Cap. 2 - Persecuţiile din primele veacuri

 

Când Isus a descoperit ucenicilor Săi soarta Ierusalimului şi scenele celei de a doua veniri, El a prezis şi experienţa poporului Său de la data când urma să fie luat de la ei, până la revenirea Sa cu putere şi slavă pentru eliberarea lor. De pe Muntele Măslinilor, Mântuitorul privea furtunile care erau gata să cadă peste biserica apostolică; şi, pătrunzând adânc în viitor, ochii Săi vedeau aceste grozăvii ca fiind crude şi distrugătoare pentru urmaşii Săi din veacurile viitoare de întuneric şi prigoană. În câteva cuvinte de o însemnătate înspăimântătoare, El a prezis atitudinea ostilă pe care conducătorii lumii urmau să o aibă faţă de biserica lui Dumnezeu (Matei 24,9.21.22). Urmaşii lui Hristos aveau să calce pe acelaşi drum al umilinţei, al suferinţei şi al apăsării pe care a mers Domnul lor. Vrăjmăşia care a izbucnit împotriva Mântuitorului lumii se va da pe faţă împotriva tuturor acelora care urmau să creadă în numele Său.

Istoria bisericii primare a fost martoră a împlinirii cuvintelor Mântuitorului. Puterile pământului şi ale iadului s-au aliniat împotriva lui Hristos în persoana urmaşilor Săi. Păgânismul a prevăzut că, dacă Evanghelia va birui, templele şi altarele lui vor fi îndepărtate; de aceea şi-a concentrat forţele pentru a distruge creştinismul. Au fost aprinse focurile prigoanei. Creştinii au fost deposedaţi de averi şi alungaţi din case, "au dus o mare luptă de suferinţe" (Evrei 10,32). "Au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare" (Evrei 11,36). Un mare număr dintre ei şi-au pecetluit mărturia cu sângele lor. Nobil şi rob, bogat şi sărac, învăţat şi ignorant au fost ucişi fără milă.

Aceste persecuţii, începând cu Nero cam prin vremea martiriului lui Pavel, au continuat secole de-a rândul cu o furie mai mare sau mai mică. Creştinii erau acuzaţi pe nedrept de crimele cele mai odioase şi declaraţi a fi cauza unor mari nenorociri - foamete, molimă şi cutremure. Deoarece deveniseră obiectul urii şi bănuielilor generale, informatorii au stat gata, pentru câştig, să trădeze pe cei nevinovaţi. Au fost condamnaţi ca răsculaţi împotriva imperiului, ca duşmani ai religiei şi primejdioşi pentru societate. Un mare număr dintre ei au fost aruncaţi fiarelor sau arşi de vii în amfiteatre. Unii au fost răstigniţi, alţii au fost îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi aruncaţi în arene pentru a fi sfâşiaţi de câini. Chinul lor era adesea distracţia de căpetenie la serbările publice. Mulţimi impresionante se adunau pentru a se veseli cu râsete şi aplauze de priveliştea agoniei şi morţii lor.

Oriunde căutau adăpost, urmaşii lui Hristos erau vânaţi ca fiarele câmpului. Erau constrânşi să caute scăpare în locuri singuratice şi pustii. "Lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului" (vers. 37. 38). Catacombele ofereau adăpost pentru mii dintre ei. Printre dealurile din afara cetăţii Romei, fuseseră săpate galerii lungi prin pământ şi stâncă; reţeaua întunecoasă şi complicată de tunele se întindea pe kilometri întregi dincolo de zidurile cetăţii. În aceste adăposturi subterane, urmaşii lui Hristos îşi înmormântau morţii; şi tot acolo, atunci când erau bănuiţi şi alungaţi, îşi găseau locuinţa. Când Dătătorul vieţii va trezi pe aceia care au luptat lupta cea bună, mulţi martiri pentru cauza lui Hristos vor ieşi din aceste catacombe întunecoase.

În cea mai sălbatică prigoană, aceşti martori pentru Isus şi-au păstrat credinţa nealterată. Deşi au fost lipsiţi de orice confort, ascunşi de lumina soarelui, făcându-şi căminul în sânul întunecos dar prietenos al pământului, ei n-au scos nici un cuvânt de nemulţumire. Cu cuvinte de credinţă, de răbdare şi nădejde, ei se încurajau unul pe altul pentru a rezista lipsei şi necazului. Pierderea tuturor binecuvântărilor pământeşti nu i-a putut sili să renunţe la credinţa lor în Hristos. Încercările şi prigoana erau doar paşi care-i aduceau mai aproape de odihna şi răsplata lor.

Ca şi slujitorii lui Dumnezeu din vechime, mulţi, "ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea, şi au fost chinuiţi" (vers. 35). Aceştia îşi reaminteau cuvintele Domnului lor, ca atunci când urmau să fie prigoniţi pentru numele lui Hristos, să se bucure şi să se veselească pentru că răsplata lor va fi mare în ceruri; căci tot aşa au fost prigoniţi şi proorocii care au fost înainte de ei. Se bucurau că sunt socotiţi vrednici să sufere pentru adevăr şi din mijlocul flăcărilor înălţau cântări de biruinţă. Privind prin credinţă în sus, ei vedeau pe Hristos şi pe îngeri aplecându-se peste zidurile cerului, urmărindu-i cu cel mai adânc interes şi privind cu aprobare statornicia lor. Un glas de la tronul lui Dumnezeu se făcea auzit: "Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii" (Apoc. 2,10). Zadarnice au fost străduinţele Satanei să distrugă biserica lui Hristos prin violenţă. Lupta cea mare în care ucenicii lui Isus şi-au dat viaţa n-a încetat nici atunci când aceşti credincioşi purtători de steag au căzut la posturile lor. Ei au biruit chiar doborâţi. Lucrătorii lui Dumnezeu erau ucişi, dar lucrarea Sa a mers în mod neabătut înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul adepţilor ei nu a încetat să crească. Ea a pătruns în regiuni care erau inaccesibile chiar şi vulturilor Romei. Un creştin, mustrând pe conducătorii păgâni care susţineau persecuţia, spunea: "Ne puteţi ucide, ne puteţi tortura, ne puteţi condamna" nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovaţi" Nici cruzimea nu vă foloseşte". Aceasta nu era decât o invitaţie puternică de a aduce şi pe alţii la convingerea lor. "Cu cât suntem seceraţi mai des de voi, cu atât creştem la număr; sângele creştinilor este o sămânţă" " (Tertulian, Apologia par. 50).

Mii au fost închişi şi omorâţi, dar răsăreau alţii pentru a le lua locul. Iar aceia care au fost martirizaţi pentru credinţa lor erau asiguraţi în Hristos şi socotiţi de El biruitori. Ei luptaseră lupta cea bună şi urmau să primească cununa slavei la venirea lui Hristos. Suferinţele pe care le-au suportat i-au adus pe creştini mai aproape unul de altul şi de Răscumpărătorul lor. Exemplul vieţii şi al morţii lor era o mărturie permanentă în favoarea adevărului; şi acolo unde se aştepta mai puţin, supuşii lui Satna părăseau slujirea lui pentru a se înrola sub steagul lui Hristos.

De aceea, Satana şi-a făcut planul de a lupta cu mai mult succes împotriva guvernării lui Dumnezeu, înfigându-şi steagul în mijlocul bisericii creştine. Dacă urmaşii lui Hristos ar putea fi amăgiţi şi aduşi să fie neplăcuţi lui Dumnezeu, atunci puterea, tăria şi hotărârea lor ar slăbi şi în felul acesta ar cădea ca o pradă uşoară.

Marele vrăjmaş a încercat acum să câştige prin şiretenie ceea ce nu reuşise prin forţă. Prigoana a încetat şi în locul ei au fost puse amăgirile primejdioase ale prosperităţii vremelnice şi ale onoarei lumeşti. Idolatrii au fost aduşi să primească o parte din credinţa creştină, în timp ce lepădau alte adevăruri esenţiale. Susţineau că primesc pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi cred în moartea şi învierea Sa, dar nu aveau nici o convingere despre păcat şi nu simţeau nevoia de pocăinţă şi de schimbare a inimii. Cu unele concesii din partea lor, ei au propus ca şi creştinii să facă concesii, pentru ca să se poată uni cu toţii pe platforma credinţei în Hristos.

Acum biserica se găsea într-o primejdie înfricoşătoare. Închisoarea, chinul, focul şi sabia fuseseră binecuvântări în comparaţie cu aceasta. Unii creştini au rămas neabătuţi, declarând că nu puteau face nici un compromis. Alţii erau în favoarea părăsirii sau modificării unor trăsături ale credinţei lor şi a unirii cu aceia care primiseră o parte a creştinismului, susţinând că acestea ar fi mijloace pentru deplina lor convertire. Acesta a fost un timp de groază adâncă pentru urmaşii credincioşi ai lui Hristos. Sub mantia unui creştinism cu numele, Satana s-a strecurat în biserică pentru a strica credinţa şi pentru a întoarce minţile de la Cuvântul adevărului.

Un mare număr de creştini au consimţit în cele din urmă să coboare standardele lor şi s-a format o unire între creştinism şi păgânism. Deşi închinătorii la idoli susţineau a fi convertiţi şi uniţi cu biserica, ei îşi păstrau încă idolatria lor, schimbând numai obiectele închinării lor cu chipul lui Isus, al Mariei şi al sfinţilor. Aluatul stricat al idolatriei, adus în felul acesta în biserică, şi-a continuat lucrarea lui nenorocită. Învăţături false, ritualuri superstiţioase şi ceremonii idolatre au fost incluse în credinţă şi în închinare. Când urmaşii lui Hristos s-au unit cu închinătorii la idoli, religia creştină s-a stricat, iar biserica şi-a pierdut curăţia şi puterea. Totuşi, au fost unii care n-au fost înşelaţi de aceste amăgiri. Ei şi-au păstrat credincioşia faţă de Autorul adevărului şi s-au închinat numai lui Dumnezeu.

Totdeauna au fost două clase printre cei care mărturisesc a fi urmaşii lui Hristos. În timp ce o clasă studiază viaţa Mântuitorului şi caută cu stăruinţă să-şi corecteze greşelile pentru a se asemăna Modelului, cealaltă clasă ocoleşte adevărurile clare, practice, care le descoperă rătăcirile. Chiar şi în cea mai bună stare a ei, biserica n-a fost formată numai din credincioşi adevăraţi, curaţi şi sinceri. Mântuitorul ne-a învăţat că cei care se complac în păcat nu trebuie primiţi în biserică; cu toate acestea, El Şi-a ataşat bărbaţi care aveau defecte de caracter şi le-a încredinţat binefacerile învăţăturilor şi exemplului Său, pentru ca să aibă ocazia să-şi vadă greşelile şi să le îndrepte. Printre cei doisprezece apostoli a fost un vânzător. Iuda a fost primit nu pentru defectele lui de caracter, ci în ciuda lor. El s-a unit cu ucenicii ca, prin învăţătura şi exemplul lui Hristos, să poată învăţa ce alcătuieşte un caracter creştin şi în felul acesta să fie adus să-şi vadă greşelile, să se pocăiască şi, cu ajutorul harului divin, să-şi curăţească sufletul, "prin ascultare de adevăr". Dar Iuda n-a umblat în lumina lăsată atât de îndurător să lumineze asupra lui. Prin îngăduirea păcatului a invitat ispitele Satanei. Trăsăturile lui rele de caracter au devenit predominante. El şi-a lăsat mintea sub stăpânirea puterilor întunericului şi se supăra atunci când greşelile îi erau mustrate; în felul acesta a ajuns să săvârşească crima teribilă de trădare a Învăţătorului său. Tot astfel fac şi cei care nutresc păcatul sub masca evlaviei, urăsc pe aceia care le tulbură pacea, condamnând cursul păcătos al vieţii lor. Când se iveşte o ocazie favorabilă, ei trădează, ca şi Iuda, pe aceia care au căutat să-i mustre spre binele lor.

Apostolii aveau de luptat cu aceia din biserică care pretindeau că sunt evlavioşi, în timp ce în ascuns nutreau nelegiuirea. Anania şi Safira lucrau de partea înşelătorilor, pretinzând că aduc o jertfă întreagă pentru Dumnezeu, în timp ce erau lacomi, reţinând o parte pentru ei. Duhul adevărului a descoperit apostolilor adevăratul caracter al acestor fraţi cu numele, iar judecăţile lui Dumnezeu au curăţit biserica de această pată pe neprihănirea ei. Această dovadă categorică a cercetării Duhului lui Hristos în biserică era o groază pentru făţarnici şi pentru făcătorii de rele. Ei nu mai puteau rămâne în legătură cu aceia care erau, în obiceiuri şi înclinaţii, reprezentanţi permanenţi ai lui Hristos; iar când încercările şi prigoana veneau asupra urmaşilor Săi, numai aceia care erau gata să părăsească totul pentru adevăr doreau să devină ucenici ai Săi. În felul acesta, atâta vreme cât persecuţia a continuat, biserica a rămas relativ curată. Dar când aceasta a încetat, s-au adăugat convertiţi care erau mai puţin sinceri şi devotaţi şi s-a deschis astfel o uşă pentru ca Satana să obţină un punct de sprijin.

Însă, pentru că nu este nici o legătură între Prinţul luminii şi prinţul întunericului, nu poate fi vreo legătură nici între ucenicii lor. Când creştinii au consimţit să se unească cu aceia care erau doar pe jumătate convertiţi din păgânism, au păşit pe o cale care i-a dus din ce în ce mai departe de adevăr. Satana a tresăltat pentru că reuşise să amăgească un număr atât de mare dintre urmaşii lui Hristos. Apoi a făcut ca puterea lui să apese şi mai mult asupra acestora şi i-a inspirat să persecute pe aceia care rămâneau credincioşi lui Dumnezeu. Nimeni nu ştia atât de bine cum să se împotrivească adevăratei credinţe creştine ca aceia care odinioară fuseseră apărătorii ei, aşa că aceşti creştini apostaziaţi, unindu-se cu tovarăşii lor pe jumătate păgâni, şi-au îndreptat lupta împotriva trăsăturilor celor mai importante ale învăţăturilor lui Hristos.

Aceasta a cerut o luptă disperată din partea acelora care au stat cu fermitate contra amăgirilor şi urâciunilor care erau ascunse în haine sacerdotale şi introduse în biserică. Biblia nu era primită ca măsură a credinţei. Doctrina cu privire la libertatea religioasă a fost clasificată drept erezie, iar susţinătorii ei au fost urâţi şi proscrişi.

După o luptă lungă şi aprigă, cei credincioşi, puţini la număr, s-au hotărât să rupă orice legătură cu biserica apostată, dacă ea refuza şi mai departe să se libereze de rătăcire şi idolatrie. Ei au văzut că despărţirea era o necesitate absolută, dacă doreau să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu şi-au permis să tolereze rătăciri fatale pentru sufletul lor şi să dea un exemplu care ar primejdui credinţa copiilor şi a copiilor copiilor lor. Pentru a asigura unitatea şi pacea, erau gata să facă orice concesie care corespundea cu ascultarea de Dumnezeu; dar simţeau că însăşi pacea ar fi fost prea scump câştigată cu jertfirea principiilor. Dacă unitatea se putea asigura numai prin compromiterea adevărului şi dreptăţii, atunci preferau să rămână în despărţire şi chiar în război.

Bine ar fi pentru biserică şi pentru lume dacă principiile care au animat acele suflete sincere ar fi reînviate în inimile acelora care se numesc poporul lui Dumnezeu. Există o indiferenţă alarmantă faţă de învăţăturile care sunt stâlpii credinţei creştine. Părerea că, în fond, ele nu sunt de importanţă vitală câştigă teren. Această degenerare întăreşte mâinile instrumentelor lui Satana, aşa încât teoriile rătăcirii şi amăgirile fatale, cărora cei credincioşi din veacurile trecute li s-au împotrivit şi le-au demascat cu primejdia vieţii lor, sunt privite astăzi favorabil de către mii care pretind a fi urmaşii lui Hristos.

Primii creştini au fost în adevăr un popor deosebit. Comportamentul fără reproş şi credinţa lor neclintită erau o mustrare continuă care tulbura pacea păcătoşilor. Deşi puţini la număr, fără avere, poziţie sau titluri, ei erau o teamă pentru făcătorii de rele când erau cunoscute învăţăturile şi caracterul lor. De aceea erau urâţi de cei nelegiuiţi, aşa cum Abel a fost urât de Cain cel necredincios. Pentru acelaşi motiv pentru care Cain l-a omorât pe Abel, aceia care au căutat să se scuture de mustrările Duhului Sfânt au dat la moarte pe poporul lui Dumnezeu. Pentru acelaşi motiv iudeii au lepădat şi au răstignit pe Mântuitorul - deoarece curăţia şi sfinţenia caracterului Său era o mustrare continuă pentru egoismul şi stricăciunea lor. Din zilele lui Hristos şi până astăzi, ucenicii Săi credincioşi au provocat ura şi împotrivirea acelora care iubesc şi urmează căile păcatului.

Atunci, cum poate fi numită Evanghelia o solie a păcii? Când Isaia a prezis naşterea lui Mesia, i-a dat titlul de "Domn al păcii". Când îngerii au adus păstorilor vestea că Hristos S-a născut, au cântat deasupra câmpiilor Betleemului: "Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pe pământ pace şi între oameni bună învoire" (Luca 2,14). În aparenţă, există o contradicţie între aceste declaraţii profetice şi cuvintele lui Hristos: "N-am venit să aduc pacea, ci sabia" (Matei 10,34). Dar înţelese bine, amândouă sunt într-o armonie desăvârşită. Evanghelia este o solie a păcii. Creştinismul este un sistem care, dacă este primit şi ascultat, va răspândi pace, armonie şi fericire peste tot pământul. Religia lui Hristos va uni într-o frăţie strânsă pe toţi aceia care primesc învăţăturile ei. Misiunea lui Hristos a fost tocmai aceea de a împăca pe oameni cu Dumnezeu, şi pe unul cu altul. Dar, în majoritate, omenirea este sub stăpânirea Satanei, cel mai crud vrăjmaş al lui Hristos. Evanghelia prezintă oamenilor principiile vieţii care se deosebesc fundamental de obiceiurile şi dorinţele lor şi din cauza aceasta ei se răzvrătesc împotriva ei. Ei urăsc curăţia care descoperă şi condamnă păcatele lor, în majoritate îi persecută şi distrug pe aceia care susţin cerinţele ei sfinte şi drepte. În sensul acesta - deoarece adevărurile înalte pe care ei le aduc provoacă ură şi luptă - Evanghelia este numită o sabie.

Tainica lucrare a providenţei, care îngăduie ca cel drept să sufere persecuţia din mâna celor răi, a fost o cauză de mare nedumerire pentru mulţi care sunt slabi în credinţă. Unii sunt gata să părăsească chiar încrederea lor în Dumnezeu, deoarece El îngăduie celor mai josnici oameni să prospere, în timp ce cei mai buni şi mai curaţi sunt apăsaţi şi chinuiţi de puterea lor crudă. Cum, întreabă ei, poate Acela care este drept şi milos şi care este nemărginit în putere să îngăduie o aşa nedreptate şi apăsare? Aceasta este o problemă care nu ne priveşte pe noi. Dumnezeu ne-a dat dovezi îndestulătoare cu privire la iubirea Sa şi nu trebuie să ne îndoim de bunătatea Sa, atunci când nu putem înţelege lucrările providenţei Sale. Prevăzând îndoielile care urmau să apese pe sufletul lor în zilele de încercare şi întuneric, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: "Aduceţi-vă aminte de vorba, pe care v-am spus-o: Robul nu este mai mare decât stăpânul său". "Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi" (Ioan 15,20). Isus a suferit pentru noi mai mult decât poate fi făcut să sufere oricare dintre urmaşii Săi datorită cruzimii oamenilor nelegiuiţi. Aceia care sunt chemaţi să sufere chinul şi moartea de martir nu fac decât să calce pe urmele scumpului Fiu al lui Dumnezeu.

"Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui" (2 Petru 3,9). El nu uită şi nici nu neglijează pe copiii Săi; dar îngăduie celor nelegiuiţi să descopere adevăratul lor caracter, pentru ca nici unul din aceia care doresc să facă voia Sa să nu fie amăgit cu privire la ei. Mai mult, cei drepţi sunt puşi în cuptorul necazurilor ca şi ei să fie curăţiţi; ca exemplul lor să convingă şi pe alţii de realitatea credinţei şi evlaviei lor; şi ca drumul lor neabătut să condamne pe cei răi şi necredincioşi.

Dumnezeu îngăduie celor nelegiuiţi să progreseze şi să-şi descopere vrăjmăşia împotriva Lui, ca atunci când vor fi umplut măsura nelegiuirii lor, toţi să vadă dreptatea şi mila Sa în distrugerea lor deplină. Ziua răzbunării Sale se grăbeşte, când toţi aceia care au călcat Legea Sa şi au persecutat pe poporul Său vor primi o răsplată dreaptă a faptelor lor; când orice faptă de cruzime sau nedreptate faţă de credincioşii lui Dumnezeu va fi pedepsită ca şi când ar fi fost făcută faţă de Hristos Însuşi.

Mai este încă o problemă şi mai importantă care trebuie să fie în atenţia bisericilor de astăzi. Apostolul Pavel spune că "toţi cei care vor să trăiască cu evlavie în Isus Hristos vor fi prigoniţi" (2 Tim. 3,12). Atunci, de ce persecuţia pare că a slăbit într-o mare măsură? Singurul motiv este că biserica s-a conformat cerinţelor lumii şi nu mai trezeşte nici o împotrivire.

Religia care este la modă în zilele noastre nu are caracterul curat şi sfânt pe care l-a avut credinţa creştină în zilele lui Hristos şi ale apostolilor Săi. Datorită spiritului de compromis cu păcatul, din cauză că marile adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt privite cu indiferenţă, pentru că este atât de puţină evlavie în biserică, creştinismul este în aparenţă atât de popular în lume. Să se producă o reînviorare a credinţei şi puterii din prima biserică, şi atunci spiritul persecuţiei va fi reînviat, iar flăcările persecuţiei vor fi iarăşi aprinse.