilor. Am înţeles că evenimentele prezise care se împliniseră în trecut avuseseră loc adeseori într-un timp anume. Cei o sută douăzeci de ani ai potopului (Gen. 6,3); cele şapte zile care urmau să-l preceadă împreună cu cele 40 de zile de ploaie prezisă (Gen. 7,4); cei 400 de ani de robie ai seminţiei lui Avraam (Gen. 15,13); cele trei zile din visul pitarului şi al paharnicului (Gen. 40,12-20); cei şapte ani ai lui Faraon (Gen. 41,28-54); cei 40 de ani din pustie (Num. 14,34); cei trei ani şi jumătate de foamete (1Regi 17,1; vezi Luca 4,25); cei 70 de ani de robie (Ier. 25,11); cele şapte vremi ale lui Nebucadneţar (Dan. 4,13-16); şi cele şapte săptămâni, 62 de săptămâni şi o săptămână, totalizând 70 de săptămâni hotărâte asupra iudeilor (Dan. 9,24-27) - toate evenimentele cuprinse în aceste perioade fuseseră odinioară numai profeţii şi se împlini-seră în conformitate cu cele prezise" (Bliss, p. 74.75).

Apoi, când a găsit în studiul său din Biblie diferite perioade cronologice care, după înţelegerea lui, se întindeau până la a doua venire a lui Hristos, nu le-a putut considera decât ca "vremi dinainte stabilite", pe care Dumnezeu le descoperise slujitorilor Săi. "Lucrurile ascunse, zicea Moise, sunt ale Domnului Dumnezeului nostru; dar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri pentru veşnicie", iar Domnul declară prin profetul Amos că "nu face nimic fără să descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci" (Deut. 29,29; Amos 3,7). Cercetătorii Cuvântului lui Dumnezeu pot, deci, să aştepte cu încredere împlinirea celor mai uimitoare evenimente din istoria omenirii, arătate clar în Scripturile adevărului.

"Când m-am convins pe deplin, spune Miller, că toată Scriptura dată prin inspiraţia lui Dumnezeu este de folos (2Tim. 3,16); că n-a apărut prin voia oamenilor, ci a fost scrisă aşa cum au fost mânaţi oamenii sfinţi de Duhul lui Dumnezeu (2 Petru 1,21) şi a fost scrisă pentru învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea pe care o dau Scripturile să avem nădejde (Rom. 15,4), n-am putut decât să privesc părţile cronologice ale Bibliei ca fiind o parte a Cuvântului lui Dumnezeu, tot atât de îndreptăţită la atenţia noastră serioasă ca oricare altă parte din Scripturi. De aceea am simţit că, în încercarea de a înţelege ceea ce Dumnezeu a socotit de bine să ne descopere în mila Sa, nu aveam dreptul să trec peste perioadele profetice" (Bliss, p. 75).

Profeţia care părea să descopere în modul cel mai clar timpul celei de a doua veniri era aceea din Daniel 8,14: "Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit". Folosind regula lui de a face din Scriptură propriul ei interpret, Miller a văzut că o zi în profeţie reprezintă simbolic un an (Num. 14,34; Ezec. 4,6); a văzut că perioada de 2300 zile profetice, sau ani literali, se întindea până departe, dincolo de încheierea dispensaţiunii iudaice, deci, nu se poate referi la sanctuarul acelei dispensaţiuni. Miller a acceptat concepţia unanim recunoscută pe atunci şi a înţeles că în era creştină pământul este sanctuarul şi, ca urmare, curăţirea sanctuarului, prezisă în Daniel 8,14, reprezintă curăţirea pământului prin foc la a doua venire a lui Hristos. Dacă punctul corect de început pentru cele 2300 zile ar fi găsit, susţinea el, timpul celei de a doua veniri putea fi precizat cu uşurinţă. Numai aşa putea fi descoperit timpul acelei mari împliniri, vremea când starea actuală, cu "toată mândria şi puterea ei, pompa şi vanitatea ei, nelegiuirea şi apăsarea, îşi va găsi sfârşitul; când blestemul va fi îndepărtat de pe pământ, moartea va fi distrusă, răsplata va fi dată slujitorilor lui Dumnezeu, profeţilor şi sfinţilor, celor care se tem de numele Său, şi va prăpădi pe aceia care prăpădesc pământul" (Bliss. p.76).

Astfel, cu o stăruinţă înnoită şi mai profundă, Miller a continuat cercetarea profeţiilor, zile şi nopţi întregi fiind devotate studiului a ceea ce găsea acum de o importanţă atât de uimitoare şi de un interes care absorbea totul. În capitolul 8 din Daniel n-a găsit nici o cheie pentru începutul celor 2300 de zile; îngerul Gabriel, cu toate că i se poruncise să facă pe Daniel să înţeleagă viziunea, i-a dat numai o explicaţie parţială. Şi atunci când persecuţia teribilă care urma să se abată peste biserică a fost descoperită viziunii profetului, puterea fizică l-a părăsit. El n-a mai putut suporta, iar îngerul l-a lăsat singur pentru o vreme. Daniel "a leşinat şi a fost bolnav timp de câteva zile". "Eram uimit de vedenia aceasta, spunea el, dar nimeni n-a înţeles-o".

Însă Dumnezeu a poruncit solului Său: "Fă pe acest om să înţeleagă vedenia". Această însărcinare trebuia îndeplinită. În ascultare de această însărcinare, îngerul se întoarse la Daniel şi-i zise: "Am venit să-ţi dau pricepere şi înţelegere" de aceea ia aminte şi înţelege vedenia" (Dan. 8, 27.16; 9, 22.23.25-27). În vedenia din capitolul 8 era un punct important care fusese lăsat neexplicat, şi anume referitor la timp - perioada de 2300 de zile, de aceea îngerul, rezumând explicaţia, zăbovi îndeosebi asupra acestui punct.

"Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii sfinte" Să ştii deci şi să înţelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul, Mesia, la Cârmuitorul, vor trece 7 săptămâni; apoi timp de 62 de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste 62 de săptămâni, Mesia va fi stârpit şi nu va avea nimic" El va face legământ cu mulţi timp de o săptămână; dar la jumătatea săptămânii, va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare".

Îngerul fusese trimis la Daniel cu scopul precis de a-i explica punctul pe care nu-l înţelesese în viziunea din cap. 8, declaraţia cu privire la timp - "până vor trece 2300 de zile, apoi sfântul locaş va fi curăţit". După aceea i se porunci lui Daniel: "Ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege vedenia". Primele cuvinte ale îngerului au fost: "70 de săptămâni sunt hotărâte asupra poporului tău şi cetăţii tale cele sfinte". Cuvântul tradus aici prin "hotărât" înseamnă literal "tăiat", 70 de săptămâni, reprezentând 490 de ani, sunt declaraţi de înger a fi tăiaţi, ca aparţinând îndeosebi iudeilor. Însă din ce au fost tăiaţi? Din moment ce cele 2300 de zile erau singura perioadă de timp menţionată în capitolul 8, aceasta trebuie să fie perioada din care au fost tăiate cele 70 de săptămâni. Ele sunt deci o parte din cele 2300 de zile, iar aceste două perioade trebuie să înceapă în acelaşi timp. Cele 70 de săptămâni erau declarate de înger să înceapă la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului. Şi dacă se putea găsi data acestei porunci, atunci putea fi precizat punctul de plecare pentru marea perioadă de 2300 de zile.

Decretul căutat se găsea în cap. 7 din Ezra, versetele 12-26. În forma lui cea mai completă fusese dat de Artaxerxe, împăratul Persiei, în anul 457 în. Hr. Însă, în Ezra 6,14 se spune că a fost clădită Casa Domnului din Ierusalim "după porunca ("decretul") lui Cirus, Darius şi Artaxerxe, împăratul Persiei". Aceşti trei împăraţi, prin emiterea, reafirmarea şi comportarea decretului, l-au adus la desăvârşirea prevăzută de profeţie, pentru a marca astfel începutul celor 2300 de ani. Luând deci anul 457 în. Hr. timpul când a fost completat decretul, ca dată a poruncii, s-a văzut că toate precizările profeţiei cu privire la cele 70 de săptămâni se împliniseră.

"De la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Mesia, Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni apoi 62 de săptămâni", adică 69 de săptămâni sau 483 de ani. Decretul lui Artaxerxe a intrat în vigoare în toamna anului 457 în. Hr. Începând cu această dată, cei 483 de ani se întind până în toamna anului 27 d.Hr. (vezi note suplimentare). Atunci s-a încheiat această profeţie. Cuvântul "Mesia" însemnează "Cel uns". În toamna anului 27 d.Hr., Hristos a fost botezat de Ioan şi a primit ungerea Duhului. Apostolul Petru mărturiseşte că "Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere de sus pe Isus din Nazaret" (Fapte 10,38). Iar Mântuitorul Însuşi declara: "Duhul Domnului este peste Mine, căci M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia" (Luca 4,18). Şi după botez s-a dus în Galileea "predicând Evanghelia lui Dumnezeu". El zicea: "S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Marcu 1,14.15)

"El va încheia un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână". "Săptămâna" amintită aici este ultima din cele 70; ea reprezintă ultimii şapte ani din perioada pusă deoparte pentru iudei. În vremea aceasta, care începe de la anul 27 până la anul 34 d.Hr., Hristos în mod personal, apoi prin ucenicii Săi, a adresat invitaţia Evangheliei îndeosebi iudeilor. De asemenea, atunci când apostolii au pornit cu vestea cea bună a Împărăţiei, îndrumarea Mântuitorului era: "Să nu mergeţi pe calea Neamurilor şi să nu intraţi în vreo cetate a Samaritenilor; ci mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel" (Matei 10, 5.6).

"La mijlocul săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare". În anul 31 d.Hr., la trei ani şi jumătate după botez, Domnul nostru a fost răstignit. Astfel, o dată cu jertfa cea mare oferită pe Calvar s-a încheiat şi sistemul jertfelor care arătase timp de patru mii de ani către Mielul lui Dumnezeu. Tipul se întâlnise cu Antitipul şi toate jertfele şi darurile de mâncare din sistemul ceremonial trebuia să înceteze.

Cele 70 de săptămâni, sau 490 de ani, rezervaţi îndeosebi iudeilor, s-au încheiat aşa cum am văzut, în anul 34. La această dată, prin acţiunea sinedriului iudeilor, s-a pecetluit lepădarea Evangheliei prin uciderea lui Ştefan şi prin persecutarea urmaşilor lui Hristos. Aşa că, începând de atunci, solia mântuirii n-a mai fost restrânsă la poporul ales, ci a fost dată lumii. Ucenicii, obligaţi fiind de persecuţii să fugă din Ierusalim, au mers pretutindeni vestind Cuvântul. "Filip a mers în cetatea Samariei şi le-a predicat pe Hristos". Petru, prin călăuzire divină, a făcut cunoscut Evanghelia sutaşului din Cezareea, Corneliu cel temător de Dumnezeu; iar zelosul Pavel, câştigat la credinţa lui Hristos, a fost însărcinat să ducă vestea cea bună "departe la Neamuri" (Fapte 8,4.5; 22,21).

În felul acesta, toate precizările profeţiei privind pe Israel s-au împlinit în mod izbitor. Începutul celor 70 de săptămâni s-a stabilit fără îndoială în anul 457 în. Hr., iar încheierea lor în anul 34 d.Hr. De la această dată nu mai este nici o dificultate a găsi încheierea celor 2300 de zile. Cele 70 de săptămâni - 490 de zile - fiind tăiate din cele 2300, mai rămâneau încă 1810 zile. Deci, după terminarea celor 490 de zile, trebuia să se mai împlinească încă 1810 zile. Astfel că, începând cu anul 34 d.Hr., cei 1810 ani se continuau până în anul 1844. Ca urmare, cele 2300 de zile - ani din Daniel 8,14 se încheiau în anul 1844. Şi atunci, la încheierea acestei lungi perioade profetice, după mărturia îngerului lui Dumnezeu, "sanctuarul va fi curăţit". În felul acesta, timpul pentru curăţirea sanctuarului - care era aproape în mod general prevăzut că va avea loc la a doua venire - a fost stabilit cu precizie.

Miller şi tovarăşii lui au crezut la început că cele 2300 de zile se vor încheia în primăvara anului 1844, cu toate că profeţia arăta către toamna acelui an (vezi note suplim.). Înţelegerea greşită a acestui punct a adus dezamăgirea şi încurcătura acelora care stabiliseră o dată mai devreme pentru venirea Domnului. Dar lucrul acesta n-a afectat puterea argumentului care arăta că cele 2300 de zile se încheiau în anul 1844 şi că evenimentul cel mare reprezentat prin curăţirea sanctuarului trebuia să aibă loc atunci.

Începând din nou studiul Sfintelor Scripturi, aşa cum făcuse pentru a dovedi că ele erau o descoperire de la Dumnezeu, Miller nu se aştepta câtuşi de puţin să ajungă la concluzia cercetărilor sale. Dar dovada Scripturii era prea clară şi prea convingătoare pentru a nu fi luată în seamă.

Consacrase deja doi ani studiului Bibliei când, în anul 1818, a ajuns la convingerea solemnă că în aproximativ 25 de ani Hristos urma să Se arate pentru mântuirea poporului Său. "Nu este nevoie să vorbesc, spunea Miller, despre bucuria care mi-a umplut inima în aşteptarea fericită, nici despre dorinţa arzătoare a sufletului meu, de a lua parte la bucuriile mântuiţilor. Acum Biblia era pentru mine o carte nouă. Era într-adevăr o sărbătoare a raţiunii; tot ce fusese pentru mine întunecat, tainic sau neclar în învăţăturile ei se risipise din minte în faţa luminii clare care răsărea acum din paginile ei sfinte; şi cât de strălucitor şi măreţ se arăta adevărul! Toate contrazicerile şi inconsecvenţele pe care le găsisem înainte în Cuvânt se spulberaseră. Şi, cu toate că mai erau încă multe părţi de care nu eram mulţumit, pentru că nu avusesem o înţelegere deplină, cât de multă lumină izvora din ea spre a ilumina mintea mea atât de întunecată mai înainte, încât simţeam o desfătare în studiul Scripturii, pe care nu o bănuisem că poate rezulta din învăţăturile ei" (Bliss p. 76.77).

"Dar o dată cu convingerea solemnă că astfel de evenimente importante erau prezise în Scripturi pentru a se împlini într-un interval de timp atât de scurt, a pus stăpânire pe mine, cu o mare putere, problema privitoare la datoria mea faţă de lume, înţelegând dovada care-mi captivase mintea" (id. 81). Miller nu putea să nu simtă că era datoria lui să facă şi altora parte de lumina pe care o primise. Se aştepta să întâmpine şi împotrivire din partea celor neevlavioşi, dar avea încredere că toţi creştinii se vor bucura în nădejdea întâlnirii Mântuitorului pe care mărturiseau că-L iubesc. Singura lui teamă era că, în marea lui bucurie produsă de aşteptarea glorioasei liberări care urma să aibă loc atât de curând, mulţi vor primi doctrina fără să cerceteze îndestulător Scripturile care arătau acest adevăr. De aceea a ezitat să-l prezinte, ca să nu fie în rătăcire şi să nu devină un mijloc de a duce în rătăcire şi pe alţii. A început deci să revadă dovezile în sprijinul concluziilor la care ajunsese şi să ia în consideraţie, cu atenţie mărită, toate greutăţile care se prezentau înaintea minţii lui. Dar curând a constatat că toate obiecţiunile sale dispăreau în faţa luminii Cuvântului lui Dumnezeu, ca ceaţa dinaintea razelor soarelui. Cinci ani petrecuţi astfel l-au convins pe deplin cu privire la corectitudinea poziţiei lui.

Şi acum, datoria de a face cunoscut altora ceea ce credea a fi clar susţinut de Scripturi a pus din nou stăpânire cu putere asupra lui. "Când mă găseam la ocupaţiile mele, spunea el, îmi suna continuu în urechi: "Du-te şi spune lumii despre primejdia în care se găseşte". Textul următor îmi venea mereu în minte: "Când spun celui nelegiuit, nelegiuitule vei pieri; dacă nu-i spui ca să avertizezi pe cel nelegiuit de calea lui, nelegiuitul acela va muri în nelegiuirea sa; dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă avertizezi pe cel nelegiuit să se întoarcă de la calea lui, şi dacă nu se întoarce din calea lui, el va muri în nelegiuirea lui; dar tu îţi vei mântui sufletul" (Ezech. 33,8.9). "Simţeam că, dacă nelegiuiţii puteau fi avertizaţi în mod eficient, mulţi dintre ei se vor pocăi, iar dacă ei nu erau avertizaţi, sângele lor urma să fie cerut din mâna mea" (Bliss, p. 92).

A început să prezinte vederile sale în particular, când avea ocazia, rugându-se ca un predicator să le simtă puterea şi să se consacre vestirii lor. Dar nu putea alunga convingerea că el însuşi avea o datorie personală de adus la îndeplinire - să dea avertizarea. Îi reveneau mereu în minte cuvintele: "Mergi şi spune lumii; sângele lor îl voi cere din mâna ta". A mai aşteptat nouă ani, povara apăsând asupra sufletului său, până în anul 1831, când pentru prima dată a prezentat în public motivele credinţei sale.

După cum Elisei fusese odinioară chemat de la coarnele plugului de pe câmp pentru a primi mantia consacrării la slujba de profet, tot astfel William Miller a fost chemat să-şi lase plugul şi să descopere oamenilor tainele Împărăţiei lui Dumnezeu. A intrat în această lucrare tremurând, conducându-şi ascultătorii pas cu pas prin perioadele profetice, până la a doua venire a lui Hristos. Cu fiecare efort făcut, câştiga putere şi curaj când vedea interesul general deşteptat de cuvintele sale.

Miller a consimţit să-şi prezinte vederile în public numai la cererea fraţilor lui, în ale căror cuvinte el a recunoscut chemarea Domnului. Era acum în vârstă de 50 de ani, neobişnuit cu vorbirea în public şi apăsat de simţământul nedestoiniciei pentru lucrarea pe care o avea în faţă. Dar de la început lucrările lui au fost binecuvântate într-un mod deosebit pentru mântuirea sufletelor. Prima lui lectură a fost urmată de o trezire religioasă, în care un număr de 13 familii întregi, cu excepţia a două persoane, au fost convertite. Imediat a fost chemat să predice şi în alte locuri şi aproape în fiecare loc lucrarea lui avea ca rezultat o reînviorare a lucrării lui Dumnezeu. Păcătoşii se converteau, creştinii se trezeau la o mai mare consacrare, iar deiştii şi necredincioşii erau aduşi să recunoască adevărurile Bibliei şi ale religiei creştine. Mărturia acelora în mijlocul cărora lucra era: "O categorie de inteligenţe sunt atinse de el nu prin influenţa altor oameni" (Idem 138). Predicarea lui avea ca scop să trezească atenţia publicului la lucrările cele mari ale religiei şi să oprească senzualitatea şi spiritul lumesc ce creşteau şi în epoca aceea.

În aproape fiecare oraş erau zeci, iar în altele sute de convertiţi ca urmare a predicării sale. În multe locuri, bisericile protestante din aproape toate denominaţiunile îi erau deschise, iar invitaţiile pentru a lucra veneau de obicei de la slujitorii bisericilor. Principiul lui neschimbat era să nu lucreze în nici un loc unde nu fusese invitat şi, cu toate acestea, în curând s-a văzut neînstare să facă faţă nici măcar la jumătate din cererile care-i erau adresate. Mulţi care n-au primit vederile sale, cu privire la timpul exact al celei de a doua veniri, erau totuşi convinşi de siguranţa apropierii venirii lui Hristos şi a nevoii lor de pregătire. În unele oraşe mari lucrarea lui a produs o impresie profundă. Comercianţii de băuturi alcoolice şi-au părăsit negustoria şi au transformat magazinele în case de adunare; casele de jocuri de noroc au fost dărâmate; necredincioşii, deiştii, universaliştii şi chiar desfrânaţii cei mai josnici se schimbau. Unii dintre ei nu mai intraseră într-o casă de rugăciune de ani de zile. Diferite denominaţiuni formau adunări de rugăciune, în unele cartiere, aproape în fiecare oră, oamenii de afaceri adunându-se la miezul zilei pentru rugăciune şi proslăvire. N-a fost o excitaţie extravagantă, ci o solemnitate aproape generală asupra minţii oamenilor. Lucrarea lui, asemănătoare cu cea a primilor reformatori, tindea mai degrabă să convingă şi să trezească conştiinţa decât doar să excite emoţiile.

În anul 1833, Miller a primit o aprobare de predicare din partea bisericii baptiste, al cărui membru era. Un mare număr de slujitori ai denominaţiunii au acceptat lucrarea lui şi, cu consimţământul lor oficial, şi-a continuat lucrarea. A călătorit şi a predicat fără încetare, cu toate că lucrarea personală era limitată îndeosebi la statul New England şi statele din mijloc. Timp de câţiva ani, cheltuielile au fost suportate de el şi niciodată după aceea n-a primit destul pentru a face faţă cheltuielilor de călătorie spre locurile în care era invitat. În felul acesta lucrarea publică, departe de a fi o afacere, era o povară grea asupra averii lui, care treptat a scăzut în această perioadă a vieţii lui. El era capul unei familii mari, dar, pentru că toţi erau economi şi harnici, ferma lor era îndestulătoare pentru întreţinerea lor, ca şi a lui.

În anul 1833, la doi ani după ce Miller începuse să prezinte în public dovezile cu privire la apropiata venire a lui Hristos, a apărut ultimul din semnele care fuseseră prezise de Mântuitorul ca semn al venirii Sale pentru a doua oară. Căci Însuşi Isus spusese: "Stelele vor cădea din cer" (Mat. 24,29). Iar Ioan, în Apocalips, declara şi el că a văzut în viziune semnele care trebuia să vestească ziua Domnului: "Stelele cerului au căzut din cer pe pământ cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic" (Apoc. 6,13). Această profeţie şi-a găsit o împlinire impresionantă şi izbitoare în marea ploaie meteorică din 13 nov. 1833. Aceasta a fost manifestarea cea mai întinsă şi magnifică a unei căderi de stele care a fost raportată vreodată, "întregul firmament de deasupra Statelor Unite fiind atunci, timp de ceasuri întregi, într-o mişcare plină de flăcări. Nici un fenomen ceresc n-a avut loc vreodată în această ţară, de la întemeierea ei, care să fi fost privit cu admiraţie atât de intensă de o anumită categorie de oameni sau cu o aşa de mare groază şi zbucium de o altă categorie". "Frumuseţea maiestuoasă şi măreţia ei zăbovesc încă în multe minţi" Niciodată n-a căzut o ploaie mai deasă de cum au căzut meteoriţii spre pământ; la răsărit, la apus, la miazănoapte şi la miazăzi era la fel. Într-un cuvânt, tot cerul părea în mişcare. Manifestarea, aşa cum a fost descrisă în jurnalul profesorului Siliman, s-a văzut în toată America de Nord" De la ora două noaptea până în zorii din ziua următoare, cerul fiind desăvârşit de clar şi fără nori, un joc neîncetat de lumini strălucitoare şi orbitoare s-a menţinut pe tot cerul" (R.M.Devens, American Progress; or The Great Events of the Greatest Century, cap. 28, p. 1-5).

"Nici o limbă, desigur, nu poate descrie splendoarea acelei manifestări măreţe" şi nimeni dintre aceia care n-au văzut-o nu-şi poate forma o idee despre slava ei. Părea ca şi când toate stelele cerului s-au adunat într-un singur punct aproape de zenit, de unde izbucneau simultan, cu iuţeala fulgerului, spre toate părţile orizontului; şi cu toate acestea nu se consumau - mii veneau în urma altor mii, ca şi când ar fi fost create pentru ocazia aceea" (F.Reed, în The Cristian Advocate and Journal, dec. 13, 1833). "Un tablou mai real al unui smochin care îşi scutură smochinele când este bătut de un vânt puternic nu s-a putut vedea până atunci" ("The Old Countryman", în Portland Evening Advertiser, nov. 26. 1833).

În jurnalul comerţului din New York, din 14 noiembrie 1833, a apărut un articol lung cu privire la acest fenomen minunat, conţinând următoarea declaraţie: "Nici un filozof sau savant cred că n-a vorbit şi nici n-a scris despre un eveniment ca acela de ieri dimineaţă. Acum 18 secole, un profet a prezis cu exactitate, dacă ne va fi greu să înţelegem că stelele care cad sunt stele căzătoare" singurul sens în care acest lucru este posibil a fi realmente adevărat".

În felul acesta s-a manifestat ultimul din acele semne ale venirii Sale, cu privire la care Hristos a avertizat pe ucenicii Săi: "Când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi" (Mat. 24,33). După aceste semne, Ioan a văzut petrecându-se marele eveniment următor, şi anume cerurile strângându-se ca un sul, în timp ce pământul se cutremura, munţii şi insulele erau mutate din locul lor, iar cei nelegiuiţi îngroziţi căutând să fugă dinaintea Fiului omului (Apoc. 6,12-17).

Mulţi dintre aceia care au fost martorii căderii de stele au socotit-o ca un vestitor al judecăţii viitoare, "un tip înfricoşat, un înainte mergător sigur, un semn al milei despre ziua aceea mare şi înfricoşată" ("The Old Countryman", în Portland Evening Advertiser, 26 noiembrie 1833). În felul acesta, atenţia oamenilor a fost îndreptată către împlinirea profeţiei şi mulţi au fost conduşi să dea atenţie avertizării cu privire la a doua venire.

În anul 1840, o altă împlinire remarcabilă a profeţiei a produs un interes larg răspândit. Cu doi ani mai înainte, Josiah Litch, unul dintre pastorii conducători ai predicării celei de a doua venri, a publicat o expunere cu privire la Apocalips capitolul 9, prezicând căderea Imperiului Otoman. După calculele sale, această putere urma să fie zdrobită "în anul 1840 în luna august"; cu câteva zile înainte de împlinire, el scria: "Punând deoparte prima perioadă de 150 de ani, care s-au împlinit exact înainte ca Deacozes să se urce pe tron cu îngăduinţa turcilor, şi ţinând seamă că cei 391 de ani şi 15 zile au început la încheierea acelei perioade, ea se va termina la 11 august 1840, când puterea Otomană din Constantinopol se poate aştepta să cadă. Şi lucrul acesta cred că se va produce" (Josiah Litch, in Signs of the Times, and Expositor of Prophecy, 1 aug. 1840).

Chiar la data fixată, Turcia, prin ambasadorii ei, a acceptat protecţia puterilor aliate ale Europei, aşezându-se în felul acesta sub controlul popoarelor creştine. Evenimentul a împlinit prezicerea cu exactitate (vezi note suplimentare). Când s-a aflat, mulţimile s-au convins de corectitudinea principiilor de interpretare profetică adoptate de Miller şi colaboratorii săi şi un impuls minunat a fost dat mişcării advente. Bărbaţi de cultură şi poziţie s-au unit cu Miller atât în predicarea, cât şi în publicarea vederilor sale, astfel că de la 1840 la 1844 lucrarea s-a întins cu repeziciune.

William Miller avea o forţă intelectuală puternică, disciplinată prin meditaţie şi prin studiu; şi el a adăugat la acestea înţelepciunea cerului, legându-se de Izvorul înţelepciunii. Era un bărbat de o valoare veritabilă, care nu putea decât să impună respect şi stimă oriunde erau apreciate integritatea caracterului şi superioritatea morală. Unind o bunătate reală a inimii cu umilinţa creştină şi cu puterea stăpânirii de sine, era atent şi curtenitor cu toţi, gata să asculte părerile altora şi să le cântărească argumentele. Fără pasiune sau excitare, el punea la probă toate teoriile şi învăţăturile prin Cuvântul lui Dumnezeu, iar raţionamentul lui sănătos şi o cunoaştere temeinică a Scripturilor îl făceau în stare să respingă rătăcirea şi să demaşte falsitatea.

Cu toate acestea, Miller nu şi-a îndeplinit lucrarea fără să întâmpine o aspră ostilitate. Aşa cum se întâmplase şi cu primii reformatori, era şi acum: adevărurile pe care le prezenta nu erau privite favorabil de învăţătorii religioşi populari din vremea aceea. Deoarece aceştia nu-şi puteau susţine poziţia cu Scripturile, erau obligaţi să recurgă la afirmaţiile şi învăţăturile oamenilor, precum şi la tradiţiile părinţilor bisericii. Dar Cuvântul lui Dumnezeu era singura mărturie acceptată de către predicatorii adevărului advent. "Biblia şi numai Biblia" era cuvântul lor de ordine. Lipsa de argumente din Scriptură a împotrivitorilor era înlocuită cu batjocură şi ridiculizare. Timp, mijloace şi talente erau folosite pentru a înfiera pe aceia a căror singură vină era că aşteptau cu bucurie revenirea Domnului lor şi se străduiau să trăiască o viaţă sfântă şi să îndemne şi pe alţii să se pregătească pentru revenirea Sa.

Eforturile depuse pentru a distrage minţile oamenilor de la subiectul celei de a doua veniri erau neobosite. S-a ajuns chiar să se socotească un păcat, ceva de care oamenii să se ruşineze, studiul profeţiilor în legătură cu venirea lui Hristos şi cu sfârşitul lumii. În felul acesta, slujitorii bisericilor din vremea aceea subminau credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu. Învăţăturile lor îi făceau pe oameni necredincioşi şi mulţi îşi luau libertatea să meargă după poftele lor nelegiuite. Apoi, autorii acestor maşinaţii au aruncat toată vina asupra adventiştilor.

Iar atunci când mulţimile se adunau să-l asculte, oameni inteligenţi şi atenţi, numele lui Miller era rar amintit în presa religioasă, şi atunci numai în batjocură şi denigrare. Cei nelegiuiţi şi neglijenţi, încurajaţi de poziţia învăţătorilor religioşi, recurgeau la epitete ruşinoase şi la glume josnice şi hulitoare, în eforturile lor de a aduce batjocură asupra lui şi a lucrării sale. Omul cu părul cărunt, care-şi părăsise un cămin confortabil pentru a călători pe propria lui cheltuială, din oraş în oraş şi din sat în sat, străduindu-se fără încetare să ducă cuvântul de avertizare solemnă cu privire la judecata care se apropia, era denunţat în mod batjocoritor ca un fanatic, un mincinos, un escroc şi speculant.

Ridicolul, înşelăciunea şi abuzul puse în seama lui au provocat un protest plin de indignare, chiar din partea presei laice. "A trata un subiect de o aşa măreţie copleşitoare şi cu consecinţe atât de grozave" cu uşurinţă şi dispreţ era declarat de oamenii din lume "nu numai o batjocură faţă de sentimentele propagatorilor şi apărătorilor lui", ci "se făcea o glumă din ziua judecăţii, o batjocură la Însăşi adresa Dumnezeirii şi dispreţ faţă de grozăviile barei Sale de judecată" (Bliss, p. 183).

Instigatorul răului căuta nu numai să facă fără efect solia advent, dar să distrugă chiar şi pe sol. Miller făcea o aplicaţie practică a adevărului Scripturii pentru inimile ascultătorilor, mustrându-le păcatele şi tulburându-le mulţumirea lor de sine. Dar cuvintele lui clare şi tăioase le trezea vrăjmăşia. Împotrivirea manifestată de către membrii bisericii faţă de această solie îi încuraja pe cei josnici să-şi îngăduie şi mai mari libertăţi; duşmanii complotau chiar să-i ia viaţa când va părăsi locul de adunare. Dar îngerii sfinţi erau în mijlocul mulţimii şi o dată unul dintre ei, în chip de om, a luat de braţ pe slujitorul Domnului şi l-a condus în siguranţă prin mijlocul mulţimii înfuriate. Lucrarea lui nu era încă terminată, iar Satana împreună cu emisarii lui au fost dezamăgiţi în toate planurile lor.

În ciuda oricărei împotriviri, interesul faţă de mişcarea advent continua să crească. De la zeci şi sute, numărul ascultătorilor crescură cu miile. Aceştia se bucuraseră un timp de o acceptare deplină din partea diferitelor lor biserici, dar după o vreme, spiritul de împotrivire s-a manifestat chiar şi împotriva acestor noi convertiţi, iar bisericile au început să ia măsuri disciplinare faţă de aceia care îmbrăţişaseră vederile lui Miller. Această acţiune cerea un răspuns din partea lui Miller care, printr-o scrisoare deschisă către creştinii din toate denominaţiunile, le solicita ca în cazul când învăţăturile lui erau rătăcite, să i se dovedească rătăcirea cu Scripturile.

"Ce am crezut noi", spunea el, "care nu ni s-a poruncit prin Cuvântul lui Dumnezeu, despre care voi înşivă declaraţi că este singura regulă de credinţă şi practică? Ce am făcut noi care să provoace denunţări atât de violente împotriva noastră, de la amvoane şi prin presă, şi vă determină să ne excludeţi pe noi (adventiştii) din bisericile şi din mijlocul frăţiei?" Dacă suntem greşiţi, vă rugăm arătaţi-ne în ce constă greşeala noastră. Arătaţi-ne din Cuvântul lui Dumnezeu că suntem în rătăcire! Am fost destul batjocoriţi, aceasta nu ne va convinge niciodată că suntem greşiţi; numai Cuvântul lui Dumnezeu ne poate schimba concepţiile. Concluziile noastre s-au format în mod deliberat şi cu rugăciune, când am văzut dovezile din Scripturi" (id. p. 250. 252).

De la un veac la altul, avertizările pe care Dumnezeu le-a trimis lumii prin slujitorii Săi au fost primite cu aceeaşi neîncredere şi necredinţă. Când nelegiuirea antediluvienilor L-au determinat să aducă un potop de ape peste pământ, El le-a făcut cunoscut mai dinainte planul Său pentru ca să se întoarcă de la căile lor rele. Timp de 120 ani a răsunat în urechile lor avertizarea să se pocăiască, până ce mânia lui Dumnezeu s-a dat pe faţă în distrugerea lor. Dar solia li s-a părut ca o poveste stupidă şi n-au crezut-o. Aşa că, încurajaţi în nelegiuirea lor, ei şi-au bătut joc de solul lui Dumnezeu, au tratat cu uşurinţă chemările lui şi l-au acuzat chiar de încumetare. Cum îndrăzneşte un om să se ridice împotriva tuturor oamenilor mari ai pământului? Dacă solia lui Noe ar fi adevărată, de ce nu a înţeles toată lumea lucrul acesta şi n-a crezut-o? Susţinerea unui om împotriva înţelepciunii a mii de oameni! Ei nu vor crede avertizarea şi nu-şi vor căuta adăpost în corabie.

Batjocoritorii arătau către lucrurile din natură - la succesiunea neabătută a anotimpurilor, la cerul albastru din care nu plouase niciodată sau la câmpiile verzi înviorate de roua nopţii şi strigau: "Nu ne spune el poveşti? Şi, în mod dispreţuitor, l-au declarat pe predicatorul dreptăţii un exaltat entuziast, continuând cu mai multă stăruinţă în căutarea plăcerii şi mai hotărâţi pe căile lor rele decât înainte. Dar necredinţa lor n-a anulat evenimentul prezis. Dumnezeu a avut îndelungă răbdare cu nelegiuirea lor, dându-le o ocazie deosebită pentru pocăinţă; dar la timpul stabilit, judecăţile Sale au căzut peste aceia care respinseseră mila Sa.

Hristos a spus că se va da pe faţă aceeaşi necredinţă şi cu privire la a doua Sa venire. Aşa cum oamenii din zilele lui Noe "n-au ştiut nimic până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi", tot astfel, după cuvintele Mântuitorului nostru, "va fi şi la venirea Fiului omului" (Matei 24,39). Când pretinsul popor al lui Dumnezeu se uneşte cu lumea, trăind aşa cum trăieşte ea şi unindu-se cu ea în pofte vinovate, când spiritul celor lumeşti devine spiritul bisericii; când clopotele căsătoriei sună şi toţi privesc înainte către mulţi ani de prosperitate pământească, atunci deodată, aşa cum fulgerul străluceşte pe cer, va veni sfârşitul visurilor şi nădejdilor lor amăgitoare. Aşa cum Dumnezeu a trimis pe slujitorul Lui să avertizeze lumea cu privire la venirea potopului, tot aşa a trimis pe solii Săi aleşi să facă cunoscut apropierea judecăţii finale. După cum contemporanii lui Noe au râs batjocoritor la prezicerile predicatorului dreptăţii, tot astfel în zilele lui Miller mulţi, chiar din aceia care se socoteau din poporul lui Dumnezeu, şi-au bătut joc de cuvintele de avertizare.

Dar de ce oare învăţătura şi predicarea celei de a doua veniri a lui Hristos au fost atât de nesalutare pentru biserică? În timp ce pentru cei nelegiuiţi venirea Domnului aduce vai şi dezamăgire, pentru cel neprihănit este încărcată cu bucurie şi nădejde. Acest adevăr mare fusese mângâierea celor credincioşi ai lui Dumnezeu în toate veacurile; de ce devenise el, asemenea Autorului lui, "o piatră de poticnire şi o stâncă de blestem" pentru pretinsul Său popor? Domnul Însuşi făgăduise ucenicilor Săi: "După ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine" (Ioan 14,3). Mântuitorul cel milostiv a fost Acela care, anticipând singurătatea şi necazul urmaşilor Săi, a însărcinat pe îngeri să-i mângâie cu asigurarea că El va veni iarăşi chiar aşa cum mergea la cer. Şi atunci când ucenicii stăteau cu ochii pironiţi spre cer, pentru a prinde ultima privire a Aceluia pe care-L iubeau, atenţia le-a fost atrasă de cuvintele îngerului: "Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer" (Fapte 1,11). Nădejdea le-a fost aprinsă iarăşi de solia îngerului. Ucenicii "s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie; şi stăteau totdeauna în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu" (Luca 24, 52.53). Ei nu se bucurau pentru că Isus se despărţise de ei şi erau lăsaţi să se lupte cu încercările şi ispitele lumii, ci datorită asigurării îngerilor că El urma să vină iarăşi.

Vestea revenirii lui Hristos ar trebui să fie ca atunci când a fost adusă de îngeri păstorilor din Betleem, o veste plină de bucurie. Aceia care Îl iubesc în adevăr pe Mântuitorul nu pot decât să salute cu bucurie anunţarea care se găseşte în Cuvântul lui Dumnezeu, că Acela în care sunt concentrate nădejdile de viaţă veşnică vine iarăşi, nu ca să fie insultat, dispreţuit şi lepădat, aşa cum a fost la prima venire, ci în putere şi slavă ca să-Şi răscumpere poporul. Cei care nu iubesc pe Mântuitorul sunt aceia care doresc ca El să rămână acolo şi nu poate fi o dovadă mai convingătoare că bisericile s-au depărtat de Dumnezeu decât supărarea şi frământarea provocată de această solie trimisă de Cer.

Aceia care au primit solia advent simţeau nevoia de pocăinţă şi umilinţă înaintea lui Dumnezeu. Mulţi oscilaseră multă vreme între Hristos şi lume, dar acum simţeau că a venit timpul să ia o atitudine. "Lucrurile veşnice le apăreau într-o realitate neobişnuită. Cerul era adus aproape şi ei se vedeau vinovaţi înaintea lui Dumnezeu" (Bliss 147). Creştinii erau treziţi la o nouă viaţă spirituală. Erau determinaţi să simtă că timpul era scurt, că tot ce aveau de făcut pentru aproapele lor trebuie făcut repede. Cele pământeşti îşi pierdeau valoarea, veşnicia părea că se deschide înaintea lor, iar sufletul, cu tot ce se raporta la fericirea sau la nenorocirea lor eternă, întuneca în ochii lor orice ţintă vremelnică. Duhul lui Dumnezeu îi întărea şi dădea putere apelurilor lor arzătoare făcute fraţilor lor, cât şi păcătoşilor ca să se pregătească pentru Ziua lui Dumnezeu. Mărturia tăcută a vieţii lor zilnice era o mustrare continuă pentru membrii bisericii, formalişti şi neconsacraţi. Aceştia nu doreau să fie tulburaţi în urmărirea plăcerilor lor, în devoţiunea lor faţă de câştigul de bani şi în ambiţia lor după onoare lumească. Astfel apărea vrăjmăşia şi împotrivirea contra credinţei advente şi a acelora care o vesteau.

Când au văzut că argumentele din perioadele profetice nu puteau fi contrazise, împotrivitorii au încercat să descurajeze cercetarea subiectului prin învăţătura că prorociile erau sigilate. În felul acesta, protestanţii urmau căile romaniştilor. În timp ce biserica papală ascundea Biblia (vezi note suplimentare) de popor, bisericile protestante pretindeau că o parte importantă a Cuvântului Sfânt - şi anume aceea care aduce la cunoştinţă adevăruri speciale aplicabile timpului nostru - nu puteau fi înţelese.

Pastorii şi poporul declarau că profeţiile din Daniel şi Apocalips erau nişte taine neînţelese. Dar Hristos i-a îndreptat pe ucenicii Săi către cuvintele profetului Daniel, privitoare la evenimentele care aveau să aibă loc în vremea lor, şi a spus: "Cine citeşte să înţeleagă" (Matei 24,15). Iar susţinerea că Apocalipsul era o taină ce nu poate fi înţeleasă este contrazisă de însuşi titlul cărţii: "Descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, pentru a arăta robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând" Ferice de cine citeşte şi de cel ce ascultă cuvintele acestei proorocii şi păzeşte lucrurile scrise în ea; căci vremea este aproape" (Apoc. 1,1-3).

Profetul zicea: "Ferice de cine citeşte!" Sunt unii care nu vor citi; binecuvântarea nu este pentru ei. "Şi de cine ascultă". Sunt alţii, de asemenea, care nu vor să asculte nimic din cele privitoare la profeţi; binecuvântarea nu este nici pentru această categorie. "Şi păzesc lucrurile scrise în ea"; mulţi refuză să ia seama la avertizările şi îndemnurile cuprinse în Apocalips; dar nici unul din aceştia nu poate cere binecuvântarea făgăduită. Toţi aceia care iau în râs subiectele prorociei şi-şi bat joc de simbolurile date aici cu solemnitate, toţi aceia care refuză să-şi schimbe viaţa şi să se pregătească pentru venirea Fiului omului vor rămâne nebinecuvântaţi.

ţinând seama de mărturia inspiraţiei, cum îndrăznesc oamenii să înveţe că Apocalipsa este o taină dincolo de puterea de pătrundere a înţelepciunii omeneşti? Ea este o taină descoperită, o carte deschisă. Studiul Apocalipsului îndreaptă mintea către profeţiile lui Daniel şi amândouă prezintă cele mai importante directive date de Dumnezeu oamenilor, cu privire la evenimentele care vor avea loc la încheierea istoriei acestei lumi.

Lui Ioan i-au fost descoperite scene de un interes profund şi emoţionant în experienţa bisericii. A văzut poziţia, primejdiile, conflictele şi eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu. El raportează soliile de încheiere care vor coace secerişul pământului fie ca roade pentru grânarul ceresc, fie ca paie pentru focul nimicitor. Subiecte de o importanţă colosală i-au fost descoperite, îndeosebi pentru biserica sfârşitului, ca aceia care se vor întoarce de la rătăcire la adevăr să fie instruiţi cu privire la primejdiile şi luptele ce le stau înainte. Nimeni nu trebuie să fie în întuneric faţă de ceea ce va veni peste pământ.

Atunci de ce această neştiinţă larg răspândită cu privire la o parte atât de importantă a Sfintelor Scripturi? De ce această împotrivire generală de a cerceta învăţăturile ei? Nu este decât materializarea unui efort studiat al prinţului întunericului, de a îndepărta de la oameni ceea ce descoperă amăgirile lui. Pentru motivul acesta Hristos, Descoperitorul, prevăzând lupta ce se va duce împotriva studierii Apocalipsei, a pronunţat o binecuvântare asupra tuturor acelora care vor citi, vor asculta şi vor păzi cuvintele prorociei.