Cap. 39 Timpul strâmtorării

 

În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte" (Dan. 12,1).

Când se încheie solia îngerului al treilea, harul nu mai mijloceşte pentru locuitorii vinovaţi ai pământului. Oamenii lui Dumnezeu şi-au îndeplinit lucrarea. Ei au primit "ploaia târzie", "înviorarea de la faţa Domnului", şi sunt pregătiţi pentru ceasul încercării care le stă înainte. Îngerii se grăbesc încoace şi încolo în ceruri. Un înger care vine de pe pământ anunţă că şi-a terminat lucrarea; încercarea finală a fost adusă asupra lumii, şi toţi aceia care s-au dovedit credincioşi faţă de preceptele divine au primit "sigiliul viului Dumnezeu". Atunci Isus Îşi încetează mijlocirea în Sanctuarul de sus. El Îşi ridică mâinile şi cu un glas puternic spune: "S-a sfârşit", şi toată oastea îngerească îşi scoate coroanele când El face acest anunţ solemn: "Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!" (Apoc. 22,11). Fiecare caz a fost hotărât pentru viaţă sau pentru moarte. Hristos a făcut ispăşire pentru poporul Său şi i-a şters păcatele. Numărul supuşilor Săi este hotărât: "împărăţia, stăpânirea, măreţia şi domnia de sub cerul întreg" este gata să fie dată moştenitorilor mântuirii, iar Isus va domni ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.

Când El părăseşte Sanctuarul, întunericul îi acoperă pe locuitorii pământului. În acest timp grozav, cel drept trebuie să trăiască înaintea unui Dumnezeu sfânt, fără mijlocire. Frâul care a fost pus celor nelegiuiţi este îndepărtat şi Satana are stăpânire deplină peste cel care a rămas până la urmă nepocăit. Înde-lunga răbdare a lui Dumnezeu s-a sfârşit. Lumea a lepădat harul Său, a dispreţuit iubirea Sa şi a călcat în picioare Legea Sa. Nelegiuiţii au trecut hotarul milei; Duhul lui Dumnezeu căruia i-au rezistat cu încăpăţânare a fost până la urmă retras. Neocrotiţi de harul divin, ei nu au nici o apărare de cel rău. Satana va arunca atunci pe locuitorii pământului într-o strâmtorare mare, cea din urmă. Când îngerii lui Dumnezeu încetează să mai ţină în frâu vânturile sălbatice ale patimii omeneşti, toate elementele de luptă vor fi lăsate libere. Pământul întreg va fi adus într-o ruină mai grozavă decât aceea care a venit peste Ierusalimul din vechime.

Un singur înger a nimicit pe toţi întâii născuţi ai egiptenilor şi a umplut ţara de jale. Când David a păcătuit împotriva lui Dumnezeu prin numărarea poporului, un înger a făcut o distrugere mare prin care i-a fost pedepsit păcatul. Aceeaşi putere de distrugere, pe care au dat-o pe faţă îngerii sfinţi la porunca lui Dumnezeu, va fi dată pe faţă de îngerii cei răi atunci când El le îngăduie. Sunt gata acum forţe şi aşteaptă doar îngăduinţa divină, ca să răspândească pustiirea pretutindeni.

Aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu au fost acuzaţi că au adus nenorocirile peste lume şi vor fi priviţi ca fiind cauza frământărilor îngrozitoare ale naturii, a luptei şi a vărsării de sânge dintre popoare, care umplu pământul de durere. Puterea care a însoţit ultima avertizarea a umplut de mânie pe nelegiuiţi, mânia lor s-a aprins împotriva tuturor acelora care au primit solia, iar Satana va provoca cu o şi mai mare intensitate spiritul de ură şi de persecuţie.

Când prezenţa lui Dumnezeu a fost retrasă în cele din urmă de la naţiunea iudeilor, preoţii şi poporul n-au ştiut lucrul acesta. Cu toate că erau sub stăpânirea Satanei şi erau mânaţi de patimile cele mai îngrozitoare şi mai nelegiuite, ei încă se socoteau ca fiind aleşi de Dumnezeu. Slujba de la templu continua; jertfele erau aduse pe altarele mânjite şi în fiecare zi era cerută binecuvântarea divină asupra unui popor vinovat de sângele scumpului Fiu al lui Dumnezeu, care căuta să-i ucidă pe slujitorii şi pe apostolii Săi. Tot astfel, locuitorii pământului nu vor şti atunci când hotărârea irevocabilă a Sanctuarului a fost pronunţată şi soarta lumii a fost stabilită pentru totdeauna. Formele religiei vor fi continuate de către un popor de la care a fost retras, în cele din urmă, Duhul lui Dumnezeu; iar zelul satanic cu care prinţul răului îi va inspira pentru împlinirea planurilor lui răutăcioase va purta asemănarea cu zelul pentru Dumnezeu.

Pentru că Sabatul a devenit punctul deosebit de discuţie în creştinătate, iar autorităţile religioase şi pământeşti s-au unit pentru a impune păzirea duminicii, refuzul stăruitor al unei minorităţi de a se supune cerinţei generale va face din ei obiectul unui blestem general. Se va cere ca acei oameni puţini, care stau în opoziţie cu o instituţie a bisericii şi cu legea statului, să nu mai fie îngăduiţi; că este mai bine să sufere ei decât naţiuni întregi să fie aruncate în confuzie şi nelegiuire. Acelaşi argument a fost adus acum optsprezece veacuri împotriva lui Hristos de către "conducătorii poporului". "Oare nu vă gândiţi că este în folosul nostru", spunea Caiafa cel nelegiuit, "să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul?" (Ioan 11,50). Acest argument va părea convingător; şi, în cele din urmă, se va da un decret împotriva acelora care sfinţesc Sabatul poruncii a patra, denunţându-i ca meritând pedeapsa cea mai aspră şi dând poporului libertatea ca, după un anumit timp, să-i dea la moarte. Romanismul din lumea veche şi protestantismul apostaziat din cea nouă vor lua o atitudine asemănătoare faţă de aceia care cinstesc toate învăţăturile divine.

Poporul lui Dumnezeu va fi atunci cufundat în acele scene de necaz şi de suferinţă, descrise de profet ca fiind timpul strâmtorării lui Iacov. "Aşa vorbeşte Domnul: 'Auzim strigăte de groază; spaimă, nu este pace! S-au îngălbenit toate feţele. Vai! Căci ziua aceea este mare; nici una n-a fost ca ea. Este o vreme de necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi izbăvit din ea'" (Ier. 30,5-7).

Noaptea de groază a lui Iacov, atunci când s-a luptat în rugăciune pentru liberarea din mâna lui Esau (Gen. 32,24-30), reprezintă experienţa poporului lui Dumnezeu în ultimul timp de strâmtorare. Din cauza înşelăciunii practicate pentru a-şi asigura binecuvântarea tatălui, care voia să o dea lui Esau, Iacov fugise ca să-şi scape viaţa, înspăimântat de ameninţările groaznice ale fratelui său. După ce rămăsese timp de mulţi ani în exil, se hotărâse, la porunca lui Dumnezeu, să se întoarcă cu soţiile şi copiii, cu turmele şi cirezile, în ţara lui natală. Ajungând la hotarele ţării, s-a umplut de frică la vestea apropierii lui Esau în fruntea unei cete de luptători, fără îndoială puşi pe răzbunare. Ceata lui Iacov, neînarmată şi fără apărare, părea să cadă victimă fără nădejde violenţei şi măcelului. Şi, pe lângă povara temerii şi neliniştii, se mai adăuga şi povara apăsătoare a remuşcării, că păcatul lui fusese acela care îl adusese în această primejdie. Singura lui nădejde era în harul lui Dumnezeu; singura lui apărare trebuia să fie rugăciunea. Cu toate acestea, n-a lăsat nimic nefăcut din partea lui pentru a ispăşi răul făcut fratelui lui şi pentru a îndepărta primejdia care-l ameninţa. Tot astfel şi urmaşii lui Hristos, când se apropie timpul strâmtorării, fac toate demersurile pentru a se arăta într-o lumină potrivită înaintea oamenilor, pentru a dezarma prejudecata şi pentru a îndepărta primejdia care ameninţă libertatea de con-ştiinţă.

Trimiţându-şi familia mai departe, ca să nu mai fie martora suferinţei lui, Iacov rămase singur pentru a se lupta cu Dumnezeu. El îşi mărturisi păcatul şi recunoscu mila lui Dumnezeu faţă de el, în timp ce, cu umilinţă adâncă, făcu apel la legământul făcut cu părinţii lui şi făgăduinţele date lui în viziunea de noapte de la Betel şi în ţara exilului său. Criza din viaţa lui Iacov sosise; totul era în joc. În întuneric şi în singurătate, el continua să se roage şi să se umilească înaintea lui Dumnezeu. Deodată, o mână i se aşeză pe umăr. Crezând că un vrăjmaş caută să-i ia viaţa, se luptă cu toată puterea şi disperarea cu atacatorul. Când se crăpă de ziuă, străinul îşi folosi puterea supranaturală; la atingerea lui, bărbatul cel puternic cade neajutorat şi rugător pe grumazul misteriosului lui adversar. Iacov ştiu cum că Îngerul legământului a fost Acela cu care s-a luptat. Cu toate că a fost lovit şi a suferit o durere ascuţită, nu se abătu de la ţintă. Timp îndelungat, suferise remuşcări, apăsare şi necaz pentru păcatul lui; acum trebuia să primească asigurarea că este iertat. Vizitatorul divin păru că vrea să plece; dar Iacov se prinse de El, cerând binecuvântarea. Îngerul îl zori: "Lasă-Mă să plec căci se apropie ziua"; dar patriarhul exclamă: "Nu Te las până nu mă vei binecuvânta". Câtă încredere, câtă hotărâre şi stăruinţă sunt manifestate aici! Dacă aceasta ar fi fost o cerere îndrăzneaţă, îngâmfată, Iacov ar fi fost nimicit pe loc. Însă el pusese stăpânire pe asigurarea dată aceluia care-şi mărturiseşte slăbiciunea şi nevrednicia, şi se încrede în mila unui Dumnezeu care-Şi ţine legământul.

"El a avut putere asupra îngerului şi a biruit" (Osea 12,4). Prin umilinţă, pocăinţă şi predare de sine, această fiinţă păcătoasă, supusă greşelii a învins pe Maiestatea cerului. El şi-a prins braţul său nesigur de făgăduinţele lui Dumnezeu, iar inima iubirii infinite n-a putut lepăda cererea unui păcătos. Ca o dovadă a biruinţei lui şi ca o încurajare pentru alţii, de a imita exemplul său, numele i-a fost schimbat dintr-unul care-i reamintea păcatul, în altul care comemora biruinţa. Şi faptul că Iacov a ieşit biruitor în lupta cu Dumnezeu era o asigurare că avea să biruiască şi în luptele cu oamenii. El nu se temu apoi să întâlnească mânia fratelui său, pentru că Domnul îi era apărătorul.

Satana îl acuzase pe Iacov în faţa îngerilor lui Dumnezeu, pretinzând dreptul de a-l distruge datorită păcatului lui; el îi dăduse ideea lui Esau să meargă împotriva lui; şi, în lunga noapte de luptă a patriarhului, Satana a încercat să pună asupra lui simţul vinovăţiei pentru a-l descuraja şi pentru a-i rupe legătura cu Dumnezeu. Iacov a ajuns aproape de disperare, dar ştia că fără ajutor din cer trebuia să piară. El era pocăit sincer de păcatul lui cel mare şi a apelat la mila lui Dumnezeu. N-a putut fi abătut de la ţinta lui, ci s-a ţinut tare de înger şi a stăruit în cererea lui cu strigăte stăruitoare, disperate, până când a biruit.

Aşa cum Satana l-a influenţat pe Esau să meargă împotriva lui Iacov, tot astfel el va provoca pe cei nelegiuiţi să distrugă pe poporul lui Dumnezeu în vreme de necaz. Şi, aşa cum l-a acuzat pe Iacov, el îşi va ridica acuzaţiile împotriva poporului lui Dumnezeu. El socoteşte lumea ca fiind supusă lui; dar grupa aceea mică, a celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu, se împotriveşte supremaţiei lui. Dacă ar putea să-i şteargă de pe pământ, biruinţa lui ar fi deplină. El vede că îngerii sfinţi îi păzesc şi îşi dă seama că păcatele le-au fost iertate; dar nu ştie că viitorul lor a fost hotărât în Sanctuarul de sus. El are o cunoaştere deplină a păcatelor pe care chiar el i-a ispitit să le comită şi să le prezinte înaintea lui Dumnezeu în lumina cea mai exagerată, prezentând acest popor ca meritând exact ca şi el să fie exclus din favoarea lui Dumnezeu. El declară că Domnul nu poate să le ierte pe drept păcatele şi, cu toate acestea, să-l distrugă pe el şi pe îngerii lui. El îi pretinde ca pradă a lui şi cere să-i fie daţi pe mână ca să-i distrugă.

Când Satana îi acuză pe copiii lui Dumnezeu pentru păcatele lor, Domnul îi îngăduie să-i încerce până la extrem. Încrederea lor în Dumnezeu, credinţa şi hotărârea lor vor fi aspru încercate. Când trec în revistă trecutul lor, nădejdile lor se topesc, deoarece în toată viaţa lor pot vedea prea puţin bine. Sunt pe deplin conştienţi de slăbiciunea şi nevrednicia lor. Satana caută să-i îngrozească cu gândul că situaţia lor este fără nădejde, că pata mânjiturilor nu va putea fi ştearsă niciodată. El nădăjduieşte în felul acesta să le distrugă credinţa, pentru ca ei să cedeze acestor ispite şi să-i abată de la credincioşia faţă de Dumnezeu. Cu toate că poporul lui Dumnezeu este înconjurat de vrăjmaşi, care sunt hotărâţi să-i distrugă, groaza de care suferă ei nu este teama de persecuţie pentru adevăr; ei se tem că nu s-au pocăit de toate păcatele şi că, prin vreo greşeală a lor, să nu-şi dea seama de împlinirea făgăduinţei Mântuitorului: "Te voi păzi de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă" (Apoc. 3,10). Dacă ar avea asigurarea iertării, nu s-ar da înapoi de la chinuri sau de la moarte; dar, dacă s-ar dovedi nevrednici şi şi-ar pierde viaţa din cauza propriilor lor defecte de caracter, atunci Numele cel sfânt al lui Dumnezeu ar fi batjocorit.

Din toate părţile ei aud comploturi de trădare şi văd lucrarea răzvrătirii, iar în inima lor se ridică o dorinţă puternică, o sete sinceră a sufletului, ca această mare apostazie să se termine, iar nelegiuirea celor răi să aibă un sfârşit. Dar, în timp ce se roagă lui Dumnezeu să oprească lucrarea răzvrătirii, ei sunt stăpâniţi de un simţ profund de regret, că nu mai au putere să reziste pentru a da înapoi valul puternic al păcatului. Ei simt că, dacă totdeauna ar fi folosit priceperea lor în slujba lui Hristos, mergând din putere în putere, forţele Satanei ar fi avut mai puţină putere să o ridice împotriva lor.

Ei îşi amărăsc sufletele înaintea lui Dumnezeu, arătând către pocăinţa din trecut pentru multele păcate şi aducând în favoarea lor făgăduinţa Mântuitorului: "Dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine" (Is. 27,5). Credinţa nu slăbeşte din cauză că rugăciunile lor nu sunt ascultate imediat, cu toate că suferă cea mai intensă nelinişte, groază şi amărăciune; ei nu-şi încetează stăruinţele. Ei se prind de puterea lui Dumnezeu, aşa cum Iacov s-a apucat de Înger; iar vorbirea sufletului lor este: "Nu Te las până nu mă vei binecuvânta".

Dacă Iacov nu s-ar fi pocăit mai înainte de păcatul lui, prin care a primit dreptul de întâi născut prin înşelăciune, Dumnezeu nu i-ar fi ascultat rugăciunea şi nu i-ar fi păstrat viaţa. Tot astfel, în timpul strâmtorării, dacă poporul lui Dumnezeu ar mai avea păcate nemărturisite, care să le vină în minte pe când sunt chinuiţi de groază şi teamă, ar fi copleşiţi; disperarea nu le-ar nimici credinţa şi n-ar mai avea încredere de a lupta cu Dumnezeu pentru liberare. Dar, în timp ce au un simţ adânc al nevredniciei, ei nu au păcate ascunse pe care să le descopere. Păcatele lor au mers înainte la judecată şi au fost şterse, iar ei nu şi le mai pot reaminti.

Satana îi face pe mulţi să creadă că Dumnezeu va trece cu vederea necredincioşia lor în lucrurile mărunte ale vieţii; dar Domnul ne arată în procedeele Sale cu Iacov că în nici un fel nu va aproba şi nu va îngădui păcatul. Toţi aceia care încearcă să-şi scuze sau să-şi ascundă păcatele şi le îngăduie astfel să rămână în cărţile din cer, nemărturisite şi neiertate, vor fi biruiţi de Satana. Cu cât este mai înaltă mărturisirea lor şi cu cât mai onorabilă este poziţia pe care o ocupă, cu atât mai întristătoare este calea lor în faţa lui Dumnezeu şi cu atât mai sigură este victoria marelui lor împotrivitor. Aceia care amână pregătirea pentru ziua lui Dumnezeu nu o pot câştiga în timpul de strâmtorare sau în oricare alt timp după acesta. Cazul tuturor acestora este fără nădejde.

Acei creştini cu numele care ajung la această ultimă luptă grozavă nepregătiţi, în disperarea lor, îşi mărturisesc păcatele în cuvinte de groază teribilă, pe când cei nelegiuiţi se bucură de nenorocirea lor. Aceste mărturisiri au acelaşi caracter ca şi al lui Esau sau al lui Iuda. Cei care le fac deplâng urmările neascultările, dar nu vinovăţia ei. Ei nu simt o mâhnire adevărată, nici o scârbă de păcat. Îşi recunosc păcatul de teama pedepsei; dar, ca şi faraonii din vechime, s-ar întoarce de la sfidarea cerului dacă judecăţile ar fi îndepărtate.

Istoria lui Iacov este în acelaşi timp şi o asigurare că Dumnezeu nu-i va lepăda pe aceia care au fost amăgiţi, ispitiţi şi duşi în păcat, dar care s-au întors la El cu o pocăinţă adevărată. Când Satana caută să distrugă această grupă de oameni, Dumnezeu Îşi trimite îngerii să-i încurajeze şi să-i ocrotească în vreme de primejdie. Asalturile Satanei sunt furibunde şi hotărâte, amăgirile sunt teribile; dar ochiul Domnului este asupra poporului Său, iar urechea Lui aude strigătele lui. Necazul lor este mare, flăcările cuptorului par gata să-i mistuie; dar Maestrul topitor îi va scoate ca pe aurul curăţit în foc. Iubirea lui Dumnezeu pentru copiii Săi, în timpul acestei perioade de încercare cruntă, este tot atât de puternică şi delicată ca şi în zilele prosperităţii lor celei mai strălucite; dar este necesar pentru ei să fie puşi în cuptorul de foc; firea lor pământească trebuie să fie mistuită, pentru ca chipul lui Hristos să poată fi reflectat pe deplin.

Timpul de încercare şi de groază din faţa noastră va cere o credinţă care să suporte oboseala, amânarea şi foamea - o credinţă care nu va slăbi, chiar dacă va fi aspru încercată. Tuturor le este oferit timpul de har spre a se pregăti pentru vremea aceea. Iacov a biruit pentru că a fost stăruitor şi hotărât. Biruinţa lui este o dovadă despre puterea rugăciunii stăruitoare. Toţi aceia care se vor prinde de făgăduinţele lui Dumnezeu, aşa cum a făcu el, şi vor fi sinceri şi stăruitori, aşa cum a fost el, vor reuşi asemenea lui. Aceia care nu sunt gata să se lepede de sine, să se lupte înaintea lui Dumnezeu, să se roage mult şi stăruitor pentru binecuvântarea Sa, nu o vor primi. A te lupta cu Dumnezeu - cât de puţini ştiu ce înseamnă lucrul acesta! Cât de puţini sunt aceia care şi-au înălţat sufletul către Dumnezeu cu o dorinţă atât de puternică, până când toată puterea a ajuns la limită. Când valurile disperării, pe care nici o limbă nu o poate exprima, se revarsă peste cel care se roagă, cât de puţini se prind cu credinţă statornică de făgăduinţele lui Dumnezeu!

Aceia care acum pun la lucru puţină credinţă sunt în cea mai mare primejdie de a cădea sub puterea amăgirilor satanice şi a decretului de constrângere a conştiinţei. Şi, chiar dacă vor rezista încercării, vor fi aruncaţi într-o groază şi într-un chin mai adânc în timpul de strâmtorare, pentru că niciodată nu şi-au făcut obiceiul să se încreadă în Dumnezeu. Lecţiile de credinţă pe care ei le-au neglijat vor fi siliţi să le înveţe sub apăsare şi descurajare grozavă.

Trebuie de acum să facem cunoştinţă cu Dumnezeu, punând la încercare făgăduinţele Sale. Îngerii înregistrează orice rugăciune sinceră şi stăruitoare. Trebuie ca mai degrabă să ne lipsim de îngăduinţe egoiste decât să neglijăm comuniunea cu Dumnezeu. Cea mai neagră sărăcie, cea mai mare lepădare de sine, cu aprobarea Sa, este mai bună decât bogăţie, onoruri, confort şi prietenie, dar fără ea. Trebuie să ne luăm timp de rugăciune. Dacă îngăduim ca minţile noastre să fie năpădite de interese pământeşti, Domnul ne poate da timp pentru a ne despărţi de idolii noştri de aur, de case sau de ţarini fertile.

Tânărul n-ar fi amăgit de păcat dacă ar refuza să meargă pe o altă cale decât aceea pe care o poate cere binecuvântarea lui Dumnezeu. Dacă solii care duc lumii ultima avertizare solemnă s-ar ruga pentru binecuvântarea lui Dumnezeu, nu într-un mod rece, leneş şi nepăsător, ci cu ardoare şi credinţă, aşa cum a făcut Iacov, ar găsi multe locuri unde ar putea spune: "Am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă şi viaţa mi-a fost păstrată" (Gen. 32,30). Ei ar fi socotiţi de cer ca prinţi, având putere să biruiască în lupta cu Dumnezeu şi cu oamenii.

"Timpul de încercare cum n-a mai fost niciodată" se va dezlănţui în curând peste noi; şi vom avea nevoie de o experienţă pe care acum nu o avem şi pe care mulţi sunt prea nepăsători să o câştige. Adesea, se întâmplă că încercarea se arată dinainte mai mare decât în realitate; dar acest lucru nu este adevărat cu privire la criza din faţa noastră. Imaginaţia cea mai vie nu poate cuprinde mărimea ei. În acest timp de încercare, orice suflet trebuie să stea pentru sine înaintea lui Dumnezeu. "Chiar dacă ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel şi Iov, pe viaţa Mea - zice Domnul Dumnezeu - că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor" (Ezech. 14,20).

Acum, când Marele nostru Preot face ispăşire pentru noi, trebuie să căutăm să devenim desăvârşiţi în Hristos. Nici măcar printr-un gând Mântuitorul nostru n-a putut fi adus să Se supună puterii ispitei. Satana găseşte în inimile omeneşti un loc unde-şi poate câştiga un punct de sprijin; o dorinţă păcătoasă este nutrită, prin care ispitele lui îşi dau pe faţă puterea. Dar Hristos a declarat despre sine: "Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic cu Mine" (Ioan 14,30). Satana n-a putut găsi nimic în Fiul lui Dumnezeu care să-i fi oferit posibilitatea biruinţei. El păzise poruncile Tatălui Său şi în El nu era nici un păcat pe care Satana să-l poată exploata spre folosul lui. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiţi aceia care vor sta în timpul strâmtorării.

În viaţa aceasta, trebuie să îndepărtăm păcatul de la noi prin credinţa în sângele ispăşitor al lui Hristos. Mântuitorul nostru scump ne invită să ne unim cu El, să unim slăbiciunea noastră cu puterea Lui, neştiinţa noastră cu înţelepciunea Lui, nevrednicia noastră cu meritele Sale. Providenţa lui Dumnezeu este şcoala în care trebuie să învăţăm blândeţea şi umilinţa lui Isus. Domnul ne pune mereu înainte nu calea pe care am ales-o şi care ni se pare mai uşoară şi mai plăcută, ci adevăratele ţinte ale vieţii. Ne rămâne să colaborăm cu mijloacele pe care le foloseşte cerul în lucrarea de a aduce caracterele noaste în asemănare cu Modelul divin. Nimeni nu poate neglija sau amâna această lucrare decât cu primejduirea cea mai înfricoşată a sufletului lor.

Apostolul Ioan a auzit în viziune un glas tare în cer, zicând: "Vai de voi pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme" (Apoc. 12,12). Teribile sunt scenele care provoacă această exclamaţie din partea glasului ceresc. Mânia Satanei creşte pe măsură ce timpul i se scurtează, iar lucrarea lui de amăgire şi de distrugere va atinge apogeul în timpul strâmtorării.

Semne îngrozitoare, cu un caracter supranatural, se vor descoperi în curând în ceruri, ca dovadă a puterii făcătoare de minuni a demonilor. Duhuri de demoni vor merge la împăraţii pământului şi în lumea întreagă pentru a-i lega în amăgire şi pentru a-i îndemna să se unească cu Satana în lupta lui împotriva conducerii cerului. Prin aceste mijloace vor fi amăgiţi deopo-trivă conducătorii şi supuşii. Se vor ridica persoane care vor pretinde că sunt chiar hristoşi şi vor pretinde titlul şi închinarea care aparţin Răscumpărătorului lumii. Ei vor face minuni uimitoare de vindecare şi vor declara că au descoperiri din cer care vor contrazice mărturia Scripturilor.

Ca o încoronare a dramei celei mari de amăgire, însuşi Satana va lua chipul lui Hristos. Biserica a mărturisit timp îndelungat că aşteaptă venirea Mântuitorului ca împlinire a nădejdii ei. Acum, amăgitorul cel mare va face să se arate ca şi când Hristos ar fi venit. În diferite părţi ale pământului, Satana se va prezenta între oameni ca o fiinţă maiestuoasă, de o strălucire orbitoare, care se aseamănă cu descrierea Fiului lui Dumnezeu dată de Ioan în Apocalips (Apoc. 1,13.15). Slava care-l înconjoară nu este întrecută cu nimic de ceea ce ochii omeneşti au văzut vreodată. În văzduh răsună strigătul de biruinţă: "A venit Hristos! A venit Hristos!" Oamenii se aruncă la pământ în adorare înaintea lui, în timp ce el îşi ridică mâinile şi pronunţă asupra lor o binecuvântare, aşa cum Hristos îi binecuvânta pe ucenicii Săi când era pe pământ. Glasul lui este plăcut, mieros şi melodios. Într-un ton amabil şi plin de simpatie, el prezintă unele dintre adevărurile cereşti pline de har, pe care Mântuitorul le-a rostit; vindecă bolile din popor şi apoi, în asemănarea cu Hristos pe care şi-a asumat-o, pretinde că a schimbat Sabatul în duminică şi porunceşte tuturor să sfinţească ziua pe care el a binecuvântat-o. El declară că aceia care stăruiesc să sfinţească ziua a şaptea hulesc numele lui, refuzând să asculte de îngerii trimişi la ei cu lumină şi adevăr. Aceasta este amăgirea cea mai puternică, aproape copleşitoare. Ca şi samaritenii care au fost amăgiţi de Simon Magul, mulţimile, de la cel mai mic până la cel mai mare, vor da atenţie acestor vrăjitorii, zicând: "Aceasta este 'puterea cea mare a lui Dumnezeu'" (Fapte 8,10).

Dar poporul lui Dumnezeu nu va fi indus în eroare. Învăţăturile acestui hristos fals nu sunt în armonie cu Scripturile. Binecuvântarea lui este pronunţată asupra închinătorilor fiarei şi ai chipului ei, chiar asupra acelei categorii de oameni peste care se va revărsa mânia neamestecată a lui Dumnezeu, aşa cum declară Biblia.

Şi, ce este mai important, este faptul că lui Satana nu-i este îngăduit să contrafacă felul venirii lui Hristos. Mântuitorul a avertizat pe poporul Său împotriva amăgirii din acest punct de vedere şi a prezis cu claritate modul venirii Sale de a doua oară. "Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni până acolo să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Deci, dacă vă vor zice: 'Iată-L în pustie', să nu vă duceţi acolo! 'Iată-L în odăiţă ascuns' să nu credeţi. Căci cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului" (Matei 24,24-27; 25,31; Apoc. 1,7; 1 Tes. 4,16.17). Nu este posibilă contrafacerea acestei veniri. Ea va fi universal cunoscută şi văzută de toată lumea.

Numai aceia care au fost cercetători sârguincioşi ai Scripturilor şi care au primit dragostea de adevăr vor fi ocrotiţi de amăgirea cea puternică ce ia lumea în stăpânire. Prin mărturia dată de Biblie, aceştia îl vor depista pe amăgitor în prefăcătoria lui. Timpul de încercare va veni peste toţi. Prin cernerea ispitei se vor descoperi creştinii cei adevăraţi. Este poporul lui Dumnezeu atât de solid întemeiat pe Cuvântul Său, încât să nu urmeze dovada dată de simţurile lor? Se vor prinde ei de Biblie şi numai de Biblie într-o astfel de criză? Satana îi va împiedica, dacă va putea, să-şi asigure pregătirea pentru a sta în ziua aceea. El va pregăti lucrurile aşa ca să le îngrădească drumul, să-i ademenească cu comori pământeşti, să-i facă să ducă poveri grele şi apăsătoare pentru ca inimile să le fie supraîmpovărate de grijile vieţii acesteia, iar ziua încercării să vină peste ei ca un hoţ.

Când decretul dat de diferiţi conducători ai creştinătăţii împotriva păzitorilor poruncii va retrage ocrotirea conducerii şi-i va lăsa la dispoziţia acelora care le doresc distrugerea, copiii lui Dumnezeu vor fugi din oraşe şi sate, se vor întovărăşi în grupe, locuind în cele mai pustii şi mai singuratice locuri. Mulţi îşi vor găsi scăparea în întăriturile munţilor. Asemenea creştinilor din văile Piemontului, ei vor face din înălţimile pământului sanctuarele lor şi vor mulţumi lui Dumnezeu pentru "întăriturile stâncilor" (Is. 33,16). Dar mulţi din toate popoarele şi din toate clasele, de sus şi de jos, bogaţi şi săraci, negri şi albi, vor fi aruncaţi în robia cea mai nedreaptă şi mai crudă. Cei iubiţi ai lui Dumnezeu vor trece prin zile grele, legaţi în lanţuri, închişi după gratiile închisorilor, condamnaţi la moarte, iar alţii în aparenţă vor fi lăsaţi să moară de foame, în temniţele întunecoase şi dezgustătoare. Nici o ureche omenească nu este deschisă să audă gemetele lor; nici o mână omenească nu este gata să le dea ajutor.

Va uita oare Dumnezeu pe poporul Său în acest ceas al încercării? L-a uitat El pe Noe cel credincios, atunci când judecăţile lui Dumnezeu au fost dezlănţuite peste lumea antediluviană? L-a uitat El pe Lot atunci când a căzut foc din cer pentru a nimici cetăţile câmpiei? L-a uitat El pe Iosif, înconjurat de idolatri în Egipt? L-a uitat El pe Ilie când jurământul Izabelei îl ameninţa cu aceeaşi soartă ca a preoţilor lui Baal? L-a uitat El pe Ieremia în groapa cea mai întunecoasă şi dezgustătoare a închisorii? I-a uitat El pe cei trei demnitari în cuptorul de foc? Sau pe Daniel în groapa leilor?

"Sionul zicea: 'M-a părăsit Domnul şi m-a uitat Domnul!' Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecului ei? Chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip: Iată că te-am săpat pe mâinile Mele" (Is. 49,14-16). "Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor: 'Cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor lui'" (Zah. 2,8).

Cu toate că vrăjmaşii îi pot arunca în închisoare, pereţii celulei nu pot întrerupe legătura dintre sufletele lor şi Hristos. Acela care vede toate slăbiciunile lor, care cunoaşte toate încercările este mai presus de puterile pământului; şi îngerii vor veni la ei, în celulele singuratice, aducându-le lumină şi pace din cer. Temniţa va fi ca un palat, căci acolo locuiesc cei bogaţi în credinţă, iar zidurile întunecate vor fi luminate de lumina cerească, ca şi atunci când Pavel şi Sila se rugau şi cântau laude la miezul nopţii, în temniţa din Filipi.

Judecăţile lui Dumnezeu vor veni peste aceia care caută să prigonească şi să distrugă pe poporul Său. Îndelunga Sa îngăduinţă cu cei răi îi încurajează pe oameni în neascultare, dar pedeapsa lor nu este mai puţin sigură şi teribilă din cauză că este amânată. "Căci Domnul Se va scula ca la muntele Peraţim, şi Se va mânia ca în valea Gabaonului, ca să-Şi facă lucrarea, lucrarea Lui ciudată, ca să-Şi împlineacă lucrul, lucrul Lui nemaiauzit" (Is. 28,21). Pentru Dumnezeul nostru cel milostiv, pedeapsa este un act ciudat. "Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului" (Ezech. 33,11). "Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat!" "Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie; şi nu lasă nepedepsit pe cel rău" (Exod 34,6.7; Naum 1,3). Prin lucruri grozave în dreptate El va reface autoritatea Legii Sale călcate în picioare. Asprimea pedepsei care îl aşteaptă pe cel nelegiuit poate fi înţeleasă după neplăcerea Domnului de a aduce la îndeplinire judecata. Naţiunea cu care El are o îndelungă răbdare şi pe care nu o va lovi, până când nu va umple măsura nelegiuirii ei în cărţile lui Dumnezeu, va bea până la urmă din cupa mâniei neamestecate cu milă.

Când Hristos Îşi încetează mijlocirea în Sanctuar, mânia Sa neamestecată va fi dezlănţuită împotriva tuturor acelora care se închină fiarei şi icoanei ei şi primesc semnul ei (Apoc. 14,9.10). Plăgile care au căzut asupra Egiptului atunci când Dumnezeu a fost pe punctul de a-l elibera pe Israel au fost asemănătoare, în caracter, cu acele judecăţi mai teribile şi mai întinse care urmează să cadă peste lume chiar înainte de eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu. Descriind aceste lovituri îngrozitoare, scriitorul Apocalipsei spune: "O rană rea şi dureroasă i-a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei. Marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare. Apele s-au făcut sânge". "Drept eşti Tu, Doamne" pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al proorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici" (Apoc. 16,2-6). Condamnând pe poporul lui Dumnezeu la moarte, ei şi-au atras vinovăţia sângelui lor ca şi când ar fi fost vărsat de propria lor mână. În acelaşi fel, Hristos i-a declarat pe iudeii din vremea Sa vinovaţi de tot sângele sfinţilor care fusese vărsat din zilele lui Abel; căci ei erau mânaţi de acelaşi duh şi căutau să facă aceeaşi lucrare ca cea a ucigaşilor proorocilor.

În plaga care urmează, este dată soarelui puterea "să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogorâţi de o arşiţă mare" (vers. 8.9). Profeţii au descris astfel starea pământului în acest timp înspăimântător: "Pământul este întristat, căci bucatele de pe câmp sunt pierdute. Toţi pomii de pe câmp s-au uscat" şi s-a dus bucuria de la copiii oamenilor!" "S-au uscat seminţele sub bulgări, grânarele stau goale! Cum gem vitele! Cirezile de boi sunt buimace, căci nu mai au păşune; căci au secat pâraiele şi a mâncat focul islazurile pustiei". "În ziua aceea, cântecele Templului se vor preface în gemete, zice Domnul Dumnezeu, pretutindeni vor arunca în tăcere o mulţime de trupuri moarte" (Ioel 1,17-20; 1,10-12; Amos 8,3).

Aceste plăgi nu sunt generale, căci locuitorii pământului ar fi nimiciţi cu totul. Totuşi, vor fi cele mai îngrozitoare calamităţi care au fost cunoscute vreodată de muritori. Toate judecăţile care au venit peste oameni până la încheierea timpul de har fuseseră amestecate cu milă. Sângele mijlocitor al lui Hristos îl ferise pe cel păcătos să primească măsura deplină pentru vinovăţia lui; dar, în judecata finală, mânia este revărsată neamestecată cu milă.

În ziua aceea, mulţimile vor dori scutul milei lui Dumnezeu pe care l-au dispreţuit atâta vreme. "Iată vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla istoviţi încoace şi încolo, ca să caute Cuvântul Domnului, şi tot nu-l vor găsi" (Amos 8,11.12).

Poporul lui Dumnezeu nu va fi scutit de suferinţă; dar când este persecutat şi chinuit, când suferă lipsuri şi nu are hrană, nu va fi lăsat să piară. Dumnezeul acela care a avut grijă de Ilie nu va trece pe lângă nici unul dintre copiii Săi care nu s-au lepădat de ei înşişi. El, care numără perii capului, va avea grijă de ei şi, în timp de foamete, vor fi săturaţi. În timp ce nelegiuiţii mor de foame şi de boli, îngerii îi vor ocroti pe cei drepţi şi le vor împlini nevoile. Pentru cei care umblă în neprihănire, făgăduinţa este: "I se va da pâine şi apa nu-i va lipsi". "Cei nenorociţi şi cei lipsiţi caută apă şi nu este; li se usucă limba de sete. Eu, Domnul, îi voi asculta; Eu, Dumnezeul lui Israel, nu-i voi părăsi" (Isaia 33,15.16; 41,17).

"Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!" (Hab. 3,17-18).

"Domnul este Păstorul tău, Domnul este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă. De aceea nu te va bate soarele ziua, nici luna noaptea. Domnul te va păzi de orice rău, îţi va păzi sufletul". "Da, El te scapă de laţul vânătorului, de ciumă şi de pustiirile ei. El te va acoperi cu penele Lui şi te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut şi pavăză este credincioşia Lui! Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua-n amiaza mare. O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia. Doar vei privi cu ochii şi vei vedea răsplătirea celor răi. Pentru că zici: 'Domnul este locul meu de adăpost!' Şi faci din Cel Prea Înalt turnul tău de scăpare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul tău" (Ps. 121,5-7; 91,3-10).

Cu toate acestea, pentru ochiul omenesc s-ar părea că poporul lui Dumnezeu trebuie să sigileze în scurtă vreme mărturia lui cu sânge, aşa cum au făcut martirii dinaintea lui. Chiar şi ei încep să se teamă că Domnul i-a lăsat să cadă în mâna vrăjmaşilor lor. Acesta este timpul unei agonii teribile. Zi şi noapte, ei strigă către Dumnezeu pentru liberare. Nelegiuiţii tresaltă şi se aude un strigăt batjocoritor: "Unde este credinţa voastră? De ce nu vă liberează Dumnezeu din mâinile voastre dacă sunteţi într-adevăr poporul Său?" Dar cei care aşteaptă îşi amintesc de Isus murind pe crucea de pe Calvar şi de marii preoţi şi conducători strigând în batjocură: "Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă El este împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce şi vom crede în El!" (Matei 27,42). Toţi se luptă cu Dumnezeu asemenea lui Iacov. Feţele lor exprimă lupta lăuntrică. Pe toate feţele se aşează paloarea morţii. Cu toate acestea, nu-şi întrerup mijlocirea lor stăruitoare.

Dacă oamenii ar putea privi cu ochi cereşti, ar vedea legiuni de îngeri care excelează în putere, stând în jurul acelora care au păzit cuvântul răbdării lui Hristos. Cu o dragoste plină de simpatie, aceşti îngeri au fost martorii chinului lor şi le-au auzit rugăciunile. Ei aşteaptă cuvântul Comandantului lor ca să-i smulgă din primejdie. Dar trebuie să mai aştepte puţin. Poporul lui Dumnezeu trebuie să bea paharul şi să fie botezat cu botezul. Chiar această amânare, atât de dureroasă pentru ei, este cel mai bun răspuns la cererea lor. În timp ce se străduiesc să aştepte cu încredere ca Domnul să lucreze, ei sunt aduşi să dea pe faţă credinţa, nădejdea şi răbdarea, pe care le-au practicat prea puţin în timpul experienţei lor religioase. Totuşi, din cauza celor aleşi, timpul de încercare va fi scurtat. "Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El? Vă spun că le va face dreptate în curând" (Luca 18,7.8). Sfârşitul va veni mai repede decât se aşteaptă oamenii. Grâul va fi adunat şi legat în snopi pentru grânarul lui Dumnezeu; neghina va fi legată în snopi pentru focul distrugerii.

Santinelele cereşti, credincioase însărcinării lor, îşi continuă veghea. Cu toate că decretul general a stabilit data când păzitorii poruncii vor fi daţi la moarte, vrăjmaşii lor vor anticipa în unele cazuri decretul şi, înainte de timpul stabilit, vor încerca să le ia viaţa. Dar nimeni nu poate trece peste păzitorii cei puternici, care stau aproape de fiecare suflet credincios. Unii sunt atacaţi în fuga lor din oraşe şi sate; dar săbiile ridicate împotriva lor se frâng şi cad fără putere, ca un pai. Alţii sunt apăraţi de îngeri sub formă de luptători.

În toate veacurile, Dumnezeu a lucrat prin îngerii sfinţi pentru ajutorarea şi eliberarea poporului Său. Fiinţele cereşti au luat parte activă în problemele oamenilor. Ele au apărut îmbrăcate în haine strălucitoare ca fulgerul; au venit la oameni în haine de călători. Îngerii au apărut în chip omenesc înaintea oamenilor lui Dumnezeu. Ei s-au odihnit, ca şi cum ar fi fost obosiţi, sub stejar la miezul zilei. Au primit ospitalitate în casele oamenilor. Au acţionat ca nişte călăuze pentru călătorii rătăciţi. Au aprins cu mâinile lor focul pe altare. Au deschis uşile închisorilor şi au eliberat pe slujitorii lui Dumnezeu. Îmbrăcaţi cu armura cerului, au venit să dea la o parte piatra de pe mormântul Mântuitorului.

În chip de oameni, îngerii sunt adesea prezenţi în adunările celor drepţi; ei vizitează adunările celor nelegiuiţi, aşa cum au fost la Sodoma pentru a aduce un raport despre faptele lor, pentru a stabili dacă au trecut hotarul răbdării lui Dumnezeu. Domnul are plăcere în milă; şi, din cauza acelora care îi slujesc, îşi reduce calamităţile şi prelungeşte liniştea mulţimilor. Păcătoşii contra lui Dumnezeu îşi dau puţin seama cât de mult datorează pentru viaţa lor celor credincioşi pe care îşi găsesc plăcerea să-i batjocorească şi să-i apese.

Deşi conducătorii lumii nu ştiu, adesea în sfaturile lor îngerii au fost purtători de cuvânt. Ochi omeneşti i-au văzut; urechi omeneşti au ascultat apelurile lor; buzele omeneşti s-au împotrivit propunerilor lor şi le-au luat în râs sfaturile; mâini omeneşti i-au întâmpinat cu insulte şi abuzuri. În sălile de consiliu şi în tribunale, aceşti soli cereşti au demonstrat o cunoaştere temeinică a istoriei omeneşti; ei s-au dovedit mai capabili să apere cauza celor apăsaţi decât ar fi fost cel mai priceput şi mai elocvent dintre apărători. Ei au înfrânt planuri şi au oprit rele care ar fi întârziat într-o mare măsură lucrarea lui Dumnezeu şi ar fi provocat o mare suferinţă poporului Său. În ceasul primejdiei şi al necazului, "Îngerul Domnului tăbăreşte în jurul celor ce se tem de El, şi-i scapă din primejdie" (Ps. 34,7).

Cu o dorinţă arzătoare, poporul lui Dumnezeu aşteaptă semnele venirii Împăratului lor. Când sunt întrebaţi străjerii: "Cât mai este din noapte?", este dat răspunsul neîntârziat: "Vine dimineaţa şi este tot noapte" (Is. 21,11.12). Lumina străluceşte prin nori deasupra vârfurilor munţilor. În curând se va descoperi slava Sa. Soarele neprihănirii este gata să strălucească. Atât dimineaţa, cât şi noaptea sunt la uşă - începutul unei zile nesfârşite pentru cel drept şi coborârea unei nopţi veşnice peste cel nelegiuit.

Pe când cei care se luptă îşi îndreaptă cererile către Dumnezeu, vălul care îi desparte de lumea nevăzută pare să se dea la o parte. Cerurile strălucesc ca zorii unei zile veşnice şi, asemenea melodiei cântărilor îngerilor, răsună în urechi cuvintele: "Staţi tari în devotamentul vostru, vine ajutorul". Hristos, Biruitorul Cel puternic, păstrează pentru luptătorii Săi obosiţi o comoară de slavă nemuritoare; iar glasul Lui vine prin porţile deschise: "Iată, Eu sunt cu voi. Nu vă temeţi. Ştiu toate durerile voastre; Am purtat poverile voastre; nu vă luptaţi împotriva unor duşmani care n-au fost puşi la probă. Am dus lupta în favoarea voastră şi în numele Meu sunteţi mai mult decât biruitori".

Scumpul nostru Mântuitor ne va trimite ajutorul chiar atunci când avem nevoie de el. Calea spre ceruri este sfinţită de urmele Sale. Orice spin care ne răneşte picioarele le-a rănit pe ale Sale. Orice cruce, pe care suntem chemaţi să o purtăm, El a purtat-o înainte de noi. Domnul îngăduie lupta pentru a pregăti sufletul pentru pace. Timpul strâmtorării este o grea în-cercare şi de temut pentru poporul lui Dumnezeu; dar este un timp când toţi credincioşii adevăraţi să privească în sus şi prin credinţă să poată vedea curcubeul făgăduinţei care îl înconjoară.

"Astfel cei răscumpăraţi de Domnul se vor întoarce, vor veni în Sion cu cântări de biruinţă, şi o bucurie veşnică le va încununa capul; îi va apuca veselia şi bucuria, iar durerea şi gemetele vor fugi. 'Eu, Eu vă mângâi. Dar cine eşti tu, ca să te temi de omul muritor, şi de fiul omului, care trece ca iarba, şi să uiţi pe Domnul, care te-a făcut? De ce să tremuri necontenit toată ziua, înaintea mâniei asupritorului, când umblă să te nimicească? Unde este mânia asupritorului? În curând cel încovoiat sub fiare va fi dezlegat; nu va muri în groapă şi nu va duce lipsă de pâine. Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care stârnesc marea şi fac să-i urle valurile şi al cărui Nume este Domnul oştirilor. Eu pun cuvintele Mele în gura ta, şi te acopăr cu umbra mâinii Mele'" (Is. 51,11-16).

"De aceea, nenorocitule, beat ce eşti, dar nu de vin, ascultă: 'Aşa vorbeşte Domnul tău, Domnul, Dumnezeul tău, care apără pe poporul Lui: Iată că îţi iau din mână potirul ameţelii, potirul mâniei mele, ca să nu mai bei din el! Şi îl voi pune în mâna asupritorilor tăi, care îţi ziceau: Îndoaie-te, ca să trecem peste tine! Îţi făceai atunci spinarea ca un pământ, şi ca o uliţă pentru trecători'" (Is. 51,21-23).

Ochiul Domnului, privind de-a lungul veacurilor, s-a oprit asupra crizei pe care o avea de întâmpinat poporul Său, atunci când puterile pământeşti se vor alinia împotriva lui. Asemenea robilor captivi, ei se vor teme de moartea prin înfometare sau prin violenţă. Dar Cel Sfânt, care a despărţit Marea Roşie înaintea lui Israel, îşi va da pe faţă puterea Sa cea mare şi va pune capăt robiei ei. "Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte" (Mal. 3,17). Dacă sângele martorilor credincioşi ai lui Hristos ar fi vărsat în vremea aceasta, n-ar mai fi ca sângele martirilor, o sămânţă semănată pentru a aduce un seceriş pentru Dumnezeu. Credincioşia lor n-ar mai fi o mărturie pentru a convinge pe alţii despre adevăr; căci inima împietrită a respins atât de mult valurile de milă până când ele nu se mai întorc. Dacă cei drepţi ar fi lăsaţi acum să cadă ca o pradă în mâna vrăjmaşilor lor, aceasta ar fi o biruinţă pentru prinţul întunericului. Psalmistul zice: "Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui" (Ps. 27,5). Hristos a spus: "Du-te poporul Meu, intră în odaia ta, şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! Căci iată, Domnul iese din Locuinţa Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului (Is. 26,20.21). Glorioasă va fi eliberarea acelora care au aşteptat cu răbdare venirea Sa şi ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii.