Cap. 26 O lucrare de reformă

 

Lucrarea de reformă a Sabatului, care urma să fie adusă la îndeplinire în zilele de pe urmă este prezisă în prorocia lui Isaia: "Aşa vorbeşte Domnul: 'Păziţi ce este drept, şi faceţi ce este bine; căci mântuirea Mea este aproape să vină, şi neprihănirea Mea este aproape să se arate. Ferice de omul care face lucrul acesta, şi de fiul omului care rămâne statornic în el, păzind Sabatul, ca să nu-l pângărească, şi stăpânindu-şi mâna ca să nu facă nici un rău! Şi pe străinii, care se vor lipi de Domnul ca să-I slujească, şi să iubească Numele Domnului, pentru ca să fie slujitorii Lui, şi pe toţi cei ce vor păzi Sabatul, ca să nu-l pângărească, şi vor stărui în legământul Meu, îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt, şi-i voi umplea de veselie în Casa Mea de rugăciune'" (Isaia 56,1.2.6.7).

Aceste cuvinte îşi au aplicarea în era creştină, aşa cum este arătat în context: "Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel: 'Voi mai strânge şi alte popoare la cei strânşi acum din el'" (vers.8). Aici este prezisă adunarea Neamurilor de către Evanghelie şi o binecuvântare este pronunţată asupra acelora care cinstesc Sabatul. În felul acesta, obligativitatea păzirii poruncii a patra se extinde dincolo de răstignirea, învierea şi înălţarea lui Hristos, până în timpul în care slujitorii Săi urmau să predice tuturor popoarelor vestea cea bună.

Domnul porunceşte prin acelaşi profet: "Înveleşte această mărturie, pecetluieşte această descoperire, între ucenicii Mei" (Is. 8,16). Sigiliul Legii lui Dumnezeu se găseşte în porunca a patra. Dintre toate Cele Zece Porunci, numai aceasta scoate în evidenţă numele şi titlul Legiuitorului. Ea Îl declară a fi Creatorul cerului şi al pământului şi în felul acesta arată cerinţele Sale cu privire la respect şi închinare mai presus de toţi ceilalţi. În afară de această poruncă, nu mai este nici una în Decalog care să arate prin a cui autoritate a fost dată Legea. Când Sabatul a fost schimbat de puterea papală, sigiliul a fost scos din Lege. Ucenicii lui Isus sunt chemaţi să-l reabiliteze prin ridicarea Sabatului poruncii a patra la poziţia lui legitimă, ca memorial al Creatorului şi ca semn al autorităţii Sale.

"La Lege şi la mărturie". Când doctrine şi teorii contradictorii abundă, Legea lui Dumnezeu este măsura fără greş prin care sunt puse la probă toate părerile, doctrinele şi teoriile. Profetul zice: "Dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta" (vers.20).

Şi din nou este dată porunca: "Strigă în gura mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă, şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei!" Nu lumea păcătoasă, ci aceia pe care Domnul îi arată ca fiind "Poporul Meu" trebuie să fie mustraţi pentru nelegiuirile lor. El declară mai departe: "În toate zilele Mă întreabă, şi vor să afle căile Mele, ca un neam, care ar fi înfăptuit neprihănirea, şi n-ar fi părăsit Legea Dumnezeului său" (Is. 58,1.2). Aici este scoasă în evidenţă o clasă de oameni care se socotesc drepţi şi în aparenţă dau pe faţă un mare interes pentru slujirea lui Dumnezeu; dar mustrarea solemnă şi categorică a Cercetătorului inimilor îi dovedeşte ca pe unii care calcă în picioare poruncile divine.

Profetul arată în felul acesta către rânduiala care a fost uitată: "Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit 'Dregător de spărturi'. 'Cel ce drege drumurile, şi face ţara cu putinţă de locuit'. Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nedându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul" (vers. 12-14). Această profeţie se aplică şi timpului nostru. O spărtură a fost făcută în Legea lui Dumnezeu atunci când Sabatul a fost schimbat de către puterea Romei. Dar a venit timpul ca această instituţie divină să fie restabilită. Spărtura trebuie refăcută, iar temelia multor generaţii să fie reclădită.

Sfinţit prin odihna şi binecuvântarea Creatorului, Sabatul a fost ţinut de Adam, în nevinovăţia sa din Edenul sfânt; de Adam cel căzut şi pocăit, atunci când a fost alungat din starea lui fericită. A fost ţinut de toţi patriarhii, de la Abel până la Noe cel neprihănit, la Avraam şi la Iacov. Când poporul ales era în robia Egiptului, mulţi, în mijlocul idolatriei care predomina, au pierdut cunoaşterea Legii lui Dumnezeu; dar când Domnul a liberat pe Israel, El a vestit Legea Sa într-o măreţie înfricoşată adunării poporului ca să-I cunoască voia, să se teamă şi să asculte de El pe vecie.

Din ziua aceea şi până astăzi, cunoaşterea Legii lui Dumnezeu a fost păstrată pe pământ, iar Sabatul poruncii a patra a fost ţinut. Cu toate că "omul fărădelegii" a reuşit să calce în picioare ziua sfântă a lui Dumnezeu, chiar şi în timpul supremaţiei lui în locuri tăinuite au fost ascunse suflete credincioase care i-au dat cinstire. Din timpul Reformaţiunii au existat unii în toate generaţiile care au respectat păzirea lui. Chiar dacă adesea au făcut lucrul acesta în mijlocul persecuţiei, a fost dată o mărturie permanentă cu privire la perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi a obligaţiei sfinte faţă de Sabatul Creaţiunii.

Aceste adevăruri, aşa cum au fost prezentate în Apocalips 14, în legătură cu "Evanghelia veşnică", vor deosebi biserica lui Hristos la vremea venirii Sale. Căci ca rezultat, întreita solie îngerească spune: "Aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". Această solie este ultima care va fi dată înainte de venirea Domnului. Îndată după proclamarea ei, "Fiul omului este văzut de profet venind în slavă pentru a culege secerişul pământului.

Aceia care au primit lumina privitoare la sanctuar şi la imutabilitatea Legii lui Dumnezeu s-au umplut de bucurie şi de uimire când au văzut frumuseţea şi armonia sistemului de adevăruri care s-a deschis înţelegerii lor. Ei doreau ca această lumină, care li se părea atât de preţioasă, să o împărtăşească tuturor creştinilor şi nu puteau decât să creadă că va fi primită cu bucurie. Dar adevărurile care aveau să-i pună în conflict cu lumea n-au fost primite de mulţi dintre aceia care se pretindeau urmaşi ai lui Hristos. Ascultarea de porunca a patra cerea o jertfă de la care marea majoritate s-a dat înapoi.

Când erau prezentate cerinţele Sabatului, mulţi judecau din punct de vedere omenesc. Ei spuneau: "Totdeauna am ţinut duminica, au ţinut-o şi părinţii noştri şi mulţi oameni buni şi evlavioşi au ţinut-o fericiţi până la moarte. Dacă ei au avut dreptate, şi noi avem. Păzirea acestui Sabat nou ne va scoate din armonie cu lumea şi nu vom mai avea nici o influenţă asupra ei. Ce poate nădăjdui să realizeze o grupă mică de păzitori ai zilei a şaptea, în faţa lumii întregi care sărbătoreşte duminica?" Prin argumente asemănătoare au încercat şi iudeii să justifice lepădarea lui Hristos. Părinţii lor fuseseră primiţi de Dumnezeu prin prezentarea jertfelor şi de ce n-ar putea şi copiii lor să găsească mântuirea urmând aceeaşi cale? Tot astfel şi în zilele lui Luther, papistaşii socoteau că adevăraţii creştini au murit în credinţa catolică şi deci acea religie este îndestulătoare pentru mântuire. Raţionamente ca acestea se vor dovedi o adevărată piedică în calea oricărei înaintări în credinţa şi practica religioasă.

Mulţi susţineau că păzirea duminicii fusese o doctrină întemeiată şi un obicei foarte răspândit în biserică timp de multe veacuri. Împotriva acestui argument s-a arătat că Sabatul şi păzirea lui era mult mai vechi şi mult mai răspândit, tot atât de vechi cât lumea, şi purta aprobarea îngerilor şi a lui Dumnezeu. Deja atunci când au fost puse temeliile pământului, când stelele dimineţii au cântat şi toţi fiii lui Dumnezeu au strigat de bucurie, atunci a fost pusă temelia Sabatului (Iov 38,6.7; Gen. 2,1-3). În mod îndreptăţit deci, această instituţie cere respectul nostru; n-a fost rânduită de o autoritate omenească şi nu se sprijineşte pe nici o tradiţie omenească; a fost întemeiată de Cel Vechi de zile şi poruncită de Cuvântul Său cel veşnic.

Atunci când atenţia oamenilor a fost atrasă asupra subiectului reformei Sabatului, slujitorii populari au denaturat Cuvântul lui Dumnezeu, interpretând mărturia lui astfel încât să liniştească minţile întrebătoare. Iar cei care nu cercetau Scripturile pentru ei s-au mulţumit să primească concluziile care erau în armonie cu dorinţele lor. Prin argumente, prin falsificări, prin tradiţiile părinţilor şi prin autoritatea bisericii, mulţi au încercat să se împotrivească adevărului; apărătorii lui au fost conduşi la Biblie pentru a apăra validitatea poruncii a patra. Oamenii umili, înzestraţi numai cu Cuvântul adevărului, au respins atacurile celor învăţaţi care, cu surpriză şi mânie, au constatat că falsificarea lor era fără putere împotriva judecăţii simple şi deschise a oamenilor care erau versaţi în Scripturi mai mult decât în subtilităţile scolastice.

În lipsa mărturiilor Bibliei în favoarea lor, mulţi stăruiau cu o perseverenţă neobosită, uitând cum acelaşi raţionament fusese folosit împotriva lui Hristos şi a apostolilor: "Pentru ce mai marii noştri nu înţeleg problema Sabatului? Doar puţini cred ca voi. Nu se poate ca voi să aveţi dreptate şi toţi bărbaţii învăţaţi din lume să fie greşiţi".

Pentru a respinge aceste argumente, nu era nevoie decât să citeze învăţăturile Scripturii şi istoria procedeelor lui Dumnezeu cu poporul Său din toate veacurile. Dumnezeu lucrează prin aceia care aud şi ascultă de glasul Său, prin aceia care vor vorbi, dacă va fi nevoie, adevăruri nepopulare, prin aceia care nu se tem să mustre păcatele zilei. Motivul pentru care El nu alege prea ades oameni învăţaţi şi din poziţii înalte, ca să iniţieze mişcări de reformă, este că ei se încred în crezurile lor, în teoriile şi în sistemele lor teologice şi simt că nu au nevoie să fie învăţaţi de Dumnezeu. Numai aceia care au o legătură personală cu Izvorul înţelepciunii pot înţelege sau explica Scripturile. Oamenii care au mai puţin din învăţătura şcolilor sunt adesea chemaţi să vestească adevărul, nu pentru că sunt neînvăţaţi, ci pentru că nu sunt prea mulţumiţi de ei înşişi şi pot fi învăţaţi de Dumnezeu. Ei învaţă în şcoala lui Hristos, iar umilinţa şi ascultarea îi fac mari. Încredinţându-le cunoaşterea adevărului Său, Dumnezeu le acordă o cinste, în comparaţie cu care onoarea pământească şi mărirea omenească sunt fără valoare.

Majoritatea adventiştilor au lepădat adevărurile privitoare la Sanctuar şi la Legea lui Dumnezeu şi mulţi au renunţat chiar şi la credinţa lor în mişcarea adventă, adoptând concepţii nesănătoase şi contradictorii cu privire la profeţiile care se aplicau acestei lucrări. Unii au fost duşi în rătăcire din cauza repetatelor fixări de date ale venirii lui Hristos. Lumina care strălucea acum asupra subiectului Sanctuarului ar fi trebuit să le arate că nici o perioadă profetică nu se întinde până la a doua venire, că timpul precis al venirii Sale nu este prezis. Dar, întorcând spatele luminii, au continuat să stabilească dată după dată pentru venirea Domnului şi tot de atâtea ori au fost dezamăgiţi.

Când biserica din Tesalonic a primit vederi rătăcite cu privire la venirea lui Hristos, apostolul Pavel i-a sfătuit să probeze nădejdile şi aşteptările lor cu grijă prin Cuvântul lui Dumnezeu. El le-a îndreptat privirea către profeţiile ce descopereau evenimentele care aveau loc înainte ca Hristos să vină şi le-a arătat că nu aveau nici un temei să-L aştepte în zilele lor. "Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel" (2 Tes. 2,3) sunt cuvintele avertizării lui. Dacă şi-ar fi îngăduit aşteptări care nu erau aprobate de Scripturi, ar fi fost duşi pe un drum greşit de acţiune; dezamăgirea urma să-i expună dispreţului necredincioşilor şi aveau să fie în primejdia căderii în descurajare şi ispitiţi să se îndoiască de adevărurile esenţiale pentru mântuirea lor. Îndemnul apostolului către Tesaloniceni conţine o lecţie importantă pentru aceia care trăiesc în zilele de pe urmă. Mulţi adventişti au socotit că, dacă nu-şi pot fixa credinţa lor pe un timp precis al venirii Domnului, atunci nu vor fi zeloşi şi stăruitori în lucrarea de pregătire. Însă, când nădejdile lor au fost excitate mereu şi mereu numai pentru a fi nimicite, credinţa lor a primit o aşa lovitură, încât au ajuns în imposibilitate de a mai fi impresionaţi de marile adevăruri ale profeţiei.

Predicarea unui timp precis pentru judecată, în vestirea primei solii, a fost poruncită de Dumnezeu. Calcularea perioadelor profetice pe care s-a întemeiat solia aceea şi fixarea încheierii celor 2300 de zile în toamna anului 1844 a fost discreditată. Eforturi repetate de a găsi date noi, pentru începutul şi încheierea perioadelor profetice, împreună cu judecata nesănătoasă pentru a susţine aceste poziţii nu numai că a îndepărtat minţile de la adevărul prezent, dar a aruncat dispreţ asupra tuturor eforturilor de a explica profeţiile. Cu cât se stabileşte mai des un timp pentru a doua venire şi cu cât acesta este mai mult predicat, cu atât mai bine se slujesc planurile Satanei. După ce timpul a trecut, el a provocat batjocura şi dispreţul asupra apărătorilor lui şi în felul acesta a aruncat ocara asupra marii mişcări advente din anii 1843 şi 1844. Aceia care stăruiesc în această rătăcire vor stabili până la urmă o dată prea îndepărtată în viitor pentru venirea lui Hristos. În felul acesta vor fi făcuţi să se bazeze pe o siguranţă falsă şi mulţi nu se vor trezi la realitate decât atunci când va fi prea târziu.

Istoria Israelului din vechime este o ilustrare izbitoare pentru experienţa trecută a poporului advent. Dumnezeu a condus pe poporul Său în mişcarea adventă, aşa cum a condus pe copiii lui Israel din Egipt. În timpul marii dezamăgiri, credinţa lor a fost încercată aşa cum a fost a evreilor la Marea Roşie. Dacă ei şi-ar fi pus încrederea în mâna călăuzitoare care fusese cu ei în experienţa lor trecută, ar fi văzut salvarea lui Dumnezeu. Dacă toţi aceia care au lucrat uniţi în lucrarea din anul 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi vestit-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere împreună cu eforturile lor. Un potop de lumină ar fi fost revărsat asupra lumii. Cu ani mai înainte, locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi, încheierea lucrării ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit pentru mântuirea poporului Său.

N-a fost voia lui Dumnezeu ca Israel să rătăcească patruzeci de ani în pustie; El dorea să-i ducă direct în ţara Canaanului şi să-i împământenească acolo, ca un popor sfânt şi fericit. Dar "n-au putut intra din cauza necredinţei" (Evrei 3,19). Din cauza abaterii şi a apostaziei, au pierit în pustie şi alţii au fost chemaţi să intre în ţara făgăduită. La fel, n-a fost voia lui Dumnezeu ca venirea lui Hristos să fie amânată atâta vreme, iar poporul Său să rămână atâţia ani în această lume a păcatului şi durerii. Dar necredinţa i-a despărţit de Dumnezeu. Pentru că au refuzat să facă lucrarea pe care El le-o dăduse, alţii au fost chemaţi să vestească solia. Din milă faţă de lume, Hristos Îşi amână venirea, pentru ca păcătoşii să aibă ocazia să audă avertizarea şi să găsească în El un scut înainte de a se revărsa mânia lui Dumnezeu.

Acum, ca şi în primele veacuri, prezentarea unui adevăr care mustră păcatele şi rătăcirile timpului va trezi împotrivire: "Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele" (Ioan 3,20). Când oamenii văd că nu-şi pot menţine poziţia cu ajutorul Scripturilor, mulţi se hotărăsc să o susţină cu orice risc şi cu un spirit de răutate, atacă motivele şi caracterul acelora care stau în apărarea unui adevăr nepopular. Acelaşi procedeu a fost urmat în toate veacurile. Ilie a fost declarat cel care nenoroceşte pe Israel, Ieremia a fost socotit trădător, Pavel, un profanator al templului. Din zilele acelea şi până astăzi, aceia care au vrut să rămână credincioşi adevărului au fost denunţaţi ca răzvrătiţi, eretici sau dezbinători. Mulţimile care sunt prea necredincioase pentru a primi Cuvântul cel sigur al profeţiei vor primi cu o credulitate indiscutabilă o acuzaţie împotriva acelora care îndrăznesc să mustre păcatele zilei. Acest spirit se va dezvolta din ce în ce mai mult. Iar Biblia învaţă lămurit că se apropie o vreme când legile statului vor fi atât de mult în conflict cu Legea lui Dumnezeu, încât oricine va voi să asculte de toate preceptele divine va trebui să facă faţă acuzaţiei şi pedepsei ca un răufăcător.

Văzând toate acestea, care este datoria vestitorului adevărului? Va ajunge oare la concluzia că adevărul n-ar trebui să fie prezentat, din moment ce singurul efect al lui este să trezească pe oameni, să fugă sau să reziste în faţa cerinţelor lui? Nu, el nu are nici un motiv temeinic să reţină mărturia Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că provoacă împotrivire, precum nu au avut nici primii reformatori. Mărturisirea de credinţă făcută de sfinţi şi de martiri a fost scrisă pentru folosul generaţiilor care au urmat. Acele exemple vii de sfinţenie şi de integritate statornică ne-au fost lăsate pentru a inspira curaj acelora care acum sunt chemaţi să stea ca martori pentru Dumnezeu. Ei au primit harul şi adevărul, nu numai pentru ei, ci ca prin ei cunoaşterea de Dumnezeu să lumineze întreg pământul. A dat Dumnezeu lumină slujitorilor Săi în această generaţie? Atunci ei trebuie să o lase să lumineze în lume. În vechime, Dumnezeu a spus unei persoane care vorbea în numele Său: "Dar casa lui Israel nu va voi să te asculte, pentru că nu vrea să M-asculte; ci să le spui cuvintele Mele, fie că vor asculta, fie că nu vor asculta" (Ezech. 3,7; 2,7). Slujitorului lui Dumnezeu din acest timp îi este dată porunca: "Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă, şi arată poporului Meu nelegiuirile lui şi casei lui Iacov păcatele ei".

Pe măsura ocaziilor pe care le au, toţi aceia care au primit lumina adevărului se găsesc sub aceeaşi solemnă şi înfricoşată răspundere cum a fost profetul lui Israel, căruia Cuvântul Domnului i-a spus: "Acum, fiul omului te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculţi Cuvântul care iese din gura Mea, şi să-i înştiinţezi din partea Mea. Când zic celui rău: 'Răule, vei muri negreşit!' şi tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui, şi el nu se va întoarce, va muri în nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul" (Ezech. 33,7-9).

Piedica cea mare în primirea şi vestirea adevărului este faptul că aceasta implică neplăceri şi batjocură. Acesta este singurul argument împotriva adevărului, pe care apărătorii lui nu l-au putut contrazice. Dar lucrul acesta n-a făcut pe adevăraţii urmaşi ai lui Hristos să se clatine. Ei nu aşteaptă ca adevărul să devină popular. Fiind convinşi de datoria lor, ei primesc de bună voie crucea pe care apostolul Pavel o socotea că "încercările noastre uşoare de o clipă, lucrează pentru noi o greutate veşnică de slavă"; împreună cu cel din vechime care "socotea ocara lui Hristos o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului" (2 Cor. 4,17; Evrei 11,26).

Oricare ar fi mărturisirea lor, aceia care slujesc lumii în inima lor lucrează din interes, şi nu din principiu, în lucrările religioase. Trebuie să alegem dreptatea pentru că este drept şi să lăsăm urmările pe seama lui Dumnezeu. Bărbaţilor de principiu, de credinţă şi de curaj, lumea le este în mare măsură îndatorată pentru reformele ei cele mari. Prin astfel de oameni trebuie dusă mai departe lucrarea de reformă pentru timpul acesta.

Aşa zice Domnul: "Ascultaţi-Mă voi care cunoaşteţi neprihănirea, popor, care ai în inimă Legea Mea! Nu te teme de ocara oamenilor, şi nu tremura de ocările lor. Căci îi va mânca molia ca pe o haină, şi-i va roade viermele cum roade lâna; dar neprihănirea Mea va dăinui în veci, şi mântuirea Mea se va întinde din veac în veac" (Is. 51,7.8).