Cap. 40 Poporul lui Dumnezeu salvat

 

Când protecţia legilor omeneşti va fi retrasă de la aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu, în diferite ţări se va produce o mişcare simultană pentru nimicirea lor. Deoarece timpul stabilit în decret se apropie, oamenii vor complota să smulgă din rădăcini această sectă urâtă. Se va hotărî ca într-o noapte să se dea lovitura decisivă care să aducă la tăcere glasul de discordie şi de mustrare.

Poporul lui Dumnezeu - unii în celulele închisorilor, alţii ascunşi în locuri singuratice în păduri şi munţi - se roagă încă pentru ocrotire divină, în timp ce în toate părţile, legiuni de oameni înarmaţi, mânaţi de oştile de îngeri răi, se pregătesc pentru lucrarea de ucidere. Acum este ceasul încordării extreme, când Dumnezeul lui Israel va interveni pentru liberarea celor aleşi ai Săi. Aşa zice Domnul: "Voi însă veţi cânta ca în noaptea când se prăznuieşte sărbătoarea, veţi fi cu inima veselă, ca cel ce merge, ca să se ducă la muntele Domnului, spre Stânca lui Israel. Şi Domnul va face să răsune glasul Lui măreţ. Îşi va arăta braţul gata să lovească în mânia Lui aprinsă, în mijlocul flăcării unui foc mistuitor, în mijlocul înecului, furtunii şi pietrelor de grindină" (Is. 30,29.30).

Cu strigăte de biruinţă, cu batjocuri şi blesteme, mulţimile de oameni răi sunt gata să se arunce asupra prăzii, când, iată, un întuneric des, mai adânc decât întunericul nopţii, cade peste pământ. Apoi, un curcubeu strălucind de slavă de la tronul lui Dumnezeu se arată pe cer şi pare să înconjoare fiecare grupă de rugători. Mulţimile înfuriate se opresc deodată. Strigătele lor batjocoritoare se sting. Obiectele urii lor criminale sunt uitate. Cu presimţiri înfricoşate privesc la simbolul legământului lui Dumnezeu şi doresc să fie ocrotiţi de strălucirea lui orbitoare.

Poporul lui Dumnezeu aude un glas lămurit şi melodios, spunând: "Priviţi în sus" şi, ridicându-şi ochii către cer, văd curcubeul făgăduinţei. Norii negri şi ameninţători care acopereau firmamentul se despart şi, asemenea lui Ştefan, ei privesc neclintiţi spre cer şi văd slava lui Dumnezeu şi pe Fiul omului stând pe tronul Său. Pe chipul Său divin ei văd semnele umilinţei Sale, iar de pe buzele Sale aud cererea prezentată înaintea Tatălui şi a sfinţilor îngeri: "Vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu" (Ioan 17,24). Se aude din nou un glas melodios şi biruitor, spunând: "Iată-i vin! Vin sfinţii fără pată, fără vătămare. Ei au păzit Cuvântul răbdării Mele; vor merge printre îngeri; iar buzele palide şi tremurânde ale acelora care au ţinut tare la credinţa lor scot un strigăt de biruinţă.

La miezul nopţii, Dumnezeu Îşi va arăta puterea Sa pentru eliberarea poporului Său. Soarele se arată, strălucind în toată puterea lui. Semne şi minuni urmează într-o succesiune rapidă. Nelegiuiţii privesc cu groază şi cu uimire această sectă, în timp ce neprihăniţii privesc cu bucurie solemnă semnul liberării lor. Totul în natură pare că şi-a schimbat cursul. Râurile încetează să mai curgă. Nori întunecoşi şi grei se ridică şi se lovesc unul de altul. În mijlocul cerurilor înfuriate este un spaţiu curat de o slavă de nedescris, de unde se aude glasul lui Dumnezeu ca sunetul multor ape, zicând: "S-a isprăvit" (Apoc. 16,17).

Glasul acela zguduie cerul şi pământul. Urmează un cutremur puternic, un cutremur atât de puternic şi mare cum n-a fost de când sunt oamenii pe pământ" (vers. 17.18). Firmamentul pare că se deschide şi se închide. Munţii tremură ca o trestie bătută de vânt, iar stâncile prăbuşite sunt răspândite peste tot. Se aude vuietul unei furtuni care se apropie. Marea este lovită cu furie. Se aude urletul furtunii ca glasul demonilor într-o lucrare de distrugere. Pământul întreg se ridică şi se coboară ca valurile mării. Suprafaţa lui se crapă. Chiar temeliile par că se prăbuşesc. Lanţuri de munţi se prăbuşesc. Insule locuite dispar. Porturile mării care au devenit asemenea Sodomei din cauza nelegiuirii sunt măturate de apele înfuriate. Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea "paharul cu vinul mâniei lui grozave". Pietre mari, fiecare "având greutatea unui talant", îşi fac lucrarea de distrugere (vers. 19.21). Oraşele cele îngâmfate ale pământului sunt doborâte. Palatele prinţilor, în care mai marii lumii şi-au risipit bogăţiile pentru a se slăvi pe ei înşişi, se prăbuşesc în ruine înaintea ochilor lor. Zidurile închisorilor se prăbuşesc şi poporul lui Dumnezeu, care a fost ţinut în captivitate pentru credinţa lui, este liberat.

Mormintele se deschid "şi mulţi din aceia care au adormit în ţărâna pământului" se trezesc, unii pentru viaţă veşnică, iar alţii pentru ruşine şi ocară veşnică" (Dan. 12,2). Toţi aceia care au murit în credinţa soliei îngerului al treilea ies din morminte slăviţi, ca să asculte legământul lui Dumnezeu de pace cu aceia care au păzit Legea Sa. "Şi cei care L-au străpuns" (Apoc. 1,7), aceia care au batjocorit şi au râs de agonia de moarte a lui Hristos şi cei mai violenţi împotrivitori ai adevărului şi ai poporului Său sunt înviaţi să-L vadă în slava Sa şi să vadă cinstea pe care o primesc cei credincioşi şi ascultători.

Norii groşi acoperă încă cerul; cu toate acestea, soarele pătrunde din când în când, arătându-se ca un ochi răzbunător al lui Iehova. Fulgerele înspăimântătoare coboară din cer, învăluind pământul într-o flacără de foc. Deasupra vuietului înspăimântător al tunetului, glasuri tainice şi îngrozitoare declară soarta celor nelegiuiţi. Cuvintele spuse nu sunt înţelese de toţi; dar sunt înţelese lămurit de învăţătorii mincinoşi. Aceia care cu puţin mai înainte fuseseră atât de nepăsători, atât de îndrăzneţi şi provocatori, atât de încântaţi în cruzimea lor faţă de poporul păzitor al poruncilor lui Dumnezeu sunt acum copleşiţi de consternare şi tremură de frică. Vaietele lor se aud mai presus de vuietul naturii dezlănţuite. Demonii recunosc dumnezeirea lui Hristos şi tremură înaintea puterii Sale, în timp ce oamenii strigă după milă şi se târăsc într-o spaimă jalnică.

Profeţii din vechime spuneau când priveau în viziune ziua Domnului: "Gemeţi, căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic!" (Is. 13,6). "Intră în stânci, şi ascunde-te în ţărână, de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui" Omul va trebui să-şi plece în jos privirea semeaţă şi îngâmfarea lui va fi smerită; numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea. Căci este o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş, împotriva oricui se înalţă, ca să fie plecat. În ziua aceea, oamenii îţi vor arunca idolii de argint şi idolii de aur pe care şi-i făcuseră, ca să se închine la ei, îi vor arunca la şobolani şi la lilieci; şi vor intra în găurile stâncilor, şi în crăpăturile pietrelor, de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui, când Se va scula să îngrozească pământul" (Is. 2,10-12.20.21).

Printr-o deschizătură în nori, străluceşte o stea a cărei luminozitate este de patru ori mai mare în contrast cu întunericul. Ea inspiră nădejde şi bucurie celor credincioşi, dar asprime şi mânie călcătorilor Legii lui Dumnezeu. Aceia care au jertfit totul pentru Hristos sunt acum sigur ocrotiţi ca în cortul tainic al Domnului. Ei au fost încercaţi şi, înaintea lumii şi a dispreţuitorilor adevărului şi-au dovedit credincioşia faţă de Acela care a murit pentru ei. O shimbare uimitoare s-a petrecut cu aceia care au stat cu tărie pentru închinarea lor chiar şi în faţa morţii. Au fost liberaţi deodată din întuneric şi de sub tirania oamenilor transformaţi în demoni. Feţele lor, până de curând palide, îngrijorate şi trase, strălucesc acum de uimire, credinţă şi iubire. Glasurile lor se înalţă într-un cântec de biruinţă: "Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul, şi s-ar clătina munţii în inima mărilor, chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării, şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii" (Ps. 46,1-3).

Când aceste cuvinte de o încredere sfântă se înalţă către Dumnezeu, norii se dau la o parte şi se vede cerul înstelat, nespus de glorios, în contrast cu firmamentul întunecat şi ameninţător de partea cealaltă. Slava cetăţii cereşti străbate prin porţile deschise. Apoi apare pe cer o mână care ţine cele două table de piatră închise ca o carte. Profetul spune: "Atunci cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Dumnezeu este Cel ce judecă" (Ps. 50,6). Această Lege sfântă, dreptatea lui Dumnezeu care a fost proclamată pe Sinai în mijlocul tunetelor şi a focului ca o călăuză a vieţii, este acum descoperită oamenilor ca regulă de judecată. Mâna deschide tablele şi se văd preceptele Decalogului, scrise ca şi cu o pană de foc. Cuvintele sunt atât de clare, încât toţi le pot citi. Memoria este deşteptată, întunericul superstiţiei şi al rătăcirii este alungat de orice minte şi cele Zece Cuvinte ale lui Dumnezeu, scurte, cuprinzătoare şi autoritare, sunt aduse la cunoştinţa tuturor locuitorilor pământului.

Este cu neputinţă de descris groaza şi disperarea acelora care au călcat în picioare sfintele porunci ale lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a dat în Legea Sa; ei şi-ar fi putut compara caracterele cu ea şi ar fi descoperit defectele cât încă era ocazia pentru pocăinţă şi pentru schimbare; dar, pentru a-şi asigura aprobarea lumii, au dat la o parte preceptele ei şi au învăţat pe alţii să o calce. Ei au încercat să constrângă pe poporul lui Dumnezeu să-I profaneze Sabatul. Acum sunt condamnaţi de Legea aceea pe care au dispreţuit-o. Cu o claritate îngrozitoare văd că sunt fără scuză. Au ales pe acela pe care l-au slujit şi căruia i s-au închinat. "Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte" (Mal. 3,18).

Vrăjmaşii Legii lui Dumnezeu, de la slujitori şi până la cel mai de pe urmă dintre ei, au o nouă înţelegere cu privire la adevăr şi datorie. Prea târziu văd că Sabatul poruncii a patra este sigiliul viului Dumnezeu. Prea târziu văd natura cea adevărată a sabatului lor fals şi temelia de nisip pe care au clădit. Descoperă acum că au luptat împotriva lui Dumnezeu. Învăţătorii religiei au dus sufletele la pierzare, pretinzând că le duc către porţile Paradisului. Până în ziua socotelilor finale, nu se va şti cât de mare este răspunderea bărbaţilor din slujbele sfinte şi cât de teribile sunt urmările necredincioşiei lor. Numai în veşnicie vom putea aprecia corect pierderea unui singur suflet. Înspăimântătoare va fi soarta aceluia căruia Dumnezeu îi va spune: "Du-te de la Mine, rob rău!"

Glasul lui Dumnezeu se aude din cer, făcând cunoscute ziua şi ceasul venirii lui Isus şi vestind legământul veşnic cu poporul Său. Cuvintele Sale se rostogolesc pe pământ ca bubuitul tunetului celui mai puternic. Israelul lui Dumnezeu ascultă cu ochii pironiţi în sus. Feţele le sunt luminate de slava Sa şi strălucesc aşa cum strălucea faţa lui Moise, când a coborât de pe Sinai. Nelegiuiţii nu-i pot privi. Iar când se rosteşte binecuvântarea asupra acelora care au cinstit pe Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său cel sfânt, se aude un strigăt puternic de biruinţă.

Îndată se arată la răsărit un nor mic negru, cam cât o jumătate de palmă. Este norul care înconjoară pe Mântuitorul şi care din depărtare pare înconjurat de întuneric. Poporul lui Dumnezeu ştie că acesta este semnul Fiului omului. Într-o tăcere solemnă, îl privesc cum se apropie de pământ, devenind din ce în ce mai luminos şi mai glorios, până ce este un nor mare alb, având la temelie o slavă asemănătoare cu un foc mistuitor, iar deasupra, curcubeul legământului. Isus vine ca un cuceritor puternic. Acum nu mai este "Omul durerii" să bea paharul amar al ruşinii şi al durerii. El vine biruitor în cer şi pe pământ, să judece pe vii şi pe morţi. "Cel credincios şi adevărat", "în dreptate va judeca şi va face război". "Şi oştile din ceruri Îl vor urma" (Apoc. 19,11-14). O dată cu acordurile melodiei cereşti, îngerii sfinţi, o mulţime vastă, nenumărată, Îl însoţesc pe drumul Său. Firmamentul pare plin de forme strălucitoare - zeci de mii de ori zece mii şi mii de mii. Nici o pană omenească nu poate descrie scena; nici o minte muritoare nu este în stare să-i înţeleagă splendoarea. "Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina" (Hab. 3,3.4). Când norul cel viu se apropie mai mult, orice ochi priveşte pe Prinţul vieţii. Nici o coroană de spini nu mai răneşte capul acela sfânt; ci o diademă de slavă se odihneşte pe sfânta Sa frunte. Faţa Sa străluceşte de lumina orbitoare a soarelui de amiază: "Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: 'Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor'" (Apoc. 19,16).

În faţa prezenţei Sale "toate feţele îngălbenesc". Peste cei care au lepădat mila lui Dumnezeu cade groaza disperării veşnice. "Inima îi e mâhnită, îi tremură genunchii şi toate feţele au îngălbenit" (Ier. 30,6; Naum 2,10). Cei drepţi strigă, tremurând: "Cine poate sta în picioare?" Cântarea îngerilor se opreşte şi urmează un timp de tăcere înspăimântătoare. Apoi, glasul lui Isus se aude zicând: "Harul Meu vă este de ajuns". Feţele drepţilor se luminează şi bucuria umple toate inimile. Iar îngerii, dând tonuri mai înalte, cântă iarăşi pe măsură ce se apropie de pământ.

Împăratul împăraţilor coboară pe nor, învăluit în flacără de foc. Cerurile se strâng ca un sul, pământul tremură înaintea Lui şi toţi munţii şi insulele sunt mutate din locul lor. "Dumnezeul nostru vine şi nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor, şi împrejurul Lui o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său" (Ps. 50,3-4).

"Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: "Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?" (Apoc. 6,15-17).

Batjocurile dispreţuitoare au încetat. Buzele mincinoase sunt reduse la tăcere. Zăngănitul armelor, tumultul bătăliei, cu învălmăşeala luptei şi cu hainele tăvălite în sânge (Is. 9,5) au tăcut. În zadar se aude acum numai un glas de rugăciune şi cuvinte de bocet şi de vaiet. De pe buzele care până de curând batjocoreau, izbucneşte strigătul: "A venit ziua mâniei Lui; şi cine poate sta în picioare?" Nelegiuiţii se roagă să fie îngropaţi sub stâncile munţilor decât să privească în faţă pe Acela pe care L-au dispreţuit şi L-au lepădat.

Ei cunosc glasul care pătrunde urechea celor morţi. De câte ori tonurile lor duioase şi rugătoare i-au chemat la pocăinţă! De câte ori n-au auzit vocea Mântuitorului în invitaţia mişcătoare a unui prieten sau a unui frate! Nici un alt glas nu poate fi atât de plin de condamnare, atât de încărcat de acuzare pentru cei care au respins harul Său ca acest glas care a stăruit atât de multă vreme: "Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele; pentru ce vreţi să muriţi?" (Ezech. 33,11). O, dacă ar fi fost glasul unui străin! Isus spune: "Fiindcă Eu chem şi voi vă împotriviţi, fiindcă Îmi întind mâna şi nimeni nu ia seama, fiindcă lepădaţi toate sfaturile Mele, şi nu vă plac mustrările Mele" (Prov. 1,24-25). Glasul acela trezeşte amintiri pe care ei ar dori să le şteargă - avertismente dispreţuite, invitaţii refuzate, privilegii pierdute.

Acolo sunt aceia care şi-au bătut joc de Hristos în umilinţa Sa. Cu o putere deosebită le revin în minte cuvintele Suferindului, când, somat de marele preot, a declarat solemn: "Vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului" (Matei 26,64). Acum Îl văd în slava Lui şi mai trebuie să-L vadă şi stând la dreapta puterii.

Aceia care au luat în râs susţinerea Sa că este Fiul lui Dumnezeu rămân acum fără cuvânt. Iată-l pe Irod cel îngâmfat, care şi-a bătut joc de titlul Său regesc şi a poruncit soldaţilor dispreţuitori să-L încoroneze ca împărat. Acolo sunt chiar oamenii aceia care, cu mâini nelegiuite, I-au pus pe umeri mantia de purpură, pe frunte coroana de spini şi în mâinile Sale care nu s-au împotrivit un sceptru derizoriu, plecându-se înaintea Sa într-o batjocură hulitoare. Oamenii care L-au lovit şi L-au scuipat pe Domnul vieţii acum se întorc de la privirea Sa pătrunzătoare şi caută să fugă de copleşitoarea slavă a prezenţei Sale. Aceia care I-au bătut cuiele în mâini şi în picioare, soldatul care I-a împuns coasta privesc aceste semne cu groază şi cu remuşcare.

Cu o claritate înspăimântătoare, preoţii şi conducătorii îşi reamintesc evenimentele de pe Calvar. Cu o groază înfiorătoare, îşi reamintesc cum, clătinând din cap într-o bucurie satanică, au exclamat: "Pe alţii i-a mântuit; pe El nu se poate mântui. Dacă este împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, şi vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte" (Matei 27,42-43).

Îşi amintesc în culori vii parabola Mântuitorului cu privire la vierii care au refuzat să dea stăpânului lor rodul viei, care şi-au bătut joc de robii lui şi i-au ucis fiul. Îşi amintesc şi sentinţa pe care ei au pronunţat-o: "Stăpânul viei va pierde pe acei nelegiuiţi". În păcatul şi în pedepsirea acelor oameni necredincioşi, preoţii şi bătrânii îşi văd propria lor cale, precum şi soarta lor dreaptă. Şi acum se înalţă un strigăt de agonie de moarte. Mai puternic decât strigătul: "Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!", care a răsunat pe străzile Ierusalimului, se înalţă vaiul groaznic, disperat: "El este Fiul lui Dumnezeu! El este adevăratul Mesia!" Ei caută să fugă din prezenţa Împăratului împăraţilor. Ei încearcă zadarnic să se ascundă în peşterile cele adânci ale pământului, prăbuşite de furia elementelor.

În viaţa tuturor acelora care leapădă adevărul, sunt momente când conştiinţa se trezeşte, când memoria redă amintirile chinuitoare ale unei vieţi de făţărnicie, iar sufletul este hărţuit de regrete zadarnice. Dar ce sunt acestea comparate cu remuşcarea din ziua aceea, când teama vine ca o pustiire, când nimicirea vine ca o furtună! (Prov. 1,27). Aceia care au vrut să-L distrugă pe Hristos şi pe poporul Său credincios sunt acum martorii slavei care îi înconjoară. În groaza lor, ei aud glasurile sfinţilor, exclamând în tonuri pline de bucurie: "Iată, acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui" (Is. 25,9).

În mijlocul zguduirii pământului, a strălucirii fulgerelor şi a bubuitului tunetelor, glasul Fiului lui Dumnezeu strigă pe sfinţii adormiţi. El priveşte mormintele drepţilor; apoi, ridicând mâinile către cer, strigă: "Treziţi-vă, treziţi-vă, treziţi-vă, voi care dormiţi în ţărână şi sculaţi-vă!" În lungul şi în latul pământului, morţii aud glasul acela şi aceia care îl aud înviază. Şi pământul întreg va răsuna de vuietul acelei armate nespus de mari din fiecare naţiune, neam, limbă şi popor. Ei vin din închisoarea morţii, îmbrăcaţi cu slavă nemuritoare, strigând: "Unde îţi este biruinţa moarte? Unde îţi este boldul, moarte?" (1 Cor. 15,55). Iar drepţii cei vii şi sfinţii înviaţi îşi unesc glasurile într-un strigăt de biruinţă îndelung fericit.

Toţi ies din mormintele lor cu aceeaşi statură cu care au intrat în mormânt. Adam, care se găseşte în mulţimea celor înviaţi, este de o înălţime distinsă şi cu o statură maiestuoasă, cu puţin mai prejos decât Fiul lui Dumnezeu. El prezintă un contrast pronunţat faţă de oamenii din ultimele generaţii; în această privinţă se vede marea degenerare a neamului omenesc. Dar toţi înviază cu prospeţimea şi vigoarea tinereţii veşnice. La început, omul a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu, nu numai în caracter, ci şi în trăsături şi formă. Păcatul a desfigurat şi aproape a şters chipul divin; dar Hristos a venit să refacă ceea ce a fost pierdut. El va schimba trupurile noastre fără valoare şi le va face asemenea trupului Său slăvit. Chipul muritor, lipsit de frumuseţe, odinioară mânjit de păcat, devine desăvârşit, frumos şi nemuritor. Toate defectele şi diformităţile sunt lăsate în mormânt. Readuşi la pomul vieţii în Edenul multă vreme pierdut, cei mântuiţi "vor creşte" (Mal. 4,2) la statura deplină a neamului omenesc, în slava lui de la început. Ultima rămăşiţă a blestemului păcatului va fi îndepărtată şi cei credincioşi ai lui Hristos se vor arăta "în frumuseţea Domnului Dumnezeului nostru", la minte, la suflet şi la trup, reflectând chipul desăvârşit al Domnului lor. O, minunată mântuire! Mult discutată, mult aşteptată, contemplată cu o anticipaţie înflăcărată, dar niciodată înţeleasă pe deplin. Drepţii cei vii sunt schimbaţi, "într-o clipă, într-o clipeală din ochi". La glasul lui Dumnezeu ei au fost slăviţi; acum sunt făcuţi nemuritori şi împreună cu sfinţii înviaţi sunt răpiţi să întâlnească pe Domnul lor în văzduh. Îngerii "adună pe cei aleşi din cele patru vânturi, de la o margine a cerului, până la cealaltă". Copilaşii sunt purtaţi de îngerii sfinţi şi daţi în braţele mamelor lor. Prieteni multă vreme despărţiţi prin moarte sunt uniţi pentru a nu se mai despărţi niciodată şi cu cântări de bucurie se înalţă împreună spre cetatea lui Dumnezeu.

De fiecare parte a carului de nori sunt aripi şi sub ele sunt roţi vii; şi, în timp ce carul se înalţă, roţile strigă: "Sfânt", iar aripile, în timp ce se mişcă, strigă: "Sfânt", iar suita de îngeri strigă: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu Atotputernic". Iar cei răscumpăraţi strigă: "Aleluia!" în timp ce carul înaintează către Noul Ierusalim.

Înainte de a intra în cetatea lui Dumnezeu, Mântuitorul acordă urmaşilor Săi emblemele biruinţei şi îi înveseleşte cu însemnele rangului lor împărătesc. Rândurile strălucitoare sunt aliniate în careu în jurul regelui lor, a cărui statură se înalţă maiestuoasă, mai presus de sfinţi şi de îngeri, a cărui faţă străluceşte asupra lor plină de dragoste binevoitoare. Privirea tuturor din oastea nenumărată a celor răscumpăraţi este aţintită asupra Lui, fiecare ochi priveşte slava Aceluia a cărui "faţă a fost schimonosită mai mult decât a oricărui om, iar chipul Său mai mult decât al fiilor oamenilor". Pe capul biruitorilor, Isus, cu propria Sa mână, pune coroana de slavă. Pentru fiecare este câte o coroană, purtând numele său cel nou (Apoc. 2,17) şi inscripţia "sfinţit Domnului". În fiecare mână este pusă ramura de palmier a biruitorului şi harpe strălucitoare. Apoi, când îngerii care conduc ating coardele, orice mână atinge coardele harpelor cu pricepere, producând o muzică dulce, în tonuri melodioase şi bogate. O răpire de nespus pune stăpânire pe toate inimile şi toate glasurile se înalţă în laudă plină de recunoştinţă: "A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor!" (Apoc. 1,5.6).

În faţa mulţimii răscumpărate este Cetatea Sfântă. Isus deschide larg porţile de mărgăritar şi popoarele care au păzit adevărul intră prin ele. Acolo privesc Paradisul lui Dumnezeu, căminul lui Adam, în nevinovăţia lui. Apoi glasul Acela, mai bogat decât orice muzică care a atins vreodată o ureche muritoare, se aude zicând: "Lupta voastră s-a sfârşit". "Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.

Acum se împlineşte rugăciunea Mântuitorului pentru ucenicii Săi: "Vreau ca acolo unde sunt Eu să fie şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu". "Fără pată înaintea feţei slavei Sale cu o bucurie de negrăit" (Iuda 24). Hristos prezintă Tatălui răsplata sângelui Său, zicând: "Iată-Mă pe Mine şi copiii pe care Mi i-ai dat". "Am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat". O, minuni ale iubirii răscumpărătoare; încântarea ceasului aceluia, când Tatăl Cel veşnic, privind pe cei răscumpăraţi, va vedea chipul Său, discordia păcatului îndepărtată, blestemul lui alungat şi omenirea iarăşi în armonie cu Divinitatea.

Cu o dragoste de nedescris, Isus îi invită pe cei credincioşi în bucuria Domnului lor. Bucuria Domnului este să vadă în Împărăţia Slavei sufletele care au fost salvate prin agonia şi umilirea Sa. Şi cei răscumpăraţi se vor împărtăşi de bucuria Sa când vor vedea printre cei fericiţi pe aceia care au fost câştigaţi pentru Hristos şi că aceştia au câştigat pe alţii, iar aceştia, la rândul lor, pe alţii, toţi aduşi în cerul de odihnă, atunci vor depune coroanele lor la picioarele lui Isus şi-L vor lăuda de-a lungul nesfârşitelor veacuri ale veşniciei.

Când cei răscumpăraţi sunt primiţi în Cetatea lui Dumnezeu, se înalţă un strigăt triumfător de adorare. Cei doi Adami sunt gata să se întâlnească. Fiul lui Dumnezeu stă cu braţele deschise să primească pe tatăl neamului nostru omenesc - fiinţa pe care a creat-o El, care a păcătuit împotriva Făcătorului său şi pentru păcatul căruia semnele răstignirii sunt purtate în trupul Mântuitorului. Când Adam vede urmele cuielor nemiloase, nu cade pe pieptul Domnului său, ci, în umilinţă, se aruncă la picioarele Sale, strigând: "Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat!" Mântuitorul îl ridică cu gingăşie şi-l îndeamnă să privească iarăşi la căminul din Eden, din care a fost atâta vreme alungat.

După îndepărtarea din Eden, viaţa lui Adam pe pământ a fost plină de durere. Fiecare frunză care cădea, fiecare victimă a jertfei, orice umbră de pe faţa plăcută a naturii, orice pată pe curăţia omului era o nouă amintire a păcatului său. Grozavă era agonia remuşcării când privea nelegiuirea abundând şi, ca un răspuns la avertizările lui, întâmpina acuzaţii aduse lui ca fiind cauza păcatului. Cu umilinţă răbdătoare a purtat aproape o mie de ani pedeapsa neascultării. S-a pocăit deplin de păcatul său, s-a încrezut în meritele Mântuitorului făgăduit şi a murit în nădejdea învierii. Fiul lui Dumnezeu a răscumpărat greşeala şi căderea omului; iar acum, prin lucrarea de ispăşire, Adam este repus în prima lui stăpânire.

Transportat de bucurie, el vede pomii care odinioară erau desfătarea lui - chiar pomii aceia ale căror roade le adunase el însuşi în zilele nevinovăţiei şi bucuriei lui. Vede viţa pe care propriile sale mâini au cultivat-o şi chiar acele flori pe care odinioară le iubea şi le îngrijea. Mintea lui prinde realitatea scenei; înţelege că acesta este în adevăr Edenul restabilit, mai plăcut acum decât atunci când a fost alungat din el. Mântuitorul îl conduce la pomul vieţii, rupe fructul cel slăvit şi-i dă să mănânce. Priveşte în jurul lui şi vede o mulţime din familia lui răscumpărată, stând în Paradisul lui Dumnezeu. Atunci îşi aşează coroana cea strălucitoare la picioarele lui Isus şi, căzând pe pieptul Său, îmbrăţişează pe Răscumpărătorul. Atinge harpa de aur şi bolţile cerului răsună de cântarea biruitoare: "Vrednic, vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat şi trăieşte iarăşi!" Familia lui Adam îi urmează exemplul şi aşează coroanele lor la picioarele Mântuitorului când se pleacă înaintea Sa în adorare.

La această unire sunt martori îngerii care au plâns la căderea lui Adam şi s-au bucurat atunci când Isus, după înviere, S-a înălţat la cer, deschizând mormântul pentru toţi aceia care vor crede în Numele Său. Acum văd lucrarea de mântuire împlinită şi îşi unesc glasurile în cântări de laudă.

Pe marea de cristal înaintea tronului, acea mare ca de sticlă amestecată cu foc - atât de mult strălucind de slava lui Dumnezeu - este adunată mulţimea care a "câştigat biruinţa asupra fiarei, a chipului ei, a semnului ei şi a numărului numelui ei". Împreună cu Mielul pe Muntele Sionului, cu harpele lui Dumnezeu în mână, stau cei 144.000 care au fost răscumpăraţi dintre oameni; şi se aude ca sunetul multor ape şi ca sunetul unui tunet puternic "glasul cântăreţilor care cântau din harpele lor". Ei cântau "o cântare nouă", înaintea tronului, o cântare pe care nici un om n-o poate cânta afară de cei 144.000. Este cântarea lui Moise şi a Mielului - cântarea eliberării. Nimeni în afară de cei 144.000 nu poate învăţa cântarea aceasta; căci este cântarea experienţei lor - o experienţă pe care nici o altă generaţie n-a avut-o până atunci. "Aceştia urmează pe Miel oriunde merge El". Fiind înălţaţi de pe pământ, dintre cei vii, sunt socotiţi ca "primele roade pentru Dumnezeu şi pentru Miel" (Apoc. 15,2-3; 14,1-5). "Aceştia sunt cei care au venit din strâmtorarea cea mare"; au trecut prin timpul de strâmtorare asemenea căruia n-a mai fost niciodată de când este un popor pe pământ. Ei au rezistat groazei din timpul strâmtorării lui Iacov, ei au stat fără mijlocitor în timpul revărsării finale a judecăţilor lui Dumnezeu. Dar au fost eliberaţi căci "şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului". "În gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără pată" înaintea lui Dumnezeu. "De aceea stau ei înaintea tronului lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Său. Şi cel care şade pe tron va locui în mijlocul lor". Ei au văzut pământul devastat de foamete şi de boli, soarele având puterea să dogorească pe oameni cu o arşiţă mare şi ei înşişi au suportat necazuri, foame şi sete. Dar "nu vor mai fi flămânzi, nici nu le va mai fi sete; nici nu-i va mai dogorî soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul care este în mijlocul tronului îi va hrăni, şi-i va aduce la izvoarele de apă vie; şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor" (Apoc. 7,14-17).

În toate veacurile, cei aleşi ai Mântuitorului au fost educaţi şi disciplinaţi în şcoala suferinţei. Ei au mers pe cărările înguste ale pământului; au fost curăţiţi în cuptorul încercărilor. Pentru numele lui Isus au suportat împotrivire, ură şi calomnie. L-au urmat prin lupte grele; au suportat lepădarea de sine şi au avut parte de dezamăgiri amare. Prin propria lor experienţă dureroasă au cunoscut grozăvia păcatului, puterea lui, vinovăţia şi jalea lui; îl privesc cu scârbă. Sentimentul jertfei infinite aduse pentru vindecarea lor îi umileşte în ochii lor şi le umple inimile de recunoştinţă şi de laudă, pe care cei care n-au căzut niciodată nu le pot aprecia. Ei iubesc mult pentru că li s-a iertat mult. Deoarece s-au împărtăşit de suferinţele lui Hristos, sunt în stare să se împărtăşească împreună cu El de slava Sa.

Moştenitorii lui Dumnezeu au venit din cocioabe, din temniţe, de pe eşafod, din munţi, din pustiuri, din peşterile pământului, din insulele mării. Pe pământ au fost săraci, năpăstuiţi, chinuiţi, milioane au coborât în mormânt împovăraţi cu ruşine pentru că au refuzat cu statornicie să se supună pretenţiilor amăgitoare ale lui Satana. Au fost declaraţi de tribunalele omeneşti ca cei mai josnici criminali. Dar acum Dumnezeu Însuşi este Judecătorul (Ps. 50,6). Acum, sentinţele omeneşti sunt răsturnate. "El va îndepărta ocara poporului Său Israel" (Is. 25,8). "Ei vor fi numiţi: 'popor sfânt, răscumpăraţi ai Domnului'". El a hotărât să dea "celor întristaţi din Sion, să le dea o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit" (Is. 62,12; 61,3). Ei nu mai sunt slabi, prigoniţi, risipiţi şi întristaţi. De acum încolo vor fi totdeauna cu Domnul. Ei stau înaintea tronului îmbrăcaţi cu haine mai bogate decât au purtat vreodată cei mai onoraţi oameni ai pământului. Sunt încoronaţi cu diademe mai strălucitoare decât au fost cele puse vreodată pe fruntea monarhilor pământeşti. Zilele de durere şi de plâns s-au dus pentru totdeauna. Împăratul slavei a şters lacrimile de pe toate feţele; orice cauză de amărăciune a fost îndepărtată. În legănarea ramurilor de palmieri, ei izbucnesc într-un cântec de biruinţă, clar, dulce şi armonios; toate vocile iau tonul până când imnul răsună prin bolţile cerului: "Mântuirea este a lui Dumnezeu care şade pe tron şi a Mielului", iar toţi locuitorii cerului răspund în adorare: "Amin". "A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor!" (Apoc. 7,10.12).

În viaţa aceasta abia începem să înţelegem subiectul cel minunat al mântuirii. Cu înţelegerea noastră mărginită, putem aprecia foarte corect ruşinea şi slava, viaţa şi moartea, dreptatea şi mila, care se întâlnesc la cruce; totuşi, cu cele mai ascuţite puteri mintale, nu putem prinde adevărata lor însemnătate. Lungimea şi lăţimea, adâncimea şi înălţimea iubirii răscumpărătoare sunt înţelese prea slab. Planul de Mântuire nu va fi deplin înţeles nici chiar atunci când cei răscumpăraţi vor vedea aşa cum sunt văzuţi şi vor cunoaşte aşa cum sunt cunoscuţi, însă de-a lungul veacurilor veşnice adevărul se va descoperi continuu în faţa minţilor uimite şi încântate.

Cu toate că necazurile, durerile şi ispitele pământului sunt terminate, iar cauza îndepărtată, poporul lui Dumnezeu va avea totdeauna o cunoaştere lămurită, inteligentă a ceea ce a costat mântuirea lor.

Crucea lui Hristos va fi ştiinţa şi cântecul mântuiţilor în toată veşnicia. În Hristos cel slăvit vor vedea pe Hristos cel răstignit. Niciodată nu se va uita că El, a cărui putere a creat şi susţinut lumile nenumărate prin vastele domenii ale spaţiului, iubitul Fiu al lui Dumnezeu, Maiestatea cerului, El pe care heruvimii şi serafimii strălucitori se bucurau să-L adore, S-a umilit pentru a ridica omenirea căzută; ca să poarte vinovăţia şi ruşinea păcatului şi ascunderea feţei Tatălui, până când chinurile unei lumi pierdute I-au sfâşiat inima şi I-au zdrobit viaţa pe crucea de pe Calvar. Faptul că Făcătorul tuturor lumilor, Arbitrul tuturor destinelor a trebuit să părăsească slava şi să Se umilească din dragoste pentru om va provoca totdeauna uimirea şi admiraţia Universului. Când popoarele răscumpărate privesc pe Mântuitorul lor şi văd slava veşnică a Tatălui strălucind pe faţa Sa; când privesc tronul Său care este din veci şi ţine până în veci şi ştiu că Împărăţia Sa nu va avea sfârşit, izbucnesc în cântarea răpitoare: "Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat şi ne-a răscumpărat pentru Dumnezeu prin sângele Său preţios!"

Taina crucii explică toate celelalte taine. În lumina care izvorăşte de pe Calvar, atributele lui Dumnezeu care ne umpluseră de teamă şi de groază apar frumoase şi atrăgătoare. Mila, bunătatea, dragostea părintească se văd unite cu sfinţenia, dreptatea şi puterea. Când privim Maiestatea pe tronul Său, înălţat şi onorat, Îi vedem caracterul în manifestările Lui iubitoare şi înţelegem, ca niciodată mai înainte, însemnătatea acelui titlu scump: "Tatăl nostru".

Se va vedea că Acela care este infinit în înţelepciune nu putea pune la cale un plan pentru salvarea noastră fără jertfirea Fiului Său. Răsplătirea pentru jertfa Sa este bucuria populării pământului cu fiinţe răscumpărate, sfinte, fericite şi nemuritoare. Urmările luptei Mântuitorului cu puterile întunericului este bucuria pentru cei mântuiţi, care vor sluji spre slava lui Dumnezeu în toată veşnicia. Şi atât de mare este valoarea unui suflet, încât Tatăl este mulţumit cu preţul plătit; iar Hristos, privind roadele jertfei Sale celei mari, este şi El mulţumit.