Cap. 3 - O epocă de întuneric spiritual

 

Apostolul Pavel, în a doua sa epistolă către Tesaloniceni, a prezis o mare cădere de la credinţă, care urma să aibă ca rezultat întemeierea puterii papale. El declara că ziua lui Hristos nu va veni ""înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, protivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte 'Dumnezeu', sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu". Şi mai departe, apostolul îi avertizează pe fraţii săi că: "Taina fărădelegii a şi început să lucreze" (2 Tes. 2,3.4.7). Chiar la acea dată timpurie, el a văzut strecurându-se în biserică rătăciri care urmau să pregătească drumul pentru dezvoltarea papalităţii.

Încetul cu încetul, la început în linişte şi pe furiş, apoi mai deschis pe măsură ce creştea în putere şi câştiga stăpânire peste minţile oamenilor, "taina fărădelegii" şi-a continuat lucrarea ei amăgitoare şi hulitoare. Aproape pe nesimţite, obiceiurile păgânismului şi-au găsit intrarea în biserica creştină. Spiritul de compromis şi conformismul au fost reţinute pentru o vreme de persecuţiile crude pe care biserica le-a suferit sub păgânism. Dar când persecuţia a încetat, iar creştinismul a intrat în curţile şi palatele împăraţilor, a fost lăsată la o parte simplitatea umilă a lui Hristos şi a apostolilor Lui în schimbul pompei şi mândriei preoţilor şi conducătorilor păgâni; în locul cerinţelor lui Dumnezeu au fost puse teoriile şi tradiţiile omeneşti. Convertirea cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului al IV-lea, a produs o mare bucurie; iar lumea, îmbrăcată cu o formă a neprihănirii, a pătruns în biserică. Atunci lucrarea de stricăciune a înaintat repede. Păgânismul, care părea că fusese învins, deveni biruitor. Spiritul lui stăpânea biserica. Învăţăturile, ceremoniile şi superstiţiile lui au fost introduse în credinţa şi închinarea pretinşilor urmaşi ai lui Hristos.

Această înţelegere între păgânism şi creştinism a dat naştere la "omul fărădelegii", prezis în profeţie ca unul care se împotriveşte şi se înalţă pe sine mai presus de Dumnezeu. Acel sistem uriaş de religie falsă este capodopera puterii lui Satana - un monument al eforturilor lui de a se aşeza pe tron pentru a conduce pământul după voia lui.

Satana mai încercase o dată să se înţeleagă cu Hristos. A venit la Fiul lui Dumnezeu în pustia ispitei şi, arătându-I toate împărăţiile lumii împreună cu slava lor, s-a oferit să dea totul în mâinile Sale, dacă El va recunoaşte supremaţia prinţului întunericului. Hristos a mustrat pe ispititorul semeţ şi l-a obligat să plece. Dar Satana are un succes mai mare prezentând aceeaşi ispită omului. Pentru a-şi asigura câştiguri şi onoruri lumeşti, biserica a fost inspirată să caute favoarea şi sprijinul oamenilor mari ai pământului; şi, lepădând astfel pe Hristos, ea a fost amăgită să încheie un legământ cu reprezentantul Satanei - episcopul Romei.

Una dintre învăţăturile de seamă ale romanismului este aceea că papa este capul vizibil al întregii biserici a lui Hristos, investit cu autoritate supremă peste episcopii şi preoţii din toate părţile lumii. Mai mult decât atât, papei i-au fost date chiar titlurile Dumnezeirii. A fost numit "Domnul Dumnezeul Papa" (vezi note suplimentare) şi a fost declarat infailibil. El pretinde închinarea tuturor oamenilor. Aceeaşi pretenţie a fost ridicată de Satana în pustia ispitei şi este încă cerută de el prin biserica Romei, şi mulţimi imense sunt gata să-i aducă închinare.

Dar aceia care se tem de Dumnezeu şi-L respectă întâmpină această încumetare strigătoare la cer, aşa cum şi Hristos a întâmpinat pretenţiile vrăjmaşului celui viclean: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti" (Luca 4,8). Dumnezeu n-a dat nici măcar o iotă în Cuvântul Său prin care să fi desemnat vreun om a fi capul bisericii. Învăţătura despre supremaţia papală se opune direct învăţăturii Scripturilor. Papa nu poate avea nici o putere peste biserica lui Hristos afară de aceea luată prin uzurpare.

Romaniştii au stăruit în a aduce protestanţilor acuzaţia de erezie şi de despărţire voită de adevărata biserică. Dar aceste acuzaţii li se aplică mai degrabă lor. Ei sunt aceia care au părăsit steagul lui Hristos şi s-au depărtat de "credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna" (Iuda 3).

Satana ştia bine că Sfintele Scripturi îi vor face pe oameni în stare să discearnă amăgirile lui şi să-i înfrângă puterea. Chiar Mântuitorul lumii a rezistat atacului lui prin Cuvânt. La orice atac, Hristos prezenta scutul adevărului veşnic, spunând: "Stă scris". La orice sugestie a adversarului, El opunea înţelepciunea şi puterea Cuvântului. Pentru ca Satana să-şi poată menţine stăpânirea sa asupra oamenilor şi pentru a întemeia autoritatea uzurpatorului papal, trebuia să-i ţină în necunoştinţă faţă de Scripturi. Biblia L-ar fi înălţat pe Dumnezeu şi i-ar fi aşezat pe oamenii mărginiţi în adevărata lor poziţie; de aceea adevărurile ei sfinte trebuia ascunse şi oprimate. Această logică a fost adoptată de biserica romană. Timp de sute de ani credinţa Bibliei a fost interzisă. Oamenilor le-a fost interzis să o citească sau să o aibă în case, iar preoţii şi prelaţii fără principii interpretau învăţăturile ei pentru a susţine pretenţiile lor. În felul acesta, papa a ajuns să fie recunoscut aproape în general ca locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ, înzestrat cu autoritate peste biserică şi stat.

Descoperitorul rătăcirii fiind îndepărtat, Satana lucra după cum îi era voia. Profeţia afirma că papalitatea urma să "se încumete să schimbe vremile şi legea" (Dan. 7,25). Această lucrare n-a fost o acţiune uşoară. Pentru a oferi convertiţilor de la păgânism un înlocuitor pentru închinarea la idoli, şi în felul acesta să-i încurajeze a primi cu numele creştinismul, închinarea la chipuri şi la moaşte a fost introdusă treptat în serviciul divin creştin. Decretul unui consiliu general (vezi note suplimentare) a stabilit în cele din urmă acest sistem de idolatrie. Pentru a completa lucrarea hulitoare, Roma s-a încumetat să scoată din Legea lui Dumnezeu porunca a doua, care opreşte închinarea la chipuri, şi să împartă porunca a zecea în două, pentru a păstra numărul.

Dar spiritul de cedare faţă de păgânism a deschis calea pentru o altă dispreţuire a autorităţii cerului. Satana, lucrând prin conducătorii neconsacraţi ai bisericii, s-a amestecat şi în porunca a patra şi a încercat să îndepărteze vechiul Sabat, ziua pe care Dumnezeu a binecuvântat-o şi a sfinţit-o (Gen. 2,2.3), iar în locul ei să înalţe sărbătoarea păzită de păgâni ca "venerabila zi a soarelui". La început, această schimbare n-a fost încercată pe faţă. În primele veacuri, Sabatul cel adevărat a fost ţinut de toţi creştinii. Ei erau geloşi pe onoarea lui Dumnezeu şi, crezând că Legea Sa este de neschimbat, au păzit cu râvnă sfinţenia preceptelor ei. Dar Satana a lucrat cu o mare subtilitate prin agenţii lui pentru a-şi atinge scopul. Pentru ca atenţia poporului să poată fi atrasă asupra duminicii, aceasta a fost declarată ca sărbătoare în cinstea învierii lui Hristos. Slujbe religioase au fost ţinute în ea; era totuşi privită ca o zi de recreere, Sabatul fiind încă păzit cu sfinţenie.

Spre a pregăti calea pentru lucrarea pe care plănuise să o îndeplinească, Satana îi făcuse pe iudei, înainte de venirea lui Hristos, să împovăreze Sabatul cu cele mai stricte pretenţii, făcând din păzirea lui o povară. Acum, folosind lumina falsă în care reuşise să-l facă a fi privit, a aruncat ocară asupra lui ca fiind o instituţie evreiască. În timp ce creştinii în general continuau să păzească duminica drept o sărbătoare a bucuriei, i-a condus să facă din Sabat o zi de post, o zi de amărăciune şi tristeţe, pentru a arăta ura faţă de iudaism.

În prima parte a sec. al IV-lea, împăratul Constantin a emis un decret care făcea din duminică o sărbătoare publică în întreg imperiul roman (vezi note suplimentare). Ziua soarelui a fost cinstită de către supuşii lui păgâni şi a fost onorată de creştini; politica împăratului era aceea de a uni interesele adverse ale creştinismului şi păgânismului. El a fost îndemnat să facă acest lucru de către episcopii bisericii care, inspiraţi de ambiţii şi însetaţi de putere, au înţeles că, dacă va fi păzită aceeaşi zi atât de către creştini, cât şi de păgâni, aceasta va uşura primirea cu numele a creştinismului de către păgâni şi în felul acesta puterea şi gloria bisericii vor creşte. Dar, în timp ce mulţi creştini temători de Dumnezeu erau conduşi treptat să primească duminica ca având un anume grad de sfinţenie, ei socoteau încă Sabatul cel adevărat ca sfinţit Domnului şi-l păzeau în ascultare de porunca a patra.

Arhiamăgitorul nu-şi terminase lucrarea. El s-a hotărât să adune lumea creştină sub steagul său şi să-şi exercite puterea prin locţiitorul lui, pontiful cel mândru, care se pretindea a fi reprezentantul lui Hristos. Prin păgânii pe jumătate convertiţi, prin prelaţii ambiţioşi şi prin credincioşii iubitori de lume, şi-a îndeplinit planul. Din timp în timp, au fost ţinute mari concilii, în care erau convocaţi demnitari ai bisericii din toată lumea. Aproape în fiecare conciliu Sabatul pe care Dumnezeu îl instituise era coborât din ce în ce mai mult, în timp ce duminica era în aceeaşi măsură înălţată. În felul acesta sărbătoarea păgână a ajuns în cele din urmă să fie onorată ca o instituţie divină, în timp ce Sabatul biblic a fost declarat o rămăşiţă a iudaismului, iar păzitorii lui au fost declaraţi blestemaţi.

Marele apostat reuşise să se înalţe "mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare" (2 Tes. 2,4). El îndrăznise să schimbe singurul precept al Legii divine care îndreaptă fără greş toată omenirea către viul şi adevăratul Dumnezeu. În porunca a patra, Dumnezeu este descoperit ca Creatorul cerului şi al pământului, şi prin aceasta Se deosebeşte de toţi zeii falşi. Deoarece era o amintire a lucrării de creaţiune, ziua a şaptea a fost sfinţită ca zi de odihnă pentru om. Ea a fost destinată să păstreze continuu în minţile oamenilor pe viul Dumnezeu ca izvor al existenţei şi ca obiect de închinare şi adorare. Satana se luptă să-i întoarcă pe oameni de la devotamentul lor faţă de Dumnezeu şi de la ascultarea de Legea Sa; de aceea îşi îndreaptă eforturile îndeosebi împotriva poruncii care arată pe Dumnezeu ca Creator.

Protestanţii susţin acum că învierea lui Hristos în ziua duminicii a făcut din ea Sabatul creştin. Dar dovezi din Scriptură lipsesc. Nici o onoare de felul acesta n-a fost dată zilei acesteia de către Hristos sau apostolii Săi. Păzirea duminicii ca instituţie creştină şi-a avut originea în acea "taină a fărădelegii" (2 Tes. 2,7), care şi-a început lucrarea chiar în zilele lui Pavel. Unde şi când a adoptat Domnul acest prunc al papalităţii? Ce motiv temeinic poate fi dat pentru o schimbare pe care Scripturile nu o aprobă?

În veacul al şaselea, papalitatea devenise puternic întemeiată. Scaunul puterii ei a fost stabilit în cetatea imperială, iar episcopul Romei a fost declarat cap peste întreaga biserică. Păgânismul dăduse locul papalităţii. Balaurul dăduse fiarei "puterea lui, tronul lui, şi o mare stăpânire" (Apoc. 13,2) (vezi note suplimentare). Şi acum au început cei 1260 de ani de persecuţie papală, prezişi în profeţiile lui Daniel şi Apocalipsei (Daniel 7,25; Apoc. 13,5-7). Creştinii au fost obligaţi să aleagă fie să-şi părăsească integritatea şi să primească ceremoniile şi închinarea papală, fie să-şi petreacă viaţa în închisoare sau să sufere moartea pe roată, pe rug sau de securea călăului.

Acum s-au împlinit cuvintele lui Isus: "Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu" (Luca 21,16.17). Persecuţia s-a dezlănţuit asupra celor credincioşi cu o mai mare furie decât oricând mai înainte, iar lumea a devenit un imens câmp de luptă. Pentru sute de ani, biserica lui Hristos şi-a găsit scăpare în izolare şi întuneric. Căci zice profetul: "Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şasezeci de zile" (Apoc. 12,6).

Înălţarea la putere a bisericii Romei a marcat începutul Evului Întunecat. Pe măsură ce puterea ei creştea, întunericul devenea mai profund. Credinţa a fost transferată de la Hristos, temelia cea adevărată, la papa de la Roma. În loc să se încreadă în Fiul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi pentru mântuirea veşnică, oamenii priveau la papa, la preoţii şi prelaţii cărora el le dăduse autoritatea. Ei erau învăţaţi că papa era mijlocitorul lor pământesc, că nimeni nu se putea apropia de Dumnezeu decât prin el; şi că el stătea în locul lui Dumnezeu pentru ei. Pentru motivul acesta trebuia să i se dea ascultarea pe care o pretindea. O abatere de la cerinţele lui constituia un motiv suficient pentru cea mai aspră pedeapsă care venea peste trupurile şi sufletele ofensatorilor. În felul acesta minţile oamenilor erau întoarse de la Dumnezeu către oameni greşiţi, cu defecte şi cruzi, ba mai mult, chiar către prinţul întunericului, care-şi exercita puterea prin ei. Păcatul era mascat într-un veşmânt de sfinţenie. Când Scripturile sunt îndepărtate, iar omul ajunge să se privească pe sine ca fiind suprem, trebuie să ne aşteptăm numai la înşelătorie, amăgire şi nelegiuire josnică. O dată cu înălţarea legilor şi tradiţiilor omeneşti, s-a dat pe faţă corupţia care totdeauna se naşte din îndepărtarea Legii lui Dumnezeu.

Acelea au fost zile primejdioase pentru biserica lui Hristos. Credincioşii purtători de steag erau fără îndoială puţini. Deşi adevărul n-a fost lăsat fără martori, uneori se părea totuşi că rătăcirea şi superstiţia vor predomina pe deplin, iar adevărata religie va fi izgonită de pe pământ. Evanghelia a fost pierdută din vedere, formele religioase deveneau mai numeroase, iar oamenii erau împovăraţi tot mai mult cu obligaţii riguroase.

Ei nu erau numai învăţaţi să privească la papa ca mijlocitor al lor, dar şi să-şi pună încrederea în propriile lor fapte, ca ispăşire pentru păcat. Pelerinajele lungi, faptele de penitenţă, închinarea la moaşte, înălţarea de biserici, altare şi morminte sfinte, plata de sume mari pentru biserică - toate acestea şi multe altele asemănătoare erau încurajate pentru a îndepărta mânia lui Dumnezeu sau a asigura favoarea Sa, ca şi când Dumnezeu ar fi fost ca oamenii, care s-ar fi mâniat pentru lucruri de nimic sau ar fi fost împăcat prin daruri sau fapte de pocăinţă!

Cu toate acestea, viciul era răspândit chiar printre conducătorii bisericii romane, iar influenţa ei părea să crească continuu. Spre încheierea sec. al VIII-lea, papistaşii au ridicat pretenţia că, în primele secole ale bisericii, episcopii Romei avuseseră aceeaşi putere spirituală pe care şi-o asumaseră acum. Pentru a fundamenta această pretenţie a trebuit să fie folosite unele mijloace spre a-i da o aparenţă de autoritate; şi acestea au fost sugerate uşor de către tatăl minciunii. Au fost născocite de călugări scrieri vechi. Au fost descoperite hotărâri ale conciliilor despre care nu se auzise mai înainte şi care stabileau supremaţia generală a papei din primele timpuri. Şi o biserică ce lepădase adevărul a primit cu lăcomie aceste amăgiri (vezi note suplimentare).

Puţinii ziditori credincioşi pe temelia cea adevărată (1 Cor. 3,10.11) au fost uluiţi şi încurcaţi atunci când absurdităţile învăţăturii celei rătăcite au împiedicat lucrarea. Ca şi ziditorii de pe zidurile Ierusalimului din zilele lui Neemia, unii erau gata să spună: "Puterile celor ce duc poverile slăbesc, şi dărâmăturile sunt multe; nu vom putea să zidim zidul" (Neem. 4,10). Obosiţi de lupta continuă contra persecuţiei, a înşelăciunii, a nelegiuirii şi a tuturor celorlalte piedici pe care Satana le putea născoci pentru a încurca înaintarea lor, unii care fuseseră clăditori credincioşi s-au descurajat; şi de dragul păcii şi al siguranţei pentru averile şi viaţa lor, au părăsit temelia cea adevărată. Alţii, neînfricaţi de împotrivirea vrăjmaşilor lor, au declarat fără teamă: "Nu vă temeţi de ei; aduceţi-vă aminte de Domnul, care este mare şi înfricoşat" (vers. 14) şi au mers mai departe, fiecare cu sabia încinsă. (Efes. 6,17).

Acelaşi spirit de ură şi de împotrivire faţă de adevăr a inspirat pe vrăjmaşii lui Dumnezeu din fiecare veac şi aceeaşi veghere şi fidelitate s-a cerut de la slujitorii Săi. Cuvintele lui Hristos spuse pentru ucenici se aplică urmaşilor Săi de la încheierea vremii: "Ceea ce vă spun vouă, spun tuturor, vegheaţi" (Marcu 13,37).

Întunericul părea să se îndesească. Închinarea la chipuri a devenit aproape generală. Candelele ardeau înaintea icoanelor cărora le erau înălţate rugăciuni. Obiceiurile cele mai absurde şi mai superstiţioase predominau. Minţile oamenilor erau atât de cu totul stăpânite de superstiţie, încât raţiunea părea că-şi pierduse influenţa. În timp ce preoţii şi episcopii erau iubitori de plăceri, senzuali şi corupţi, nu se putea aştepta decât ca poporul care privea la ei drept călăuze să fie cufundat în ignoranţă şi viciu.

Un alt pas spre supremaţia papală a fost făcut atunci când, în sec. al XI-lea, papa Grigore al VII-lea a proclamat desăvârşirea bisericii romane. Printre afirmaţiile pe care le susţinea, era una care declara că biserica n-a greşit niciodată, nici nu va putea greşi vreodată, după Scripturi. Dar această afirmaţie nu era însoţită de dovezile din Scriptură. Pontiful cel mândru mai pretindea puterea de a detrona pe împăraţi şi declara că nici o hotărâre pe care ar fi pronunţat-o el nu putea fi răsturnată de nimeni, ci că era prerogativa lui aceea de a răsturna hotărârile altora (vezi notele suplimentare).

O ilustraţie izbitoare a caracterului tiranic al acestei susţineri de infailibilitate a fost dată în comportarea faţă de împăratul german Henric al IV-lea. Pentru bănuiala de dispreţ faţă de autoritatea papei, acest monarh a fost excomunicat şi detronat. Îngrozit de părăsirea şi trădarea prinţilor lui, care erau încurajaţi la răzvrătire împotriva lui de mandatul papei, Henric a simţit nevoia de a face pace cu Roma. Împreună cu soţia lui şi un servitor credincios, a trecut Alpii în miezul iernii, ca să se umilească înaintea papei. După sosirea la castelul în care se retrăsese papa Grigore, el a fost condus, fără gardienii lui, într-o curte interioară, şi acolo, în frigul aspru al iernii, cu capul descoperit şi picioarele goale, într-o îmbrăcăminte mizerabilă, a aşteptat îngăduinţa papei de a apărea în faţa lui. Pontiful nu s-a îndurat să-i acorde iertare până când n-a petrecut trei zile în post şi mărturisire. Chiar şi atunci, împăratul putea să-şi exercite atributele şi să-şi primească însemnele imperiale numai cu condiţia să aştepte hotărârea papei. Şi Grigore, încurajat de victorie, susţinea cu înfumurare că era de datoria lui să umilească mândria regilor.

Cât de izbitor este contrastul dintre mândria arogantă a acestui pontif dispreţuitor şi blândeţea şi umilinţa lui Hristos, care Se prezintă pe Sine bătând la uşa inimii ca să intre pentru a aduce iertare şi pace şi care i-a învăţat pe ucenicii Săi: "Oricine vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob" (Matei 20,27).

Veacurile care au urmat au fost martore la o creştere continuă a rătăcirii în învăţăturile susţinute de Roma. Chiar şi înainte de naşterea papalităţii, învăţăturile filozofilor păgâni captivaseră atenţia şi-şi exercitau influenţa în biserică. Mulţi din cei care susţineau că sunt convertiţi se ţineau încă de învăţăturile filozofiei lor păgâneşti şi nu numai că ei continuau să le studieze, dar le impuneau şi altora, socotindu-le mijloace de a-şi extinde influenţa printre păgâni.

Rătăciri serioase au fost introduse în felul acesta în credinţa creştină. Printre cele mai de frunte erau credinţa în nemurirea naturală a omului şi conştienţa lui în moarte. Această învăţătură a pus temelia pe care Roma şi-a întemeiat invocarea sfinţilor şi adorarea fecioarei Maria. Din aceasta a izvorât şi rătăcirea cu privire la chinurile veşnice pentru cel care rămâne nepocăit şi care a fost încorporată de timpuriu în doctrina papală.

Atunci a fost pregătită calea pentru introducerea unei alte născociri a păgânismului, pe care Roma a numit-o purgatoriu şi a folosit-o pentru a îngrozi mulţimile credule şi superstiţioase. Prin această rătăcire se afirma existenţa unui loc de tortură, în care sufletele acelora care n-au meritat condamnarea veşnică trebuie să sufere pedeapsa pentru păcatele lor şi din care, după ce sunt eliberate de necurăţie, sunt primite în ceruri (vezi note suplimentare).

Apoi a fost necesară o altă plăsmuire pentru a face ca Roma să fie în stare să profite de pe urma temerilor şi viciilor adepţilor ei. Aceasta a fost realizată prin învăţătura despre indulgenţe. Iertarea totală a păcatelor, trecute, prezente şi viitoare, şi scăparea de toate durerile şi pedepsele ce decurgeau din ele erau făgăduite tuturor acelora care se înscriau în războaiele pontifilor, pentru a-şi întinde stăpânirea lor lumească ca să-şi pedepsească vrăjmaşii sau pentru a-i extermina pe aceia care îndrăzneau să conteste supremaţia lor spirituală. Oamenii mai erau învăţaţi că, prin oferirea de bani bisericii, s-ar putea libera de păcate şi ar putea libera şi sufletele prietenilor lor decedaţi care erau predaţi flăcărilor chinuitoare. Prin mijloace de felul acesta, Roma şi-a umplut tezaurele şi a susţinut măreţia, luxul şi viciul pretinşilor reprezentanţi ai Aceluia care nu avusese unde să-Şi plece capul (vezi note suplimentare).

Rânduiala biblică a Cinei Domnului fusese înlocuită cu jertfa idolatră a liturghiei. Preoţii papali pretindeau că, prin bufoneriile lor fără sens, transformă pâinea şi vinul simplu în "trupul şi sângele lui Hristos" (Cardinalul Wiseman. The Real Presence of the Body and Blood of Our Lord Jesus Christ in the blessed Eucharist Proved from Scripture, lect.8, sect.3, par.26). Cu o încumetare hulitoare, ei pretindeau pe faţă că aveau puterea de a crea pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor. Creştinilor li s-a cerut, sub pedeapsa cu moartea, să manifeste credinţa în această oribilă rătăcire hulitoare a cerului. Mulţimile care refuzau erau date flăcărilor (vezi notele suplimentare).

În sec. al XIII-lea, a fost înfiinţat cel mai teribil din toate instrumentele papalităţii - Inchiziţia. Prinţul întunericului s-a unit cu conducătorii ierarhiei papale. În conciliile lor tainice, Satana împreună cu îngerii lui stăpâneau minţile oamenilor nelegiuiţi, în timp ce, nevăzut, în mijlocul lor stătea un înger al lui Dumnezeu, luând un raport teribil al hotărârilor lor nelegiuite şi scriind istoria faptelor prea îngrozitoare pentru a fi văzute de ochiul omenesc. "Babilonul cel mare s-a îmbătat cu sângele sfinţilor". Trupurile mutilate ale milioanelor de martiri strigau la Dumnezeu, cerând răzbunare asupra puterii apostate.

Papalitatea devenise despotul lumii. Regi şi împăraţi se plecau în faţa hotărârilor pontifului roman. Soarta oamenilor pentru prezent şi veşnicie părea a fi sub stăpânirea lui. Timp de sute de ani învăţăturile Romei fuseseră primite fără rezervă pe scară largă, riturile ei fuseseră aduse la îndeplinire cu respect, sărbătorile ei fuseseră păzite peste tot. Clerul ei era onorat şi susţinut cu dărnicie. Niciodată până atunci biserica romană nu ajunsese la o demnitate, măreţie sau putere mai mare.

Dar "miezul zilei papalităţii a fost miezul nopţii lumii" (J.A.Wylie - The History of Protestantism, b.1, cap.4). Sfintele Scripturi erau aproape necunoscute nu numai de către popor, ci şi de către preoţi. Ca şi fariseii din vechime, conducătorii papali urau lumina care le descoperea păcatele. Legea lui Dumnezeu, măsura dreptăţii, fiind îndepărtată, ei exercitau puterea fără măsură şi practicau viciul fără frâu. Înşelătoria, avariţia şi desfrâul abundau. Oamenii nu se dădeau înapoi de la nici o crimă prin care puteau să câştige avere sau poziţie. Palatele papilor şi ale prelaţilor erau scenele celor mai sălbatice dezmăţuri. Unii dintre pontifii care domneau erau vinovaţi de crime atât de revoltătoare, încât conducătorii pământeşti au încercat să detroneze pe aceşti demnitari ai bisericii, ca fiind monştri prea josnici pentru a mai putea fi îngăduiţi. Timp de veacuri, Europa n-a făcut nici un progres în literatură, arte sau civilizaţie. O paralizie morală şi intelectuală căzuse peste creştinătate.

Starea lumii sub puterea romană prezenta o împlinire teribilă şi izbitoare a cuvintelor profetului Osea: "Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa, şi Eu te voi lepăda" Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi!" ""nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în ţară. Fiecare jură strâmb şi minte, ucide, fură şi preacurveşte; năpăstuieşte şi face omoruri după omoruri" (Osea 4,6.1.2.).

Acestea au fost rezultatele îndepărtării Cuvântului lui Dumnezeu.