Cap. 28 În faţa raportului vieţii

 

Mă uitam la aceste lucruri", zice profetul Daniel, "până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile" (Dan. 7,9.10).

Astfel i-a fost prezentată profetului în viziune, ziua cea mare şi solemnă, când caracterele şi vieţile oamenilor va trebui să treacă pe dinaintea judecătorului a tot pământul şi când fiecărui om va trebui să i se răsplătească "după faptele sale". Cel îmbătrânit de zile este Dumnezeu Tatăl. Psalmistul spune: "Înainte ca să se fi născut munţii, şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu" (Ps. 90,2). El, care este izvorul oricărei existenţe şi a oricărei legi, conduce judecata. Iar îngerii sfinţi, ca slujitori şi martori în număr de "zece mii de ori zece mii şi mii de mii", participă la acest mare tribunal.

"Şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum" (Dan. 7,13.14). Venirea lui Hristos descrisă aici nu este a doua Sa venire pe pământ. El vine la Cel îmbătrânit de zile în cer pentru a primi stăpânirea, slava şi o împărăţie care-I va fi dată la încheierea lucrării Sale de Mijlocitor. Această venire, şi nu a doua Sa venire pe pământ, a fost prezisă în profeţie ca având loc la încheierea celor 2300 de zile, în anul 1844. Însoţit de îngeri cereşti, Marele nostru Preot intră în Sfânta Sfintelor şi acolo se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu, pentru a îndeplini ultimele acte ale slujirii Sale în favoarea omului, pentru a îndeplini lucrarea judecăţii de cercetare şi pentru a face ispăşire pentru toţi aceia care sunt arătaţi a avea dreptul la binefacerile ei.

În serviciul jertfelor, numai aceia care veneau înaintea lui Dumnezeu, cu mărturisire şi pocăinţă şi ale căror păcate fuseseră trecute asupra sanctuarului prin sângele jertfei pentru păcat, aveau o parte în serviciul Zilei de Ispăşire. Tot aşa, în ziua cea mare a ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare, sunt luate în consideraţie numai cazurile acelora care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu. Judecata celor nelegiuiţi este o lucrare distinctă şi separată şi are loc mai târziu. "Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu" (1 Petru 4,17).

Cărţile rapoartelor din ceruri, în care sunt trecute numele şi faptele oamenilor, urmează să determine hotărârea judecăţii. Profetul Daniel spune: "S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile". Apocalipsa, care descrie aceeaşi scenă, adaugă: "Şi a fost deschisă o altă carte, care era cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea" (Apoc. 20,12).

Cartea vieţii cuprinde numele tuturor acelora care au intrat vreodată în serviciul lui Dumnezeu. Isus îi îndemna pe ucenici: "Bucuraţi-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri" (Luca 10,20). Pavel vorbeşte despre colaboratorii lui credincioşi, "ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii" (Filip. 4,3). Daniel, privind spre "timpul încercării, aşa cum n-a fost niciodată", spune că poporul lui Dumnezeu va fi mântuit, "şi anume toţi aceia al căror nume a fost scris în carte". Iar Ioan spune că numai aceia vor intra în cetatea sfântă a lui Dumnezeu, ale căror nume "sunt scrise în cartea vieţii Mielului" (Dan. 12,1; Apoc. 21,27).

"O carte de aducere aminte" este scrisă înaintea lui Dumnezeu, în care sunt raportate faptele bune ale "acelora care se tem de Dumnezeu şi cinstesc numele Lui" (Mal. 3,16). Cuvintele lor de credinţă, faptele lor de iubire sunt scrise în ceruri. Neemia se referă la aceasta atunci când spune: "Adu-ţi aminte de mine, Dumnezeule, şi nu uita faptele mele evlavioase făcute pentru Casa Dumnezeului meu"(Neemia 13,14). În cartea de amintiri a lui Dumnezeu este imortalizată orice faptă de dreptate. Acolo se înregistrează cu credincioşie orice ispită căreia i s-a rezistat, orice păcat biruit, orice cuvânt de milă duioasă care a fost exprimat. Şi orice faptă de jertfire, orice suferinţă şi durere suferită pentru Hristos este raportată acolo. Psalmistul spune: "Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău: nu sunt ele scrise în cartea Ta?" (Ps. 56,8).

Există şi un raport al păcatelor oamenilor. "Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău" (Ecles. 12,14). "Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit". Mântuitorul spune: "Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit" (Matei 12,36.37). Planurile şi motivele ascunse apar în acest registru care nu greşeşte; căci Dumnezeu "va aduce la lumină lucrurile ascunse ale întunericului şi va da pe faţă gândurile inimii" (1 Cor. 4,5). "Iată este scris înaintea Mea" nelegiuirile voastre împreună cu nelegiuirile părinţilor voştri - zice Domnul" (Is. 65,67, tr. eng.).

Lucrarea fiecărui om este trecută în revistă înaintea lui Dumnezeu şi înregistrată la credincioşie sau necredincioşie. În dreptul fiecărui nume din cărţile cerului, este trecută cu o exactitate teribilă orice cuvânt rău, orice faptă egoistă, orice datorie neîndeplinită şi orice păcat ascuns, orice prefăcătorie iscusită, avertizările sau mustrările trimise de cer, dar neglijate, clipele risipite, ocaziile nefolosite, influenţa exercitată spre bine sau spre rău, cu rezultatele ei îndepărtate, toate sunt înregistrate de îngerul raportor.

Legea lui Dumnezeu este măsura prin care vor fi judecate caracterele şi vieţile oamenilor. Înţeleptul zice: "Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată" (Ecles. 12,13.14). Apostolul Iacov îi îndemna pe fraţi: "Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei" (Iac. 2,12).

Aceia care la judecată sunt "socotiţi vrednici" vor avea parte de învierea drepţilor. Isus spunea: "dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi" vor fi ca îngerii; şi vor fi fiii lui Dumnezeu fiind fii ai învierii" (Luca 20,35.36). Şi mai spunea: "şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă" (Ioan 5,29). Drepţii cei morţi nu vor fi înviaţi până după judecata la care vor fi socotiţi vrednici de "înviere şi viaţă". De aceea, nu vor fi prezenţi în persoană la tribunal atunci când sunt cercetate rapoartele şi când cazul lor este hotărât.

Isus Se va arăta ca apărător al lor pentru a mijloci în favoarea lor înaintea lui Dumnezeu. "Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos cel neprihănit" (1Ioan 2,1). "Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi înaintea lui Dumnezeu". "De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei" (Evrei 9,24; 7,25). Când cărţile cu rapoarte sunt deschise la judecată, viaţa tuturor acelora care au crezut în Isus trece pe dinaintea lui Dumnezeu, începând cu aceia care au trăit la început pe pământ. Apărătorul nostru prezintă cazurile fiecărei generaţii, unul după altul, şi judecata se încheie cu cei vii. Fiecare nume este amintit, fiecare caz este cercetat, cu atenţie. Nume sunt primite şi nume sunt respinse. Dacă mai sunt păcate rămase în cărţi, de care oamenii nu s-au pocăit şi nu sunt iertate, numele lor sunt şterse din cartea vieţii, iar raportul faptelor lor bune este şters din cartea de amintire a lui Dumnezeu. Domnul i-a spus lui Moise: "Pe acela care a păcătuit împotriva Mea îl voi şterge din cartea Mea" (Exod 32,33). Iar proorocul Ezechiel spune: "Însă dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, toată neprihănirea lui va fi uitată" (Ezech. 18,24).

Pentru toţi aceia care s-au pocăit cu adevărat de păcat şi prin credinţă au apelat la sângele lui Hristos ca jertfă ispăşitoare, s-a scris iertare în dreptul numelui lor în cărţile cerului; pentru că au devenit părtaşi ai dreptăţii lui Hristos, iar caracterele lor sunt în armonie cu Legea lui Dumnezeu, păcatele lor vor fi şterse, iar ei vor fi socotiţi vrednici de viaţa veşnică. Domnul declară prin profetul Isaia: "Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale" (Is. 43,25). Isus spune: "Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui". "De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri" (Apoc. 3,5; Mat. 10,32.33).

Interesul cel mai profund manifestat printre oameni faţă de hotărârile tribunalelor pământeşti reprezintă foarte slab interesul din curţile cereşti atunci când numele scrise în cartea vieţii vin la cercetare înaintea judecătorului a tot pământul. Mijlocitorul divin prezintă rugăciunea ca toţi aceia care au biruit, prin credinţa în sângele Său, să fie iertaţi de nelegiuirile lor, să fie readuşi în căminul lor din Paradis şi să fie încoronaţi ca împreună moştenitori cu El la "vechea stăpânire" (Mica 4,8). În străduinţele lui de a amăgi şi a ispiti neamul omenesc, Satana a plănuit să zădărnicească planul lui Dumnezeu făcut la crearea omului; dar Hristos cere ca acest plan să fie adus la îndeplinire ca şi cum omul n-ar fi căzut niciodată. El cere pentru poporul Său nu numai iertare şi îndreptăţire deplină şi desăvârşită, ci şi o împărtăşire de slava Sa şi un loc pe tronul Său.

În timp ce Isus mijloceşte pentru supuşii harului Său, Satana îi acuză înaintea lui Dumnezeu ca fiind călcători ai Legii. Amăgitorul cel mare a căutat să-i aducă la necredinţă, să-i facă să piardă încrederea în Dumnezeu, să-i despartă de dragostea Sa şi să calce Legea. Acum el arată către raportul vieţii lor, la defectele lor de caracter, la lipsa lor de asemănare cu Hristos, care a dezonorat pe Răscumpărătorul lor, la toate păcatele pe care el i-a ispitit să le săvârşească, şi din cauza aceasta el îi pretinde ca supuşi ai lui.

Isus nu le scuză păcatele, dar arată către pocăinţa lor, către credinţa lor şi, cerând iertare în favoarea lor, Îşi înalţă mâinile rănite înaintea Tatălui şi a îngerilor sfinţi, spunând: "Îi cunosc pe nume, i-am săpat pe palmele Mele", "Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită" (Ps. 51,17). Iar pârâşului poporului Său îi spune: "Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, un tăciune scos din foc?" (Zah. 3,2). Hristos va îmbrăca pe cei credincioşi cu propria Sa neprihănire, pentru a putea prezenta înaintea Tatălui "o biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta" (Efes. 5,27). Numele lor sunt scrise în cartea vieţii şi despre ei stă scris: "Ei vor merge cu Mine îmbrăcaţi în alb căci sunt vrednici" (Apoc. 3,4).

În felul acesta se va împlini deplin făgăduinţa legământului cel nou, care zice: "Le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor". "În zilele acelea, în vremea aceea - zice Domnul - se va căuta nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai fi, şi păcatul lui Iuda şi nu se va mai găsi" (Ier. 31,34; 50,20). "În vremea aceea odrasla Domnului va fi plină de măreţie şi slavă, şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe pentru cei mântuiţi ai lui Israel. Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi "sfânt", oricine va fi scris printre cei vii, la Ierusalim" (Is. 4,2-3).

Lucrarea judecăţii de cercetare şi de ştergere a păcatelor trebuie îndeplinită înainte de a doua venire a Domnului. Deoarece morţii trebuie judecaţi după lucrurile scrise în cărţi, este cu neputinţă ca păcatele oamenilor să fie şterse după judecata la care sunt cercetate cazurile lor. Dar apostolul Petru spune lămurit că păcatele credincioşilor vor fi şterse "atunci când vor veni vremurile de reînviorare de la faţa Domnului şi va trimite pe Isus Hristos" (Fapte 3,19.20). Când se va încheia judecata de cercetare, Hristos va veni şi răsplata va fi cu El, ca să dea fiecăruia după cele ce a făcut.

În serviciul jertfelor, marele preot, după ce făcea ispăşirea pentru Israel, ieşea şi binecuvânta adunarea. Tot astfel Hristos, la încheierea lucrării Sale de mijlocire, Se va arăta, "nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea" (Evr. 9,28) pentru a binecuvânta pe poporul Său care aşteaptă, cu viaţă veşnică. Aşa cum preotul îndepărta păcatele din sanctuar şi le mărturisea pe capul ţapului, tot astfel şi Hristos va aşeza toate aceste păcate asupra lui Satana, iniţiatorul şi instigatorul la păcat. ţapul care purta păcatele lui Israel era trimis într-un ţinut nelocuit (Lev. 16,22). În acelaşi fel Satana, care poartă vina tuturor păcatelor la care a provocat pe poporul lui Dumnezeu să le facă, va fi legat pe pământ timp de o mie de ani, care în timpul acesta va fi pustiu, fără locuitori, şi va suferi în cele din urmă pedeapsa deplină în foc, care va distruge pe toţi nelegiuiţii. În felul acesta, planul cel mare de mântuire îşi va ajunge împlinirea în eradicarea finală a păcatului şi în eliberarea tuturor acelora care au vrut să renunţe la fărădelege.

În timpul rânduit pentru judecată - încheierea celor 2300 de zile în anul 1844 - a început lucrarea de cercetare şi de ştergere a păcatelor. Toţi aceia care au luat vreodată asupra lor numele lui Hristos trebuie să treacă prin lucrarea cercetării. Atât cei vii, cât şi cei morţi sunt judecaţi "după lucrurile care au fost scrise în cărţi, după faptele lor".

Păcatele pentru care nu s-a făcut pocăinţă şi n-au fost părăsite nu vor fi iertate şi nici şterse din cărţi, ci vor sta ca mărturie împotriva păcătosului în ziua lui Dumnezeu. Poate că faptele rele au fost săvârşite la lumina zilei sau la întunericul nopţii; dar, înaintea Aceluia cu care avem de-a face, ele au fost deschise şi descoperite. Îngerii lui Dumnezeu au fost martori la fiecare păcat şi l-au înregistrat în rapoartele care nu greşesc. Păcatul poate fi ascuns, negat, ascuns de tată, de mamă, de soţie, de copii şi de prieteni; nimeni altul afară de făptaşul vinovat n-ar putea să aibă nici cea mai slabă bănuială cu privire la păcat; dar el este descoperit în faţa inteligenţelor cerului. Întunericul nopţii celei mai întunecate, tăinuirea cea mai meşteşugită nu sunt în stare să acopere nici măcar un gând de cunoaşterea Celui veşnic. Dumnezeu are un raport exact cu privire la orice faptă nedreaptă şi lucrare necinstită. El nu este indus în eroare de aparenţa de evlavie. El nu face greşeli în aprecierea caracterului. Oamenii pot fi înşelaţi de cei stricaţi cu inima, dar Dumnezeu pătrunde prin toate prefăcătoriile şi citeşte viaţa interioară.

Cât de solemn este gândul acesta! Zi după zi, trecând în veşnicie, duce cu ea povara de rapoarte pentru cărţile din ceruri. Cuvintele odată spuse, faptele odată făcute, nu mai pot fi retrase. Îngerii au înregistrat atât binele, cât şi răul. Cuceritorul cel mai puternic de pe pământ nu poate chema înapoi nici măcar raportul unei singure zile. Faptele noastre, cuvintele noastre, chiar şi cele mai ascunse motive, toate îşi au greutatea lor în hotărârea viitorului nostru, pentru fericire sau nenorocire. Deşi pot fi uitate de noi, ele vor da mărturie pentru îndreptăţirea sau pentru condamnarea noastră.

Aşa după cum trăsăturile feţei sunt reproduse cu o exactitate fără greş pe planşeta lăcuită a artistului, tot astfel caracterul este reprodus cu credincioşie în cărţile de sus. Şi totuşi, cât de puţin interes se dă pe faţă cu privire la raportul care trebuie să fie supus privirii fiinţelor cereşti. Dacă s-ar putea da la o parte vălul care desparte lumea vizibilă de cea invizibilă, iar fiii oamenilor ar vedea pe îngerul raportor înregistrând orice cuvânt şi faptă cu care va trebui să se întâlnească la judecată, câte cuvinte care se rostesc zilnic ar rămâne nerostite şi câte fapte ar rămâne nefăcute!

La judecată va fi cercetat felul în care a fost întrebuinţat fiecare talant. Cum am folosit capitalul încredinţat de cer? Va primi Domnul, la venirea Sa, ce I se cuvine cu dobândă? Am întrebuinţat noi puterile încredinţate nouă, ale braţului, ale inimii şi ale creierului, spre slava lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea lumii? Cum am folosit timpul, condeiul, glasul, banii, influenţa? Ce am făcut pentru Hristos în persoana săracului, a celui îndurerat, a orfanului sau a văduvei? Dumnezeu ne-a făcut depozitarii Cuvântului Său sfânt; ce am făcut cu lumina şi cu adevărul, date nouă pentru a face pe oameni înţelepţi spre mântuire? Nici o valoare nu are doar mărturisirea "credinţei în Hristos"; numai dragostea care se dă pe faţă prin fapte este socotită curată; doar dragostea este aceea care dă valoare fiecărei fapte în ochii cerului. Tot ce este făcut din dragoste, oricât de neînsemnat ar părea în aprecierea oamenilor, este primit şi răsplătit de Dumnezeu.

Egoismul ascuns al oamenilor este descoperit în cărţile din ceruri. Acolo se găseşte raportul datoriilor neîmplinite faţă de semenii lor, de uitare a cererilor Mântuitorului. Acolo se va vedea cât de adesea a fost dat Satanei timpul, gândul şi puterea care aparţin lui Hristos. Trist este raportul pe care îl duc îngerii în ceruri. Fiinţe inteligente, care se pretind a fi urmaşi ai lui Hristos, sunt preocupate în câştigarea de averi pământeşti sau în procurarea de plăceri lumeşti. Bani, timp şi putere sunt jertfite pentru etalare şi pentru îngăduinţă de sine; însă momentele devotate rugăciunii, cercetării Scripturilor, umilirii sufletului şi mărturisirii păcatelor sunt puţine.

Satana inventează nenumărate planuri pentru a ne ocupa mintea, aşa ca ea să nu stăruiască asupra lucrării pe care ar trebui să o cunoaştem foarte bine. Arhiamăgitorul urăşte adevărurile cele mari care scot în evidenţă o jertfă ispăşitoare şi un Mijlocitor puternic. El ştie că, în ceea ce-l priveşte, totul depinde de abaterea minţilor de la Isus şi de la adevărul Său.

Aceia care vor să se împărtăşească de meritele mijlocirii Sale nu trebuie să îngăduie nimănui să se amestece în datoria lor faţă de o sfinţenie desăvârşită, în temere de Dumnezeu. Ceasurile preţioase, în loc să fie dedicate plăcerii, expunerii sau căutării de câştiguri, ar trebui devotate studiului cu rugăciune stăruitoare a Cuvântului Adevărului. Subiectul cu privire la Sanctuar şi la judecata de cercetare trebuie să fie clar înţeles de către poporul lui Dumnezeu. Toţi au nevoie de o cunoaştere personală a poziţiei şi a lucrării Marelui lor Preot. Altfel, le va fi cu neputinţă să dea pe faţă credinţa care este absolut necesară în vremea aceasta sau să ocupe locul pe care-l doreşte Dumnezeu. Fiecare are un suflet de câştigat sau de pierdut. Fiecare are un caz ce trebuie să se înfăţişeze înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să se întâlnească cu judecătorul cel mare faţă în faţă. Cât de important este, deci, ca fiecare minte să privească cât mai des scena solemnă în care se va ţine judecata şi se vor deschide cărţile, când, aşa cum spune Daniel, fiecare trebuie să-şi primească plata la sfârşitul zilelor.

Toţi aceia care au primit lumină cu privire la acest subiect trebuie să dea mărturie despre adevărurile cele mari pe care Dumnezeu le-a încredinţat lor. Sanctuarul din ceruri este chiar centrul lucrării lui Hristos în favoarea oamenilor. El cuprinde orice suflet care trăieşte pe pământ. El deschide privirii Planul de Mântuire, aducându-ne foarte aproape de încheierea vremii şi descoperindu-ne sfârşitul plin de biruinţă, în lupta dintre neprihănire şi păcat. Este de o importanţă copleşitoare ca toţi să cerceteze cu grijă aceste subiecte şi să fie în stare să dea un răspuns oricui le cere socoteală de nădejdea care este în ei.

Mijlocirea lui Hristos în favoarea omului, din Sanctuarul de sus, este tot atât de importantă pentru Planul de Mântuire ca şi moartea Sa pe cruce. Prin moartea Sa, El a început acea lucrare, pe care, după înviere S-a înălţat să o completeze în ceruri. Trebuie să intrăm prin credinţă dincolo de perdea, "unde Isus a intrat pentru noi ca Înainte-mergătorul nostru" (Evr. 6,20). Acolo se reflectă lumina de la crucea de pe Calvar. Acolo putem câştiga o înţelegere mai clară a tainelor mântuirii. Mântuirea omului a fost adusă la îndeplinire cu un preţ infinit pentru cer; jertfa adusă împlineşte cererile cele mai mari ale Legii lui Dumnezeu călcate de om. Isus a deschis calea către tronul Tatălui şi, prin mijlocirea Sa, dorinţa sinceră a tuturor acelora care vin la El în credinţă poate fi prezentată înaintea lui Dumnezeu.

"Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare" (Prov. 28,13). Dacă aceia care îşi ascund şi îşi scuză păcatele ar vedea cum se bucură Satana de ei, cum acuză pe Hristos şi pe sfinţii îngeri cu blestemul lui, s-ar grăbi să-şi mărturisească păcatele şi să le părăsească. Prin defectele de caracter, Satana lucrează pentru a pune stăpânire pe toată fiinţa şi el ştie că, dacă aceste defecte sunt cultivate, va avea succes. De aceea el caută fără încetare să amăgească pe urmaşii lui Hristos cu sofistăria lui fatală că ei nu pot fi biruitori. Dar Isus mijloceşte în favoarea lor cu mâinile Sale rănite, cu trupul Său zdrobit. "Harul Meu îţi este de ajuns" (2 Cor. 12,9). "Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară" (Matei 11,29.30). Nimeni deci să nu socotească defectele sale ca fiind de nevindecat. Dumnezeu va da credinţă şi har pentru a le învinge.

Trăim acum în ziua cea mare de ispăşire. În serviciul simbolic, atunci când marele preot făcea ispăşire pentru Israel, tuturor li se cerea să-şi întristeze sufletele prin pocăinţă de păcat şi prin umilire înaintea lui Dumnezeu, ca să nu fie nimiciţi din poporul lui Dumnezeu. În acelaşi fel, toţi aceia care vor ca numele lor să rămână în cartea vieţii trebuie ca acum, în puţinele zile de har care au mai rămas, să-şi umilească sufletele înaintea lui Dumnezeu prin întristarea pentru păcat şi prin pocăinţă adevărată. Trebuie să se dea pe faţă o cercetare de inimă profundă şi sinceră. Spiritul uşuratic şi frivol, îngăduit de atâţia care se pretind a fi creştini, trebuie îndepărtat. În faţa tututor acelora care vor să-şi supună înclinaţiile rele ce vor să stăpânească, stă o luptă stăruitoare. Lucrarea de pregătire este o lucrare personală. Nu suntem mântuiţi în grup. Curăţia şi devoţiunea unuia nu vor împlini lipsa acestor calităţi la altul. Chiar dacă toate popoarele trebuie să treacă prin faţa judecăţii lui Dumnezeu, "El va cerceta cazul fiecăruia în parte cu tot atâta atenţie ca şi când n-ar mai exista altă fiinţă pe pământ. Toţi trebuie să fie încercaţi şi dovediţi fără pată sau zbârcitură sau altceva de felul acesta.

Solemne sunt scenele legate de încheierea lucrării de ispăşire. Interesele care se cuprind în ea sunt copleşitoare. Judecata are loc acum în Sanctuarul de sus. Această lucrare continuă timp de mulţi ani. În curând - nimeni nu ştie cât de curând - ea va ajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu, viaţa noastră trebuie să vină la cercetare. În această vreme, mai presus de orice, se cuvine ca fiecare suflet să ia seama la avertizarea lui Hristos: "Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea" (Marcu 13,33). "Dacă nu vegheaţi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine" (Apoc. 3,3).

Când lucrarea judecăţii de cercetare se încheie, soarta tuturor va fi hotărâtă pentru viaţă sau pentru moarte. Timpul de har se încheie cu puţin înainte de venirea Domnului pe norii cerului. Hristos, privind la timpul acesta, spune în cartea Apocalipsei: "Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe! Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta Lui" (Apoc. 22,11.12).

Cel drept, ca şi cel păcătos vor trăi împreună pe pământ în starea lor muritoare - oamenii vor sădi şi vor clădi, vor mânca şi vor bea, neştiind că hotărârea finală şi irevocabilă a fost pronunţată în Sanctuarul de sus. Înainte de potop, după ce Noe a intrat în corabie, Dumnezeu l-a închis înăuntru, iar pe cei păcătoşi afară; dar, timp de şapte zile, oamenii neştiind că soarta lor a fost pecetluită şi-au continuat viaţa fără grijă şi iubitoare de plăceri şi şi-au bătut joc de avertismentele cu privire la judecata care se apropia. "Tot aşa, spune Mântuitorul, va fi şi la venirea Fiului omului" (Matei 24,39). Pe tăcute şi pe neobservate, ca şi hoţul în miez de noapte, va veni ora hotărâtoare care va stabili soarta fiecărui om, retragerea finală a darului milei de la oamenii vinovaţi.

"Vegheaţi deci" ca nu cumva venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind" (Marcu 13,35.36). Este primejdioasă starea acelora care, obosiţi de veghere, se întorc la atracţiile lumii. În timp ce omul de afaceri este captivat de urmărirea câştigului, în timp ce iubitorul de plăceri caută satisfacerea poftelor, în timp ce fiica modei îşi aranjează podoabele, s-ar putea ca chiar în ceasul acela Judecătorul întregului pământ să rostească sentinţa: "Ai fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit prea uşor" (Dan. 5,27).