Cap. 24 În Sfânta Sfintelor

 

Subiectul sanctuarului a fost cheia care a descuiat taina înţelegerii dezamăgirii din anul 1844. El a deschis vederii un sistem complet al adevărului, legat şi armonios, arătând că mâna lui Dumnezeu dirijase marea mişcare adventă, şi a descoperit totodată şi datoria prezentă, poziţia şi lucrarea poporului Său. După cum ucenicii lui Isus, după noaptea teribilă de groază şi dezamăgire, au fost "bucuroşi când au văzut pe Domnul", tot aşa s-au bucurat şi aceia care aşteptaseră cu credinţă a doua Lui venire. Ei aşteptaseră ca El să Se arate în slavă pentru a da răsplata servilor Săi. Atunci când nădejdile lor au fost dezamăgite, au pierdut pe Isus din vedere şi împreună cu Maria la mormânt au strigat: "Mi-au luat pe Domnul şi nu ştiu unde L-au pus". Acum L-au văzut din nou în Sfânta Sfintelor pe Marele lor Preot milos, gata să Se arate ca împăratul şi liberatorul lor. Lumina din Sanctuar a iluminat trecutul, prezentul şi viitorul. Ei ştiau acum că Dumnezeu îi condusese prin providenţa Sa care nu greşeşte. Cu toate că, asemenea primilor ucenici, ei nu înţeleseseră solia pe care o duceau, ea fusese totuşi corectă în toate aspectele. Predicând-o, împliniseră planul lui Dumnezeu, iar lucrarea lor nu fusese zadarnică în Domnul. Născuţi "din nou la o nădejde vie", ei se bucurau "cu o bucurie negrăită şi strălucită".

Atât profeţia din Daniel 8,14: "Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi şi sfântul locaş va fi curăţit", cât şi prima solie îngerească: "Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă: căci a venit ceasul judecăţii Lui" arătau către lucrarea lui Hristos din Locul prea sfânt, către judecata de cercetare şi nu către venirea lui Hristos pentru răscumpărarea poporului Său şi pentru distrugerea celor nelegiuiţi. Greşeala nu era în calculul perioadelor profetice, ci în evenimentul ce trebuia să aibă loc la încheierea celor 2300 de zile. Din cauza acestei greşeli credincioşii suferi-seră dezamăgirea, însă toate acestea fuseseră prezise de profeţie şi toate acelea care au avut o garanţie a Scripturii se împliniseră. Chiar atunci când ei deplângeau spulberarea nădejdilor lor, evenimentul care fusese prevăzut în solie şi care trebuia să se împlinească, înainte ca Domnul să vină pentru a da răsplătire solilor Săi, avusese loc.

Hristos venise, dar nu pe pământ cum aşteptaseră ei, ci aşa cum fusese anticipat în simbol, în Locul prea sfânt al Templului lui Dumnezeu din ceruri. El este prezentat de către profetul Daniel ca venind la data aceasta la Cel îmbătrânit de zile: "M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit Unul ca un fiu al omului - nu pe pământ - a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui" (Dan. 7,13).

Această venire este prezisă şi de către profetul Maleahi: "Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi; Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine - zice Domnul oştirilor" (Maleahi 3,1). Venirea Domnului în Templul Său a fost deodată, neaşteptată pentru poporul Său. Ei nu-L căutau acolo. Îl aşteptau să vină pe pământ, "într-o flacără de foc ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelie" (2 Tes. 1,8).

Dar oamenii nu erau gata încă să se întâlnească cu Domnul lor. Mai era de adus la îndeplinire încă o lucrare de pregătire în favoarea lor. Urma să fie dată lumină, care să îndrepte minţile lor către Templul lui Dumnezeu din ceruri, şi în timp ce ei urmau prin credinţă pe Marele lor Preot în slujirea Sa de acolo, aveau să le fie descoperite noi îndatoriri. O altă solie de avertizare şi de îndrumare urma să fie dată bisericii.

Profetul zice: "Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El! Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi va aduce Domnului daruri neprihănite" (Mal. 3,2.3). Aceia care vor trăi pe pământ atunci când va înceta mijlocirea lui Hristos în Sanctuarul de sus va trebui să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor stăruitoare trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău. În timp ce judecata de cercetare se continuă în cer, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din Sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să se producă o lucrare deosebită de curăţire, de îndepărtare a păcatelor. Această lucrare este mai clar prezentată în soliile din Apocalips 14.

Când această lucrare se va fi împlinit, urmaşii lui Hristos vor fi gata pentru venirea Sa. "Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară" (Maleahi 3,4). Atunci, biserica pe care Domnul la venirea Sa o va lua la Sine va fi "o biserică slăvită, fără pată sau zbârcitură, sau altceva de felul acesta" (Efes. 5,27). Atunci ea va arăta "ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele şi cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor" (Cânt. Cânt. 6,10).

Pe lângă venirea Domnului în Templul Său, profetul Maleahi mai prezice a doua Sa venire, şi anume venirea Sa pentru aducerea la îndeplinire a judecăţii, în cuvintele: "Mă voi apropia de voi pentru judecată, şi Mă voi grăbi să mărturisesc împotriva descântătorilor şi preacurvarilor, împotriva celor ce jură strâmb, împotriva celor ce opresc plata simbriaşului, care asupresc pe văduvă şi pe orfan, nedreptăţesc pe străin, şi nu se tem de Mine, zice Domnul oştirilor" (Maleahi 3,5). Iuda se referă la aceeaşi scenă când zice: "Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite"(Iuda vers.14,15). Această venire, cât şi venirea Domnului în Templul Său sunt evenimente separate şi distincte.

Intrarea lui Hristos ca Mare Preot în Locul prea sfânt pentru curăţirea Sanctuarului, aşa cum a fost scoasă în evidenţă în Dan. 8,14; venirea Fiului omului înaintea celui Îmbătrânit de zile, aşa cum este prezentat în Dan. 7,13, şi venirea Domnului în Templul Său, prezisă de Maleahi, sunt descrieri ale aceluiaşi eveniment; şi lucrul acesta mai este reprezentat şi prin venirea mirelui la ospăţul de nuntă descris de Hristos în parabola celor zece fecioare din Matei 25.

În vara şi toamna anului 1844, a fost proclamată solia: "Iată Mirele vine". Cele două categorii reprezentate prin fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte se găseau atunci în biserică - o grupă care aştepta cu bucurie venirea Domnului şi care se pregătea cu grijă pentru a se întâlni cu El; şi o altă grupă care, influenţată de teamă şi acţionând din impuls, se mulţumise cu teoria adevărului, dar căreia îi lipsea harul lui Dumnezeu. În parabolă, când a venit mirele, "cele care au fost gata au intrat cu el la nuntă". Venirea mirelui, arătată aici, are loc înainte de nuntă. Nunta reprezintă primirea de către Hristos a Împărăţiei Sale. Sfânta cetate, Noul Ierusalim, care este capitala şi reprezentanta Împărăţiei, este numită "mireasa, soţia Mielului". Îngerul a spus lui Ioan: "Vino aici, şi-ţi voi arăta mireasa, soţia Mielului". "El m-a dus în Duhul, zice profetul, şi mi-a arătat cetatea cea mare, Ierusalimul cel Sfânt, coborând din cer de la Dumnezeu"(Apoc. 21,9.10). Atunci este lămurit că mireasa reprezintă Cetatea cea sfântă, iar fecioarele care merg în întâmpinarea Mirelui sunt simbolul bisericii. În Apocalips, despre poporul lui Dumnezeu se spune că este oaspete la masa de nuntă (Apoc. 19,9). Dacă sunt oaspeţi, nu pot fi reprezentaţi şi prin mireasă. Hristos, aşa cum declarase profetul Daniel, va primi de la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri "stăpânirea, slava şi împărăţia"; El va primi Noul Ierusalim, capitala Împărăţiei Sale, "pregătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei" (Dan. 7,14; Apoc. 21,2). După ce a primit Împărăţia, va veni în slava Sa, ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, pentru mântuirea poporului Său, care trebuie să "stea cu Avraam, Isaac şi Iacov", la masă în Împărăţia Sa (Matei 8,11; Luca 22,30), pentru a participa la masa nunţii Mielului.

Vestirea "Iată Mirele vine", din vara anului 1844, a făcut ca multe mii să aştepte venirea imediată a Domnului. La timpul cuvenit mirele a venit, dar nu pe pământ cum aşteptau oamenii, ci la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri la nuntă, să-Şi primească Împărăţia. "Cele care erau gata, au intrat cu El la nuntă şi s-a încuiat uşa". Ei nu puteau fi prezenţi în persoană la nuntă deoarece ea are loc în ceruri, în timp ce ei sunt pe pământ. Urmaşii lui Hristos trebuie "să aştepte pe Domnul când Se va întoarce de la nuntă" (Luca 12,36). Însă trebuie să înţeleagă lucrarea Lui şi să-L urmeze prin credinţă atunci când intră înaintea lui Dumnezeu. În sensul acesta se spune că ei merg la nuntă.

În parabolă, au intrat la nuntă aceia care aveau ulei în candele. Aceia care, o dată cu cunoaşterea adevărului din Scripturi, au avut şi Duhul şi harul lui Dumnezeu şi care, în noaptea celei mai amare încercări, au aşteptat cu răbdare, cercetând Biblia după o lumină mai clară, au înţeles adevărul cu privire la Sanctuarul din ceruri, cât şi noua slujire a Mântuitorului, iar prin credinţă L-au urmat în lucrarea Sa din Sanctuarul de sus. Toţi aceia care prin mărturia Scipturilor primesc aceleaşi adevăruri, Îl urmează pe Hristos prin credinţă când intră înaintea lui Dumnezeu pentru a aduce la îndeplinire ultima lucrare de mijlocire - la a cărei încheiere să-Şi primească Împărăţia - toţi aceştia sunt reprezentaţi ca unii care intră la nuntă.

În parabola din Matei 22, este prezentat acelaşi tablou al nunţii, iar judecata de cercetare este reprezentată clar ca având loc înainte de nuntă. Înainte de nuntă, Împăratul intră să-şi vadă oaspeţii, să vadă dacă toţi sunt îmbrăcaţi în haine de nuntă, haina fără pată a caracterului, spălată şi albită în sângele Mielului (Matei 22,11; Apoc.7,14). Acela care este găsit cu lipsă este aruncat afară, dar toţi aceia care la cercetare sunt găsiţi având haină de nuntă sunt primiţi de Dumnezeu şi socotiţi vrednici să moştenească Împărăţia şi să stea pe tronul Său. Această lucrare de examinare a caracterului, de a hotărî cine sunt aceia care sunt pregătiţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu, este judecata de cercetare cu care se încheie lucrarea din Sanctuarul de sus.

Când lucrarea de cercetare se va încheia, când cazurile acelora care în toate veacurile au mărturisit a fi urmaşii lui Hristos au fost examinate şi hotărâte, atunci şi nu mai înainte se va încheia harul, iar uşa milei se va închide. Astfel, printr-o singură declaraţie scurtă: "Cele care erau gata au intrat cu El la nuntă; şi s-a încuiat uşa", suntem aduşi la slujirea finală a Mântuitorului, la data când lucrarea cea mare pentru mântuirea omului va fi terminată.

În serviciul sanctuarului pământesc care, aşa cum am văzut, era o preînchipuire a serviciului din cel ceresc, când marele preot în ziua de ispăşire intra în Sfânta Sfintelor, slujirea din prima despărţitură înceta. Dumnezeu poruncise: "Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în sfântul locaş, până va ieşi din el" (Lev. 16,17). Astfel că, atunci când Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de încheiere a ispăşirii, El a încetat slujirea în prima despărţitură. Dar când s-a încheiat slujirea din prima despărţitură, a început lucrarea din a doua despărţitură. Când în serviciul simbolic marele preot părăsea Sfânta în Ziua Ispăşirii, intra înaintea lui Dumnezeu pentru a prezenta acolo sângele jertfei pentru păcat în favoarea întregului Israel, care se pocăia cu adevărat de păcatele lor. Tot astfel şi Hristos a terminat prima parte a lucrării Sale ca Mijlocitor al nostru, pentru a începe a doua parte a lucrării, mijlocind mai departe cu sângele Său înaintea Tatălui în favoarea păcătoşilor.

Acest subiect n-a fost înţeles de adventişti în anul 1844. După trecerea timpului, când Mântuitorul a fost aşteptat, ei tot mai credeau că venirea Sa era aproape. Ei susţineau că ajunseseră la o criză serioasă şi că lucrarea lui Hristos ca Mijlocitor al omului înaintea lui Dumnezeu încetase. Socoteau că Biblia învaţă că timpul de har al omului avea să se încheie cu puţin înainte de venirea reală a Domnului pe norii cerului. Acest lucru părea clar din acele texte biblice care arată spre un timp când oamenii vor căuta, vor bate şi vor striga la uşa milei, dar ea nu se va mai deschide. Şi mai aveau o problemă cu privire la data la care ei aşteptaseră venirea lui Hristos, dacă aceasta n-ar marca mai degrabă începutul acestei perioade care urma să preceadă imediat revenirea Sa. Dând avertizarea că judecata este aproape, ei simţeau că lucrarea pentru lume fusese îndeplinită şi se liberaseră de povara de pe suflet pentru mântuirea păcătoşilor, în timp ce batjocurile răutăcioase şi hulitoare ale celor nelegiuiţi li se părea a fi o altă dovadă că Duhul lui Dumnezeu fusese retras de la aceia care lepădaseră mila Sa. Toate acestea i-au întărit în credinţa că harul fusese închis sau, aşa cum se exprimau ei atunci, "uşa milei se închisese".

Dar o dată cu cercetarea problemei sanctuarului a venit o lumină mai clară. Au văzut că fuseseră corecţi în credinţa că sfârşitul celor 2300 de zile în anul 1844 marca o criză importantă. Dar, în timp ce era adevărat că uşa nădejdii şi a harului - prin care oamenii timp de 18 secole au avut intrare la Dumnezeu - se închisese, a fost deschisă o altă uşă, iar iertarea păcatelor a fost oferită oamenilor prin mijlocirea lui Hristos în Locul prea sfânt. O parte a slujirii Sale se încheiase numai pentru a face loc alteia. Mai era încă "o uşă deschisă" către Sanctuarul ceresc, unde Hristos slujea în favoarea păcătosului.

Acum au înţeles aplicarea acelor cuvinte ale Mântuitorului din Apocalips, adresate bisericii chiar pentru vremea aceea: "Iată ce zice Cel Sfânt, cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide: 'Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide'." (Apoc. 3,7.8).

Aceia care prin credinţă urmează pe Isus în marea lucrare de ispăşire sunt cei care primesc binefacerile mijlocirii Sale în favoarea lor, în timp ce aceia care leapădă lumina care scoate în evidenţă această lucrare de slujire nu sunt ajutaţi prin ea. Iudeii care au lepădat lumina dată la prima venire a lui Hristos şi au refuzat să creadă în El ca Mântuitor al lumii n-au putut primi iertarea prin El. Când Isus, la înălţarea Sa, a intrat cu propriul Său sânge în Sanctuarul ceresc, pentru a revărsa asupra ucenicilor Săi binecuvântările mijlocirii Sale, iudeii au fost lăsaţi în întuneric total pentru a continua jertfele şi darurile lor inutile. Slujba simbolurilor şi umbrelor încetase. Uşa prin care oamenii găsiseră până atunci intrare la Dumnezeu nu mai era deschisă. Iudeii refuzaseră să-L caute pe singura cale prin care putea fi găsit după aceea, prin slujba Sanctuarului din ceruri. De aceea, ei nu mai aveau nici o legătură cu Dumnezeu. Pentru ei uşa era închisă. Nu aveau nici o cunoştinţă despre Hristos ca fiind jertfa cea adevărată şi unicul Mijlocitor înaintea lui Dumnezeu; de aceea ei n-au putut primi binefacerile mijlocirii Sale.

Starea iudeilor necredincioşi ilustrează starea de neglijenţă şi necredinţă a acelora care se pretind a fi creştini şi care sunt neştiutori voiţi cu privire la lucrarea milosului nostru Mare Preot. În serviciul simbolic, când marele preot intra în locul prea sfânt, întregului Israel i se cerea să se adune în jurul sanctuarului şi în modul cel mai solemn să-şi umilească sufletele înaintea lui Dumnezeu, ca să primească iertarea păcatelor lor pentru a nu fi daţi afară din adunare. Deci, cu mult mai important este ca în această zi reală a Ispăşirii să înţelegem lucrarea Marelui nostru Preot şi să ştim ce ni se cere să facem.

Oamenii nu pot lepăda avertizările pe care Dumnezeu le trimite în mila Sa şi să rămână nepedepsiţi. O solie a fost trimisă din cer lumii din zilele lui Noe şi salvarea lor a depins de felul în care ei au tratat solia. Pentru că au lepădat avertizarea, Duhul lui Dumnezeu a fost retras de la cei păcătoşi care au pierit în apele potopului. În timpul lui Avraam, mila a încetat să mai stăruiască pe lângă locuitorii vinovaţi ai Sodomei şi toţi, în afară de Lot împreună cu soţia şi cele două fiice, au fost mistuiţi de focul trimis din cer. Tot aşa a fost şi în zilele lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu a declarat iudeilor necredincioşi din generaţia aceea: "Vi se lasă casa pustie" (Matei 23,38). Privind spre zilele de pe urmă, aceeaşi Putere infinită declară cu privire la aceia care "n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi": "Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună; pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcerea în nelegiuire, să fie osândiţi" (2 Tes. 2,10-12). Când ei leapădă învăţăturile Cuvântului Său, Dumnezeu Îşi retrage Duhul de la ei şi-i lasă pradă amăgirilor pe care le iubesc.

Dar Hristos încă mijloceşte în favoarea omului, iar lumina va fi dată celor ce o caută. Cu toate că lucrul acesta n-a fost înţeles la început de către adventişti, a fost explicat după aceea, pe măsură ce Scripturile care definesc adevărata lor poziţie au început să se deschidă înaintea lor.

După trecerea timpului din toamna anului 1844, a urmat o perioadă de mare încercare pentru aceia care păstrau încă credinţa adventă. Singura lor mângâiere, pe măsură ce primeau asigurarea că poziţia lor era corectă, era lumina care le îndrepta mintea către Sanctuarul de sus. Unii au renunţat la credinţa lor în socotirea anterioară a perioadelor profetice şi au atribuit agenţilor omeneşti sau Satanei puternica influenţă a Duhului Sfânt care însoţise mişcarea adventă. O altă categorie susţinea cu tărie că Domnul îi condusese în experienţa lor de până atunci; şi pentru că au aşteptat, au vegheat şi s-au rugat să cunoască voia lui Dumnezeu, au văzut că marele lor Mare Preot intrase într-o altă lucrare de slujire şi, urmându-L prin credinţă, au fost conduşi să înţeleagă şi lucrarea de încheiere a bisericii. Ei aveau o înţelegere mai clară a primei şi a celei de a doua solii îngereşti şi erau pregătiţi să primească şi să dea lumii solemna avertizare a îngerului al treilea din Apocalips 14.