Cap. 29 Originea răului

 

Pentru multe minţi, originea păcatului şi motivul existenţei lui este un izvor de mare încurcătură. Ei văd lucrarea răului, cu urmările lui grozave de vai şi distrugere, şi se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este nemărginit în înţelepciune, în putere şi în dragoste. Iată o taină căreia nu-i găsesc nici o explicaţie. În nesiguranţa şi îndoiala lor, sunt orbi faţă de adevărurile descoperite lămurit în Cuvântul lui Dumnezeu şi esenţiale pentru mântuire. Sunt unii care, în căutarea lor cu privire la existenţa păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu le-a descoperit; şi ca urmare nu găsesc nici o rezolvare pentru greutăţile lor; şi unii ca aceştia, mânaţi de dispoziţia de a se îndoi şi de a căuta nepotriviri, fac din aceasta o scuză pentru lepădarea cuvintelor Sfintelor Scripturi. Alţii, însă, nu ajung la nici o înţelegere mulţumitoare a marii probleme a răului din cauză că tradiţia şi interpretarea greşită au întunecat învăţătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale şi a principiilor procedeelor Sale cu păcatul.

Este cu neputinţă să explicăm originea păcatului pentru a da un motiv existenţei. Cu toate acestea, se poate înţelege suficient atât originea lui, cât şi măsurile luate cu privire la soarta finală a păcatului, măsuri care descoperă pe deplin dreptatea şi mila lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu păcatul. Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât că Dumnezeu n-a fost în nici o privinţă răspunzător de apariţia păcatului; că n-a fost o retragere arbitrară a harului divin, nici o lipsă în conducerea divină care să dea ocazie la apariţia răzvrătirii. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existenţă nu se poate da nici o explicaţie. El este tainic, de neexplicat; a-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi o scuză sau vreo cauză a existenţei lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiţie pe care o putem da păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu; el "este călcarea Legii" este acţiunea unui principiu în luptă cu Legea cea mare a dragostei care este temelia guvernării divine.

Înainte de apariţia păcatului, în întregul Univers era pace şi bucurie. Totul era în armonie desăvârşită cu voinţa Creatorului. Iubirea faţă de Dumnezeu era supremă, iar iubirea omului faţă de om era nepărtinitoare. Hristos, Cuvântul, singurul născut al lui Dumnezeu, era una cu Tatăl cel veşnic - una în natură, în caracter şi în scop - singura Fiinţă din tot Universul care putea intra în sfaturile şi în planurile lui Dumnezeu. Prin Hristos, Tatăl a realizat cererea tuturor fiinţelor cereşti. "Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri; fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie stăpâniri" (Colos. 1, 16) şi tot cerul dădea ascultare lui Hristos în aceeaşi măsură ca şi Tatălui.

Legea iubirii fiind temelia guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor create depindea de asentimentul lor desăvârşit faţă de marile principii ale dreptăţii. Dumnezeu doreşte de la toate făpturile Sale o slujire din dragoste - un omagiu care izvorăşte dintr-o apreciere inteligentă a caracterului Său. El nu găseşte plăcere într-o slujire silită şi, ca urmare, dă tuturor libertatea de voinţă, ca să-I aducă o slujire de bunăvoie.

Dar a apărut cineva care a ales să pervertească această libertate. Păcatul şi-a avut originea în acela care, după Hristos, fusese cel mai onorat de Dumnezeu şi care stătea în cea mai înaltă poziţie de putere şi de slavă printre locuitorii cerului. Înainte de cădere, Lucifer era primul dintre heruvimii ocrotitori, sfânt şi nepătat. "Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Ajunsese-şi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe. Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuire în tine" (Ezec. 28,12-15).

Lucifer ar fi putut rămâne în graţia lui Dumnezeu, iubit şi onorat de oştile îngereşti, punându-şi la lucru puterile nobile pentru a binecuvânta pe alţii şi a slăvi pe Făcătorul său. Dar, spune profetul: "şi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta" (vers. 17). Puţin câte puţin, Lucifer a ajuns să-şi îngăduie dorinţa după înălţare de sine. "Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu" Tu ziceai în inima ta: 'Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării" mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt" (vers. 6; Is. 14,13.14). În loc să caute să facă pe Dumnezeu cel dintâi în dragostea şi slujirea creaturilor, năzuinţa lui Lucifer a fost să le câştige slujirea şi închinarea pentru el. Şi, râvnind la onoarea pe care Tatăl cel veşnic o revărsase asupra Fiului Său, acest prinţ al îngerilor a aspirat la puterea pe care numai Hristos o putea întrebuinţa.

Tot cerul se bucura să reflecte slava Creatorului şi să trâmbiţeze lauda Lui. Şi câtă vreme Dumnezeu fusese onorat în felul acesta, pretutindeni fusese pace şi veselie. Dar acum armoniile cereşti au fost umbrite de o notă discordantă. Slujirea şi înălţarea de sine, în contrast cu planul Creatorului, a provocat simţăminte rele în minţile în care slava lui Dumnezeu era mai presus de orice. Sfaturile cereşti au stăruit pe lângă Lucifer. Fiul lui Dumnezeu i-a prezentat măreţia, bunătatea şi dreptatea Creatorului şi natura sfântă şi neschimbătoare a Legii Sale. Dumnezeu Însuşi stabilise ordinea în ceruri; aşa că, neţinând seamă de ea, Lucifer dezonora pe Făcătorul său şi aducea ruină asupra lui. Dar avertizarea dată cu milă şi cu o dragoste nemărginită n-a făcut decât să trezească un spirit de opoziţie. Astfel, Lucifer a îngăduit ca invidia faţă de Hristos să-l stăpânească şi rămase intransigent.

Mândria şi slava proprie au alimentat dorinţa după supremaţie. Înalta cinstire dată lui Lucifer n-a fost apreciată ca fiind darul lui Dumnezeu şi n-a produs nici o recunoştinţă faţă de Creator. El se preamărea pe sine în strălucirea şi înălţarea lui şi aspira să fie deopotrivă cu Dumnezeu. Era iubit şi respectat de oştile cereşti. Îngerii găseau plăcere să aducă la îndeplinire poruncile lui. Şi era îmbrăcat cu înţelepciune şi cu slavă mai presus de toţi ceilalţi. Dar Fiul lui Dumnezeu era recunoscut ca Suveran al Cerului, una cu Tatăl în putere şi în autoritate; Hristos participa în toate sfaturile lui Dumnezeu, pe când lui Lucifer nu-i era îngăduit să pătrundă planurile divine. "De ce, întreba acest înger puternic, să aibă Hristos supremaţia? De ce este în felul acesta onorat mai mult decât Lucifer?"

Părăsindu-şi locul din prezenţa imediată a lui Dumnezeu, Lucifer a început să-şi răspândească spiritul de nemulţumire printre îngeri. Lucrând în taină adâncă şi pentru o vreme ascunzându-şi scopul cel adevărat sub aparenţă de respect faţă de Dumnezeu, a încercat să trezească nemulţumirea faţă de Dumnezeu, a încercat să trezească nemulţumirea faţă de legile care guvernau fiinţele cereşti, lăsând să se înţeleagă că ele impuneau restricţii care nu erau necesare. Din moment ce erau sfinţi, el susţinea că îngerii trebuie să asculte de îndemnul conştiinţei lor. Căuta să trezească simpatie pentru el, arătând că Dumnezeu procedase nedrept cu el dând onoarea supremă lui Hristos. El pretindea că, aspirând la o putere şi onoare mai mare, nu urmărea înălţarea de sine, ci căuta să asigure libertatea pentru toţi locuitorii cerului; că pe calea aceasta ei ar putea ajunge la o stare mai înaltă de existenţă.

Dumnezeu în mila Sa cea mare a suportat îndelung pe Lucifer. Nu l-a îndepărtat imediat din starea lui înălţată atunci când, pentru prima oară, şi-a permis un spirit de nemulţumire, nici chiar atunci când a început să dea pe faţă pretenţiile lui false înaintea îngerilor credincioşi. El a fost menţinut în ceruri multă vreme. Mereu şi mereu i s-a oferit iertarea, cu condiţia pocăinţei şi a supunerii. Asemenea eforturi, pe care numai iubirea şi înţelepciunea infinită le puteau plănui, au fost făcute pentru a-l convinge de rătăcirea lui. Spiritul de nemulţumire nu fusese cunoscut niciodată în ceruri. Nici chiar Lucifer n-a văzut de la început unde va ajunge; el nu înţelegea natura adevărată a simţămintelor lui. Dar atunci când s-a dovedit că nemulţumirea lui nu are motiv, Lucifer a fost convins că era greşit, că cerinţele divine erau drepte şi că ar fi trebuit să le recunoască ca atare înaintea cerului întreg. Dacă atunci ar fi făcut lucrul acesta, s-ar fi salvat pe sine şi pe mulţi alţi îngeri. Până la data aceasta nu părăsise cu totul supunerea faţă de Dumnezeu. Cu toate că părăsise poziţia de heruvim ocrotitor, dacă ar fi vrut să se întoarcă la Dumnezeu, recunoscând înţelepciunea Creatorului, şi dacă s-ar fi mulţumit să ocupe locul destinat lui în planul cel mare al lui Dumnezeu, ar fi fost pus iarăşi în slujbă. Dar mândria l-a împiedicat să se supună. El şi-a apărat cu insistenţă calea, a susţinut că nu are nevoie de pocăinţă şi s-a angajat cu totul în lupta cea mare, împotriva Făcătorului său.

Toate puterile minţii lui iscusite au fost puse în slujba amăgirii, pentru a-şi asigura simpatia îngerilor care fuseseră sub comanda lui. Chiar faptul că Hristos îl avertizase şi îl sfătuise a fost interpretat pentru a sluji planurilor lui de trădare. Acelora a căror încredere plină de iubire îl legase mai strâns de el, Satana le spunea că a fost judecat greşit, că poziţia lui nu era respectată şi că libertatea avea să-i fie restrânsă. De la prezentarea eronată a cuvintelor lui Hristos a trecut la pervertire şi la înşelăciune directă, acuzând pe Fiul lui Dumnezeu de un plan care să-L umilească înaintea locuitorilor cerului. A mai încercat să facă şi o legătură falsă între el şi îngerii rămaşi credincioşi. Pe toţi aceia pe care nu i-a putut supune şi nu i-a putut aduce cu totul de partea lui i-a acuzat de indiferenţă faţă de interesele fiinţelor cereşti. Chiar lucrarea pe care o făcea el o punea pe seama acelora care rămăseseră credincioşi lui Dumnezeu. Şi pentru a-şi susţine acuzaţia de nedreptate a lui Dumnezeu faţă de el, a recurs la interpretarea tendenţioasă a cuvintelor şi faptelor Creatorului. Metoda lui era să încurce pe îngeri cu argumente subtile cu privire la planurile lui Dumnezeu. A îmbrăcat în mister tot ce era simplu şi, printr-o pervertire măiastră, a aruncat îndoială asupra declaraţiilor celor mai lămurite ale lui Iehova. Poziţia lui înaltă, într-o legătură atât de strânsă cu conducerea divină, a dat mai multă putere sofistăriilor lui şi mulţi au fost induşi în eroare ca să se unească cu el în răzvrătire împotriva autorităţii cerului.

Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a îngăduit Satanei să-şi continue lucrarea, până când spiritul de nemulţumire a dat ca rod o revoltă activă. A fost necesar ca planurile lui să se desfăşoare din plin, pentru ca natura şi tendinţa lor adevărată să poată fi văzute de toţi. Lucifer, heruvimul cel uns, fusese foarte mult înălţat; El era mult iubit de fiinţele cereşti, iar influenţa lui asupra lor era puternică. Guvernarea lui Dumnezeu includea nu numai pe locuitorii cerului, ci şi toate lumile pe care El le crease; dar Satana cugeta că, dacă ar fi putut atrage pe îngerii cerului împreună cu el la răscoală, ar fi putut atrage şi celelalte lumi. El şi-a prezentat cu măiestrie punctul de vedere, folosind înţelepciunea şi denaturarea pentru a-şi atinge scopul. Puterea lui de amăgire era foarte mare şi, ascunzându-se sub o mască de înşelăciune, câştigase teren. Nici chiar îngerii cei rămaşi credincioşi nu puteau discerne deplin caracterul lui şi nici nu puteau vedea unde avea să ducă lucrarea lui.

Satana fusese atât de mult onorat şi toate faptele lui erau atât de înveşmântate în taină, încât era greu să se descopere îngerilor natura adevărată a lucrării sale. Până ce n-a ajuns la dezvoltarea deplină, păcatul n-a părut atât de rău precum era. Deoarece până atunci nu avusese nici un loc în Universul lui Dumnezeu, fiinţele sfinte nu aveau nici o idee cu privire la natura şi la răutatea lui. Ele nu puteau vedea urmările teribile care aveau să se producă ca urmare a lepădării lui Dumnezeu. La început Satana îşi ascunsese lucrarea sub o mărturisire amăgitoare de loialitate faţă de Dumnezeu. El pretindea că urmăreşte să promoveze onoarea lui Dumnezeu, stabilirea guvernării Sale şi binele tuturor locuitorilor cerului. În timp ce strecura nemulţumirea în mintea îngerilor de sub conducerea lui, făcea cu măiestrie să pară că el caută să îndepărteze nemulţumirea. Când susţinea că trebuie făcute schimbări în ordinea şi în legile guvernării lui Dumnezeu, făcea aceasta motivând că ele erau necesare pentru a păstra armonia în ceruri.

În procedeele Sale cu păcatul, Dumnezeu a folosit numai dreptatea şi adevărul. Satana putea folosi ceea ce Dumnezeu nu putea - linguşirea şi amăgirea. El căuta să falsifice cuvintele lui Dumnezeu şi reprezenta eronat planul Său de guvernare înaintea îngerilor, susţinând că Dumnezeu nu a fost drept atunci când a dat legi şi rânduieli locuitorilor cerului; că atunci când cerea supunere şi ascultare de la creaturile Sale, căuta numai înălţarea de Sine. De aceea trebuia demonstrat înaintea locuitorilor cerului, ca şi ai celorlalte lumi, că guvernarea lui Dumnezeu era dreaptă, iar Legea Sa era desăvârşită. Satana a făcut să pară că el căuta să promoveze binele Universului. Caracterul adevărat al uzurpatorului, cât şi scopul lui real trebuia să fie înţeles de toţi. El trebuia să aibă timp pentru a se demasca prin lucrurile lui nelegiuite.

Satana punea pe seama Legii şi guvernării lui Dumnezeu discordia pe care acţiunea lui o provocase în ceruri. Toate relele, spunea el, erau urmarea conducerii divine. El pretindea că scopul lui era să îmbunătăţească întocmirile lui Iehova. De aceea era necesar ca să demonstreze natura pretenţiilor sale şi să arate efectul schimbărilor propuse în Legea divină. Propria lui lucrare urma să-l condamne. Satana pretinsese de la început că nu se răzvrătise, dar Universul întreg trebuia să vadă pe amăgitor demascat.

Chiar şi atunci când s-a hotărât că el nu mai putea rămâne în cer, Înţelepciunea Infinită n-a distrus pe Satana. Deoarece numai slujirea din iubire poate fi primită de Dumnezeu, devotamentul creaturilor Sale trebuie să se întemeieze pe o convingere cu privire la dreptatea şi la mila Sa. Locuitorii cerului şi ai celorlalte lumi, fiind nepregătiţi să înţeleagă natura sau consecinţele păcatului, nu puteau vedea dreptatea şi mila lui Dumnezeu în distrugerea lui Satana. Dacă ar fi fost adus imediat la inexistenţă, ei ar fi slujit pe Dumnezeu din teamă şi nu din iubire. Influenţa amăgitorului n-ar fi fost cu totul distrusă şi nici spiritul de revoltă n-ar fi fost îndepărtat cu totul. Răului trebuia să i se îngăduie să ajungă la maturitate. Pentru binele Universului întreg, de-a lungul veacurilor veşnice, Satana trebuia să-şi dezvolte mai deplin principiile, pentru ca acuzaţiile lui aduse împotriva guvernării divine să fie văzute de fiinţele create în lumina lor adevărată, pentru ca dreptatea şi mila lui Dumnezeu, precum şi imunitatea Legii Sale să fie pentru totdeauna aşezate în afara oricărei discuţii.

Răzvrătirea lui Satana urma să fie o lecţie pentru Univers de-a lungul veacurilor viitoare, ca o mărturie continuă cu privire la natura şi la urmările grozave ale păcatului. Efectul conducerii lui Satana, urmările ei asupra îngerilor şi a oamenilor aveau să arate care urmau să fie roadele lepădării autorităţii divine. Acesta trebuia să dea mărturie despre faptul că de existenţa guvernării lui Dumnezeu şi a Legii Sale depindea buna stare a tuturor fiinţelor pe care el le crease. Astfel, istoria acestei experienţe grozave de răzvrătire urma să fie o ocrotire continuă pentru toate inteligenţele sfinte, prevenindu-le să mai fie amăgite cu privire la natura fărădelegii, să le ferească de a mai săvârşi păcatul şi a suferi pedeapsa pentru el.

Până la încheierea luptei din ceruri, marele uzurpator a continuat să se îndreptăţească. Când i s-a adus la cunoştinţă că împreună cu toţi simpatizanţii lui trebuia să fie alungat din locuinţele strălucite, atunci conducătorul răsculat şi-a manifestat cu îndrăzneală nemulţumirea faţă de Legea Creatorului. El şi-a reafirmat susţinerea că îngerii nu trebuia să fie controlaţi, că ei trebuia lăsaţi să-şi urmeze propria lor voinţă, care avea să-i conducă în mod corect. El a denunţat rânduielile divine ca fiind o restrângere a libertăţii lor şi a declarat că scopul lui era să asigure desfiinţarea Legii; că liberaţi de această restricţie, oştile cereşti puteau să intre într-o stare de existenţă mai înaltă şi mai slăvită.

Satana împreună cu oastea sa au aruncat într-un deplin acord ocara rebeliunii lor asupra lui Hristos, declarând că, dacă n-ar fi fost mustraţi, nu s-ar fi răsculat niciodată. Aceşti încăpăţânaţi şi dispreţuitori în lipsa lor de loialitate, căutând zadarnic să răstoarne guvernarea lui Dumnezeu, pretinzând totuşi în mod batjocoritor a fi victime nevinovate ale puterii opresoare, marele răzvrătit împreună cu cei care-l simpatizau au fost alungaţi în cele din urmă din cer.

Acelaşi spirit care s-a dat pe faţă în rebeliunea din cer inspiră şi rebeliunea de pe pământ. Satana a continuat cu oamenii acelaşi fel de a proceda pe care l-a avut şi faţă de îngeri. Duhul lui domneşte astăzi în fiii neascultării. Asemenea lui, ei caută să îndepărteze restricţiile Legii lui Dumnezeu şi făgăduiesc oamenilor libertatea prin călcarea preceptelor ei. Mustrarea păcatului trezeşte încă spiritul urii şi al împotrivirii. Când soliile de avertizare ale lui Dumnezeu sunt prezentate conştiinţei, Satana îi conduce pe oameni să se îndreptăţească şi să caute aprobarea altora pentru calea lor păcătoasă. În loc să-şi îndrepte greşelile, ei îşi manifestă indignarea faţă de cel care mustră, ca şi când aceasta ar fi singura cauză a greutăţilor. Din zilele dreptului Abel până în vremea noastră, acesta este spiritul care s-a manifestat faţă de aceia care au îndrăznit să mustre păcatul.

Satana a amăgit pe om la păcat prin aceeaşi reprezentare falsă a caracterului lui Dumnezeu pe care o practicase în ceruri, făcându-L să fie privit ca aspru şi tiranic. Şi a reuşit să ajungă atât de departe, încât să declare că restricţiile nejustificate ale lui Dumnezeu au dus la căderea omului, ca şi la răzvrătirea lui.

Dar Cel veşnic a declarat cu privire la Sine: "Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegile, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat" (Exod 34, 6.7).

Prin alungarea lui Satana din ceruri, Dumnezeu Şi-a dat pe faţă dreptatea şi a păstrat onoarea tronului Său. Dar atunci când omul a păcătuit, supunându-se amăgirilor acestui duh decăzut, Dumnezeu a dat dovada iubirii sale, dând pe singurul Său Fiu să moară pentru neamul omenesc căzut. În ispăşire s-a descoperit caracterul lui Dumnezeu. Argumentul cel puternic al crucii demonstrează Universului întreg că drumul păcatului, pe care Lucifer l-a ales, nu putea fi pus în nici un fel pe seama guvernării lui Dumnezeu.

În lupta dintre Hristos şi Satana, în timpul lucrării pământeşti a Mântuitorului, caracterul marelui amăgitor a fost demascat. Nimic altceva n-ar fi putut dezrădăcina atât de mult pe Satana din simpatia îngerilor cereşti şi a întregului Univers rămas credincios cum a făcut-o lupta lui cruntă împotriva Mântuitorului lumii. Hula îndrăzneaţă din cererea lui, ca Hristos să i se închine; obrăznicia lui încrezută, de a-L duce pe vârful muntelui şi pe streaşina templului; intenţia lui plină de viclenie când Îi ceru să Se arunce de pe înălţimea ameţitoare; răutatea neadormită cu care-L urmărea dintr-un loc în altul, inspirând inimile preoţilor şi ale poporului ca să lepede iubirea Sa şi, în cele din urmă, să strige: "Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!"; toate acestea au provocat uimirea şi indignarea Universului.

Satana a fost acela care a îndemnat lumea să lepede pe Hristos. Prinţul păcatului şi-a exercitat toată puterea şi viclenia pentru a distruge pe Isus; deoarece a văzut că dragostea şi mila Mântuitorului, simpatia şi grija Lui iubitoare prezentau lumii caracterul lui Dumnezeu, Satana a pus în discuţie toate susţinerile Fiului lui Dumnezeu şi i-a folosit pe oameni ca unelte ale sale pentru a umple viaţa Mântuitorului de suferinţă şi de durere. Înşelăciunea şi necinstea prin care căutase să zădărnicească lucrarea lui Isus, ura dată pe faţă prin copiii neascultării, acuzaţiile lor nemiloase împotriva Aceluia a cărui viaţă era un exemplu de bunătate fără egal, toate acestea izvorau dintr-o răzbunare profundă. Focul invidiei şi al răutăţii mocnit până acum, ura şi dorinţa de răzbunare au izbucnit pe Calvar împotriva Fiului lui Dumnezeu, în timp ce tot cerul privea îngrozit scena.

Când jertfa cea mare a fost adusă, Hristos S-a înălţat la cer refuzând adorarea îngerilor, până ce nu a prezentat cererea: "Vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu" (Ioan 17,24). Atunci, cu o iubire şi o putere de nedescris, a venit răspunsul de la tronul Tatălui: "Toţi îngerii lui Dumnezeu, să I se închine" (Evrei 1,6). Asupra lui Isus nu rămăsese nici o pată. Umilirea Lui fiind terminată, jertfa Lui fiind deplină, I s-a dat un nume care este mai presus de orice nume.

Vina Satanei era acum fără scuză. El îşi dezvăluise adevăratul caracter de mincinos şi ucigas. S-a văzut că acelaşi spirit care inspirase pe fiii oamenilor ce se găseau sub puterea lui ar fi fost dat pe faţă dacă i s-ar fi îngăduit să aibă stăpânire peste locuitorii cerului. El susţinuse că neascultarea de Legea lui Dumnezeu ar fi adus libertate şi înălţare; dar s-a văzut că a avut ca urmare sclavie şi degradare.

Acuzaţiile mincinoase ale lui Satana, cu privire la caracterul şi guvernarea lui Dumnezeu, au apărut acum în adevărata lor lumină. El Îl acuzase pe Dumnezeu de înălţare de Sine, atunci când a cerut supunere şi ascultare din partea creaturilor Sale, şi declarase că, în timp ce Creatorul cerea lepădare de sine de la toţi ceilalţi, El nu practicase jertfire de sine şi nu făcuse nici un sacrificiu. Acum s-a văzut că, pentru mântuirea neamului omenesc căzut, Conducătorul Universului făcuse sacrificiul cel mai mare pe care-l putea face iubirea; căci "Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine" (2 Cor. 5,19). S-a mai văzut că, în timp ce Lucifer deschisese uşa pentru intrarea păcatului prin dorinţa lui de onoare şi întâietate, Hristos, pentru a distruge păcatul, Se umilise şi Se făcuse ascultător până la moarte.

Dumnezeu Şi-a dat pe faţă dezaprobarea faţă de principiile rebeliunii. Tot cerul a văzut dreptatea Sa descoperită, atât în condamnarea Satanei, cât şi în răscumpărarea omului. Lucifer declarase că, dacă Legea lui Dumnezeu este de neschimbat iar pedeapsa nu putea fi înlăturată, orice călcător al ei trebuie să fie pe veci lipsit de favoarea Creatorului. El pretindea ca neamul omenesc păcătos să fie aşezat în afara mântuirii şi prin aceasta să fie prada lui de drept. Dar moartea lui Hristos era un argument în favoarea omului, care nu putea fi contrazis. Pedeapsa Legii a căzut peste Acela care era egal cu Dumnezeu, iar omul avea posibilitatea să primească îndreptăţirea lui Hristos şi, printr-o viaţă de pocăinţă şi de umilinţă, să biruiască, aşa cum Fiul lui Dumnezeu este drept şi în acelaşi timp poate să îndreptăţească pe acela care crede în Isus.

Dar Hristos a venit pe pământ nu numai să aducă la îndeplinire mântuirea omului, să sufere şi să moară. El a venit să "preamărească Legea" şi "măreaţă să fie". Nu numai pentru ca locuitorii acestui pământ să privească Legea aşa cum ar trebui privită, ci ca să se demonstreze tuturor lumilor din Univers că Legea lui Dumnezeu este de neschimbat. Iar jertfa la care a îndemnat iubirea infinită pe Tatăl şi pe Fiul, ca păcătoşii să fie mântuiţi, demonstrează întregului Univers - că nimic mai mult decât acest plan de ispăşire nu putea fi făcut - că dreptatea şi mila sunt temelia Legii şi guvernării lui Dumnezeu.

În aducerea la îndeplinire a judecăţii finale, se va vedea că nu există nici un motiv pentru existenţa păcatului. Când Judecătorul a tot pământul va întreba pe Satana: "De ce te-ai răzvrătit împotriva Mea şi M-ai jefuit de supuşii Împărăţiei Mele?", iniţiatorul păcatului nu va putea aduce vreo scuză. Orice gură va fi închisă şi toate oştile răzvrătirii vor fi fără cuvânt.

Crucea de pe Calvar, în timp ce declară Legea ca fiind de neschimbat, face cunoscut Universului că plata păcatului este moartea. În strigătul pe moarte al Mântuitorului "S-a sfârşit", a bătut clopotul de moarte al Satanei. Lupta cea mare care durase atâta vreme s-a hotărât atunci, iar curăţirea finală a păcatului a fost asigurată. Fiul lui Dumnezeu a trecut prin porţile mormântului, pentru ca "prin moarte să nimicească pe acela care avea puterea morţii, pe diavolul" (Evrei 2,14). Dorinţa lui Lucifer după înălţare de sine îl făcuse să spună: "Îmi voi înălţa tronul mai presus de stelele lui Dumnezeu" Voi fi ca Cel Prea Înalt". Dar Dumnezeu declară: "Te voi face ca cenuşa pe pământ" şi niciodată nu vei mai fi" (Is.14,13.14; Ezech. 28,18.19). "Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură" (Mal. 4.1).

Întregul Univers va fi martor cu privire la natura şi la urmările păcatului. Şi distrugerea lui totală, care la început ar fi provocat îngerilor frică, iar lui Dumnezeu dezonoare, va îndreptăţi acum iubirea Sa şi-I va restabili onoarea în faţa Universului fiinţelor care-şi găseau plăcerea să facă voia Sa şi în a căror inimă este Legea Sa. Niciodată nu se va mai da pe faţă păcatul. Cuvântul Domnului spune: "Nenorocirea nu vine de două ori" (Naum 1,9). Legea lui Dumnezeu, pe care Satana a declarat-o a fi un jug al robiei, va fi cinstită ca Lege a libertăţii. O creaţiune încercată şi trecută prin experienţe nu va mai fi niciodată îndepărtată de la supunerea faţă de Acela al cărui caracter a fost deplin dat pe faţă înaintea lor, ca fiind iubire nepătrunsă şi înţelepciune infinită.