Cap. 27 Redeşteptări moderne

 

Pretutindeni unde Cuvântul lui Dumnezeu a fost predicat cu credincioşie, rezultatele care au urmat au atestat originea lui divină. Duhul lui Dumnezeu a însoţit solia slujitorilor Săi, iar cuvântul a avut putere. Păcătoşii şi-au simţit conştiinţa trezită. "Lumina care luminează pe orice om venind în lume" a iluminat încăperile ascunse ale sufletului lor, iar lucrurile acoperite de întuneric au fost date pe faţă. Convingerea adâncă a pus stăpânire pe minţile şi pe inimile lor. Au fost convinşi cu privire la păcat, la neprihănire şi judecata viitoare. Au avut un simţământ al dreptăţii lui Iehova şi au simţit groază de a se arăta în vinovăţia şi necurăţia lor în faţa Cercetătorului inimilor. În întristarea lor au strigat: "Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?" Când crucea de pe Calvar, cu jertfa ei infinită pentru păcatele oamenilor, a fost descoperită, ei au văzut că nimic altceva în afară de meritele lui Hristos nu putea fi îndestulător pentru ispăşirea nelegiuirilor lor; numai aceasta putea împăca pe om cu Dumnezeu. Cu credinţă şi cu umilinţă au primit pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Prin sângele lui Hristos au primit iertarea păcatelor din trecut.

Aceste suflete au adus roade vrednice de pocăinţă. Ei au crezut şi au fost botezaţi şi apoi s-au ridicat să meargă într-o viaţă nouă făpturi noi în Hristos Isus; nu pentru a se modela după poftele de mai înainte, ci prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu să calce pe urmele Sale, să reflecte caracterul Său şi să se curăţească, după cum El Însuşi este curat. Lucrurile pe care odinioară le urau acum le iubeau, iar lucrurile pe care odată le iubeau acum le urau. Cel mândru şi încrezut în sine a devenit blând şi umil cu inima. Cel arogant şi înfumurat a devenit serios şi modest. Cel profan a devenit respectuos, iar beţivul a devenit sobru şi desfrânatul a devenit curat. Modele deşarte ale lumii au fost părăsite. Creştinii căutau nu "podoaba de afară care stă în împletirea părului şi în purtarea de aur sau în îmbrăcămintea hainelor, ci" omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu" (1 Petru 3,3.4).

Redeşteptările au adus o adâncă cercetare a inimii şi umilinţă. Ele s-au caracterizat prin apeluri solemne către păcătoşi, pline de milă pentru cei răscumpăraţi prin sângele lui Hristos. Bărbaţi şi femei se rugau şi se luptau cu Dumnezeu în rugăciunea pentru mântuirea sufletelor. Roadele acestor reînviorări se vedeau în sufletele care nu se dădeau înapoi de la lepădare de sine şi sacrificiu, ci se bucurau că erau socotite vrednice să sufere ocară şi necaz pentru Hristos. Oamenii vedeau o transformare în viaţa acelora care mărturiseau numele lui Isus. Societatea era câştigată prin influenţa lor. Ei adunau cu Hristos şi semănau în Duhul pentru a culege viaţa veşnică. Despre ei se putea spune: "Întristarea aceasta a dus la pocăinţă" când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea. Căci, uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta" (2Cor.7,9-11).

Acesta este rezultatul lucrării Duhului lui Dumnezeu. Nu există nici o dovadă de adevărată pocăinţă dacă nu se vede o reformă. Dacă dă zălogul înapoi, dacă restituie ceea ce a furat, dacă îşi mărturiseşte păcatele şi iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele, păcătosul poate fi sigur că a găsit pacea cu Dumnezeu. Acestea erau efectele care se vedeau în anii dintâi care au urmat trezirii religioase. Şi, judecaţi după roadele lor, căpătaseră confirmarea că erau binecuvântaţi de Dumnezeu în salvarea oamenilor şi înălţarea omenirii.

Dar multe dintre redeşteptările timpurilor moderne au dat pe faţă un contrast categoric faţă de acele manifestări de har divin care au însoţit, în zilele din vechime, lucrările slujitorilor lui Dumnezeu. Este adevărat că, atunci când se deşteaptă un interes mare, mulţi pretind a fi pocăiţi, iar bisericile se umplu. Cu toate acestea, rezultatele nu sunt o garanţie că credinţa a adus şi o creştere corespunzătoare a unei adevărate vieţi spirituale. Lumina care arde pentru o vreme moare repede, lăsând ca întunericul să devină mai adânc decât înainte.

Redeşteptările populare sunt prea adesea conduse prin apeluri la imaginaţie, prin excitarea emoţiilor, prin îngăduirea iubirii faţă de ceea ce este nou şi senzaţional. Convertiţii câştigaţi în felul acesta au prea puţină dorinţă să asculte de adevărul biblic şi un interes slab faţă de mărturiile profeţilor şi ale apostolilor. Dacă nu are ceva cu caracter senzaţional, serviciul religios nu are nici o atracţie pentru ei. O solie care face apel la raţiune fără zel nu trezeşte nici un răspuns. Avertizările clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, care urmăresc în mod direct interesele lor veşnice, nu sunt luate în seamă.

Pentru orice suflet convertit cu adevărat, legătura cu Dumnezeu şi cu lucrurile veşnice va constitui marele scop al vieţii. Dar, în bisericile zilelor noastre, unde este spiritul consacrării faţă de Dumnezeu? Mulţi convertiţi la credinţă nu renunţă la mândria lor şi la iubirea faţă de lume. Ei nu sunt mai dispuşi să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze pe blândul şi umilul Isus decât înainte de convertire. Religia devine un obiect de batjocură pentru necredincioşi şi pentru sceptici, pentru că atât de mulţi dintre aceia care-i poartă numele nu cunosc principiile ei. Puterea evlaviei se îndepărtează mult din multe biserici. Petreceri, spectacole bisericeşti, bazare, case luxoase, etalarea persoanei au alungat gândurile de la Dumnezeu. Pământuri, bunuri şi preocupări lumeşti absorb mintea, iar lucrurile de interes veşnic primesc doar o atenţie trecătoare.

Cu toată decăderea credinţei şi a evlaviei larg răspândite, în aceste biserici sunt şi urmaşi adevăraţi ai lui Hristos. Înainte de revărsarea finală a judecăţilor lui Dumnezeu peste pământ, în mijlocul poporului lui Dumnezeu se va da pe faţă o aşa reînviorare a evlaviei de la început, cum nu s-a mai văzut din timpurile apostolice. Duhul şi puterea lui Dumnezeu vor fi revărsate peste copiii Săi. În vremea aceea, mulţi se vor despărţi de bisericile acelea în care dragostea pentru lume a luat locul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Său. Mulţi, atât slujitori, cât şi laici, vor primi cu bucurie acele adevăruri mari pe care Dumnezeu le-a rânduit să fie vestite în vremea aceea, pentru a pregăti un popor pentru a doua venire a Domnului. Vrăjmaşul sufletelor doreşte să împiedice această lucrare: şi înainte ca să vină timpul pentru o astfel de lucrare, el va încerca să o împiedice, introducând o contrafacere. În bisericile pe care va reuşi să le aducă sub puterea lui amăgitoare, va face să pară că s-a revărsat o binecuvântare deosebită a lui Dumnezeu; se va da pe faţă ceea ce este socotit un mare interes religios. Mulţimile se vor bucura că Dumnezeu lucrează în mod minunat pentru ei, când de fapt aceasta este lucrarea altui spirit. Sub o aparenţă religioasă, Satana va căuta să-şi întindă influenţa peste lumea creştină.

În multe din redeşteptările care au avut loc în ultima jumătate de veac, au fost la lucru aceleaşi influenţe, într-o măsură mai mare sau mai mică, dar care se vor manifesta şi în mişcările mai mari ale viitorului. Se va da pe faţă o excitare emoţională, o amestecare a adevărului cu rătăcirea, care are ca scop inducerea în eroare. Însă nimeni nu trebuie să fie amăgit. În lumina Cuvântului lui Dumnezeu nu este greu de stabilit natura acestor mişcări. Oriunde oamenii neglijează mărturia Bibliei, întorcându-se de la acele adevăruri clare şi cercetătoare de suflet, care cer lepădare de sine şi renunţare la lume, putem fi siguri că binecuvântarea lui Dumnezeu nu este revărsată. Şi după regula pe care Isus Hristos a dat-o: "Îi veţi cunoaşte după roadele lor" (Matei 7,16), este evident că aceste mişcări nu sunt lucrarea Duhului lui Dumnezeu.

În adevărurile Cuvântului Său, Dumnezeu a dat oamenilor descoperiri despre Sine şi, pentru toţi aceia care le primesc, ele sunt ca un scut împotriva amăgirilor Satanei. Tocmai neglijarea acestor adevăruri a deschis uşa relelor care se răspândesc astăzi atât de mult în lumea religioasă. Natura şi importanţa Legii lui Dumnezeu a fost, într-o mare măsură, pierdută din vedere. O concepţie cu privire la caracterul, la perpetuitatea şi la obligativitatea acestei Legi divine a dus la rătăciri în legătură cu pocăinţa şi cu sfinţirea şi a avut ca urmare scăderea nivelului de pietate în biserică. Aici trebuie căutat secretul lipsei Duhului şi puterii lui Dumnezeu în redeşteptările din vremea noastră.

Există, în diferite denominaţiuni, bărbaţi vestiţi pentru credincioşia lor, care recunosc şi deplâng acest fapt. Profesorul Eduards A. Park, subliniind primejdiile din lumea religioasă de astăzi, spune: "O adevărată sursă de primejdie este neglijarea celor care predică, de a susţine Legea divină. În zilele de odinioară, amvonul era un ecou al glasului conştiinţei" Cei mai vestiţi predicatori ai noştri dădeau o strălucire minunată predicilor lor, urmând exemplul Domnului şi dând prioritate Legii, preceptelor ei şi ameninţărilor ei. Ei repetau cele două maxime mari, şi anume că Legea este o transcriere a desăvârşirii divine şi că omul care nu iubeşte Legea nu iubeşte nici Evanghelia; căci Legea, ca şi Evanghelia, este o oglindă care reflectă adevăratul caracter al lui Dumnezeu. Această primejdie duce la o alta, aceea a subaprecierii răutăţii păcatului, a întinderii ei, a efectului ei. Gravitatea neascultării este proporţională cu dreptatea poruncii"

"Pe lângă primejdiile amintite deja, este primejdia subestimării dreptăţii lui Dumnezeu. Tendinţa amvoanelor moderne este să despartă dreptatea divină de bunăvoinţa divină, să transforme bunătatea într-un sentiment decât să o înalţe ca principiu. Noul punct de vedere teologic desparte ceea ce Dumnezeu a unit. Este Legea divină un lucru bun sau un lucru rău? Evident este bună! Atunci dreptatea este bună; căci ea este dispoziţia de a executa şi împlini Legea. De la obiceiul de a subaprecia Legea şi dreptatea divină şi a nu vedea extinderea şi gravitatea neascultării omeneşti, oamenii ajung uşor în obiceiul de a nu mai preţui harul care a prevăzut ispăşirea pentru păcat". În felul acesta, Evanghelia îşi pierde valoarea şi importanţa în mintea oamenilor care, în scurtă vreme, sunt gata să lepede chiar şi Biblia.

Mulţi învăţători ai religiei susţin că Hristos, prin moartea Sa, a desfiinţat Legea şi prin urmare oamenii sunt absolviţi de cerinţele ei. Sunt unii care o prezintă ca fiind un jug apăsător şi, în contrast cu robia Legii, ei prezintă libertatea de a te bucura de Evanghelie.

Dar nu aşa au făcut profeţii şi apostolii faţă de sfânta Lege a lui Dumnezeu. David spunea: "Voi umbla în loc larg, căci caut poruncile Tale" (Ps. 119,45). Apostolul Iacov care a scris după moartea lui Hristos, se referă la Decalog ca fiind "Legea împărătească" şi "Legea desăvârşită a slobozeniei" (Iacov 2,8; 1,25). Iar Apocalipsa, la o jumătate de veac după răstignire, rostea o binecuvântare asupra acelora care "păzesc poruncile ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate" (Apoc. 22,14).

Susţinerea că Hristos, prin moartea Sa, a desfiinţat Legea Tatălui Său este fără temei. Dacă ar fi fost posibil ca Legea să fie schimbată sau desfiinţată, atunci Hristos n-ar fi trebuit să mai moară pentru a mântui pe om de sub condamnarea păcatului. Moartea lui Hristos, departe de a desfiinţa Legea, dovedeşte că este de neschimbat. Fiul lui Dumnezeu a venit "să vestească o lege mare şi minunată" (Is. 42,21). El spunea: "Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii" câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege" (Matei 5,17.18). Iar cu privire la Sine, declară: "Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în adâncul inimii mele" (Ps. 40,8).

Legea lui Dumnezeu, prin însăşi natura ei, este neschimbătoare. Ea este descoperirea voinţei şi a caracterului Autorului ei. Dumnezeu este iubire şi Legea Sa este iubire. Cele două mari principii ale ei sunt dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de om. "Dragostea este împlinirea Legii" (Rom. 13,10). Caracterul lui Dumnezeu este neprihănirea şi adevărul şi aceasta este şi natura Legii Sale. Psalmistul spune: "Legea Ta este adevărul" toate poruncile Tale sunt neprihănire" (Ps. 119,142. 172). Iar apostolul Pavel declară: "Legea este sfântă iar porunca este sfântă, dreaptă şi bună" (Rom. 7,12). Această Lege, fiind expresia minţii şi a voinţei lui Dumnezeu, trebuie să dureze tot atât cât şi Autorul ei.

Lucrarea de pocăinţă şi de sfinţire este tocmai de a împăca pe oameni cu Dumnezeu, aducându-i în armonie cu principiile Legii Sale. La început, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. El era în armonie desăvârşită cu natura şi cu Legea lui Dumnezeu; principiile dreptăţii erau înscrise în inima sa. Dar păcatul l-a înstrăinat de Făcătorul său. El n-a mai reflectat chipul divin. Inima lui a intrat în luptă cu principiile Legii lui Dumnezeu. "Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună" (Rom. 8,7). Însă "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu", pentru ca omul să poată fi împăcat cu Dumnezeu. Prin meritele lui Hristos, el poate fi readus în armonie cu Făcătorul său. Inima lui trebuie reînnoită prin harul divin; el trebuie să aibă o viaţă nouă de sus. Această schimbare este naşterea din nou, fără de care, spunea Isus, "nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu".

Primul pas către împăcarea cu Dumnezeu este convingerea de păcat. "Păcatul este călcarea Legii". "Prin Lege vine cunoştinţa păcatului" (1 Ioan 3,4; Rom. 3,20). Pentru a-şi vedea vinovăţia, păcătosul trebuie să-şi încerce caracterul prin marea măsură a dreptăţii lui Dumnezeu. Ea este o oglindă care îi arată desăvârşirea unui caracter drept şi-l face în stare să vadă defectele din caracterul său.

Legea descoperă omului păcatele, dar nu-i dă nici o soluţie. În timp ce făgăduieşte viaţa pentru cel ascultător, ea declară că moartea este partea călcătorului ei. Numai Evanghelia lui Hristos îl poate elibera de sub condamnarea sau de mânjirea păcatului. El trebuie să dea pe faţă pocăinţă faţă de Dumnezeu, a cărui Lege a călcat-o; şi credinţă în Hristos şi în jertfa Sa ispăşitoare. În felul acesta, primeşte "iertarea păcatelor trecute" şi devine părtaş naturii divine. El este un copil al lui Dumnezeu, primind duhul înfierii, prin care strigă "Ava, adică Tată".

Este el acum liber să calce Legea lui Dumnezeu? Pavel spune: "Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea" Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?" Iar Ioan declară: "Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele" (Rom. 3,31; 6,2; 1 Ioan 5,3). Prin naşterea din nou, inima este adusă în armonie cu Dumnezeu şi este pusă în acord şi cu Legea Sa. Când această schimbare categorică a luat loc în cel păcătos, el a trecut din moarte la viaţă, de la păcat la sfinţenie; de la călcarea ei şi răzvrătire, la ascultare şi la credincioşie. Viaţa cea veche de înstrăinare de Dumnezeu a luat sfârşit şi viaţa cea nouă de împăcare, de credinţă şi iubire a început. Atunci, "dreptatea Legii" va fi "împlinită în noi, care nu mai umblăm după îndemnurile cărnii, ci după îndemnurile duhului" (Rom. 8,4). Iar vorbirea sufletului va fi: "Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea" (Ps. 119,97).

"Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul" (Ps. 19,7). Fără Lege, oamenii nu au o concepţie dreaptă cu privire la curăţia şi sfinţenia lui Dumnezeu sau cu privire la vinovăţia şi necurăţia lor. Ei n-au o convingere dreaptă despre păcat şi nu simt nevoia de pocăinţă. Nevăzându-şi starea pierdută de călcători ai Legii lui Dumnezeu, ei nu-şi dau seama de nevoia lor de sângele ispăşitor al lui Hristos. Nădejdea de mântuire este primită fără o schimbare radicală a inimii sau o reformare a vieţii. În felul acesta, abundă o pocăinţă superficială şi se unesc cu biserica mulţimi de oameni care nu s-au unit cu Hristos.

Teorii rătăcite cu privire la sfinţire, care izvorăsc din neglijarea sau lepădarea Legii divine, au un loc de frunte în mişcările religioase din zilele noastre. Aceste teorii sunt rătăcite în doctrină şi primejdioase în consecinţele lor practice; iar faptul că ele găsesc o primire favorabilă atât de generală este de două ori important, pentru ca toţi să aibă o înţelegere clară a ceea ce învaţă Scripturile cu privire la acest subiect.

Sfinţirea cea adevărată este o învăţătură biblică. Apostolul Pavel, în Epistola sa către biserica din Tesalonic, spune: "Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră". Şi se roagă: "Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin" (1 Tes. 4,3; 5,23). Biblia învaţă desluşit ce este sfinţirea şi cum poate fi realizată. Mântuitorul Se ruga pentru ucenicii Săi: "Sfinţeşte-i prin Cuvântul Tău: Cuvântul Tău este adevărul" (Ioan 17,17). Iar Pavel învaţă că credincioşii trebuie să fie "sfinţiţi prin Duhul Sfânt" (Rom. 15,16). Care este lucrarea Duhului Sfânt? Isus spunea ucenicilor Săi: "Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul" (Ioan 16,13). Iar psalmistul spune: "Legea Ta este adevărul". Prin Cuvântul şi prin Duhul lui Dumnezeu sunt descoperite oamenilor marile principii ale dreptăţii întruchipate în Legea Sa. Şi pentru că Legea lui Dumnezeu este "sfântă, dreaptă şi bună", o transcriere a desăvârşirii divine, urmează că un caracter format prin ascultare de această Lege va fi sfânt. Hristos este exemplul desăvârşit al unui astfel de caracter. El zice: "Am păzit poruncile Tatălui Meu" Totdeauna fac ceea ce-I este plăcut" (Ioan 15,10; 8,29). Urmaşii lui Hristos trebuie să devină asemenea Lui şi, prin harul lui Dumnezeu, să-şi formeze caractere în armonie cu principiile sfintei Sale Legi. Aceasta este sfinţirea biblică.

Această lucrare poate fi adusă la îndeplinire numai prin credinţa în Hristos şi prin puterea lăuntrică a Duhului lui Dumnezeu. Pavel îi îndeamnă pe credincioşi: "Duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea" (Filip. 2,12-13). Creştinul va simţi îndemnurile păcatului, dar va menţine o luptă permanentă împotriva lui. Aici este nevoie de ajutorul lui Hristos. Slăbiciunea omenească se uneşte cu puterea divină, iar credinţa exclamă: "Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!" (1 Cor. 15,57).

Scripturile arată clar că lucrarea de sfinţire este progresivă. Când în pocăinţă păcătosul găseşte pacea cu Dumnezeu prin sângele ispăşirii, viaţa creştină abia a început. Acum el trebuie "să înainteze în desăvârşire", să crească "până la măsura staturii plinătăţii lui Hristos". Apostolul Pavel spune: "fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus" (Filip. 3,13.14). Iar Petru ne aşează înainte treptele prin care se poate ajunge la sfinţirea biblică: "De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată" (2Petru 1,5-10).

Aceia care experimentează sfinţirea Bibliei vor da pe faţă un spirit de umilinţă. Asemenea lui Moise, ei au o descoperire a maiestăţii înfricoşate a sfinţeniei şi-şi văd propria lor nevrednicie în contrast cu curăţia şi desăvârşirea înălţată a Celui Infinit.

Profetul Daniel era un exemplu de sfinţire adevărată. Lunga lui viaţă a fost plină de o slujire nobilă pentru Domnul Său. El a fost un om "prea iubit" (Dan. 10,11) de Cer. Şi totuşi, în loc să pretindă că este curat şi sfânt, acest profet onorat s-a identificat cu păcătoşenia lui Israel, când a mijlocit înaintea lui Dumnezeu în favoarea poporului Său. "Nu pentru neprihănirea noastră Îţi aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire". El declară: "Vorbeam, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu". Şi când, mai târziu, Fiul lui Dumnezeu i s-a arătat să-l îndrume, Daniel a zis: "Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit, şi am pierdut orice vlagă" (Daniel 9,18.15.20; 10,8).

Când Iov a auzit glasul Domnului din furtună, a exclamat: "Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă" (Iov 42,6). Acelaşi lucru s-a întâmplat atunci când Isaia a văzut slava Domnului şi i-a auzit pe heruvimi strigând: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Atunci am zis: 'Vai de mine! Sunt pierdut'"(Is. 6,3.5). Pavel, după ce a fost răpit în al treilea cer şi a auzit lucruri pe care un om nu le putea rosti, vorbeşte despre sine ca fiind "cel mai de pe urmă dintre sfinţi" (2 Cor. 12,2-4; Efes. 3,8). Şi Ioan, ucenicul iubit, care se pleca pe pieptul lui Isus şi a văzut slava Sa, a căzut ca mort la picioarele îngerului (Apoc. 1,17).

Nu poate exista înălţare de sine sau pretenţie înfumurată de libertate faţă de păcat la aceia care merg în umbra crucii Calvarului. Ei simt că păcatul lor a fost acela care a provocat agonia ce a frânt inima Fiului lui Dumnezeu, iar acest gând îi va duce la umilire de sine. Aceia care trăiesc mai aproape de Isus îşi dau seama mai clar de slăbiciunea şi de păcătoşenia omenească şi singura lor nădejde este în meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat.

Sfinţirea care câştigă acum întâietate în lumea religioasă aduce cu ea un spirit de înălţare de sine şi o dispreţuire a Legii lui Dumnezeu, care o arată ca fiind străină de religia Bibliei. Apărătorii ei învaţă că sfinţirea este o lucrare de o clipă, numai prin care, prin credinţă, pot ajunge la sfinţirea desăvârşită. "Să crezi doar", spun ei, "şi binecuvântarea îţi aparţine". Se învaţă că nu se mai cere nici un efort din partea credinciosului. În acelaşi timp neagă autoritatea Legii lui Dumnezeu, susţinând că sunt dezlegaţi de a păzi poruncile. Dar este oare posibil ca oamenii să fie sfinţi, în armonie cu voia şi cu caracterul lui Dumnezeu, fără să ajungă în armonie cu principiile care sunt expresia naturii şi voinţei Sale şi care arată ce-I este plăcut?

Dorinţa după o religie uşoară, care nu cere luptă, nici lepădare de sine, nici despărţire de nebuniile lumii, a făcut din învăţătura credinţei şi din credinţă însăşi o învăţătură populară; dar ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Apostolul Iacov spune: "Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?" Vrei dar să înţelegi om nesocotit, că credinţa fără fapte este za-darnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită" Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă" (Iac. 2,14-24).

Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este împotriva acestei învăţături înşelătoare a credinţei fără fapte. Acea credinţă care pretinde favoarea cerului, fără să împlinească condiţiile pe baza cărora se oferă harul, nu este credinţă, ci o încumetare; căci credinţa cea adevărată îşi are temelia în făgăduinţele şi prevederile Scripturilor.

Nimeni să nu se amăgească cu credinţa că poate deveni sfânt, în timp ce calcă de bunăvoie una din cerinţele lui Dumnezeu. Săvârşirea unui păcat cunoscut aduce la tăcere mărturia glasului Duhului şi desparte sufletul de Dumnezeu. "Păcatul este călcarea Legii". Şi "oricine păcătuieşte (calcă Legea) nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut" (1 Ioan 3,6). Deşi Ioan în epistolele sale zăboveşte atât de mult asupra dragostei, totuşi nu ezită să descopere adevăratul caracter al acelei clase de oameni care pretind că sunt sfinţiţi, în timp ce trăiesc în călcarea Legii lui Dumnezeu. "Cine zice: 'Îl cunosc' şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită" (1 Ioan 2,4.5). Iată proba mărturiei oricărui om. Nu putem socoti pe nimeni sfânt fără să-l aducem la măsura singurului nivel de sfinţire al lui Dumnezeu, în cer şi pe pământ. Dacă oamenii nu simt povara Legii morale, dacă tratează cu uşurinţă şi subapreciază preceptele lui Dumnezeu, dacă calcă una din cele mai mici din aceste porunci şi învaţă pe oameni aşa, nu vor avea nici un preţ în ochii Cerului şi putem şti că pretenţiile lor n-au nici o temelie.

Iar pretenţia de a fi fără păcat este dovada că acela care ridică această pretenţie este departe de a fi sfânt. Pentru că nu are o concepţie adevărată cu privire la curăţia infinită şi la sfinţenia lui Dumnezeu sau cu privire la ceea ce trebuie să devină pentru a ajunge în armonie cu caracterul Său; pentru că nu are o concepţie adevărată cu privire la curăţia şi la frumuseţea cea fără egal a lui Isus, cu privire la răutatea şi gravitatea păcatului, se poate socoti un om sfânt. Cu cât mai mare este distanţa dintre el şi Hristos şi cu cât are mai nepotrivite concepţii despre caracterul Său divin şi a cerinţelor Sale, cu atât mai drept pare el în proprii săi ochi.

Sfinţirea pe care o recomandă Scripturile cuprinde întreaga fiinţă - duh, suflet şi corp. Pavel se ruga pentru Tesaloniceni ca "duhul lor, sufletul lor şi trupul lor să fie păstrate fără pată până la venirea Domnului nostru Isus Hristos" (1 Tes. 5,23). Tot el mai scria credincioşilor: "Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu" (Rom. 12,1). În vremea Israelului din vechime, toate jertfele aduse ca dar Domnului erau cercetate cu atenţie. Dacă se descoperea vreun defect, animalul prezentat era refuzat; deoarece Dumnezeu poruncise ca jertfa să fie "fără cusur". Tot astfel, creştinii sunt îndemnaţi să aducă trupurile lor "ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu". Pentru ca să facă lucrul acesta, toate puterile trebuie să fie păstrate în cea mai bună stare cu putinţă. Orice obicei care slăbeşte puterea fizică sau mintală face pe om neînstare pentru slujirea Creatorului Său. Şi ar fi oare Dumnezeu mulţumit cu mai puţin decât tot ce putem da mai bun? Hristos spune: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta". Aceia care iubesc pe Dumnezeu cu toată inima lor vor dori să-I dea cea mai bună slujire din viaţa lor şi vor căuta să aducă continuu orice putere a fiinţei lor în armonie cu legile care vor favoriza priceperea lor de a face voia Sa. Ei nu vor slăbi şi nici nu vor mânji, prin îngăduirea apetitului sau pasiunii, jertfa pe care o aduc înaintea Tatălui ceresc.

Petru spune: "Să vă feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul" (1 Petru 2,11). Orice îngăduinţă păcătoasă tinde să slăbească facultăţile şi să amorţească percepţiile mintale şi spirituale, iar Cuvântul sau Duhul lui Dumnezeu nu mai poate face decât o slabă impresie asupra inimii. Pavel scria corintenilor: "Să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu" (2 Cor. 7,1). Şi împreună cu roadele Duhului: "dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, bunătatea, credincioşia, blândeţea", el enumeră şi "înfrânarea poftelor" (Gal. 5,22.23).

În ciuda acestor declaraţii inspirate, câţi din aceia care se pretind a fi creştini nu îşi slăbesc puterile urmărind câştigul sau închinarea la modă; nu îşi înjosesc tăria de origine divină prin lăcomie, prin beţie, prin plăceri neîngăduite. Iar biserica, în loc să mustre, prea adesea încurajează răul provenit din apetit, din dorinţa de câştig sau iubirea de plăceri, pentru a-şi umple tezaurul, pe care iubirea pentru Hristos este prea slabă pentru a-l alimenta. Dacă Hristos ar intra în bisericile de astăzi şi ar vedea petrecerile şi negoţul nesfânt care au loc acolo în numele religiei, n-ar alunga El pe aceşti profanatori aşa cum i-a alungat pe schimbătorii de bani din templu?

Apostolul Iacov declară că înţelepciunea care vine de sus este mai întâi curată. Dacă ar fi întâlnit pe aceia care iau numele lui Isus pe buzele lor mânjite de tutun, pe aceia a căror respiraţie şi fiinţă sunt contaminate de mirosul lui infect şi care poluează aerul şi obligă pe toţi cei din jurul lor să inhaleze otrava - dacă apostolul ar fi venit în legătură cu o practică atât de opusă curăţiei Evangheliei, n-ar fi denunţat-o el ca fiind "pământească, firească, drăcească"? Robii tutunului, care pretind binecuvântarea sfinţirii depline, vorbesc despre nădejdea lor din ceruri; dar Cuvântul lui Dumnezeu declară lămurit că "nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune" (Apoc. 21,27).

"Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (1 Cor. 6,19.20). Acela al cărui corp este templul Duhului Sfânt nu va fi înrobit de un obicei dăunător. Puterile lui aparţin lui Hristos, care l-a cumpărat cu preţ de sânge. Tot ce are este al Domnului. Cum ar putea fi fără vină aceia care risipesc acest capital încredinţat lor? Aceia care poartă numele de creştini cheltuiesc anual sume uriaşe în îngăduinţe dăunătoare şi inutile, în timp ce sufletele pier după Cuvântul vieţii. Dumnezeu este jefuit în zecimi şi daruri, în timp ce ei consumă pe altarul poftei distrugătoare mai mult decât dau pentru ajutorarea săracilor sau pentru susţinerea Evangheliei. Dacă toţi aceia care mărturisesc a fi urmaşi ai lui Hristos ar fi în adevăr sfinţiţi, atunci mijloacele lor, în loc să fie cheltuite în practici inutile şi chiar dăunătoare, ar fi aduse în tezaurul Domnului, iar creştinii ar fi exemplu de cumpătare, de lepădare de sine şi de jertfire. Atunci ar fi lumina lumii.

Lumea este dedată îngăduinţei de sine. "Pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii" stăpânesc mulţimile. Însă urmaşii lui Hristos au o chemare mai sfântă. "Ieşiţi din mijlocul lor, şi fiţi deosebiţi, spune Domnul, şi nu atingeţi ce este necurat". În lumina Cuvântului lui Dumnezeu suntem îndreptăţiţi să declarăm că nu poate fi adevărată acea sfinţire care nu rodeşte o renunţare la tendinţele păcătoase şi la plăcerile lumii.

Pentru toţi aceia care împlinesc aceste condiţii: "Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi deosebiţi" şi nu atingeţi ce este necurat", făgăduinţa lui Dumnezeu este: "Vă voi primi şi vă voi fi Tată, iar voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic" (2Cor. 6,17.18). Este privilegiul şi datoria oricărui creştin de a avea o experienţă bogată şi abundentă în lucrurile lui Dumnezeu. "Eu sunt Lumina lumii", spune Isus. "Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Ioan 8,12). "Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei" (Prov. 4,18). Fiecare pas de credinţă şi de ascultare aduce sufletul într-o legătură mai strânsă cu Lumina lumii, în care "nu este întuneric". Razele strălucitoare ale Soarelui Dreptăţii strălucesc asupra slujitorilor lui Dumnezeu, iar ei reflectă razele Sale. După cum stelele ne spun că în cer este o lumină mai mare de la slava căreia se luminează ele, tot astfel creştinii trebuie să dea pe faţă faptul că există un Dumnezeu pe tronul Universului, al cărui caracter este vrednic de laudă şi de imitat. Darurile Duhului Său, curăţia şi sfinţenia caracterului Său, se vor da pe faţă în martorii Săi.

În Epistola sa către Coloseni, Pavel subliniază binecuvântările bogate oferite copiilor lui Dumnezeu. El spune: "Noi nu încetăm să ne rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru; aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu; întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu bucurie" (Colos. 1,9-11).

El scrie apoi despre dorinţa sa ca fraţii din Efes să ajungă la înţelegerea înălţimii privilegiului de creştin şi desfăşoară înaintea lor, în cel mai cuprinzător limbaj, puterea minunată şi cunoaşterea pe care ar putea-o avea, ca fii şi fiice ale Celui Prea Înalt. Ei erau aceia: "întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinlăuntru" pentru ca având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă". Dar rugăciunea apostolului atinge apogeul privilegiului atunci când se roagă ca "să puteţi fi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu" (Efes. 3,16-19).

Aici sunt descoperite înălţimile realizărilor care pot fi atinse prin credinţa în făgăduinţele Tatălui nostru ceresc, atunci când împlinim cerinţele Sale. Prin meritele lui Hristos avem intrare la tronul Puterii infinite. "El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?" (Rom. 8,32). Tatăl a dat Fiului Său Duhul fără măsură, iar noi ne putem împărtăşi de plinătatea Lui. Isus spune: "Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!" (Luca 11,13). "Dacă cereţi ceva în Numele Meu, vă voi da". "Cereţi şi veţi primi ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 14,14; 16,24).

În timp ce viaţa creştinului va fi caracterizată prin umilinţă, ea nu trebuie să fie pecetluită cu amărăciune şi dispreţ de sine. Este privilegiul tuturor să trăiască astfel, încât Dumnezeu să-i aprobe şi să-i binecuvânteze. Nu este voia Tatălui nostru ceresc ca să fim totdeauna sub condamnare şi întunecime. Nu este nici o dovadă de adevărată umilinţă în a merge cu capul plecat, dar cu inima plină de gânduri egoiste. Putem merge la Isus şi să fim curăţiţi, pentru a sta înaintea Legii fără ruşine sau remuşcări. "Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului" (Rom. 8,1).

Prin Isus, fiii cei căzuţi ai lui Adam devin "fii ai lui Dumnezeu". "Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească 'fraţi'" (Evrei 2,11). Viaţa creştinului trebuie să fie o viaţă de credinţă, de biruinţă şi de bucurie în Domnul. "Pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră" (1 Ioan 5,4). Adevărat vorbea şi Neemia, slujitorul Domnului: "Bucuria în Domnul este tăria voastră" (Neem. 8,10). Iar Pavel spune: "Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Şi iarăşi zic, bucuraţi-vă". "Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi" (Filip. 4,4; 1 Tes. 5,16-18).

Acestea sunt roadele pocăinţei şi ale sfinţirii biblice; şi din cauză că marile principii ale dreptăţii stabilite în Legea lui Dumnezeu sunt privite cu o atât de mare nepăsare de lumea creştină, aceste roade se văd atât de rar. Pentru motivul acesta se dă pe faţă atât de puţin din acea lucrare profundă şi dăinuitoare a Duhului lui Dumnezeu, care a caracterizat redeşteptările din anii de mai înainte.

Privind suntem schimbaţi. Şi atunci când preceptele sfinte, în care Dumnezeu a descoperit oamenilor desăvârşirea şi sfinţenia caracterului Său, sunt neglijate, iar minţile oamenilor sunt îndreptate către învăţături şi teorii omeneşti, de ce să ne mirăm că a urmat o decădere a evlaviei vii în biserică. Aşa zice Domnul: "M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă" (Ier. 2,13).

"Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi" Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe duce la bun sfârşit" (Ps. 1,1-3). Numai atunci când Legea lui Dumnezeu este restabilită în poziţia ei de drept, se va produce o reînviorare a credinţei şi a evlaviei de la început, în mijlocul poporului care se pretinde a fi al Său. "Aşa vorbeşte Domnul: 'Staţi în drumuri, uitaţi-vă, şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!'" (Ier. 6,16).