Cap. 20 O mare redeşteptare religioasă

 

În profeţia primei solii îngereşti din Apocalips 14, este prezisă o mare redeşteptare religioasă, ca urmare a vestirii apropiatei veniri a lui Hristos. Un înger este văzut zburând "prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zice cu glas tare: 'Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!'" (vers. 6.7).

Faptul că un înger este prezentat a fi vestitorul acestei avertizări este semnificativ. Prin curăţia, slava şi puterea solului ceresc, Înţelepciunii divine i-a plăcut să reprezinte caracterul înălţat al lucrării ce trebuia îndeplinită prin solia, puterea şi slava care urmau să o însoţească. Iar zborul îngerului "prin mijlocul cerului", "glasul cel tare" cu care este dată avertizarea şi propovăduirea ei tuturor celor "care locuiesc pe pământ" - la orice neam, seminţie, limbă şi norod - arată repeziciunea şi extinderea mondială a mişcării.

Solia revarsă şi lumină cu privire la timpul în care trebuie să aibă loc această mişcare. Este declarată a fi o parte din "Evanghelia veşnică" şi anunţă începutul judecăţii. Solia mântuirii a fost predicată în toate veacurile; dar solia aceasta este o parte a Evangheliei care urma să fie predicată numai în zilele de pe urmă, căci numai atunci avea să fie adevărat că ceasul judecăţii a venit. De fapt, prorociile prezintă o succesiune de evenimente care duc la începutul judecăţii. Acest lucru este adevărat în mod deosebit în ceea ce priveşte cartea lui Daniel. Dar partea aceea din prorocie care avea legătură cu zilele de pe urmă, lui Daniel i-a fost cerut să o sigileze "până la vremea sfârşitului". O solie cu privire la judecată întemeiată pe împlinirea acelor profeţii nu putea fi proclamată decât atunci când va sosi această vreme. Dar la timpul sfârşitului, spune profetul, "mulţi vor citi şi cunoştinţa va creşte" (Daniel 12,4).

Apostolul Pavel avertizase biserica să nu aştepte revenirea lui Hristos în zilele sale. "Ziua aceea nu va veni, spunea el, până când nu va veni lepădarea de credinţă şi se va descoperi "omul fărădelegii" (2 Tes. 2,3). Nu putem aştepta venirea Domnului nostru până după apostazia cea mare şi după perioada lungă de domnie a "omului păcatului". "Omul fărădelegii", care mai este intitulat "Taina nelegiuirii", "fiul pierzării" şi "acel nelegiuit", reprezintă papalitatea, care, aşa cum a fost prezis în profeţie, urma să-şi menţină supremaţia timp de 1260 de ani. Această perioadă s-a încheiat în anul 1798. Venirea lui Hristos nu putea avea loc înainte de acel timp. Pavel cuprinde cu avertizarea lui întreaga dispensaţiune creştină, până în anul 1798. În această perioadă de timp trebuia predicată solia cu privire la a doua venire a lui Hristos.

O astfel de solie n-a fost proclamată niciodată în veacurile trecute. Pavel, aşa cum am văzut, n-a predicat-o; el arăta fraţilor lui către venirea Domnului ca fiind într-un viitor foarte îndepărtat. Nici reformatorii n-au predicat-o. Martin Luther situa judecata cam la 300 de ani în viitor de epoca lui. Dar, de la anul 1798, cartea lui Daniel a fost desigilată, cunoaşterea pro-feţilor a crescut şi mulţi au vestit solia solemnă a judecăţii ce se apropia.

Asemenea Reformaţiunii celei mari din sec. XVI-lea, mişcarea adventă a apărut în diferite ţări ale creştinătăţii în acelaşi timp. Atât în Europa, cât şi în America, bărbaţi ai credinţei şi rugăciunii au fost conduşi la studiul profeţiilor şi, urmărind raportul inspirat, au văzut dovada convingătoare că sfârşitul tuturor lucrurilor era la uşi. În diferite ţări existau grupe izolate de creştini care, numai prin studiul Scripturilor, au ajuns la convingerea că venirea Mântuitorului era aproape.

În anul 1821, adică la trei ani după ce Miller ajunsese la explicaţia lui cu privire la profeţiile care arătau spre timpul judecăţii, dr. Joseph Wolff, "misionarul lumii", a început să vestească apropiata revenire a Domnului. Wolff s-a născut în Germania, din părinţi evrei, tatăl lui fiind rabin. Când era destul de tânăr, a fost convertit cu privire la adevărul religiei creştine. Având o minte activă, cercetătoare, fusese un ascultător atent la conversaţiile care avuseseră loc în casa tatălui lui, unde evrei credincioşi se adunau zilnic pentru a povesti nădejdile şi aşteptările poporului lor, slava lui Mesia care avea să vină şi restatornicirea lui Israel. Într-o zi, auzind numele lui Isus din Nazaret, băiatul a întrebat cine era El. "Un iudeu de un foarte mare talent", a fost răspunsul; "dar pentru că a pretins că este Mesia, tribunalul iudaic l-a condamnat la moarte". "De ce?", a replicat cercetătorul. "Ierusalimul este distrus şi de ce suntem noi în robie?" "Vai, vai", a răspuns tatăl său, "pentru că Iudeii au ucis pe prooroci". Deodată, copilului i-a venit gândul: "Poate că Isus a fost un prooroc, iar iudeii l-au omorât, cu toate că a fost nevinovat" (Travels and Adventures of the Rev. Joseph Wolff, vol. 1, p. 60). Atât de puternic a fost acest simţământ, încât, cu toate că îi era interzis să intre într-o biserică creştină, se strecura adesea să asculte predica.

Atunci când avea numai şapte ani, se lăuda faţă de un vecin creştin mai în vârstă cu triumful viitor al lui Israel la venirea lui Mesia, la care bătrânul a spus cu bunătate: "Dragul meu băiat, am să-ţi spun cine a fost Mesia cel adevărat; a fost Isus din Nazaret "pe care strămoşii tăi L-au răstignit, aşa cum au făcut cu proorocii din vechime. Du-te acasă şi citeşte capitolul 53 din Isaia şi te vei convinge că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu" (id. vol. I p. 7). Deodată, această convingere a pus stăpânire pe el. A mers acasă şi a citit Scriptura, fiind uimit să vadă cât de desăvârşit se împlinise ea cu Isus din Nazaret. Erau oare adevărate cuvintele creştinului? Băiatul a cerut tatălui o explicaţie a profeţiei, dar a fost întâmpinat cu o tăcere atât de categorică, încât niciodată n-a mai îndrăznit să amintească acest subiect. Însă aceasta n-a făcut decât să-i mărească dorinţa de a cunoaşte şi mai mult despre religia creştină.

Cunoştinţa pe care o căuta era ţinută cu premeditare departe de el în căminul lui iudaic; dar, atunci când avea numai 11 ani, a părăsit casa tatălui şi a plecat în lume pentru a-şi face educaţie, pentru a-şi alege religia şi cariera vieţii. A găsit un adăpost pentru o vreme la nişte rude, dar în scurt timp a fost alungat ca fiind un apostaziat; aşa că, singur şi fără bani, a trebuit să-şi croiască drum printre străini. A mers din loc în loc, studiind cu atenţie şi întreţinându-se predând limba ebraică. Prin influenţa unui instructor catolic, a fost determinat să accepte credinţa catolică şi şi-a făcut planul să devină misionar pentru propriul lui popor. Cu această ţintă, a plecat peste câţiva ani pentru a-şi continua studiile la colegiul de Propagandă din Roma. Dar aici, spiritul său de cugetare independentă şi de vorbire sinceră i-au adus acuzaţii de erezie. A început să critice pe faţă abuzurile bisericii şi a insistat asupra necesităţii unei reforme. Cu toate că la început a fost tratat cu o favoare deosebită de către demnitarii papali, după o scurtă vreme a fost mutat din Roma. Sub supravegherea bisericii mergea din loc în loc, până când a devenit clar că niciodată nu va fi convins să se supună orbeşte romanismului. A fost declarat incorigibil şi a fost lăsat liber să plece. A făcut o călătorie în Anglia şi, mărturisind credinţa protestantă, s-a unit cu biserica Anglicană. După doi ani de studiu, a fost trimis în anul 1821 în misiune.

În timp ce Wolff a acceptat adevărul cel mare cu privire la prima venire a lui Hristos ca "Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa", a văzut că profeţiile scot în evidenţă cu o egală claritate a doua Sa venire cu putere şi slavă. Şi în timp ce căuta să aducă propriul lui popor la Isus din Nazaret, ca fiind Cel făgăduit, şi să-i îndrepte atenţia spre prima Lui venire în umilinţă, ca jertfă pentru păcatele oamenilor, îi învăţa şi cu privire la a doua Sa venire ca Împărat şi Liberator.

"Isus din Nazaret, Mesia cel adevărat, zicea el, ale cărui mâini şi picioare au fost pironite, care a fost adus ca un miel la junghiere, care a fost Omul durerilor şi obişnuit cu suferinţa, care, după ce Şi-a luat toiagul de cârmuire din Iuda şi puterea legiuitoare dintre picioarele Sale a venit întâia oară, va veni pentru a doua oară pe norii cerului cu strigătul unui arhanghel" (Joseph Wolff, Researches and Missionary Labors, p. 62) "şi va sta pe Muntele Măslinilor; iar domnia încredinţată odată lui Adam la creaţiune şi pierdută de el (Gen. 1,26; 3,17) va fi dată lui Isus. El va fi Împărat peste tot pământul. Gemetele şi plânsul întregii creaţiuni vor înceta, dar cântecele de laudă şi de mulţumire se vor auzi mereu" Când Isus va veni în slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri" Morţii cei credincioşi vor învia cei dintâi (1 Tes. 4,16; 1 Cor. 15,32). Aceasta este ceea ce noi, creştinii, numim prima înviere. Atunci, şi lumea animală îşi va schimba natura (Is. 11,6-9) şi se va supune lui Isus (Psalmul8). O pace universală va domni" (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 378, 379). "Domnul va privi din nou peste pământ şi va spune: "Iată, că este foarte bun" (id. p. 294).

Şi Wolff credea că venirea Domnului este chiar la uşi, în interpretarea perioadelor profetice aşezând marea împlinire la foarte puţini ani de timpul fixat de Miller. Tuturor acelora care susţineau din Scriptură că "despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni", că oamenii nu ştiu nimic despre apropierea venirii, Wolff le răspundea: "A spus oare Domnul că ziua şi ceasul nu vor fi niciodată cunoscute? Nu ne-a dat El semnele timpurilor pentru ca să ştim cel puţin apropierea venirii Sale, aşa cum se cunoaşte apropierea verii după smochinul care înfrunzeşte? (Matei 24,32). Nu trebuie să cunoaştem această perioadă, în timp ce El Însuşi ne îndeamnă nu numai să citim pe profetul Daniel, ci să-l şi înţelegem? Şi în acelaşi profet este spus că cuvintele vor fi pecetluite până la vremea sfârşitului (ceea ce era cazul în vremea lui), dar că mulţi vor "călători" (o expresie ebraică cu privire la observarea şi gândirea în ce priveşte timpul) şi "cunoştinţa (cu privire la timpul acela) va creşte" (Dan. 12,4). Pe lângă toate acestea, Domnul nu intenţionează să spună că apropierea timpului nu va fi cunoscută, ci că ziua şi ceasul exact nu-l cunoaşte nici un om". El spune că, se va cunoaşte destul prin semnele timpului, pentru a ne face să ne pregătim pentru revenirea Sa, aşa cum Noe a pregătit corabia" (Wolff Researches and Missionary Labors, p. 404, 405).

Cu privire la sistemul popular de a interpreta sau de a răstălmăci Scripturile, Wolff scria: "Cea mai mare parte a bisericii creştine a deviat de la înţelesul clar al Scripturii şi s-a îndreptat către sistemul iluzoriu al budiştilor, care cred că fericirea viitoare a omenirii va consta în plimbări prin aer, închipuindu-şi că, atunci când se citeşte în Scripturi iudeii trebuie să înţeleagă Neamuri; când citesc Ierusalim, trebuie să înţeleagă biserica; şi dacă scrie pământ, aceasta înseamnă cer; prin venirea Domnului, trebuie să se înţeleagă înaintarea societăţilor misionare; iar suirea pe muntele casei Domnului înseamnă o mare adunare a metodiştilor" (Jourmal of the Rev. Joseph Wolff, p. 96).

Timp de 24 de ani, de la 1821 la 1845, Wolff a călătorit foarte mult. În Africa, a vizitat Egiptul şi Etiopia; în Asia, a traversat Palestina, Siria, Persia, Buhara şi India. A vizitat de asemenea şi Statele Unite, cu ocazia cărei călătorii a predicat şi în insula Sf. Elena. A sosit în New York în luna august 1837 şi, după ce a vorbit în acel oraş, a predicat în Philadelphia şi Baltimore şi în cele din urmă a mers la Washington. Aici, spune el, "pe baza unei moţiuni prezentate de ex-preşedintele John Quincy Adams în una din şedinţele Congresului, Camera mi-a acordat în unanimitate aprobarea să folosesc Sala Congresului pentru o lectură pe care am ţinut-o într-o sâmbătă, onorat cu prezenţa tuturor membrilor Congresului şi, de asemenea, a episcopului din Virginia, precum şi a clerului şi cetăţenilor din Washington. Aceeaşi onoare mi-a fost acordată de către membrii guvernului din New Jersey şi Pennsylvania, în a căror prezenţă am ţinut lecturi cu privire la cercetările mele în Asia, precum şi la domnia personală a lui Isus Hristos" (id. 398).

Dr. Wolff a călătorit în ţările cele mai barbare fără protecţia vreunei autorităţi europene, suferind multe greutăţi şi înconjurat de primejdii numeroase. A fost bătut cu picioarele şi înfometat, vândut ca sclav şi de trei ori condamnat la moarte. A fost înconjurat de bandiţi şi uneori aproape a pierit de sete. O dată a fost jefuit de tot ce avea şi lăsat să călătorească sute de mile pe jos prin munţi, zăpada biciuindu-i faţa, iar picioarele goale amorţite de contactul cu pământul îngheţat.

Când a fost avertizat să nu meargă neînarmat printre triburile sălbatice şi ostile, el s-a declarat "asigurat cu arme" - "rugăciune, zel pentru Hristos şi încredere în ajutorul Său". "Mai sunt înzestrat, zicea el, cu iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele în inimă şi cu Biblia în mână" (W.H.D. Adams, în Perils Oft, p. 192). Biblia în limba ebraică şi cea în engleză o ducea cu el oriunde mergea. Despre una dintre ultimele sale călătorii spunea: "Am" ţinut Biblia deschisă în mână. Am simţit că puterea mea era în această carte şi că puterea ei mă va susţine" (id. p. 201).

În felul acesta a perseverat în lucrările lui, până când solia judecăţii a fost dusă la o mare parte a pământului locuit. Printre iudei, turci, parţi, hinduşi şi multe alte naţionalităţi şi rase, el a împărţit Cuvântul lui Dumnezeu în limbi diferite şi pretutindeni vestea apropierea domniei lui Mesia.

În călătoriile lui la Buhara, a găsit că învăţătura cu privire la apropiata venire a Domnului era ţinută de un popor îndepărtat şi izolat. "Arabii din Yemen, spunea el, sunt în posesia unei cărţi numită Seera, care aduce la cunoştinţă a doua venire a lui Hristos şi domnia Sa în slavă, şi ei aşteaptă ca evenimente mari să aibă loc în anul 1840" (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 377). "În Yemen" am petrecut şase zile împreună cu fiii lui Recab. Ei nu beau vin, nu cultivă vie, nu seamănă şi trăiesc în corturi, amintindu-şi de bunul bătrân Ionadab, fiul lui Recab; şi am găsit în tovărăşia lor pe urmaşii lui Israel din seminţia lui Dan" care aşteaptă împreună cu fiii lui Recab venirea grabnică a lui Mesia pe norii cerului" (id. p. 398).

O credinţă asemănătoare a fost descoperită de un alt misionar în Tartaria. Un preot tartar a pus misionarului întrebarea când va veni Hristos a doua oară. Când misionarul a răspuns că nu ştie nimic despre acest lucru, preotul a părut foarte surprins de o aşa neştiinţă la unul care se pretindea profesor de Biblie şi şi-a mărturisit credinţa, întemeiată pe profeţie, că Hristos va reveni în anul 1844.

La începutul anului 1826, solia adventă a început să fie predicată şi în Anglia. Aici, lucrarea nu a luat o formă atât de definită ca în America; timpul exact al venirii n-a fost atât de general predicat, însă adevărul cel mare al apropiatei veniri a lui Hristos cu putere şi slavă a fost vestit în mare măsură. Şi acest lucru s-a întâmplat nu numai printre neconformişti şi disidenţi. Mourant Brock, un scriitor englez, declară că aproape şapte sute de slujitori din biserica Anglicană au fost angajaţi în predicarea "acestei Evanghelii a Împărăţiei". În modul acesta, solia arătând către anul 1844 ca timp al revenirii Domnului a fost predicată şi în Marea Britanie. Publicaţiile adventiste din Statele Unite aveau o circulaţie larg răspândită. Cărţi şi reviste erau republicate în Anglia. În anul 1842, Robert Winter, englez prin naştere, care primise credinţa adventă în America, s-a reîntors în ţara sa natală pentru a vesti revenirea Domnului. Mulţi s-au unit cu el în această lucrare, iar solia judecăţii a fost proclamată în diferite părţi ale Angliei.

În America de Sud, în mijlocul barbariei şi a preoţimii, Lacunza, un spaniol şi iezuit, a găsit calea către Scripturi şi în felul acesta a primit adevărul cu privire la revenirea în curând a lui Hristos. Îndemnat să dea avertizarea şi în acelaşi timp dorind să scape de cenzura Romei, şi-a publicat convingerile sub pseudonimul "Rabi Ben Ezra", pretinzându-se ca un convertit iudeu. Lacunza a trăit în sec. al XVIII-lea, dar cartea lui şi-a croit drumul spre Londra cam prin anul 1825, când a fost tradusă şi în limba engleză. Publicarea ei a slujit la adâncirea interesului care deja se trezise în Anglia cu privire la subiectul celei de a doua veniri.

În Germania, învăţătura fusese predicată în secolul al XVIII-lea de către Bengel, pastor al Bisericii Lutherane şi un vestit savant şi critic al Bibliei. După terminarea studiilor, Bengel "s-a devotat studiului teologiei, către care era în mod natural înclinat datorită sobrietăţii religioase a minţii lui, exersată prin educaţie şi discipline timpurii. Asemenea altor tineri cu un caracter bine echilibrat, înainte şi după aceea, a trebuit să lupte cu îndoielile şi cu greutăţile naturii firii sale religioase şi face aluzie, cu multă sensibilitate, la multele săgeţi care i-au străpuns sărmana lui inimă şi i-au făcut tinereţea greu de suportat". Devenind membru al Consistoriului din Württemberg, a apărat cauza libertăţii religioase. "În timp ce susţinea drepturile şi privilegiile bisericii, el susţinea să se acorde toată libertatea raţională acelora care se simţeau obligaţi din motive de conştiinţă să se retragă de la împărtăşanie" (Encyclopaedia Britannica, ed. 9-a, art. "Bengel"). Efectele bune ale acestui mod de a proceda se mai simt şi astăzi în provincia lui natală.

Lumina celei de a doua veniri a lui Hristos a inundat mintea lui Bengel, în timp ce pregătea o predică din Apocalips 21 pentru duminica revenirii. Profeţiile Apocalipsei s-au desfăşurat înaintea înţelegerii sale ca niciodată mai înainte. Copleşit de simţul importanţei surprinzătoare care depăşeşte slava scenelor prezentate de profet, a fost constrâns să se abată pentru un timp de la contemplarea subiectului. Dar, în timp ce se afla la amvon, i s-au prezentat iarăşi cu toată puterea şi lumina. De la data aceea s-a devotat studiului profeţiilor, îndeosebi a acelora din Apocalips, şi a ajuns în scurtă vreme la convingerea că ele arătau către venirea lui Hristos ca fiind aproape. Data pe care a stabilit-o ca timp al celei de a doua veniri era cu numai câţiva ani după aceea susţinută de Miller.

Scrierile lui Bengel s-au răspândit în toată creştinătatea. Concepţiile lui cu privire la profeţie au fost primite aproape de toţi în statul său Württemberg şi într-o oarecare măsură şi în alte părţi ale Germaniei. Mişcarea a continuat şi după moartea lui, iar solia adventă a răsunat în continuare în Germania, în acelaşi timp atrăgând atenţia şi în alte ţări. Încă în acest timp, unii credincioşi au plecat în Rusia unde au format colonii, iar credinţa apropiatei veniri a lui Hristos este păstrată încă de bisericile germane din această ţară.

Lumina a strălucit în Franţa şi Elveţia. La Geneva, acolo unde Farel şi Calvin răspândiseră adevărul Reformei, Gaussen predica solia celei de a doua veniri. Pe când era încă student, Gaussen a fost influenţat de spiritul raţionalismului care invadase toată Europa în ultima parte a sec. XVIII şi începutul sec. XIX; iar când a intrat în lucrarea de pastoraţie, nu era numai neştiutor cu privire la adevărata credinţă, dar înclina şi spre scepticism. În tinereţe, se interesase de studiul profeţiei. După ce a citit Istoria Veche a lui Rollin, atenţia i-a fost atrasă de capitolul 2 din Daniel, fiind impresionat de exactitatea minunată cu care se împlinise prorocia, aşa cum se vedea din raportul istoricului. Aceasta era o mărturie cu privire la inspiraţia Scripturilor, care-i slujea ca o ancoră în mijlocul primejdiilor din ultimii ani. Nu putea fi mulţumit cu învăţăturile raţionalismului, astfel că, prin studiul Bibliei şi prin cercetare după o lumină mai clară, a ajuns după o vreme la o credinţă temeinică.

Pe măsură ce înainta în cercetarea profeţiilor, a ajuns la convingerea că venirea Domnului era la uşi. Impresionat de solemnitatea şi de importanţa acestui mare adevăr, dorea să-l aducă înaintea poporului; dar credinţa de atunci, cum că profeţiile lui Daniel sunt taine şi nu pot fi înţelese, era o piedică serioasă în calea lui. În cele din urmă s-a hotărât - aşa cum Farel făcuse înainte de el în evanghelizarea Genevei - să înceapă cu copiii prin care nădăjduia să intereseze pe părinţi.

"Doresc să fiu bine înţeles", spunea el după aceea, vorbind despre această obligaţie pe care şi-a asumat-o, "nu datorită importanţei mici, ci din contră, datorită valorii ei celei mari am dorit să o prezint în această formă familiară şi pentru motivul acesta m-am adresat copiilor. Doream să fiu ascultat şi mă temeam că n-aş fi fost dacă m-aşi fi adresat mai întâi celor maturi". "De aceea m-am hotărât să merg la cei mai tineri. Am strâns un auditoriu de copii; dacă grupa se va mări, dacă văd că voi fi ascultat, dacă le va plăcea şi vor fi interesaţi, dacă vor înţelege şi explica subiectul, sunt sigur că în curând voi avea al doilea cerc şi, la rândul lor, oamenii maturi vor vedea că nu este zadarnic timpul petrecut în studiu. Când lucrul acesta s-a făcut, cauza este câştigată" (L. Gaussen, Daniel the Prophet vol. 2, Preface).

Efortul a fost încununat cu succes. Atunci când s-a adresat copiilor, au venit să asculte şi persoane în vârstă. Balcoanele bisericii lui erau pline de ascultători atenţi. Printre ei se găseau oameni de rang înalt, învăţaţi străini şi turişti care vizitau Geneva; şi în felul acesta solia a fost dusă şi în alte părţi.

Încurajat de acest succes, Gaussen şi-a publicat lecţiile, cu speranţa de a promova studiul cărţilor profetice în bisericile de limbă franceză. "A publica ceea ce am predat copiilor", spunea Gaussen, "însemnează a vorbi adulţilor care prea adesea neglijează aceste cărţi, sub pretenţia neadevărată că sunt neclare. Dar cum pot fi ele neclare din moment ce copiii voştri le înţeleg?" Aveam o mare dorinţă, adăuga el, să redau dacă era posibil o cunoaştere a profeţiilor cu care turma noastră era obişnuită" Fără îndoială că nu există nici un alt studiu care, după părerea mea, răspunde mai bine nevoilor timpului" Prin aceasta trebuie să ne pregătim noi pentru suferinţa care este la uşi şi să veghem în aşteptarea lui Isus Hristos".

Cu toate că era unul dintre cei mai distinşi şi mai iubiţi dintre predicatorii de limbă franceză, după o vreme, Gaussen a fost suspendat din serviciu, principala acuzaţie fiind că, în loc de a folosi catehismul bisericii - manual banal şi raţionalist, lipsit de viaţă - folosise Biblia în educarea tineretului. După aceea a devenit profesor într-o şcoală teologică, în timp ce duminica şi-a continuat lucrarea de catihet, adresându-se copiilor şi instruindu-i din Scripturi. Lucrările lui cu privire la profeţie au trezit de asemenea mult interes. De la scaunul de profesor, prin presă şi în ocupaţia lui preferată ca învăţător al copiilor, a continuat timp de mulţi ani să exercite o largă influenţă şi a contribuit la trezirea atenţiei multora asupra studiului profeţiilor care arătau că venirea Domnului este aproape.

Şi în Scandinavia solia adventă a fost proclamată şi s-a deşteptat un deosebit interes. Mulţi au fost treziţi din falsa lor siguranţă să-şi mărturisească şi să-şi părăsească păcatele şi să caute iertare în numele lui Hristos. Dar clerul bisericii oficiale s-a împotrivit mişcării şi, prin influenţa lui, unii din cei care predicau solia au fost aruncaţi în temniţă. În multe locuri în care predicatorii venirii apropiate a Domnului erau aduşi în felul acesta la tăcere, Dumnezeu a găsit potrivit să trimită solia într-un mod miraculos, prin copilaşi. Deoarece ei erau sub vârsta maturităţii, legea statului nu-i putea opri, şi li s-a îngăduit să vorbească fără să fie opriţi.

Mişcarea s-a dezvoltat mai ales în clasele de jos, iar oamenii se adunau să asculte avertizarea în locuinţele modeste ale muncitorilor. Copiii-predicatori erau ei înşişi în majoritate fii de ţărani săraci. Unii dintre ei nu aveau mai mult de şase sau opt ani; şi în timp ce viaţa lor mărturisea că iubeau pe Mântuitorul şi se străduiau să trăiască în ascultare de cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu, de obicei ei dădeau pe faţă numai inteligenţa şi priceperea ce se putea vedea la copiii de vârsta lor. Când stăteau înaintea oamenilor, însă, se vedea că erau mânaţi de o influenţă mai presus de însuşirile lor naturale. Tonul şi manierele se schimbau şi, cu o putere solemnă, dădeau avertizarea cu privire la judecată, folosind chiar cuvintele Scripturii: "Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui". Ei mustrau păcatele oamenilor, condamnând imoralitatea şi viciul, mustrau pe cei lumeşti şi pe cei apostaziaţi şi avertizau pe ascultătorii lor să fugă degrabă de mânia viitoare.

Oamenii ascultau impresionaţi. Spiritul convingător al lui Dumnezeu vorbea inimilor lor. Mulţi erau determinaţi să cerceteze Scripturile cu un interes nou şi profund, cei necumpătaţi şi imorali se schimbau, alţii părăseau practicile necinstite şi s-a făcut o lucrare atât de vizibilă, încât şi slujitorii bisericii oficiale erau constrânşi să recunoască că în această mişcare era mâna lui Dumnezeu.

A fost voia lui Dumnezeu ca vestea revenirii Mântuitorului să fie predicată în ţările scandinave; şi atunci când glasurile slujitorilor Săi erau aduse la tăcere, El a pus Duhul Său asupra copiilor, pentru ca această lucrare să poată fi adusă la îndeplinire. Odinioară, atunci când Isus Se apropia de Ierusalim, aşteptat de mulţimile care-L aclamau şi care cu strigăte de biruinţă şi cu ramuri de palmier Îl salutau ca fiind Fiul lui David, Fariseii invidioşi I-au cerut să-i aducă la tăcere; dar Isus a răspuns că toate acestea erau o împlinire a profeţiei şi, dacă aceştia vor tăcea, pietrele urmau să strige. Oamenii, intimidaţi de ameninţările preoţilor şi conducătorilor, au încetat vestirea lor plină de bucurie când au intrat pe porţile Ierusalimului, dar copiii, în curţile templului, au reluat refrenul şi, fluturând ramurile lor de palmier, strigau: "Osana, Fiul lui David!" (Matei 21,8-16). Când Fariseii şi-au manifestat nemulţumirea şi I-au spus: "Auzi ce spun aceştia?", Isus a răspuns: "Da, oare n-aţi citit 'din gura pruncilor şi a celor ce sug ai scos laude'?" După cum Dumnezeu a lucrat prin copii la prima venire a lui Hristos, tot astfel a lucrat El prin ei dând solia celei de a doua Sa veniri. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să se împlinească "pentru ca vestirea venirii Mântuitorului să fie adresată tuturor oamenilor, limbilor şi naţiunilor.

Lui William Miller şi colaboratorilor săi le-a fost dat să predice avertizarea în America. Această ţară a devenit centrul marii mişcări advente. Acolo, profeţia primei solii îngereşti şi-a avut cea mai directă împlinire. De acolo, scrierile lui Miller şi ale colaboratorilor lui au fost duse în ţări depărtate. Pretutindeni în lume unde au pătruns misionarii a fost dusă vestea bună a grabnicei veniri a lui Hristos. Solia Evangheliei veşnice se răspândea în lung şi în lat: "Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă; căci a venit ceasul judecăţii Lui".

Mărturia profeţiilor care arătau către venirea lui Hristos în primăvara anului 1844 a pus stăpânire deplină pe minţile oamenilor. Pe măsură ce solia mergea de la un stat la altul, trezea un interes larg răspândit. Mulţi erau convinşi că dovezile din perioadele profetice erau corecte şi, sacrificându-şi mândria, părerile personale, primeau cu bucurie adevărul. Unii pastori părăseau vederile şi sentimentele lor sectare, îşi părăseau serviciile, chiar şi bisericile, şi se uneau în vestirea venirii lui Isus. Au fost totuşi, comparativ, puţini slujitori care au primit această solie; de aceea ea a fost încredinţată în mare măsură credincioşilor laici umili. Fermierii îşi părăseau câmpurile, mecanicii îşi lăsau sculele, negustorii îşi părăseau mărfurile, iar specialiştii renunţau la poziţiile lor; şi cu toate acestea, numărul lucrătorilor era mic în comparaţie cu lucrarea ce trebuia împlinită. Starea unei biserici neevlavioase şi a unei lumi care zăcea în nelegiuire împovăra sufletele adevăraţilor veghetori, dar ei cu dragă inimă suportau truda, lipsa şi suferinţa, pentru a putea chema pe oameni la pocăinţă spre mântuire. Cu toate că Satana i se împotrivea, lucrarea mergea neabătut înainte şi adevărul advent era primit de multe mii.

Pretutindeni răsuna mărturia cercetătoare, avertizând pe păcătoşi, atât pe cei din lume, cât şi pe membrii bisericii, să fugă de mânia viitoare. Ca şi Ioan Botezătorul, înainte mergătorul lui Hristos, predicatorii au pus securea la rădăcina pomului şi au somat pe toţi să aducă roade spre pocăinţă. Chemările lor arzătoare erau în contrast vizibil cu asigurările de pace şi siguranţă care se auzeau de la amvoanele bisericilor; şi oriunde era vestită solia, ea mişca pe oameni. Mărturia simplă şi directă a Scripturilor, sădită de puterea Duhului Sfânt, aducea o convingere căreia puţini erau în stare să-i reziste. Profesorii de religie erau treziţi din siguranţa lor falsă. Îşi vedeau abaterile, spiritul lor lumesc şi necredinţa, mândria şi egoismul. Mulţi căutau pe Domnul cu pocăinţă şi umilinţă. Simţămintele care se prinseseră atât de multă vreme de lucrurile pământeşti erau acum îndreptate către cer. Duhul lui Dumnezeu stăruia asupra lor şi, cu inimi umilite şi supuse, se uneau să înalţe strigătul: "Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă; căci a venit ceasul judecăţii Lui".

Păcătoşii întrebau cu lacrimi: "Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?" Aceia ale căror vieţi fuseseră caracterizate prin necinste se grăbeau să dea înapoi. Toţi aceia care găseau pace în Hristos doreau să vadă şi pe alţii împărtăşindu-se de aceeaşi binecuvântare. Inimile părinţilor se întorceau către copiii lor, iar inimile copiilor către părinţi. Barierele mândriei şi ale reţinerilor erau îndepărtate. Se făceau mărturisiri sincere, iar membrii familiei lucrau pentru mântuirea acelora care le erau apropiaţi şi scumpi. Adesea se auzea glasul unor mijlociri stăruitoare. Pretutindeni se găseau suflete care stăruiau fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Mulţi se luptau toată noaptea în rugăciune pentru asigurarea iertării păcatelor şi pentru convertirea rudelor sau vecinilor lor.

Toate categoriile veneau la adunările adventiste. Bogaţi şi săraci, oameni de sus şi de jos erau dornici din motive diferite să asculte învăţăturile despre a doua venire. Domnul a ţinut în frâu spiritul împotrivirii, în timp ce servii Săi explicau motivele credinţei lor. Uneori unealta era slabă; dar Duhul lui Dumnezeu compensa, dând putere adevărului Său. Prezenţa îngerilor sfinţi era simţită în aceste adunări şi mulţi se adăugau zilnic la numărul credincioşilor. Când erau repetate dovezile cu privire la apropiata venire a lui Hristos, mulţimi mari ascultau cu respiraţia tăiată cuvintele solemne. Cerul şi pământul păreau că sunt aproape. Puterea lui Dumnezeu se simţea peste bătrân, tânăr şi de vârstă mijlocie. Oamenii mergeau la casele lor cu laude pe buze şi cântări de bucurie răsunau în aerul curat al nopţii. Nici unul din cei care au participat la acele adunări nu pot uita scenele acelea de profund interes.

Vestirea unui timp precis pentru venirea lui Hristos a provocat o mare împotrivire din partea tuturor claselor de oameni, începând cu pastorul de la amvon şi până la păcătosul cel mai decăzut şi mai hulitor al cerului. Se împlineau cuvintele profeţiei: "Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: "Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!" (2 Petru 3,3.4) Mulţi din aceia care mărturiseau că iubesc pe Mântuitorul declarau că nu se împotrivesc învăţăturii cu privire la a doua venire; obiectau mai degrabă cu privire la fixarea unei date. Dar ochiul a toate văzător al lui Dumnezeu le citea inimile. Ei nu doreau să audă despre venirea lui Hristos care avea să judece lumea după dreptate. Fuseseră nişte robi necredincioşi, lucrarea lor neputând suporta controlul ochiului cercetător de inimi al lui Dumnezeu şi se temeau să se întâlnească cu Domnul lor. Asemenea iudeilor din vremea primei veniri a lui Hristos, ei nu erau pregătiţi să întâmpine pe Isus. Nu numai că refuzau să asculte argumentele clare ale Bibliei, dar luau în râs pe aceia care aşteptau pe Domnul. Satana şi îngerii lui jubilau şi aruncau reproşuri înaintea lui Hristos şi a sfinţilor îngeri, că pretinsul Său popor avea atât de puţină iubire pentru El încât nu dorea venirea Sa. Argumentul cel mai des folosit de aceia care lepădau credinţa adventă era că "Nimeni nu cunoaşte ziua şi ceasul". Scriptura spune: "Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl" (Matei 24,36). Însă o explicaţie clară şi armonioasă a textului a fost dată de aceia care aşteptau pe Domnul, iar folosirea greşită a lui de către împotrivitori a fost arătată desluşit. Cuvintele acestea au fost spuse de Hristos în discuţia memorabilă cu ucenicii Săi de pe muntele Măslinilor, după ce a părăsit pentru ultima oară Templul. Ucenicii puseseră întrebarea: "Care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?" Isus, vorbindu-le despre semne, le-a zis: "Când veţi vedea aceste lucruri, să ştiţi că este aproape, este chiar la uşi" (vers. 3,33). Nici un cuvânt al Mântuitorului nu trebuie să fie folosit pentru a desfiinţa pe altul. Cu toate că nimeni nu cunoaşte nici ziua şi nici ceasul venirii Sale, suntem îndemnaţi şi ni se spune că ştim când este aproape. Mai departe, suntem învăţaţi că dispreţuirea avertizărilor Sale şi refuzul sau neglijenţa de a şti când este aproape venirea Sa vor fi tot atât de fatale pentru noi, aşa cum a fost şi pentru cei care au trăit în zilele lui Noe, care n-au ştiut când a venit potopul. În parabola din acelaşi capitol, unde se pune în contrast servul cel rău cu cel credincios şi se dă o condamnare aceluia care zice în inima sa: "Domnul zăboveşte să vină", se arată în ce lumină priveşte şi răsplăteşte Hristos pe aceia pe care-i găseşte veghind şi predicând venirea Sa, precum şi pe aceia care o contrazic. "Vegheaţi deci", spune El. "Ferice de robul pe care Domnul la venirea Sa îl va găsi făcând aşa" (vers. 42,46). "Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine" (Apoc. 3,3).

Pavel vorbeşte despre o categorie de oameni pe care venirea Domnului o va găsi nepregătită. "Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor spune pace şi linişte, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei" şi nu va fi chip de scăpare". Dar adaugă pentru aceia care au luat aminte la avertizarea Mântuitorului: "Voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric pentru ca ziua aceea să vină peste voi ca un hoţ. Voi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; noi nu suntem ai nopţii şi nici ai întunericului" (1 Tes. 5,2-5).

Astfel s-a arătat că Scripturile nu dau oamenilor nici o asigurare pentru ca ei să rămână în necunoştinţă cu privire la apro-pierea venirii lui Hristos. Dar aceia care căutau numai o scuză pentru a lepăda adevărul şi-au astupat urechile la această explicaţie; dar cuvintele: "Nimeni nu cunoaşte ziua, nici ceasul" continuau să fie repetate de batjocoritorii cei îndrăzneţi şi chiar de către aceia care mărturiseau a fi slujitorii lui Hristos. Când oamenii au fost treziţi şi au început să caute calea mântuirii, învăţătorii religiei s-au interpus între ei şi adevăr, căutând să le liniştească temerile prin interpretarea eronată a Cuvântului lui Dumnezeu. Veghetorii necredincioşi s-au unit în lucrarea marelui amăgitor, strigând pace, pace, când Dumnezeu n-a vorbit de pace. Asemenea fariseilor de pe vremea lui Hristos, mulţi refuzau să intre în Împărăţia Cerurilor şi îi împiedicau pe aceia care voiau să intre. Sângele acelor suflete va fi cerut din mâna lor.

Cei mai umili şi cei mai devotaţi din biserici erau de obicei cei dintâi care primeau solia. Aceia care studiau Biblia nu puteau să nu vadă caracterul nescripturistic al concepţiilor populare privitoare la profeţie şi oriunde oamenii nu erau stăpâniţi de influenţa clerului, oriunde cercetau Cuvântul lui Dumnezeu pentru ei, doctrina adventă trebuia doar să fie comparată cu Scripturile pentru a stabili autoritatea lor divină.

Mulţi erau persecutaţi de fraţii lor necredincioşi. Alţii, pentru a-şi păstra poziţia lor în biserică, au trecut sub tăcere nădejdea lor, în timp ce foarte mulţi au socotit că credincioşia lor faţă de Dumnezeu nu le îngăduie să ţină ascunse adevărurile pe care El li le încredinţase. Nu puţini au fost aceia care au fost excluşi din biserică pentru simplul motiv că şi-au exprimat credinţa în venirea lui Hristos. Pentru aceia care au suferit această încercare a credinţei lor le erau deosebit de preţioase cuvintele profetului: "Iată ce zic fraţii voştri, care vă urăsc şi vă izgonesc din pricina Numelui Meu: 'Să-Şi arate Domnul slava, ca să vă vedem bucuria!' Dar ei vor rămâne de ruşine!"(Is. 66,5).

Îngerii lui Dumnezeu vegheau cu cel mai profund interes asupra urmărilor avertizării. Când se dădea pe faţă o lepădare generală a soliei de către biserici, îngerii îşi întorceau feţele cu amărăciune. Dar erau mulţi care nu fuseseră încă încercaţi cu privire la adevărul advent. Mulţi fuseseră rătăciţi de către soţi, soţii, părinţi sau copii şi făcuţi să creadă ca fiind un păcat chiar şi de a asculta la asemenea rătăciri, cum erau acelea predicate de adventişti. Îngerilor le-a fost poruncit să vegheze cu credincioşie asupra acestor suflete, deoarece o altă lumină avea să lumineze peste ei de la tronul lui Dumnezeu.

Cu o dorinţă negrăită, aceia care primiseră solia, aşteptau venirea Mântuitorului lor. Timpul în care aşteptau să-L întâlnească era la uşi. Aşteptau ceasul acesta cu o solemnitate calmă. Stăteau în dulce comuniune cu Dumnezeu, o pregustare a păcii pe care urmau să o moştenească în strălucirea de sus. Nici unul dintre aceia care au experimentat această nădejde şi încredere n-a putut uita acele ceasuri preţioase de aşteptare. Cu câteva săptămâni înainte de timpul acela, afacerile pământeşti au fost părăsite în mare parte. Credincioşii cei sinceri cercetau cu atenţie orice gând şi simţământ al inimilor lor, ca şi când ar fi fost pe patul de moarte şi ar mai fi avut doar câteva ceasuri până să închidă ochii asupra scenelor pământeşti. Nu s-au făcut "haine pentru înălţare" (vezi note suplimentare), dar toţi simţeau nevoia unei dovezi interioare că erau pregătiţi să se întâlnească cu Mântuitorul; hainele lor albe erau curăţia sufletului - caracterul curăţit de păcat prin sângele ispăşitor al lui Hristos. Dacă s-ar mai vedea iarăşi în poporul care mărturiseşte a fi al lui Dumnezeu acelaşi spirit de cercetare a inimii, aceeaşi credinţă hotârâtă şi sinceră, dacă ei ar fi continuat în felul acesta să se umilească înaintea Domnului şi să-şi înalţe cererile la tronul milei, ar fi avut o experienţă mai înaltă decât au acum. Se vede prea puţină rugăciune, prea puţină convingere adevărată despre păcat, iar lipsa unei credinţe vii lasă pe mulţi lipsiţi de harul atât de bogat oferit de Mântuitorul nostru.

Dumnezeu a plănuit să-Şi încerce poporul. Mâna Lui a acoperit o greşeală în calcularea perioadelor profetice. Adventiştii n-au descoperit greşeala şi n-a fost descoperită nici de cei mai învăţaţi dintre împotrivitorii lor. Aceştia din urmă spuneau: "Calculul perioadelor profetice este corect. Un eveniment mare este gata să aibă loc; dar nu este ceea ce prezice dl. Miller; ci este convertirea lumii şi nu a doua venire a lui Hristos" (vezi note suplimentare).

Timpul de aşteptare a trecut, iar Hristos nu S-a arătat pentru liberarea poporului Său. Aceia care cu credinţă şi iubire sinceră au aşteptat pe Mântuitorul au avut parte de o dezamăgire amarnică. Cu toate acestea, planurile lui Dumnezeu se împlineau; El punea la încercare inimile acelora care mărturisiseră că aşteaptă revenirea Sa. Printre ei erau mulţi care nu fuseseră mânaţi de motive mai înalte decât de teamă. Mărturisirea lor de credinţă nu atinsese nici inimile şi nici viaţa lor. Când evenimentul aşteptat n-a avut loc, aceştia au declarat că nu fuseseră dezamăgiţi; ei nu crezuseră niciodată că Hristos va veni. Aceştia au fost printre primii care au luat în râs mâhnirea adevăraţilor credincioşi.

Dar Isus împreună cu oştile cereşti priveau cu iubire şi cu simpatie asupra celor încercaţi şi credincioşi, dar dezamăgiţi. Dacă s-ar fi putut da la o parte vălul care despărţea lumea văzută de cea nevăzută, ar fi fost văzuţi îngerii apropiindu-se de aceste suflete statornice şi ocrotindu-le de săgeţile Satanei.