Cap. 21 Avertizarea respinsă

 

În predicarea învăţăturii despre a doua venire, William Miller împreună cu tovarăşii lui lucraseră cu singurul scop de a trezi pe oameni să se pregătească pentru judecată. Ei căutaseră să trezească pe învăţătorii religiei la nădejdea cea adevărată a bisericii şi la nevoia lor după o experienţă creştină mai profundă; şi mai lucraseră să trezească pe cei neconvertiţi la datoria unei grabnice pocăinţe şi a unei întoarceri la Dumnezeu. "N-au făcut nici o încercare să convertească pe oameni la o sectă sau grupare religioasă. De aceea, ei lucrau în mijlocul grupărilor şi sectelor fără să se amestece în organizaţia sau disciplina lor".

"În toate lucrările mele, spunea Miller, niciodată n-am avut dorinţa sau gândul să acord vreun interes deosebit uneia dintre denominaţiunile existente sau să avantajez pe una în detrimentul celeilalte. M-am gândit la binele tuturor. Presupunând că toţi creştinii se vor bucura în aşteptarea venirii lui Isus şi că aceia care nu vedeau cum vedeam eu nu îi vor iubi mai puţin pe aceia care vor îmbrăţişa această învăţătură, n-am conceput că ar fi fost nevoie de adunări separate. Scopul meu era dorinţa de a întoarce sufletele la Dumnezeu, de a duce lumii vestea despre judecata viitoare şi a determina pe concetăţenii mei la acea pregătire a inimii care urma să-i aducă în stare să întâmpine pe Dumnezeu în pace. Marea majoritate a acelora care s-au convertit în urma lucrării mele s-au unit apoi cu diferite biserici existente" (Bliss, p. 328).

Atâta timp cât lucrarea lui a ajutat la întărirea bisericilor, a fost privită cu bunăvoinţă. Dar când slujitorii şi conducătorii religiei au început să fie ostili învăţăturii advente, urmărind să pună capăt oricărei agitaţii cu privire la acest subiect, nu numai că i s-au împotrivit de la amvon, dar au interzis şi membrilor lor de a participa la predicile unde se prezenta a doua venire sau chiar să vorbească despre această nădejde în adunările bisericii. În felul acesta credincioşii se aflau într-o mare încercare şi încurcătură. Ei îşi iubeau bisericile lor şi le era greu să se despartă de ele. Dar când au văzut că mărturia Cuvântului lui Dumnezeu le este interzisă şi dreptul de a cerceta profeţiile este imposibil, au judecat că credinţa faţă de Dumnezeu îi oprea să se supună. Pe aceia care căutau să interzică mărturia Cuvântului lui Dumnezeu nu-i puteau socoti ca fiind biserica lui Hristos, "stâlpul şi temelia adevărului". De aceea s-au socotit îndreptăţiţi să se despartă de cei cu care crezuseră până atunci. În vara anului 1844, aproximativ 50.000 de persoane s-au retras din biserici.

Cam în vremea aceea, un fenomen curios s-a observat în majoritatea bisericilor din Statele Unite. Timp de mulţi ani se văzuse o creştere treptată şi continuă a conformării la practicile şi obiceiurile lumeşti şi, în acelaşi timp, o decădere corespunzătoare a adevăratei vieţi spirituale; dar în anul acela au apărut dovezile unei repezi şi vizibile decăderi în aproape toate bisericile din ţară. În timp ce nimeni nu părea în stare să arate cauza, fenomenul era recunoscut în cercuri largi şi comentat atât prin presă, cât şi de la amvoane.

La o adunare a prezbiterilor din Philadelphia, Mr. Barnes, autorul unui comentariu larg răspândit şi pastor al uneia dintre bisericile principale din acel oraş, "a declarat că slujise în lucrare timp de 20 de ani şi niciodată până la ultima Sfântă Cină nu administrase sfintele rânduieli fără să primească mai mulţi sau mai puţini membri în sânul bisericii. Dar acum nu se mai văd nici treziri şi nici convertiri, nici o creştere prea vizibilă în har a credincioşilor şi nimeni nu vine la studiu pentru a discuta cu privire la mântuirea sufletului său. O dată cu dezvoltarea afacerilor şi cu lărgirea perspectivelor comerciale şi de tranzacţii, se vede şi o creştere a închinării în faţa celor lumeşti. Acest lucru se petrece în toate confesiunile" (Congregational Journal, May 23, 1844).

În luna februarie a aceluiaşi an, profesorul Finney de la Colegiul Oberlin spunea: "Înaintea ochilor noştri am avut faptul că, în general, bisericile protestante din ţara noastră au fost fie indiferente, fie ostile faţă de aproape toate reformele morale din veacul nostru. Sunt şi excepţii parţiale, dar nu suficiente pentru a ne arăta faptele altfel decât sunt în realitate. Mai putem adăuga şi un alt lucru: absenţa aproape generală a influenţei reînviorătoare în biserici. Apatia spirituală este aproape atotcuprinzătoare şi este teribil de profundă; de altfel, şi presa religioasă din întreaga ţară mărturiseşte lucrul acesta" Într-o foarte mare măsură, membrii bisericii se închină modei şi se unesc cu cei necredincioşi în adunări de plăceri, la dans, la serbări, etc. " Dar nu trebuie să desfăşurăm acest subiect dureros. Este îndeajuns că această tristă realitate se măreşte şi apasă greu peste noi, pentru a ne arăta că aproape toate bisericile degenerează în mod întristător. Ele s-au depărtat foarte mult de Domnul şi El le-a părăsit".

Tot în privinţa aceasta, un scriitor în "Religious Telescope" mărturisea: "Niciodată n-am fost martorii unei astfel de decăderi generale a religiei ca acum. În adevăr, biserica trebuie să se trezească şi să caute cauzele acestei nenorociri; căci toţi cei care iubesc Sionul trebuie să o socotească ca fiind o nenorocire. Când ne dăm seama cât sunt de puţine şi incomplete cazurile de convertire adevărată şi câtă nemaiîntâlnită neruşinare şi împietrire din partea păcătoşilor, exclamăm fără să vrem: "A uitat oare Dumnezeu să fie milostiv?" sau "S-a închis uşa milei Sale?"

O astfel de stare nu există niciodată în biserică fără o cauză. Întunericul spiritual care cade peste popoare, peste biserici şi peste indivizi nu se datoreşte unei retrageri arbitrare a harului divin din partea lui Dumnezeu, ci datorită neglijării sau lepădării luminii divine din partea oamenilor. O ilustraţie izbitoare a acestui adevăr este prezentată în istoria poporului iudeu din timpul Domnului Hristos. Prin unirea lor cu lumea, datorită uitării lui Dumnezeu şi neglijării Cuvântului Său, înţelegerea lor s-a întunecat, iar inimile lor au devenit fireşti şi senzuale. Astfel au fost în necunoştinţă cu privire la venirea lui Mesia şi, în mândria şi necredinţa lor, au lepădat pe Mântuitorul. Dumnezeu n-a îndepărtat nici atunci pe poporul iudeu de la cunoaşterea sau de la împărtăşirea lor cu binecuvântările mântuirii. Dar aceia care au lepădat adevărul au pierdut orice dorinţă pentru darul cerului. Ei au "numit lumina întuneric şi întunericul lumină", până când lumina care era în ei a devenit întuneric; şi cât de mare era întunericul acela!

Scopul lui Satana este ca oamenii să păstreze formele religiei, dar să le lipsească spiritul viu al evlaviei. După ce au lepădat Evanghelia, iudeii au continuat cu zel să păstreze vechile ritualuri; ei au păstrat cu stricteţe exclusivismul lor naţional, în timp ce ei înşişi recunoşteau că prezenţa lui Dumnezeu nu se mai vedea printre ei. Profeţia lui Daniel arăta fără greş timpul venirii lui Mesia şi preciza atât de direct moartea Sa, încât ei au descurajat studiul cărţii lui. În cele din urmă, rabinii au pronunţat un blestem asupra tuturor acelora care ar fi încercat o socotire a timpului. În orbirea şi nepocăinţa lor, fiii lui Israel, în secolele care au urmat, au devenit indiferenţi la invitaţiile miloase ale mântuirii şi neatenţi la binecuvântările Evangheliei, ca o avertizare solemnă şi înfricoşată a primejdiei de a lepăda lumina din cer.

Oriunde există aceeaşi cauză vor urma aceleaşi consecinţe. Acela care în mod deliberat îşi înăbuşe convingerile cu privire la datorie, pentru că nu se potrivesc cu înclinaţiile sale, va pierde în cele din urmă puterea discernământului între adevăr şi rătăcire. Raţiunea se întunecă, conştiinţa se toceşte, inima se împietreşte, iar sufletul se desparte de Dumnezeu. Acolo unde solia adevărului divin este dispreţuită sau socotită fără importanţă, biserica va fi învăluită în întuneric; vor pătrunde înăuntru. Membrii bisericii îşi concentrează interesele şi energiile în planuri lumeşti, iar păcătoşii se împietresc în nepocăinţa lor.

Prima solie îngerească din Apocalips 14, care anunţa ceasul judecăţii lui Dumnezeu chemând pe oameni să se teamă şi să se închine Lui, a avut scopul de a-i despărţi pe aceia care purtau numele de popor al lui Dumnezeu de influenţele stricăcioase ale lumii şi a-i trezi spre a vedea adevărata lor stare de decădere şi iubire pentru lume. În această solie Dumnezeu a trimis bisericii o avertizare care, dacă ar fi fost primită, ar fi îndreptat relele care-i îndepărtau de El. Dacă ar fi primit solia din cer, smerindu-şi inimile înaintea Domnului şi căutând cu sinceritate o pregătire pentru a sta în prezenţa Sa, Duhul şi puterea lui Dumnezeu s-ar fi manifestat în mijlocul lor. Biserica ar fi ajuns iarăşi la acea stare binecuvântată de unire, credinţă şi iubire care se vedea în zilele apostolice, când credincioşii erau "o inimă şi un suflet" şi "vesteau Cuvântul Domnului cu îndrăzneală", când Domnul adăuga în fiecare zi la Biserică pe cei care trebuia să fie mântuiţi" (Fapte 4,32.31; 2,47).

Dacă aceia care pretind că sunt poporul lui Dumnezeu ar primi lumina care străluceşte asupra lor din Cuvântul Său, ar ajunge la acea unitate pentru care S-a rugat Hristos şi pe care apostolul a descris-o ca fiind "unirea Duhului prin legătura păcii". "Este, spune el, un singur trup şi un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre, este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez" (Efes. 4,3-5).

Acestea erau rezultatele binecuvântate, experimentate de aceia care au primit solia adventă. Ei proveneau din diferite grupări religioase, dar deosebirile lor confesionale fuseseră îndepărtate; crezurile care erau în conflict au fost distruse, nădejdea despre un mileniu vremelnic, neavând temei în Scriptură, a fost părăsită; vederile rătăcite cu privire la a doua venire au fost corectate; mândria şi asemănarea cu lumea au fost îndepărtate; greşelile erau îndreptate; inimile s-au unit în cea mai dulce părtăşie, iar iubirea şi bucuria deţineau supremaţia. Dacă această învăţătură a făcut lucrul acesta pentru cei puţini care au primit-o, ea ar fi făcut acelaşi lucru pentru toţi dacă ar fi primit-o.

Dar bisericile, în general, n-au primit avertizarea. Slujitorii lor, care ca străjeri "asupra casei lui Israel" ar fi trebuit să fie primii în cunoaşterea semnelor venirii lui Isus, n-au învăţat adevărul nici din mărturia profeţilor şi nici din semnele timpurilor. Pentru că nădejdile şi ambiţiile pământeşti umpluseră inimile, iubirea faţă de Dumnezeu şi credinţa în Cuvântul Său s-a răcit. Iar când a fost prezentată doctrina adventă, ea n-a făcut decât să trezească prejudecăţile şi necredinţa lor. Faptul că solia era, într-o mare măsură, predicată de laici a fost folosit ca argument împotriva ei. Ca şi în vechime, mărturia lămurită a Cuvântului lui Dumnezeu a fost întâmpinată cu întrebarea: "A crezut vreunul din conducători sau Farisei?" Şi văzând cât de grea era sarcina de a combate argumentele scoase din perioadele profetice, mulţi descurajau studiul profeţiilor, învăţând că aceste cărţi profetice erau pecetluite şi nu puteau fi înţelese. Mulţimile, încrezându-se orbeşte în pastorii lor, au refuzat să asculte avertizarea; şi mulţi, deşi convinşi de adevăr, nu îndrăzneau să-l mărturisească spre a nu fi "scoşi afară din sinagogă". Solia pe care Dumnezeu o trimisese pentru încercarea şi curăţirea bisericii a descoperit cu toată siguranţa cât de mare era numărul acelora care-şi lipiseră sentimentele de acest pământ mai mult decât de Hristos. Legăturile care-i ţineau prinşi de pământ erau mai puternice decât atracţiile cerului. Ei au ales să asculte de glasul înţelepciunii omeneşti şi s-au îndepărtat de solia adevărului venită să cerceteze inima.

Refuzând să ia seama la avertizarea primului înger, ei au lepădat mijloacele pe care cerul le prevăzuse spre îndreptarea lor. Ei au dispreţuit solul harului care le-ar fi corectat greşelile care-i despărţeau de Dumnezeu şi, cu înverşunare mai mare, s-au întors să caute prietenia lumii. Aceasta era cauza acelei stări îngrozitoare de iubire pentru lume, apostazie şi moarte spirituală care exista în bisericile anului 1844.

În Apocalips 14, primul înger este urmat de al doilea care vesteşte solia: "A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei" (Apoc. 14,8). Termenul "Babilon" este derivat de la "Babel" şi însemnează confuzie. Este întrebuinţat în Scriptură pentru a desemna diferitele forme ale religiei false sau apostate. În Apocalips 17, Babilonul este reprezentat printr-o femeie - o metaforă care este folosită în Biblie ca simbol al bisericii, o femeie virtuoasă reprezentând o biserică curată, iar o femeie stricată reprezentând o biserică decăzută.

În Biblie, caracterul sfânt şi durabil al legăturii care există între Hristos şi biserica Sa este reprezentat prin unirea căsătoriei. Domnul S-a unit pe Sine cu poporul Său printr-un legământ solemn, El făgăduind să fie Dumnezeul lor, iar ei legându-se să fie ai Lui şi numai ai Lui. El declară: "Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare" (Osea 2,19). Şi iarăşi: "Eu sunt Stăpânul vostru" (Ier. 3,14). Iar Pavel întrebuinţează acelaşi tablou în Noul Testament când zice: "V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată" (2 Cor. 11,2)

Necredincioşia bisericii faţă de Hristos, îngăduind ca încrederea şi dragostea ei să se îndepărteze de la El şi făcând ca iubirea faţă de lucrurile pământeşti să ocupe sufletul, este asemănată cu călcarea jurământului căsătoriei. Păcatul lui Israel care s-a depărtat de Domnul este prezentat prin această figură; iar iubirea minunată a lui Dumnezeu, pe care ei au dispreţuit-o în felul acesta, este descrisă în mod mişcător astfel: "şi-am jurat credinţă, am făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, şi ai fost a Mea! Erai de o frumuseţe desăvârşită, ba ajunsesei chiar împărăteasă. şi s-a dus vestea printre neamuri, pentru frumuseţea ta, căci erai desăvârşită de tot, datorită strălucirii cu care te împodobisem, dar te-ai încrezut în frumuseţea ta, şi ai curvit, la adăpostul numelui tău cel mare". "Ai fost femeia prea curvă, care primeşte pe străini în locul bărbatului ei". "Cum este necredincioasă iubitului său o femeie, aşa Mi-aţi fost necredincioşi voi, casa lui Israel, zice Domnul!" (Ezech. 16,8.13-15.32; Ier 3,20).

În Noul Testament, o vorbire foarte asemănătoare este adresată celor care se numesc creştini, dar care caută prietenia lumii mai presus de favoarea lui Dumnezeu. Apostolul Iacov zice: "Suflete preacurvare, nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu."

Femeia (Babilonul) din Apocalips 17 este descrisă ca fiind împodobită în purpură şi stacojiu şi gătită cu aur şi cu pietre preţioase şi diamante, având în mână o cupă de aur plină cu stricăciuni şi necurăţii" iar pe frunte avea scris un nume: "Taină, Babilonul cel mare, mama desfrânatelor". Profetul spune: "Am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele ucenicilor lui Isus". Babilonul este descris mai departe ca fiind "cetatea cea mare" care are stăpânire peste împăraţii pământului" (Apoc. 17,4-6.18). Puterea aceea care timp de multe secole a exercitat o guvernare despotică asupra monarhilor creştinătăţii este Roma. Purpura şi stacojiul, aurul, diamantele şi pietrele preţioase descriu în mod viu măreţia şi pompa mai mult decât împărătească, desfăşurată de scaunul trufaş al Romei. Şi despre nici o altă putere nu s-a putut spune în realitate că a fost "îmbătată de sângele sfinţilor" ca despre această biserică, care a persecutat cu atâta cruzime pe urmaşii lui Hristos. Babilonul mai este încărcat şi cu păcatul legăturii nelegiuite cu "împăraţii pământului". Biserica iudaică devenise deja o desfrânată, ca urmare a depărtării de Domnul şi a alianţei cu păgânii; iar Roma care a decăzut în acelaşi fel, deoarece a căutat sprijin la puterile pământeşti, va primi aceeaşi condamnare.

Despre Babilon se spune că este "mama desfrânatelor". Prin fiicele ei sunt simbolizate bisericile care ţin învăţătura şi tradiţiile ei şi urmează exemplul ei de jertfire a adevărului şi a conducerii divine, pentru a stabili o alianţă nelegiuită cu lumea. Solia din Apocalips 14, care anunţă căderea Babilonului, trebuie să se aplice grupărilor religioase care odinioară au fost curate, dar care s-au stricat. Şi întrucât această solie urmează după avertizarea cu privire la judecată, ea trebuie să fie vestită în zilele din urmă, de aceea ea nu se poate referi numai la biserica Romei, deoarece această biserică a fost într-o stare de decădere timp de multe veacuri. Mai mult decât atât, în cap. 18 din Apocalips poporul lui Dumnezeu este chemat să iasă din Babilon. Conform acestui text, mulţi din poporul lui Dumnezeu se găsesc încă în Babilon. Dar în care grupări religioase se găseşte acum cea mai mare parte dintre urmaşii lui Hristos? Fără îndoială, în diferitele biserici care mărturisesc credinţa protestantă. La data apariţiei lor, aceste biserici au luat o poziţie nobilă pentru Dumnezeu şi pentru adevăr, iar binecuvântarea Lui a fost cu ele. Chiar şi lumea necredincioasă a fost constrânsă să recunoască rezultatele binefăcătoare care au urmat după primirea principiilor Evangheliei. În cuvintele proorocului către Israel se spune: "şi s-a dus vestea printre neamuri pentru frumuseţea ta; căci erai desăvârşită de tot datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul Dumnezeu". Dar ele au decăzut din cauza aceleiaşi dorinţe care a constituit blestemul şi ruina lui Israel - dorinţa de a imita practicile şi căutarea prieteniei celor necredincioşi. "Te-ai încrezut în frumuseţea ta şi ai curvit la adăpostul numelui tău cel mare" (Ezech. 16,14.15).

Multe dintre bisericile protestante urmează exemplul Romei de legătură nelegiuită cu "împărăţia pământului" - ca biserici de stat prin legăturile lor cu conducerile pământeşti la fel făcând şi alte denominaţiuni care caută favoarea lumii. Deci, termenul de "Babilon" - confuzie - se poate aplica pe drept şi acestor grupări, care susţin că îşi iau învăţăturile din Biblie şi totuşi sunt divizate în secte aproape fără număr, cu crezuri şi teorii contradictorii.

Pe lângă unirea vinovată cu lumea, bisericile care s-au despărţit de Roma mai prezintă şi altele din caracteristicile ei.

O publicaţie romano-catolică susţine că: "Dacă biserica Romei a fost vreodată vinovată de idolatrie în ceea ce priveşte sfinţii, fiica ei, biserica anglicană, este vinovată de acelaşi păcat deoarece are zece biserici închinate Mariei şi doar una dedicată lui Hristos" (Richard Challoner, The Catholic Christian Instructed, Preface, p. 21. 22).

Iar Dr. Hopkins, în lucrarea sa "Tratat asupra Mileniului", declară: "Nu există nici cel mai mic motiv să apreciem că spiritul şi practicile anticriste şi-ar trage în totul originea de la aceea care se numeşte Biserica Romei. Bisericile protestante au în ele mult din spiritul lui Anticrist şi sunt departe de a fi reformate în totul de" stricăciune şi nelegiuire" (Samuel Hopkins, Works, vol. 2, p. 328).

Cu privire la despărţirea Bisericii Prezbiteriene de Roma, Dr. Guthrie scria: "Acum trei sute de ani, biserica noastră a ieşit pe porţile Romei cu o Biblie deschisă pe steagul ei şi cu următorul motto pe banderolă: "Cercetaţi Scripturile". Apoi pune întrebarea plină de semnificaţie: "Dar au ieşit ei curaţi din Babilon? (Thomas Guthrie, The Gospel in Ezechiel, p. 237).

"Biserica Anglicană", spunea Spurgeon, "pare că este roasă complet de sacramentarism; dar nonconformismul pare să fie aproape tot atât de rău primit de necredinţa filozofică. Aceia despre care am gândit lucruri mai bune se depărtează unul câte unul de la temelia credinţei. Din ce în ce mai mult, cred că însăşi inima Angliei este îmbibată de o necredinţă vrednică de condamnat şi care îndrăzneşte să urce amvonul şi să se numească creştină.

Care a fost originea apostaziei celei mari? Cum s-a depărtat prima biserică de simplitatea Evangheliei? Asemănându-se practicilor păgânismului pentru a uşura primirea creştinismului de către păgâni. Apostolul Pavel declara că chiar în zilele sale "taina fărădelegii începe deja să lucreze" (2 Tes. 2,7). În timpul vieţii apostolilor, biserica a rămas relativ curată. Dar spre ultima parte a sec. II, majoritatea bisericilor îmbrăcau o formă nouă; simplitatea de la început a dispărut şi pe nesimţite, când ucenicii cei bătrâni au coborât în mormânt, copiii lor împreună cu noii convertiţi" au ajuns la conducerea bisericii şi au dat o nouă formă cauzei" (Robert Robinson, Ecclesiastical Researches, cp. 6, par. 17, pag. 51). Pentru a câştiga noi convertiţi, standardele înalte ale credinţei creştine au fost coborâte şi, ca urmare, "un potop de păgânism s-a revărsat în biserică, aducând cu el obiceiurile, practicile şi idolii lui" (Gavazzi, Lectures, p. 278). Atunci când religia creştină a câştigat favoarea şi sprijinul conducătorilor pământeşti, ea a fost primită doar cu numele de către mulţime: dar cu toate că la înfăţişare convertiţii păreau creştini, mulţi "au rămas de fapt păgâni, închinându-se în ascuns tot idolilor lor" (id. p. 278).

Oare nu s-a repetat acelaşi proces în aproape toate bisericile care se numesc protestante? Când acei întemeietori care aveau adevăratul spirit al Reformaţiunii au încetat din viaţă, urmaşii lor s-au ridicat şi au dat "un nou chip cauzei". În timp ce ţineau orbeşte la crezul părinţilor lor şi refuzau să primească orice alt adevăr în afară de acela pe care l-au cunoscut mai înainte, urmaşii reformatorilor s-au îndepărtat mult de exemplul lor de umilinţă, lepădare de sine şi de renunţare la lume. În felul acesta "simplitatea de la început a dispărut". Un potop lumesc a inundat biserica, aducând "cu el obiceiurile, practicile şi idolii ei".

Vai, cât de înfricoşător de departe se întinde prietenia cu lumea, această "vrăjmăşie cu Dumnezeu", care este cultivată astăzi de cei care se numesc urmaşii lui Hristos! Cât de mult s-au depărtat bisericile din întreaga creştinătate de standardul biblic al umilinţei, al lepădării de sine, al simplităţii şi al evlaviei! Vorbind de modul corect de a folosi banii, John Wesley spunea: "Nu risipi nici o parte din acest dar atât de preţios numai pentru satisfacerea poftei ochilor, adunând haine scumpe şi de prisos sau podoabe inutile; nu risipiţi nici o para pentru împodobirea minuţioasă a caselor voastre, în mobilă scumpă sau de prisos, în picturi şi bijuterii costisitoare" Lepădaţi tot ce încurajează mândria vieţii pentru a câştiga admiraţia sau lauda oamenilor" Atâta timp cât îţi faci bine ţie însuţi, oamenii te vor vorbi de bine. Atâta timp cât eşti îmbrăcat în purpură şi veşminte fine şi cheltuieşti risipitor în fiecare zi, nu te îndoi că mulţi vor aplauda eleganţa gustului tău, generozitatea şi ospitalitatea ta. Dar să nu cumperi laudele lor atât de scump. Mulţumeşte-te mai degrabă cu onoarea care vine de la Dumnezeu (Wesley, Works, Sermon 50, "The Use of Money"). Dar în multe biserici din vremea noastră o astfel de învăţătură este dispreţuită.

A deveni membru al bisericii este un fapt apreciat în lume. Conducători, politicieni, jurişti, medici şi negustori intră în biserică pentru a-şi asigura respectul şi încrederea societăţii, cât şi pentru promovarea propriilor lor interese lumeşti. În felul acesta, ei caută să acopere toate afacerile lor necinstite, cu o mărturie a creştinismului. Diferitele grupări religioase, reînviorate prin bogăţia şi influenţa acestor oameni lumeşti, dar botezaţi, urcă o treaptă mai sus spre popularitate şi dominaţie. Biserici splendide, înfrumuseţate cu extravaganţă, sunt ridicate pe străzile cele mai aglomerate. Închinătorii se îmbracă în veşminte scumpe şi la modă. Se plăteşte un salariu mare unui pastor talentat pentru a atrage şi a păstra pe oameni. Predicile lui nu trebuie să atingă păcatele care se practică, ci să fie dulci şi plăcute chiar pentru urechile sensibile. În felul acesta, păcătoşii notorii sunt înscrişi în registrele bisericii, iar păcatele grave sunt ascunse sub o falsă evlavie.

Comentând atitudinea actuală a celor care-şi zic creştini, un renumit ziar spune: "Pe neobservate, biserica s-a supus spiritului veacului şi şi-a adaptat formele de închinare la dorinţele moderne". "Biserica foloseşte acum ca mijloace ale ei toate lucrurile care ajută ca religia să fie atractivă". Iar în revista din New York, Independent, se vorbeşte despre metodism în felul acesta: "Linia de despărţire dintre cei evlavioşi şi cei neevlavioşi dispare pe neobservate, iar bărbaţi zeloşi de ambele părţi se străduiesc să şteargă orice deosebire dintre felul lor de lucru şi de distracţie". "Popularitatea religiei tinde într-o mare măsură să mărească numărul acelora care vor asigura câştigurile fără să împlinească cu cinste datoriile ei".

Howard Crosby spune: "Este un motiv de îngrijorare adâncă faptul că vedem biserica lui Hristos împlinind într-o măsură atât de mică planurile Domnului ei. Aşa cum iudeii din vechime au îngăduit ca o legătură strânsă cu popoarele idolatre să le îndepărteze inimile de Dumnezeu" tot astfel biserica lui Hristos de astăzi, prin legăturile ei nesfinte cu lumea necredincioasă, părăseşte metodele divine ale adevăratei vieţi şi îşi îngăduie obiceiurile distrugătoare, prea adesea vizibile, ale unei societăţi necreştine, folosind argumente şi ajungând la concluzii care sunt străine de descoperirea lui Dumnezeu şi îndreptate împotriva oricărei creşteri în har" (The Healthy Christian: An Appeal to the Church, p. 141, 142).

În această avalanşă de iubire pentru lume şi căutare de plăceri, lepădarea de sine şi jertfire de sine pentru cauza lui Hristos este pierdută aproape cu totul. "Unii dintre bărbaţii şi femeile cu o viaţă activă în bisericile noastre au fost educaţi, pe când erau copii, să facă sacrificii pentru a putea da sau face ceva pentru Hristos". "Dar dacă astăzi este nevoie de fonduri" nimeni nu trebuie chemat să dea. O, Nu! Organizaţi o tombolă, o masă, un concurs de glume, o cină antică sau ceva de mâncare în orice lucru care amuză pe oameni".

Guvernatorul Washburn din Wisconsin, în mesajul său de Anul Nou (9 ianuarie 1873) declara: "S-ar cere o lege care să desfiinţeze şcolile în care se practică jocurile de noroc. Dar acestea există pretutindeni. Chiar şi biserica (fără ştiinţă, bineînţeles) se pomeneşte făcând uneori lucrarea celui rău. Concerte cu dar, serbări şi tombole, uneori în ajutorul unui proiect religios sau caritabil, adesea pentru scopuri mai puţin demne, loterii, premii, etc., toate sunt plănuite pentru a câştiga bani fără osteneală. Nimic nu este atât de demoralizator sau otrăvitor, îndeosebi pentru tineret, cum este câştigarea de bani sau de proprietăţi fără muncă. Oamenii onorabili se angajează în aceste jocuri şi îşi liniştesc conştiinţa cu gândul că tineretul ţării cade atât de des în obiceiuri pe care excitarea jocurilor de noroc le provoacă aproape sigur".

Spiritul asemănării cu lumea inundă bisericile din toată creştinătatea. Robert Atkins, într-o predică ţinută la Londra, prezintă un tablou al decăderii spirituale care predomina în Anglia: "Adevăraţii credincioşi se împuţinează pe pământ şi nimeni nu pune la inimă lucrul acesta. Adepţii religiei din vremea noastră, din orice biserică, sunt iubitori de lume, se aseamănă lumii, iubitori ai belşugului şi tânjesc după consideraţie. Sunt chemaţi să sufere cu Hristos, dar se supără chiar şi la mustrare" Apostazie, apostazie, apostazie este scris pe frontispiciul fiecărei biserici; şi dacă ar şti lucrul acesta, şi dacă l-ar simţi, ar mai fi o nădejde; dar vai! ei strigă: "suntem bogaţi, ne-am înmulţit bunurile şi nu ducem lipsă de nimic" (Second Advent Library, tract nr. 39)

Păcatul cel mare pus în seama Babilonului este că "a făcut ca toate popoarele să bea din vinul mâniei desfrânării ei". Acest pahar pe care îl întinde lumii reprezintă învăţăturile rătăcite pe care le-a primit ca urmare a legăturii ei nelegiuite cu cei mari ai pământului. Prietenia cu lumea i-a stricat credinţa, astfel că acum exercită o influenţă distrugătoare asupra lumii, susţinând învăţături care sunt împotriva declaraţiilor lămurite ale Sfintelor Scripturi.

Roma a ascuns Biblia de popor şi a cerut tuturor oamenilor să primească în schimb învăţăturile ei. Se ştie că lucrarea Reformaţiunii a fost de a restabili înaintea oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu; dar nu este oare prea adevărat că în bisericile din timpul nostru oamenii sunt învăţaţi să-şi întemeieze credinţa mai degrabă pe crezul şi pe învăţăturile bisericii lor decât pe Scripturi? Charles Beecher spunea, vorbind despre bisericile protestante: "Ele se simt jignite de orice cuvânt aspru împotriva venerării crescânde a sfinţilor şi martirilor pe care ei o încurajau" Denominaţiunile evanghelice protestante şi-au strâns atât de mult mâinile şi s-au apropiat atât una de alta, încât un om nu poate deveni cu nici un chip predicator în vreuna din ele, fără să accepte o altă carte pe lângă Biblie. Nu este nimic închipuit în declaraţia că puterea crezului începe să interzică Biblia, tot aşa cum a făcut Roma, dar pe o cale mai subtilă" (Sermon on "The Bible a Sufficient Creed", delivered at Fort Wayne, Indiana, febr. 22, 1846).

Când învăţătorii credincioşi prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, se ridică bărbaţi de cultură, slujitori care pretind că înţeleg Scripturile, dar care denunţă învăţătura sănătoasă ca fiind erezie. În felul acesta rătăcesc pe cercetătorii după adevăr. Dacă lumea n-ar fi fost îmbătată în mod deplin cu vinul Babilonului, mulţimile ar fi fost convinse şi convertite de adevărurile lămurite şi pătrunzătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Dar credinţa religioasă se prezintă atât de confuză şi discordantă, încât oamenii nu ştiu ce să considere ca adevăr. Păcatul nepocăinţei lumii stă la uşa bisericii.

A doua solie îngerească din Apocalips 14 a fost predicată mai întâi în vara anului 1844, cu care ocazie a avut o aplicaţie mai directă la bisericile din Statele Unite, unde avertizarea cu privire la judecată fusese vestită mai mult, dar lepădată în general şi unde decăderea în biserici fusese mai rapidă. Dar solia celui de-a doilea înger nu şi-a atins împlinirea totală în anul 1844. Bisericile au ajuns atunci la decădere morală, ca urmare a respingerii luminii soliei advente; dar aceasta nu era totală. Atunci când ele au continuat să lepede adevărurile deosebite pentru vremea aceea, au decăzut din ce în ce mai mult. Totuşi, încă nu se putea spune "a căzut Babilonul" pentru că el a făcut ca toate popoarele să bea din vinul mâniei curviei ei". El încă nu reuşise să facă lucrul acesta cu toate popoarele. Spiritul asemănării cu lumea şi al nepăsării faţă de adevărurile probatoare pentru timpul nostru există şi a câştigat teren în bisericile protestante din toate ţările creştinătăţii; şi aceste biserici sunt cuprinse în denunţarea solemnă şi teribilă a celui de-al doilea înger. Dar lucrarea apostaziei încă nu a atins punctul culminant.

Biblia declară că, înainte de venirea Domnului, Satana va lucra "cu toată puterea, cu semne şi minuni mincinoase şi cu toată amăgirea nelegiuirii"; iar aceia care "n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi" vor fi lăsaţi să primească "o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună" (2 Tes. 2,9-11). Până când această stare nu va fi atinsă, iar unirea bisericii cu lumea nu va fi realizată deplin în toată creştinătatea, căderea Babilonului nu va fi totală. Schimbarea este progresivă, iar împlinirea desăvârşită a profeţiei din Apoc. 14, 8 este încă în viitor.

Cu tot întunericul spiritual şi îndepărtarea de Dumnezeu care există în bisericile care compun Babilonul, majoritatea adevăraţilor urmaşi ai lui Hristos se găsesc încă în ele. Sunt mulţi dintre ei care n-au auzit niciodată adevărurile deosebite pentru acest timp. Nu puţini sunt aceia care sunt nemulţumiţi de starea lor actuală şi doresc după o lumină mai clară. Ei caută în zadar chipul lui Hristos în bisericile din care fac parte. Când aceste biserici se vor depărta din ce în ce mai mult de adevăr şi se vor uni mai strâns cu lumea, deosebirea dintre cele două clase se va mări şi se va încheia în cele din urmă cu despărţirea. Va veni vremea când aceia care iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice nu vor mai putea rămâne în legătură cu unii care sunt "iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu; având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea".

Apocalips 18 arată spre vremea când, ca urmare a lepădării întreitei avertizări din Apocalips 14,6-12, biserica va ajunge în starea prevăzută de îngerul al doilea, dar poporul lui Dumnezeu care este încă în Babilon va fi chemat să se despartă de legătura cu el. Această solie este ultima care va mai fi dată lumii. Şi ea îşi va îndeplini lucrarea. Când aceia care "n-au crezut adevărul, ci au avut plăcere în nelegiuire" (2 Tes. 2,12), vor fi lăsaţi să primească o lucrare de rătăcire şi să creadă o minciună, atunci lumina adevărului va străluci asupra acelora ale căror inimi sunt deschise să-l primească şi toţi copiii lui Dumnezeu care există în Babilon vor răspunde chemării: "Ieşiţi din el, poporul Meu" (Apoc. 18,4).