Cap. 33 Prima mare amăgire

 

Satana şi-a început eforturile de a amăgi neamul omenesc o dată cu începutul istoriei omului. El, care a pus la cale răzvrătirea în ceruri, a dorit să aducă pe locuitorii pământului să se unească cu el în lupta împotriva guvernării lui Dumnezeu. Adam şi Eva fuseseră pe deplin fericiţi în ascultare de Legea lui Dumnezeu, şi faptul acesta era o mărturie permanentă împotriva pretenţiilor pe care Satana le ridicase în ceruri, şi anume că Legea lui Dumnezeu era opresivă şi opusă binelui făpturilor Sale. Nu numai atât, dar invidia Satanei a fost mult mai aprinsă atunci când a fost dăruit căminul cel frumos pregătit pentru perechea fără păcat. S-a hotărât să-i ducă la cădere ca, prin despărţirea de Dumnezeu, şi aducându-i sub puterea sa, să câştige stăpânire asupra pământului şi aici să-şi întemeieze împărăţia, în opoziţie cu Cel Prea Înalt.

Dacă Satana s-ar fi descoperit în caracterul lui adevărat, ar fi fost respins imediat, căci Adam şi Eva fuseseră avertizaţi împotriva acestui vrăjmaş primejdios; dar el a lucrat în întuneric, ascunzându-şi planurile, ca să-şi poată îndeplini mai cu succes scopul lui. Folosind şarpele ca mediu, pe atunci o fiinţă cu înfăţişarea fermecătoare, s-a adresat personal Evei: "Oare a zis Dumnezeu să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?" (Gen. 3,1). Dacă Eva n-ar fi intrat în discuţie cu ispititorul, ea ar fi fost sigură; dar s-a aventurat să ducă tratative cu el şi a căzut victimă vicleniilor lui. Tot astfel sunt biruiţi şi astăzi unii. Ei se îndoiesc şi discută cu privire la cererile lui Dumnezeu; şi, în loc să asculte de poruncile divine, primesc teoriile omeneşti care ascund numai planurile lui Satana.

"Femeia a răspuns şarpelui: 'Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: Să nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi'." Atunci şarpele a zis femeii: 'Hotărât, că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul'" (Gen. 3,2-5). El a spus că ei aveau să fie ca Dumnezeu, având o înţelepciune mai mare decât înainte şi ajungând la un nivel mai înalt de existenţă. Eva s-a predat ispitei; şi, prin influenţa ei, Adam a fost condus la păcat. Ei au crezut cuvintele şarpelui, că Dumnezeu nu va face ceea ce a spus. Astfel că nu s-au încrezut în Creatorul lor şi şi-au închipuit că El le îngrădea libertatea, că ei ar fi ajuns la o mai mare înţelepciune şi înălţare prin călcarea Legii Sale.

Dar, după păcătuire, cum a înţeles Adam cuvintele: "În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit"? Le-a înţeles el oare ca însemnând, aşa cum îi făcuse Satana să creadă, că aveau să fie ridicaţi la o stare mai înaltă de existenţă? Atunci, cu siguranţă prin păcătuire s-ar fi câştigat mult mai bine, iar Satana s-ar fi dovedit a fi un binefăcător al neamului omenesc. Dar Adam n-a descoperit că acesta era sensul sentinţei divine. Dumnezeu declarase ca o pedeapsă pentru păcatul lui, că omul trebuie să se întoarcă în pământul din care fusese luat: "ţărână eşti, din ţărână ai fost luat şi în ţărână te vei întoarce" (vers. 19). Cuvintele lui Satana: "vi se vor deschide ochii", s-au dovedit a fi adevărate numai în acest sens: După ce Adam şi Eva au călcat Cuvântul lui Dumnezeu, ochii li s-au deschis să-şi vadă nesocotinţa; ei au cunoscut răul şi au gustat din rodul amar al neascultării.

În mijlocul Edenului creşte pomul vieţii, ale cărui roade aveau puterea de a prelungi viaţa. Dacă Adam ar fi rămas ascultător faţă de Dumnezeu, el ar fi continuat să se bucure de o intrare liberă la acest pom şi ar fi trăit veşnic. Dar, atunci când au păcătuit, i s-a interzis să se mai împărtăşească din pomul vieţii şi a devenit astfel supus morţii. Sentinţa divină: "Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce" arată către deplina stingere a vieţii.

Nemurirea, făgăduită omului cu condiţia ascultării, a fost pierdută prin păcătuire. Adam nu putea transmite urmaşilor lui ceea ce nu avea; şi n-ar fi fost nici o nădejde pentru neamul omenesc căzut dacă Dumnezeu, prin jertfa Fiului Său, n-ar fi adus nemurirea. Deoarece moartea a trecut asupra tuturor oamenilor pentru că toţi au păcătuit, "Hristos a adus la lumină viaţa şi nemurirea prin Evanghelie" (Rom. 5,12; 2 Tim. 1,10). Numai prin Hristos se poate câştiga nemurirea. Isus spunea: "Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa" (Ioan 3,36). Orice om poate ajunge în posesia acestei binecuvântări preţioase dacă împlineşte condiţiile. Toţi aceia care "prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea", vor primi "viaţa veşnică" (Rom. 2,7).

Singurul care a făgăduit lui Adam viaţa prin neascultare era marele amăgitor. Iar declaraţia şarpelui către Eva în Eden - "Negreşit nu veţi muri" - a fost prima predică despre nemurirea sufletului. Totuşi declaraţia aceasta, care se bazează numai pe autoritatea Satanei, răsună de la amvoanele creştinătăţii şi este primită de majoritatea omenirii tot atât de uşor cum a fost primită de primii noştri părinţi. Sentinţa divină: "Sufletul care păcătuieşte acela va muri" (Ezech. 18,20) este făcută a însemna: "Sufletul care păcătuieşte nu va muri, ci va trăi veşnic". Nu putem decât să ne mirăm de absurditatea ciudată care face pe oameni atât de lesne crezători la cuvintele Satanei şi atât de necredincioşi faţă de cuvintele lui Dumnezeu.

Dacă omul după cădere ar fi avut intrare liberă la pomul vieţii, ar fi trăit veşnic şi, în felul acesta, păcatul ar fi fost nemuritor. Dar un heruvim cu o sabie de foc a păzit "drumul la pomul vieţii" (Gen. 3,24) şi nimănui din familia lui Adam nu i-a mai fost îngăduit să treacă această barieră şi să se împărtăşească din rodul dătător de viaţă. De aceea nu există păcătos nemuritor. Dar după cădere, Satana a îndemnat pe îngerii lui să facă un efort deosebit pentru a răspândi credinţa că omul ar fi din fire nemuritor. Şi, amăgind pe oameni să creadă această rătăcire, urma să se ajungă la concluzia că păcătosul ar trăi în nenorocire veşnică. Apoi prinţul întunericului, lucrând prin agenţii lui, Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe un tiran răzbunător, declarând că El aruncă în iad pe toţi aceia care nu-i sunt pe plac şi-i face să simtă mânia Lui; şi că, în timp ce suferă o groază şi un chin de nedescris în flăcările veşnice, Creatorul lor priveşte cu satisfacţie la ei.

În felul acesta, Arhiamăgitorul pune atributele lui pe seama Creatorului şi Binefăcătorului omenirii. Cruzimea este de la Satana. Dumnezeu este iubire; şi tot ce a creat a fost curat, sfânt şi plăcut, până când a fost adus păcatul de către primul mare răzvrătit. Satana însuşi este vrăjmaşul care ispiteşte pe om la păcat şi după aceea îl distruge dacă poate; iar când este sigur de victimă, atunci se bucură de ruina pe care a produs-o. Dacă i s-ar îngădui, el ar prinde tot neamul omenesc în plasa lui. Dacă n-ar fi intervenţia puterii divine, nici un fiu sau fiică a lui Adam n-ar scăpa.

Satana caută să învingă pe oameni astăzi, aşa cum a biruit pe primii noştri părinţi, slăbindu-le încrederea în Creatorul lor şi ducându-i la îndoială faţă de înţelepciunea guvernării Sale şi a dreptăţii legilor Sale. Satana împreună cu trimişii lui Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind mai rău decât ei, pentru a-şi justifica răutatea şi răzvrătirea. Marele amăgitor încearcă să pună caracterul lui de o cruzime groaznică pe seama Tatălui nostru ceresc, ca el să pară ca unul foarte mult lovit prin alungarea din cer, pentru că n-a vrut să se supună unui conducător atât de nedrept. El prezintă înaintea lumii libertatea de care s-ar bucura sub stăpânirea lui blândă, în contrast cu robia impusă prin hotărârile aspre ale lui Iehova. În felul acesta el reuşeşte să înşele sufletele şi să le depărteze de credincioşia lor faţă de Dumnezeu.

Cât de respingătoare faţă de orice emoţie de iubire şi de milă, şi chiar pentru simţul nostru de dreptate, este învăţătura după care morţii nelegiuiţi sunt chinuiţi în foc şi pucioasă, într-un iad care arde veşnic; că, pentru păcatele unei vieţi pământeşti scurte, trebuie să suferi chinul cât va fi Dumnezeu. Totuşi, această învăţătură a fost mult predicată şi este cuprinsă în multe din crezurile creştinătăţii. Un doctor în teologie spunea: "Priveliştea chinurilor iadului va mări fericirea sfinţilor pe vecie. Când văd pe alţii cu aceeaşi natură, născuţi în aceleaşi împrejurări, aruncaţi într-o aşa nenorocire, iar ei atât de deosebiţi, îşi dau seama cât de fericiţi sunt". Un altul folosea aceste cuvinte: "Când hotărârea de condamnare veşnică se execută asupra vaselor mâniei, fumul chinului lor se ridică veşnic înaintea vaselor milei, care, în loc să aibă partea acestor fiinţe chinuite, spun: 'Amin, Aleluia! Lăudaţi pe Domnul!'"

Unde în paginile Cuvântului lui Dumnezeu se găseşte o astfel de învăţătură? Vor pierde cei răscumpăraţi în ceruri toate sentimentele de milă şi de compasiune, chiar şi sentimentul obişnuit al omeniei? Sunt transformate oare în nepăsare şi stoicism sau în cruzimea fiarei? Nu, nicidecum; nu aceasta este învăţătura Cărţii lui Dumnezeu. Aceia care prezintă vederile exprimate în citatele de mai înainte s-ar putea să fie oameni învăţaţi şi chiar sinceri, dar sunt amăgiţi de sofistăria lui Satana. El îi călăuzeşte să folosească greşit unele expresii hotărâte ale Scripturii, dând limbajului un colorit de amărăciune şi de răutate, care-i aparţine lui, dar nu Creatorului nostru. "Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi?" (Ezech. 33,11).

Ce ar câştiga Dumnezeu dacă am admite că El Îşi găseşte plăcerea de a vedea chinurile veşnice; că El Îşi găseşte plăcere în gemetele, ţipetele şi blestemele făpturilor ce sufăr, pe care El le ţine în flăcările iadului? Pot oare aceste gemete îngrozitoare să constituie o muzică în auzul Iubirii Infinite? Se susţine că această pedeapsă de nenorocire nesfârşită asupra celor nelegiuiţi ar arăta ura lui Dumnezeu pentru păcat, ca fiind un rău care ruinează pacea şi ordinea Universului. Ce batjocură grozavă! Ca şi când ura lui Dumnezeu faţă de păcat este un motiv ca el să fie perpetuat. Căci, după învăţăturile acestor teologi, continuarea chinurilor fără nădejde de milă îşi scot din minţi victimele nenorocite şi, când îşi revarsă mânia în blesteme şi hulă, ei măresc continuu povara de vinovăţie. Slava lui Dumnezeu nu este nicidecum sporită prin perpetuarea creşterii continue a păcatului de-a lungul veacurilor veşnice.

Era dincolo de puterea minţii omeneşti să aprecieze răul care a fost produs de această rătăcire a chinurilor veşnice. Religia Bibliei, plină de dragoste şi de bunătate şi abundând în milă, este întunecată de superstiţie şi îmbrăcată în groază. Când ne dăm seama în ce culori false a înfăţişat Satana caracterul lui Dumnezeu, ne mai miră oare că milostivul nostru Creator este de temut, de groază şi chiar urât de oameni? Concepţiile înspăimântătoare despre Dumnezeu, care sunt răspândite în toată lumea prin învăţăturile de la amvoane, au dat naştere la mii, ba chiar milioane de sceptici şi de necredincioşi.

Teoria chinurilor veşnice este una dintre învăţăturile rătăcite care constituie vinul nelegiuirii Babilonului, din care dă să bea popoarelor (Apoc. 14,8; 17,2). Este fără îndoială o taină cum slujitorii lui Hristos au primit această rătăcire şi au predicat-o de la amvoanele sfinte. Ei au primit-o de la Roma, aşa cum au primit şi sabatul cel neadevărat. Este adevărat că a fost susţinută de oameni mari şi buni; dar şi lor le-a venit lumină asupra acestui subiect aşa cum ne-a venit şi nouă. Ei au fost răspunzători numai pentru lumina care a strălucit în vremea lor; noi suntem răspunzători pentru aceea care străluceşte în vremea noastră. Dacă ne întoarcem de la mărturia Cuvântului lui Dumnezeu şi primim învăţături rătăcite numai pentru că părinţii noştri le-au învăţat, cădem sub aceeaşi condamnare pronunţată asupra Babilonului; noi bem din vinul desfrânării ei.

O mare categorie de oameni, pe care învăţătura despre chinurile veşnice îi revoltă, sunt conduşi către o rătăcire opusă acesteia. Ei văd că Scripturile prezintă pe Dumnezeu ca o fiinţă a iubirii şi milei şi nu pot crede că El încredinţează făpturile Sale focului unui iad care este veşnic. Dar, susţinând că sufletul este nemuritor de la natură, nu văd o altă alternativă, ci doar să ajungă la concluzia că toată omenirea va fi în cele din urmă mântuită. Mulţi privesc ameninţările Bibliei ca fiind destinate numai să îngrozească pe oameni să asculte, dar nu ca să se împlinească literal. Astfel, păcătosul poate trăi în plăceri egoiste, dispreţuind cererile lui Dumnezeu, şi cu toate acestea aşteaptă să fie în cele din urmă primiţi în harul Său. O astfel de învăţătură care se încrede în mila lui Dumnezeu, dar care nesocoteşte dreptatea Sa, este plăcută inimii fireşti şi încurajează pe cei nelegiuiţi în nelegiuirea lor.

Pentru a vedea cum aceia care cred într-o mântuire universală răstălmăcesc Scripturile, pentru a-şi susţine învăţătura lor distrugătoare de suflete, trebuie să cităm numai câteva din declaraţiile lor. La înmormântarea unui tânăr neevlavios care fusese omorât într-un accident, un slujitor universalist a ales ca text scripturistic declaraţia cu privire la David: "El a fost mângâiat cu privire la Amnon, văzându-l mort" (2 Sam. 13,39).

"Adeseori sunt întrebat, spunea vorbitorul, care va fi soarta acelora care părăsesc lumea într-o stare de păcat, mor poate într-o stare de ebrietate, mor cu veşmintele lor, nespălate de petele roşii ale crimei, sau mor aşa cum a murit acest tânăr, fără să fi avut vreodată o credinţă sau fără să fi experimentat vreo religie. Suntem mulţumiţi cu ceea ce ne spun Scripturile; răspunsul lor va revolta această problemă grozavă. Amnon era peste măsură de păcătos; nu se pocăise, s-a îmbătat şi, în stare de beţie, a fost ucis. David era profetul lui Dumnezeu; el trebuie să fi cunoscut dacă soarta lui Amnon avea să fie rea sau bună în lumea viitoare. Care a fost exprimarea inimii lui? 'Împăratul David a încetat să mai urmărească pe Absalom, căci se mângâiase de moartea lui Amnon' (vers. 39)."

"Şi ce concluzie se poate deduce din această vorbire? Nu este aşa că suferinţele veşnice nu erau o parte din credinţa lui religioasă? Aşa înţelegem noi; şi aici descoperim un argument puternic pentru susţinerea unei ipoteze mai plăcute, mai luminoase, mai binevoitoare cu privire la curăţia şi pacea universală de la urmă. El a fost mângâiat văzând că fiul lui era mort. Şi pentru ce aşa? Pentru că prin ochiul profeţiei el putea privi înainte la un viitor glorios, să vadă că fiul lui, scăpat de toate ispitele, eliberat de robie şi curăţit de stricăciunea păcatului, după ce a fost făcut îndestulător de sfânt şi luminat, a fost primit în adunarea spiritelor înălţate în bucurie" Singura lui mângâiere a fost aceea că, fiind mutat din această stare de păcat şi de suferinţă, iubitul lui fiu se dusese acolo unde adierile plăcute ale Duhului Sfânt aveau să se reverse peste sufletul lui întunecat, acolo unde aveau să fie descoperite minţii lui înţelepciunea cerului şi adierile dulci ale iubirii nemuritoare, şi în felul acesta era pregătit cu o fire sfinţită să se bucure de odihnă şi de societatea moştenirii cereşti."

"În aceste gânduri, am dori să se înţeleagă că noi credem că mântuirea în ceruri nu depinde de nimic din ceea ce facem în această viaţă; nici de o schimbare actuală a inimii, nici de credinţa de acum sau o mărturisire a religiei."

În felul acesta, pretinsul slujitor al lui Hristos repetă rătăcirea spusă de şarpele din Eden: "Negreşit nu veţi muri!" "În ziua în care veţi mânca, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu". El declară că cei mai mari păcătoşi - criminalul, hoţul şi adulterul - după moarte vor fi pregătiţi să intre în strălucirea veşnică.

Şi de unde scoate acest pervertitor al Scripturilor concluziile sale? Dintr-o singură propoziţiune care exprimă supunerea lui David faţă de hotărârea Providenţei. Sufletul lui "dorea să meargă la Absalom; căci fusese mângâiat cu privire la Amnon, văzând că este mort". Greul suferinţei sale fusese uşurat cu trecerea timpului, iar gândurile lui s-au întors de la fiul cel mort la cel viu, care fugise de frica pedepsei meritate pentru crima lui. Şi aceasta era dovada că Amnon cel beţiv, care săvârşise incestul, a fost dus imediat după moarte în locuinţele fericite spre a fi curăţit şi pregătit pentru tovărăşia îngerilor fără păcat? O povestire plăcută desigur, bine aranjată ca să fie pe placul inimii fireşti! Aceasta este învăţătura Satanei şi îşi face lucrarea cu succes. Să ne mai surprindă oare faptul că cu o astfel de învăţătură nelegiuirea abundă?

Calea urmată de acest profesor rătăcit ilustrează pe aceea a multor altora. Câteva cuvinte ale Scripturii sunt despărţite de contextul lor, care în multe cazuri ar avea înţelesul exact contrar faţă de interpretarea care li se dă. Şi astfel de pasaje despărţite sunt schimbate şi folosite ca dovezi ale învăţăturilor care n-au nici un temei în Cuvântul lui Dumnezeu. Mărturia citată ca dovadă că Amnon cel beţiv se află în ceruri este doar o deducţie, contrazisă direct de declaraţia clară şi pozitivă a Scripturilor care spune că nici un beţiv nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6,10). În felul acesta îndoielnicii, necredincioşii şi scepticii schimbă adevărul în minciună şi mulţimile au fost amăgite de sofistăria lor şi sunt legănaţi să doarmă în leagănul siguranţei fireşti.

Dacă ar fi adevărat că sufletele tuturor oamenilor au trecut direct în ceruri în clipa descompunerii lor, atunci am dori mai degrabă moartea decât viaţa. Mulţi au fost determinaţi de această credinţă să-şi pună capăt vieţii. Când sunt copleşiţi de necaz, încurcături şi dezamăgiri, le pare mult mai uşor să-şi curme firul cel fragil al vieţii ca să se înalţe în strălucirea lumii veşnice.

Dumnezeu a dat în Cuvântul Său o dovadă categorică că El va pedepsi pe călcătorii Legii Sale. Aceia care se amăgesc cu ideea că El este prea milostiv pentru a-şi aduce la îndeplinire dreptatea asupra păcătosului să privească la crucea de pe Calvar. Moartea Fiului nevinovat al lui Dumnezeu dovedeşte că "plata păcatului este moartea", că orice călcare a Legii lui Dumnezeu trebuie să-şi primească plata dreaptă. Hristos cel fără păcat S-a făcut păcat pentru om. El a suportat vina călcării Legii şi ascunderea feţei Tatălui Său, până când inima i-a fost sfâşiată şi viaţa i-a fost zdrobită. Întreagă această jertfă a fost adusă pentru ca păcătoşii să poată fi mântuiţi. Omul nu poate fi liberat de pedeapsa păcatului pe nici o altă cale. Şi orice suflet, care refuză să se împărtăşească de ispăşirea asigurată cu un preţ atât de mare, trebuie să poarte în persoana sa proprie vinovăţia şi pedeapsa pentru călcarea Legii.

Să luăm seama la ceea ce spune Biblia mai departe cu privire la cel neevlavios şi nepocăit, pe care Universul îl aşează în cer ca pe îngerii sfinţi şi fericiţi.

"Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii" (Apoc. 21,6). Această făgăduinţă este numai pentru aceia care însetează. Numai acelora care simt nevoia după apa vieţii şi o caută cu preţul pierderii tuturor celorlalte lucruri, le va fi asigurată. "Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu" (vers.7). Iată aici arătate şi condiţiile. Pentru a moşteni aceste lucruri trebuie să ne împotrivim şi să biruim păcatul.

Domnul declară prin profetul Isaia: "Bine de cel neprihănit! Lui îi va merge bine. Vai de cel rău! Lui îi va merge rău, căci va culege rodul faptelor lui" (Is. 3,10.11). "Totuşi măcar că păcătosul face de o sută de ori rău", spune înţeleptul, "şi stăruieşte multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu şi au frică de El. Dar cel rău, nu este fericit" (Ezech. 8,12.13). Iar Pavel mărturiseşte că păcătosul îşi adună o comoară de "mânie pentru ziua mâniei şi a descoperirii judecăţii celei drepte a lui Dumnezeu; care va da fiecăruia după faptele sale"; "necaz şi durere oricărui suflet omenesc care face răul" (Romani 2,5.6.9).

"Nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu" (Efes. 5,5). "Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evr. 12,14). "Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate! Afară sunt cânii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli, şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună" (Apoc. 22,14.15).

Dumnezeu a dat oamenilor o declaraţie cu privire la caracterul Său şi la metoda Sa de a trata păcatul. "Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat" (Exod 34,6.7). "Domnul nimiceşte pe toţi cei răi" (Ps. 145,20). "Dar cei răzvrătiţi sunt nimiciţi cu toţii, sămânţa celor răi este prăpădită" (Ps. 37,38). Puterea şi autoritatea guvernării divine vor fi folosite pentru a doborî răzvrătirea; şi toate manifestările dreptăţii care răsplăteşte vor fi în armonie desăvârşită cu caracterul lui Dumnezeu care este o fiinţă miloasă, îndelung răbdătoare şi plină de bunătate.

Dumnezeu nu constrânge voinţa şi judecata nimănui. El nu găseşte plăcere într-o ascultare de rob. El doreşte ca făpturile mâinilor Sale să-L iubească pentru că este demn de iubit. El ar dori ca ele să-L asculte pentru că au o apreciere inteligentă a înţelepciunii, a dreptăţii şi a bunătăţii Sale. Şi toţi aceia care au o concepţie corectă cu privire la aceste calităţi Îl vor iubi pentru că sunt atraşi către El în admiraţie faţă de atributele Sale.

Principiile bunătăţii, milei şi iubirii pe care le-a învăţat şi exemplificat Mântuitorul nostru sunt o copie a voinţei şi caracterului lui Dumnezeu. Hristos a declarat că n-a învăţat nimic altceva decât ceea ce a primit de la Tatăl Său. Principiile guvernării divine sunt în armonie desăvârşită cu învăţăturile Mântuitorului care spune: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri". Dumnezeu aduce la îndeplinire dreptatea asupra celor nelegiuiţi pentru binele Universului şi chiar pentru binele acelora asupra cărora sunt îndreptate judecăţile Sale. El i-ar face fericiţi dacă ar putea, ţinând seama de legile guvernării Sale şi de dreptatea caracterului Său. El îi înconjoară cu dovezile iubirii Sale, le dă cunoştinţa cu privire la Legea Sa şi-i urmăreşte cu darurile harului Său; dar ei dispreţuiesc iubirea, fac fără valoare Legea Sa şi leapădă mila. Deşi primesc continuu darurile Sale, ei dezonorează pe Dătător; ei urăsc pe Dumnezeu deoarece ştiu că El are oroare de păcatele lor. Dumnezeu suportă îndelung perversitatea lor, dar ora hotărâtoare va veni în cele din urmă când soarta le va fi hotărâtă. Va obliga El atunci pe aceşti răsculaţi să stea de partea Sa? Îi va obliga oare să facă voia Sa?

Aceia care au ales pe Satana drept conducător al lor şi au fost stăpâniţi de puterea lui nu sunt pregătiţi să intre în prezenţa lui Dumnezeu. Mândria, amăgirea, desfrâul, cruzimea s-au fixat în caracterul lor. Pot ei să intre în ceruri şi să trăiască veşnic cu aceia pe care i-au dispreţuit şi i-au urât pe pământ? Niciodată adevărul nu va fi pe placul mincinosului; blândeţea nu va mulţumi mândria şi înălţarea de sine; curăţia nu este pe placul celui mânjit; iubirea dezinteresată nu este atractivă pentru cel egoist. Ce izvor de bucurie poate oferi cerul acelora care sunt cu totul absorbiţi de interese pământeşti şi egoiste?

Pot oare aceia a căror viaţă a fost petrecută în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu să fie duşi deodată în ceruri şi să fie martori la acea stare sfântă de desăvârşire care există acolo - orice suflet plin de iubire, toate feţele strălucind de bucurie, o muzică înălţătoare în sunete melodioase, înălţate în cinstea lui Dumnezeu şi a Mielului, şi raze de lumină revărsându-se neîncetat asupra celor răscumpăraţi de la faţa Aceluia care şade pe tron - pot oare aceia ale căror inimi sunt pline de ură faţă de Dumnezeu, faţă de adevăr şi de sfinţenie să se amestece cu mulţimea cerească şi să se unească cu cântările lor de laudă? Pot ei să suporte slava lui Dumnezeu şi a Mielului? Nu, nicidecum; le-au fost oferiţi ani de har, pentru ca să-şi formeze caractere pentru cer; dar ei nu şi-au educat mintea ca să iubească curăţia; n-au învăţat limbajul cerului, iar acum este prea târziu. O viaţă de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu i-a făcut nepotriviţi pentru cer. Curăţia, sfinţenia şi pacea Lui i-ar chinui; slava lui Dumnezeu ar fi pentru ei un foc mistuitor. Ar dori să fugă din acel loc sfinţit. Ar prefera mai degrabă distrugerea, să se ascundă de faţa Aceluia care a murit pentru ca să-i răscumpere. Soarta celor nelegiuiţi este deci hotărâtă prin alegerea lor. Excluderea lor din ceruri este urmarea voinţei lor şi este dreaptă şi plină de milă din partea lui Dumnezeu.

Asemenea apelor potopului, focul zilei celei mari face cunoscută hotărârea lui Dumnezeu că păcătoşii sunt de nevindecat. Ei nu sunt dispuşi să se supună autorităţii divine. Voinţa sfârşeşte, este prea târziu pentru ei ca să-şi schimbe cursul gândurilor lor în direcţie contrară, prea târziu pentru a se mai întoarce de la nelegiuire la ascultare, de la ură la dragoste.

Cruţând viaţa lui Cain ucigaşul, Dumnezeu a dat lumii un exemplu cu privire la urmarea faptului de a îngădui unui păcătos să trăiască, pentru a-şi continua calea de nelegiuire fără frâu. "Prin influenţa învăţăturii şi a exemplului lui Cain, mulţimea urmaşilor lui au fost duşi la păcat, până când "nelegiuirea era mare pe pământ". "Şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie" (Gen. 6,5.11).

Din milă faţă de lume, Dumnezeu a şters de pe faţa pământului pe locuitorii nelegiuiţi din vremea lui Noe. Din milă a distrus pe locuitorii stricaţi ai Sodomei. Prin puterea amăgitoare a Satanei, făptuitorii fărădelegii câştigă simpatie şi admiraţie şi în felul acesta a condus continuu şi pe alţii la răzvrătire. Aşa a fost în zilele lui Cain şi ale lui Noe, ca şi în vremea lui Avraam şi a lui Lot; la fel stau lucrurile şi în vremea noastră. Din milă pentru Univers va distruge Dumnezeu în cele din urmă pe aceia care au lepădat harul Său.

"Fiindcă plata păcatului este moartea; dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru" (Rom. 6,23). În timp ce viaţa este moştenirea celor drepţi, moartea este partea celor nelegiuiţi. Moise a spus lui Israel: "şi-am pus înainte viaţa şi binele, moartea şi răul" (Deut. 30,15). Moartea la care se referă aceste texte nu este aceea pronunţată asupra lui Adam, deoarece toată omenirea suferă pedeapsa pentru călcarea lui. Este "moartea a doua", care este pusă în contrast cu viaţa veşnică.

Ca urmarea a păcatului lui Adam, moartea a trecut asupra întregului neam omenesc. Toţi fără deosebire merg în mormânt. Iar prin prevederile Planului de Mântuire toţi vor fi scoşi din mormântul lor. "Va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi". "Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos" (Fapte 24,15; 1 Cor. 15,22). Dar se face deosebirea între cele două categorii care sunt înviaţi, "toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată" (Ioan 5,28.29). Aceia care au fost "socotiţi vrednici" de învierea spre viaţă sunt "fericiţi şi sfinţi". "Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere" (Apoc. 20,6). Dar aceia care n-au primit iertare prin pocăinţă şi credinţă trebuie să primească pedeapsa nelegiuirii lor - "plata păcatului". Ei suferă pedeapsa care va fi diferită ca durată şi intensitate "după faptele lor", dar în cele din urmă se încheie cu moartea a doua. Deoarece este imposibil pentru Dumnezeu, ţinând seama de dreptatea şi de mila Sa, să mântuiască pe păcătos în păcatele lui, îi ia existenţa pe care prin neascultare a distrus-o şi de care s-a dovedit a fi nevrednic. Un scriitor inspirat zice: "Încă puţin şi cel nelegiuit nu va mai fi; da, îl vei căuta în locul lui şi nu va mai fi". Iar un altul declară: "Ei sunt ca şi cum n-ar fi fost niciodată" (Ps. 37,10; Obadia 16). Acoperiţi de ruşine ei cad într-o uitare deznădăjduită, veşnică.

În felul acesta se va pune capăt păcatului, cu tot vaiul şi ruina care au izvorât din el. Psalmistul spune: "Tu pedepseşti neamurile, nimiceşti pe cel rău, le ştergi numele pentru totdeauna şi pe vecie. S-au dus vrăjmaşii! N-au rămas din ei decât nişte dârămături veşnice!" (Ps. 9,5.6). Ioan în Apocalips, privind înainte spre starea veşnică a celor mântuiţi, aude corul universal de laudă, netulburat de nici o notă discordantă. Toată suflarea din cer şi de pe pământ a fost auzită dând slavă lui Dumnezeu (Apoc. 5,13). Acolo nu vor fi suflete pierdute care să hulească pe Dumnezeu când se zvârcolesc în chinul fără sfârşit, nici fiinţe nenorocite în iad nu-şi vor amesteca vaietele cu cântările celor mântuiţi.

Pe rătăcirea fundamentală a nemuririi din fire a sufletului se bazează învăţătura cu privire la starea de conştienţă în moarte - o învăţătură care, asemenea chinurilor veşnice, este opusă învăţăturilor Scripturilor, contrară raţiunii şi simţămintelor noastre de omenie. După credinţa populară, cei răscumpăraţi în ceruri au cunoştinţă de tot ce se petrece pe pământ, îndeosebi de viaţa prietenilor pe care i-au părăsit. Dar cum poate exista un izvor de fericire pentru cei morţi să ştie necazurile celor vii, să fie martori la păcatele săvârşite de cei iubiţi ai lor şi să-i vadă suferind toate necazurile, dezamăgirile şi grozăviile vieţii? Cât de mult se vor bucura de fericirea cerească aceia care plutesc deasupra prietenilor lor de pe pământ? Şi cât de cu totul revoltătoare este credinţa că, îndată ce suflarea părăseşte trupul, sufletul celui nepocăit este încredinţat flăcărilor iadului! Până la ce adâncimi de groază trebuie să se cufunde aceştia, ca să-şi vadă prietenii intrând în mormânt nepregătiţi, ca să intre într-o veşnicie de vai şi de păcat! Mulţi au fost aduşi la nebunie de acest gând chinuitor.

Ce spun Scripturile cu privire la aceste lucruri? David declară că omul nu este conştient în starea de moarte: "suflarea lor trece. Se întorc în pământ, şi în aceeaşi zi le pier şi planurile lor" (Ps. 146,4). Solomon dă aceeaşi mărturie: "Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic, şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor, de mult au şi pierit, şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare. Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!" (Ecl. 9,5.6.10).

Când, ca răspuns la rugăciune, viaţa lui Ezechia a fost prelungită cu 15 ani, împăratul recunoscător a dat lui Dumnezeu tributul laudei pentru mila Sa cea mare. În această cântare el spune motivul pentru care se bucură: "Căci nu locuinţa morţilor Te laudă, nu moartea Te măreşte, şi cei ce s-au pogorât în groapă nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta; ci cel viu, Te laudă ca mine astăzi" (Is. 38,18.19). Teologia populară reprezintă pe cel mort neprihănit ca fiind în ceruri, intrat în fericire şi lăudând pe Dumnezeu cu o limbă nemuritoare; dar Ezechia n-a putut vedea nici o perspectivă glorioasă în moarte. În cuvintele lui este de acord cu mărturia psalmistului: "Căci cel ce moare nu-şi mai aduce aminte de Tine; şi cine Te va lăuda în locuinţa morţilor?" "Nu morţii laudă pe Domnul, şi nici vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii" (Ps. 6,5; 115,17).

Petru în Ziua Cincizecimii a declarat că patriarhul David "a murit şi a fost îngropat, iar mormântul lui este între noi până în ziua de astăzi", "Căci David nu s-a înălţat la cer" (Fapte 2,29. 34). Faptul că David va rămâne în mormânt până la înviere dovedeşte că cei neprihăniţi nu merg în ceruri la moarte. Numai prin învierea şi în virtutea faptului că Isus a înviat poate David în cele din urmă să stea la dreapta lui Dumnezeu.

Iar Pavel spunea: "Căci, dacă nu înviază morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa noastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduţi" (1 Cor. 15,16-18). Dacă timp de patru mii de ani drepţii la moartea lor au mers direct în ceruri, cum a putut spune Pavel că dacă nu este înviere "şi cei care au adormit în Hristos sunt pierduţi"? N-ar mai fi necesară nici o înviere.

Martirul Tyndale, referindu-se la starea celor morţi, spunea: "Mărturisesc pe faţă că nu sunt convins că ei sunt deja în slava deplină în care este Hristos sau îngerii cei aleşi ai lui Dumnezeu. Nici acesta nu este un punct al credinţei mele; căci dacă ar fi aşa, socotesc că predicarea cu privire la învierea trupului ar fi un lucru zadarnic" (William Tyndale, Preface to New Testament, ed. 1534).

Este un fapt neîndoios că nădejdea trecerii la nemurire cu ocazia morţii a condus la o răspândire a neglijării învăţăturii biblice cu privire la înviere. Această tendinţă a fost remarcată de Dr. Adam Clarke, care spunea: "Învăţătura cu privire la înviere pare să fi fost predicată cu mult mai multă consecvenţă printre creştinii primari decât este astăzi! Cum se explică lucrul acesta? Apostolii au insistat continuu asupra ei şi i-au îndemnat pe urmaşii lui Hristos la stăruinţă, ascultare şi la bucurie în vederea ei. Iar urmaşii lor de astăzi rareori o mai amintesc! Aşa au predicat apostolii şi aşa au crezut creştinii bisericii primare; aşa predicăm şi noi şi aşa cred ascultătorii noştri. Nu există în Evanghelie o altă învăţătură asupra căreia să se pună un accent mai deosebit; şi nu este o învăţătură în sistemul actual de predicare care să fie tratat cu mai multă neglijenţă" (Commentary, Remarks on 1 Cor. 15, par. 3).

Acest lucru a continuat până când adevărul slăvit cu privire la înviere a fost aproape cu totul întunecat şi pierdut din vedere de lumea creştină. Astfel, un scriitor religios de frunte, comentând cuvintele lui Pavel din 1 Tes. 4,13-18, spune: "Urmărind scopurile practice de mângâiere, învăţătura cu privire la nemurirea binecuvântată a drepţilor înlocuieşte pentru noi orice doctrină nesigură cu privire la a doua venire a Domnului. La moartea noastră, Domnul vine pentru noi. Pentru aceasta trebuie să veghem şi să ne rugăm. Cei morţi sunt deja trecuţi la slavă. Ei nu aşteaptă trâmbiţa pentru judecată şi pentru fericire."

Dar când a fost gata să-Şi părăsească ucenicii, Isus nu le-a spus că ei aveau să vină curând la El. "Mă duc să vă pregătesc un loc, a spus El, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine" (Ioan 14,2.3). Iar Pavel ne spune mai departe că: "Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nor, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul". Şi adaugă: "Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte" (1 Tes. 4,16-18). Ce contrast izbitor între aceste cuvinte de mângâiere şi acelea ale slujitorului universalist citat mai înainte! Cel de pe urmă îi consola pe prietenii lui întristaţi cu asigurarea că, oricât de păcătos ar fi fost cel mort, când şi-a dat sfârşitul, el avea să fie primit între îngeri. Pavel îi îndreaptă pe fraţii lui către venirea viitoare a Domnului, când cătuşele mormântului vor fi sfărâmate şi "cei morţi în Hristos" vor fi înviaţi pentru viaţă veşnică.

Înainte ca cineva să intre în locuinţele celor binecuvântaţi, cazurile lor trebuie cercetate, iar caracterele şi faptele lor trebuie să treacă pe dinaintea lui Dumnezeu. Toţi trebuie să fie judecaţi după lucrurile scrise în cărţi şi să fie răsplătiţi după cum au fost faptele lor. Această judecată nu are loc la moarte. Observaţi cuvintele lui Pavel: "pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi"" (Fapte 17,31). Aici apostolul declară lămurit că a fost stabilit un timp anume în viitor pentru judecarea lumii.

Iuda se referă la aceeaşi persoană: "El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa". Şi citează mai departe cuvintele lui Enoh: ""Iată a venit Domnul; cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor" (Iuda 6,14.15). Ioan spune că "a văzut pe cei morţi, mici şi mari, stând înaintea lui Dumnezeu; şi au fost deschise cărţile" iar morţii au fost judecaţi după lucrurile care au fost scrise în cărţi" (Apoc. 20,12).

Dar dacă morţii se bucură deja de fericirea cerului sau de chinul din flăcările iadului, ce nevoie mai este de o judecată viitoare? Învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la aceste puncte importante nu sunt nici neclare şi nici contradictorii; ele pot fi înţelese de minţile obişnuite. Dar care minte curată, obiectivă poate vedea înţelepciune sau dreptate în această teorie la modă? Vor primi oare cei drepţi, după cercetarea cazurilor lor la judecată, invitaţia: "Bine, rob bun şi credincios" intră în bucuria stăpânului tău", când ei vor fi locuit în prezenţa Sa, poate veacuri întregi? Sunt oare cei nelegiuiţi chemaţi din locul de chin ca să primească sentinţa din partea Judecătorului a tot pământul, "depărtaţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic?" (Matei 25,21.41). O, ce solemnă batjocură! Ce ruşinoasă discreditare a înţelepciunii şi dreptăţii lui Dumnezeu!

Teoria nemuririi sufletului a fost una dintre acele învăţături rătăcite pe care Roma a împrumutat-o de la păgâni şi a încorporat-o în religia creştinătăţii. Martin Luther a clasat-o împreună cu fabulele monstruoase care formează o parte din vraful de decrete ale Romei" (E. Petavel, The Problem of Immortality, p. 255). Comentând asupra cuvintelor lui Solomon din Eclesiastul, care spune că morţii nu ştiu nimic, reformatorul spune: "Un alt lucru care dovedeşte că morţii nu ştiu nimic. Este spus că acolo nu mai este datorie, ştiinţă, cunoştinţă, înţelepciune. Solomon socoteşte că morţii dorm şi nu mai ştiu absolut nimic. Pentru morţii care zac acolo, nu mai este nici numărătoarea zilelor şi nici a anilor, căci atunci când vor învia, li se va părea că au dormit doar o clipă" (Martin Luther, Exposition of Solomon's Book Called Ecclesiastes, p. 152).

Nicăieri în Sfintele Scripturi nu se găseşte declaraţia că cei drepţi îşi primesc răsplata sau cei nelegiuiţi îşi primesc pedeapsa la moarte. Patriarhii şi profeţii nu ne-au dat o astfel de asigurare. Hristos şi apostolii nu ne-au dat nici o sugestie despre aceasta. Biblia învaţă lămurit că cei morţi nu merg îndată la ceruri. Ei sunt descrişi ca dormind până la înviere (1Tes. 4,14; Iov 14,10-12). Chiar în ziua când funia de argint se rupe, iar vasul se sfarmă (Ecl. 12,6) pier şi gândurile omului. Aceia care coboară în mormânt stau în tăcere. Ei nu mai ştiu nimic din ceea ce se face sub soare (Iov 14,21). Ce binecuvântată odihnă pentru dreptul obosit! Fie timpul lung sau scurt, pentru ei nu este decât o clipă. Ei dorm şi sunt treziţi de trâmbiţa lui Dumnezeu la o nemurire glorioasă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: "moartea a fost înghiţită de biruinţă" (1Cor. 15,52-54). Când sunt chemaţi din somnul lor adânc, încep să gândească exact de acolo de unde au încetat. Ultimul simţământ a fost boldul morţii; ultimul gând a fost acela al căderii sub puterea mormântului. Când se ridică din mormânt, primul lor gând se va prinde de strigătul biruitor: "Unde îţi este biruinţa moarte? Unde îţi este boldul moarte?" (vers. 55).