Cap. 41 Pustiirea pământului

 

Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei. Turnaţi-i îndoit în potirul în care a amestecat ea. Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi, şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire! Pentru că zicea în inima ei: 'Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, şi nu voi şti ce este tânguirea!' Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare. Şi împăraţii pământului, care au curvit şi s-au desmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge şi o vor boci, şi vor zice: 'Vai, vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata! (Apoc. 18,5-10).

"Negustorii pământului care s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei". "Vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui, şi vor zice: 'Vai! Vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit!" (Apoc. 18,11.3.15-17).

Aşa sunt judecăţile care cad asupra Babilonului în ziua revărsării mâniei lui Dumnezeu. Ea şi-a umplut măsura nelegiuirii; i-a venit timpul şi e coaptă pentru nimicire.

Când glasul lui Dumnezeu pune capăt robiei poporului Său, se produce o trezire teribilă a acelora care au pierdut totul în lupta cea mare a vieţii. În timpul de har, ei au fost orbiţi de amăgirile Satanei şi şi-au îndreptăţit calea lor păcătoasă. Cei bogaţi s-au îngâmfat cu superioritatea lor faţă de cei mai puţin favorizaţi decât ei; dar ei câştigaseră bogăţiile prin călcarea Legii lui Dumnezeu. Ei neglijaseră să hrănească pe flămânzi, să îmbrace pe cei goi, să lucreze cu dreptate şi să iubească mila. Ei au căutat să se înalţe pe ei înşişi şi să obţină omagiul semenilor lor. Acum sunt jefuiţi de tot ceea ce i-a înălţat şi sunt lăsaţi săraci şi fără apărare. Ei privesc cu groază la distrugerea idolilor pe care îi preţuiseră mai mult decât pe Făcătorul lor. Şi-au vândut sufletele pentru distracţii şi bogăţii pământeşti şi nu au căutat să se îmbogăţească faţă de Dumnezeu. Urmarea este că viaţa lor este o înfrângere; plăcerile lor sunt schimbate în amărăciune, iar comorile lor sunt date stricăciunii. Câştigul unei vieţi întregi este spulberat într-o clipă. Cei bogaţi deplâng distrugerea caselor lor mari şi risipirea aurului şi argintului lor. Dar plângerile lor sunt aduse la tăcere de groaza că ei înşişi trebuie să piară împreună cu idolii lor.

Cei nelegiuiţi sunt copleşiţi de regrete, nu din cauza neglijării păcătoase faţă de Dumnezeu şi de semenii lor, ci pentru că Dumnezeu a biruit. Ei deplâng urmarea acestui fapt; dar nu se pocăiesc de nelegiuirea lor. Dacă ar putea, n-ar lăsa neîncercat nici un mijloc nefolosit pentru a birui.

Lumea vede chiar grupa aceea pe care a batjocorit-o, a dispreţuit-o şi a dorit să o nimicească, trecând neatinsă prin boală, furtună şi cutremur. Acela care pentru călcătorii Legii Sale este un foc mistuitor, pentru poporul Său este o ocrotire si-gură.

Slujitorul care a sacrificat adevărul pentru a câştiga favoarea oamenilor îşi dă acum seama de caracterul şi influenţa învăţăturilor lui. Se vede lămurit că ochiul a toate ştiutor l-a însoţit când era la amvon, când mergea pe stradă, când se amesteca cu oamenii în diferitele scene din viaţă. Orice emoţie a sufletului, orice rând scris, orice cuvânt rostit, orice faptă care i-a făcut pe oameni să găsească scăpare la adăpostul minciunii a fost o sămânţă semănată; iar acum, în sufletele pierdute şi nenorocite din jurul lui, vede recolta.

Domnul zicea: "Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: 'Pace, pace!' Şi totuşi pace nu este". "Pentru că întristaţi prin minciuni inima celui neprihănit, când Eu Însumi nu l-am întristat, şi pentru că întăriţi mâinile celui rău ca să-l împiedicaţi să se lase de calea lui cea rea, făgăduindu-i viaţa" (Ier. 8,11; Ezech. 13,22).

"Vai de păstorii care nimicesc şi risipesc turma păşunii Mele!"" "Iată vă voi pedepsi din pricina răutăţii faptelor voastre". "Gemeţi, păstori, şi strigaţi! Tăvăliţi-vă în cenuşă, povăţuitori ai turmelor! Căci au venit zilele junghierii voastre. Nu mai este nici un loc de adăpost pentru păstori! Nu mai este nici o scăpare pentru povăţuitorii turmelor (Ier. 23,1-2; 25,34-35).

Atât slujitorii, cât şi poporul văd că n-au menţinut legătura corectă cu Dumnezeu. Ei văd că s-au răsculat împotriva Autorului oricărei legi drepte şi adevărate. Lepădarea preceptelor divine a dat naştere la mii de izvoare ale răului, discordiei, urii, nelegiuirii, până ce pământul a devenit un vast câmp de luptă, o cloacă de stricăciune. Aceasta este priveliştea pe care o văd aceia care au lepădat adevărul şi au ales să iubească rătăcirea. Nici o limbă nu poate exprima dorinţa pe care cel neascultător şi necredincios o simte faţă de tot ce a pierdut pentru totdeauna - viaţa veşnică. Bărbaţi la care lumea s-a închinat pentru talentele şi elocinţa lor văd acum aceste lucruri în adevărata lor lumină. Îşi dau seama ce au pierdut prin neascultare şi cad la picioarele acelora a căror credincioşie au dispreţuit-o şi au batjocorit-o şi mărturisesc că Dumnezeu i-a iubit.

Oamenii văd că au fost duşi în rătăcire. Ei se acuză unul pe altul pentru că i-au condus la distrugere; dar toţi se unesc a-şi manifesta cea mai crudă condamnare faţă de slujitorii religiei. Păstorii necredincioşi au proorocit lucruri plăcute; ei au condus pe ascultătorii lor să facă fără valoare Legea lui Dumnezeu şi să prigonească pe aceia care au sfinţit-o. Acum, în deznădejdea lor, aceşti învăţători mărturisesc înaintea lumii lucrarea lor de amăgire. Mulţimile se umplu de furie. "Suntem pierduţi!" strigă ei, "şi voi sunteţi cauza pieirii noastre"; şi se aruncă asupra păstorilor care i-au dus la pieire. Chiar aceia care odinioară îi admirau în cel mai înalt grad vor rosti împotriva lor blestemele cele mai grozave. Chiar mâinile care odinioară îi încoronaseră cu lauri se vor ridica să-i distrugă. Săbiile care erau destinate să ucidă pe poporul lui Dumnezeu sunt acum folosite pentru a distruge pe adversarii lor. Pretutindeni este luptă şi sânge vărsat.

"Vuietul ajunge până la marginea pământului; căci Domnul Se ceartă cu neamurile, intră la judecată împotriva oricărei făpturi, şi dă pe cei răi pradă săbiei" (Ier. 25,31). Timp de şase mii de ani a continuat lupta cea mare; Fiul lui Dumnezeu împreună cu solii cereşti au fost în luptă cu puterea celui rău, pentru a avertiza, a lumina şi a salva pe fiii oamenilor. Acum toţi au luat hotărârea; nelegiuiţii s-au unit deplin cu Satana în lupta contra lui Dumnezeu. A venit timpul ca Dumnezeu să restabilească autoritatea Legii Sale călcată în picioare. Acum lupta nu mai este numai cu Satana, ci şi cu oamenii. "Domnul se ceartă cu popoarele"; "El va da săbiei pe cei nelegiuiţi".

Semnul liberării a fost pus asupra acelora "care suspină şi gem din cauza tuturor nelegiuirilor care s-au săvârşit". Acum iese îngerul morţii, reprezentat în viziunea lui Ezechiel prin bărbaţii cu armele de nimicire, cărora le este dată porunca: "Ucideţi pe bătrâni şi pe tineri, fete, copii şi femei; dar să nu vă atingeţi de nici unul din aceia care au semnul; începeţi cu locaşul Meu cel sfânt" Profetul spune: "Ei au început cu bătrânii care erau înaintea casei" (Ezech. 9,1-6). Lucrarea de distrugere începe cu aceia care au pretins a fi păzitorii spirituali ai poporului. Străjerii falşi sunt primii care cad. Nu există nimeni care să aibă milă sau să cruţe. Bărbaţi, femei, fete şi copii pier deopotrivă.

"Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului; şi pământul va da sângele pe faţă, şi nu va mai acoperi uciderile" (Is. 26,21). "Dar iată urgia cu care va lovi Domnul pe toate popoarele, care vor lupta împotriva Ierusalimului. Le va putrezi carnea stând încă în picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor, şi le va putrezi limba în gură. În ziua aceea, Domnul va trimite o mare învălmăşeală în ei; unul va apuca mâna altuia, şi vor ridica mâna unii asupra altora" (Zah. 14,12-13). În lupta nebunească a patimilor crude şi datorită revărsării grozave a mâniei neamestecate a lui Dumnezeu, cad locuitorii nelegiuiţi ai pământului - preoţi, conducători şi popor, bogat şi sărac, de sus şi de jos. "Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celălalt; nu vor fi jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi" (Ier. 25,33).

La venirea Domnului Hristos, nelegiuiţii sunt şterşi de pe faţa întregului pământ, nimiciţi de suflarea gurii Sale şi distruşi de strălucirea slavei Sale. Hristos Îşi ia poporul în cetatea lui Dumnezeu, iar pământul este golit de locuitori. "Iată, Domnul deşartă ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa şi risipeşte locuitorii. Ţara este pustiită de tot şi prădată; căci Domnul a hotărât aşa. Ei călcau legile, nu ţineau poruncile, şi rupeau legământul cel veşnic! De aceea mănâncă blestemul ţara, şi suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiţi locuitorii ţării" (Is. 24,1.3.5-6).

Pământul întreg pare ca un pustiu trist. Ruinele oraşelor şi satelor distruse de cutremur, copaci dezrădăcinaţi, stânci sfărâmate aruncate de mare sau scoase din pământ zac răspândite pe suprafaţa lui, în timp ce văgăuni uriaşe marchează locul de unde au fost smulşi munţii din temeliile lor.

Acum are loc evenimentul prefigurat în ultimul serviciu solemn al zilei de ispăşire. Când lucrarea din sfânta sfintelor se încheia, iar păcatele lui Israel erau îndepărtate din sanctuar în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, atunci era adus înaintea Domnului ţapul cel viu; şi în faţa adunării, marele preot mărturisea pe capul lui "toate nelegiuirile copiilor lui Israel, şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului" (Lev. 16,21). Tot astfel, când lucrarea de ispăşire din Sanctuarul ceresc se va încheia, în prezenţa lui Dumnezeu, a îngerilor cereşti şi a oştilor celor răscumpăraţi, păcatele poporului lui Dumnezeu sunt puse asupra Satanei; el va fi declarat vinovat de toate relele pe care le-a provocat să le făptuiască. Şi după cum ţapul era trimis departe într-un ţinut nelocuit, tot aşa şi Satana va fi alungat pe pământul pustiit, o pustietate nelocuită şi stearpă.

Apocalipsul prezice alungarea Satanei, precum şi starea de haos şi pustiire la care va fi adus pământul şi declară că această stare va dăinui timp de o mie de ani. După ce prezintă scenele celei de a doua veniri a Domnului şi distrugerea celor nelegiuiţi, profeţia continuă: "Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme" (Apoc. 20,1-3).

Faptul că expresia "fântâna adâncului" reprezintă pământul într-o stare de confuzie şi de întunecime se poate vedea şi din alte texte biblice. Cu privire la starea pământului "la început", raportul Bibliei spune că "era pustiu şi gol; şi întunericul era peste faţa adâncului"1 (Gen. 1,2). Profeţia ne arată că va fi readus parţial, aproape la aceeaşi stare. Privind înainte la ziua cea mare a lui Dumnezeu, profetul Ieremia declară: "Mă uit la pământ, şi iată că este pustiu şi gol; mă uit la ceruri şi lumina lor a pierit! Mă uit la munţi, şi iată că nu este nici un om; şi toate păsările cerurilor au fugit! Mă uit, şi iată, locul roditor este un pustiu; şi toate cetăţile sale sunt nimicite" (Ier. 4,23-26).

Aici trebuie să fie locuinţa Satanei şi a îngerilor cei răi timp de o mie de ani. Mărginit la pământ, el nu va mai avea intrare la alte lumi, pentru a ispiti şi a supăra pe aceia care n-au crezut niciodată. În acest sens este el legat; n-a mai rămas nimeni asupra căruia să-şi poată exercita puterea. Este oprit cu totul de la lucrarea de amăgire şi de distrugere care timp de atâtea secole a fost singura lui desfătare.

Profetul Isaia, privind în viitor la vremea distrugerii Satanei, exclamă: "Cum ai căzut din cer Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: 'Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi fi ca Cel Prea Înalt'. Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului! Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: 'Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul, şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război!" (Is. 14,12-17).

Timp de şase mii de ani, lucrarea de răzvrătire a Satanei "a făcut pământul să tremure". El "a făcut lumea ca un pustiu şi a nimicit cetăţile de pe el". Şi "n-a deschis închisoarea captivilor". Timp de şase mii de ani, temniţa lui a primit pe poporul lui Dumnezeu şi l-ar fi ţinut pentru totdeauna în robie, dar Hristos a sfărâmat lanţurile şi a eliberat pe prizonieri.

Chiar şi cei nelegiuiţi sunt acum în afara puterii Satanei; iar el, singur, înconjurat doar de îngerii săi, rămâne să-şi dea seama de efectele blestemului pe care l-a adus păcatul. "Toţi împăraţii neamurilor, da, toţi, se odihnesc cu cinste, fiecare în mormântul lui. Dar tu ai fost aruncat departe de mormântul tău, ca o ramură dispreţuită. Tu nu eşti unit cu ei în mormânt, căci ţi-ai nimicit ţara, şi ţi-ai prăpădit poporul" (Is. 14,18-20).

Timp de o mie de ani, Satana va rătăci încoace şi încolo pe pământul pustiit, pentru a vedea urmările răzvrătirii lui împotriva Legii lui Dumnezeu. În această vreme suferinţele lui vor fi profunde. De la cădere, activitatea neîncetată nu i-a dat timp să reflecteze; dar acum este lipsit de putere şi a lăsat să contemple partea pe care a avut-o de când s-a răzvrătit pentru prima oară împotriva guvernării divine. Să privească înainte tremurând cu groază către viitorul îngrozitor, când va trebui să sufere pentru tot răul pe care l-a făcut şi să fie pedepsit pentru păcatele pe care le-a determinat să fie făcute.

Captivitatea Satanei va aduce poporului lui Dumnezeu bucurie şi veselie. Profetul spune: "Iar când îţi va da Domnul odihnă după ostenelile şi frământările tale, şi după aspra robie care a fost pusă peste tine, atunci vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Babilonului (reprezentând aici pe Satana) şi vei zice: 'Iată, asupritorul nu mai este, asuprirea a încetat, Domnul a frânt toiagul celor răi, nuiaua stăpânitorilor. Cel ce în urgia lui lovea popoarele cu lovituri fără răgaz, cel ce în mâna lui supunea neamurile este prigonit fără cruţare'" (Is. 14,3-6).

În timpul celor o mie de ani, între prima şi a doua înviere, are loc judecata nelegiuiţilor. Apostolul Pavel arată către această judecată ca fiind un eveniment ce urmează celei de a doua veniri. "De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor (1 Cor. 4,5). Daniel declară că atunci când vine Cel Îmbătrânit de zile "judecata a fost dată sfinţilor Celui Prea Înalt" (Dan. 7,22). La data aceasta, cei neprihăniţi domnesc ca regi şi preoţi pentru Dumnezeu. Ioan în Apocalips spune: "Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata; ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani" (Apoc. 20,4-6). Acum este timpul când, aşa cum a prezis apostolul Pavel, "sfinţii vor judeca lumea" (1 Cor. 6,2). Împreună cu Hristos ei judecă pe cei nelegiuiţi, comparând faptele lor cu cartea statutară, Biblia, hotărând fiecare caz după faptele făcute în trup. Apoi, partea pe care cei nelegiuiţi trebuie să o suporte este măsurată după faptele lor; şi este scrisă în dreptul numelui lor în cartea morţii.

Şi Satana şi îngerii lui sunt judecaţi de Hristos şi de poporul său. Pavel spune: "Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?" (1Cor. 6,3), iar Iuda declară că: "El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa" (Iuda 6).

La încheierea celor o mie de ani, va avea loc a doua înviere. Atunci, cei nelegiuiţi vor învia din morţi şi se vor prezenta înaintea lui Dumnezeu pentru aducerea la îndeplinire a "judecăţii scrise". Astfel Apocalipsul, după ce descrie învierea celor drepţi, spune: "Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani" (Apoc. 20,5). Iar Isaia declară cu privire la cei nelegiuiţi: "Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi duşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle, şi după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi" (Is. 24,22).