Cap. 5 - John Wycliffe

 

Înainte de Reformă au fost vremuri când existau doar foarte puţine copii ale Bibliei, însă Dumnezeu n-a îngăduit ca Cuvântul Său să fie distrus de tot. Adevărurile Lui nu aveau să rămână ascunse pentru totdeauna. El putea tot atât de uşor să desferece cuvintele vieţii, pe cât de uşor deschidea uşile închisorilor şi desfereca porţile de fier pentru a libera pe slujitorii Săi. În diferite ţări din Europa, bărbaţi au fost mânaţi de Duhul lui Dumnezeu să cerceteze adevărul ca pe o comoară ascunsă. Călăuziţi în mod providenţial către Sfintele Scripturi, au studiat paginile ei sfinte cu un deosebit interes. Ei erau gata să primească lumina oricât i-ar fi costat acest lucru. Deşi nu vedeau toate lucrurile lămurit, au fost totuşi în stare să înţeleagă multe adevăruri care stătuseră multă vreme îngropate. Ca soli trimişi de Cer, ei mergeau rupând lanţul rătăcirii şi al superstiţiei, chemând pe aceia care fuseseră robiţi atât de multă vreme să se ridice şi să-şi ceară libertatea.

În afară de valdenzi, Cuvântul lui Dumnezeu fusese timp de veacuri zăvorât în limbi cunoscute numai de către cei învăţaţi: dar venise timpul ca Scripturile să fie traduse şi date oamenilor din diferite ţări în limba lor maternă. Lumea trecuse de miezul nopţii ei. Ceasurile de întuneric se consumau şi în multe ţări au apărut semne ale zorilor ce se apropiau. În secolul al XIV-lea, s-a ridicat în Anglia "luceafărul Reformei", John Wycliffe, care a fost vestitorul Reformei nu numai pentru Anglia, ci şi pentru toată creştinătatea. Protestul cel mare împotriva Romei, pe care i s-a îngăduit să-l rostească, niciodată nu mai putea fi adus la tăcere. Protestul a deschis lupta care urma să aibă ca urmare emanciparea oamenilor, a bisericilor şi a popoarelor.

Wycliffe primise o educaţie cu vederi largi şi pentru el temerea de Dumnezeu era începutul înţelepciunii. Era cunoscut în colegiu pentru evlavia lui arzătoare, pentru talentele lui remarcabile, precum şi pentru erudiţia lui temeinică. În setea lui de cunoştinţe, căuta să cunoască toate disciplinele de învăţătură. Era educat în filozofie scolastică, în canoanele bisericii şi în legea civilă, îndeosebi aceea a ţării lui. În lucrările lui de după aceea s-a văzut valoarea acestei instruiri timpurii. O cunoaştere temeinică a filozofiei speculative din vremea lui l-a ajutat să-i demaşte erorile; şi prin studiul legilor eclesiastice şi naţionale, s-a pregătit să se angajeze în lupta cea mare pentru libertate civilă şi religioasă. În timp ce putea mânui armele Cuvântului lui Dumnezeu, el îşi însuşise disciplina intelectuală din şcoli şi cunoştea metodele scolasticilor. Puterea geniului împreună cu temeinicia şi întinderea cunoştinţelor lui impuneau respectul atât al prietenilor, cât şi al duşmanilor. Adepţii lui vedeau cu satisfacţie că conducătorul lor stătea în fruntea minţilor înaintate ale naţiunii; iar duşmanii se fereau să intre în luptă împotriva Reformei, pentru a nu-şi descoperi neştiinţa sau slăbiciunea în faţa susţinătorului ei.

Pe când era încă în colegiu, Wycliffe s-a avântat în studiul Scripturilor. În timpurile acelea, când Biblia exista numai în limbile vechi, cei învăţaţi puteau să-şi găsească uşor drumul către izvorul adevărului care era închis pentru clasele neinstruite. Pe această cale se pregătise lucrarea viitoare a lui Wycliffe ca reformator. Bărbaţi de cultură studiaseră Cuvântul lui Dumnezeu şi găsiseră adevărul cel mare cu privire la harul Său fără plată descoperit în el. În învăţăturile lor, ei răspândiseră cunoştinţa despre acest adevăr şi conduseseră şi pe alţii să se îndrepte spre descoperirile sfinte.

Când atenţia lui Wycliffe a fost îndreptată către Scripturi, el s-a avântat în cercetarea lor cu aceeaşi sârguinţă care-l făcuse în stare să fie fruntaş în şcoală. Până atunci el simţise o mare lipsă, pe care nici studiile scolastice, nici învăţătura bisericii nu o putuseră împlini. În Cuvântul lui Dumnezeu a găsit ceea ce mai înainte căutase în zadar. Aici a văzut planul de mântuire descoperit şi pe Hristos împuternicit ca singurul Apărător în favoarea omului. S-a predat în slujba lui Hristos şi s-a hotărât să vestească adevărurile pe care le descoperise.

Asemenea reformatorilor de mai târziu, Wycliffe n-a prevăzut de la începutul lucrării lui unde va ajunge. El nu s-a aşezat cu premeditare în opoziţie cu Roma. Dar devotamentul lui faţă de adevăr nu putea decât să-l aducă în conflict cu minciuna. Cu cât vedea mai clar rătăcirile papalităţii, cu atât mai stăruitor prezenta învăţătura Bibliei. El a văzut că Roma părăsise Cuvântul lui Dumnezeu în schimbul tradiţiei omeneşti; el acuza neînfricat preoţimea de a fi înlăturat Scripturile şi cerea ca Biblia să fie redată poporului, iar autoritatea ei să fie din nou restabilită în biserică. Era un învăţător priceput şi stăruitor şi un predicator elocvent, iar viaţa lui zilnică era o demonstrare a adevărurilor pe care le predica. Cunoştinţele lui din Scripturi, puterea raţionamentului lui, curăţia vieţii împreună cu integritatea şi curajul lui neînfricat i-au câştigat o încredere şi un respect unanim. Majoritatea poporului nu mai era mulţumită cu credinţa sa de mai înainte, vedea nelegiuirea care abunda în biserica romană şi saluta cu o bucurie neascunsă adevărurile scoase la iveală de Wycliffe; dar conducătorii papali s-au umplut de mânie când şi-au dat seama că acest reformator câştiga o influenţă mai mare decât a lor. Wycliffe era un descoperitor ager al rătăcirii şi demasca neînfricat abuzurile încurajate de autoritatea Romei. În timp ce era capelan al regelui, a luat o atitudine îndrăzneaţă împotriva plăţii tributului cerut de papa de la monarhul englez şi a arătat că pretenţia papală la autoritate peste conducătorii pământeşti era în contradicţie atât cu raţiunea, cât şi cu revelaţia. Pretenţiile papei provocaseră mare nemulţumire, iar învăţăturile lui Wycliffe exercitau o influenţă asupra minţilor luminate ale naţiunii. Regele şi nobilii s-au unit în respingerea pretenţiei pontifului la autoritatea pământească şi au refuzat plata tributului. În felul acesta s-a iscat o adevărată furtună împotriva supremaţiei papale în Anglia.

Un alt rău împotriva căruia reformatorul a purtat un război lung şi hotărât a fost instituirea ordinului călugărilor cerşetori. Aceşti călugări roiau în Anglia, aruncând ocară peste măreţia şi prosperitatea naţiunii. Hărnicia, educaţia, morala, toate acestea resimţeau influenţa lor distrugătoare. Viaţa de lenevie şi cerşetorie a călugărilor era nu numai o povară grea pe veniturile poporului, dar mai aducea şi dispreţ muncii folositoare. Tineretul era demoralizat şi corupt. Prin influenţa călugărilor, mulţi erau determinaţi să intre într-o mânăstire şi să se consacre vieţii călugăreşti; aceasta nu numai fără consimţământul părinţilor lor, ci chiar şi fără ştirea lor şi împotriva poruncilor lor. Unul dintre părinţii timpurii ai bisericii romane, înălţând pretenţiile monahismului mai presus de obligaţiile datoriei şi dragostei filiale, declarase: "Chiar dacă tatăl tău ar zace în faţa uşii plângând şi văitându-se, iar mama ta ţi-ar arăta trupul care te-a purtat şi sânul care te-a hrănit, vezi să-i calci în picioare şi să mergi drept înainte spre Hristos". Prin această "neomenie monstruoasă", aşa cum a calificat-o Luther mai târziu, "mirosind mai mult a lup şi a tiran decât a creştin şi a om", inimile copiilor erau împietrite faţă de părinţii lor (Barnas Sears, The Life of Luther, pag.70.69). În felul acesta conducătorii papali, ca şi Fariseii din vechime, făceau fără efect porunca lui Dumnezeu prin tradiţia lor. Astfel căminurile erau pustiite, iar părinţii erau lipsiţi de societatea fiilor şi fiicelor lor.

Chiar şi studenţii din universităţi erau amăgiţi de reprezentările rătăcite ale călugărilor şi făcuţi să intre în ordinele lor. După aceea mulţi regretau pasul acesta, văzând că îşi pătaseră viaţa şi că aduseseră durere părinţilor; dar odată prinşi în cursă le era imposibil să-şi recapete libertatea. Mulţi părinţi, temându-se de influenţa călugărilor, refuzau să-şi trimită copiii în universităţi. Se putea vedea o scădere substanţială a numărului studenţilor la marile centre de învăţământ. Şcolile erau goale, iar neştiinţa predomina.

Papa dăduse acestor călugări puterea de a primi mărturisirea şi de a acorda iertare. Aceasta a devenit un izvor de mari răutăţi. Hotărâţi să-şi mărească câştigurile, călugării erau atât de binevoitori să dea iertare, încât criminali de toate soiurile le cereau ajutorul, şi ca urmare, viciile cele mai josnice se dezvoltară cu repeziciune. Bolnavul şi săracul erau lăsaţi să sufere, în timp ce darurile care ar fi trebuit să le împlinească nevoile mergeau la călugări, care cu ameninţări cereau pomeni de la popor, denunţând ca necredincioşi pe aceia care şi-ar fi reţinut darurile de la ordinele lor. În ciuda pretenţiilor lor de sărăcie, bogăţia călugărilor creştea continuu, iar edificiile lor măreţe şi mesele lor luxoase scoteau şi mai mult în evidenţă sărăcia crescândă a naţiunii. Şi în timp ce-şi petreceau vremea în plăceri şi belşug, trimiteau în locul lor oameni neştiutori care nu puteau decât să spună poveşti miraculoase, legende şi glume pentru a distra poporul şi a înşela mai mult. Şi aşa călugării au continuat să-şi menţină stăpânirea peste mulţimile superstiţioase şi să le facă a crede că toată datoria religioasă se cuprindea în recunoaşterea supremaţiei papei, în adorarea sfinţilor şi în facerea de daruri călugărilor şi că acestea erau îndestulătoare pentru a le asigura un loc în cer. Oamenii de cultură şi evlavie se străduiseră zadarnic să aducă o schimbare în aceste ordine călugăreşti; dar Wycliffe, cu o pătrundere clară, a lovit la rădăcina răului, declarând că însuşi sistemul era fals şi că trebuia desfiinţat. Au luat naştere discuţii şi întrebări. În timp ce călugării străbăteau ţara, comercializând iertările papei, mulţi au început să se îndoiască de posibilitatea procurării iertării cu bani şi se întrebau dacă nu ar fi trebuit să caute iertare mai degrabă la Dumnezeu decât la pontiful Romei (vezi note suplim.). Nu puţini erau alarmaţi de lăcomia călugărilor, ale căror pofte păreau că nu pot fi împlinite niciodată. "Călugării şi preoţii Romei, spuneau ei, ne consumă ca un cancer. Dumnezeu trebuie să ne elibereze, altfel poporul va pieri" (D'Aubigné b.17, cap.7). Pentru a-şi ascunde zgârcenia, aceşti călugări cerşetori pretindeau că urmează exemplul Mântuitorului, declarând că Isus şi ucenicii Săi fuseseră susţinuţi din mila poporului. Această susţinere avea ca rezultat păgubirea cauzei lor, căci ea ducea pe mulţi la Biblie pentru a înţelege ei înşişi adevărul - consecinţă care era cel mai puţin dorită de Roma. Minţile oamenilor erau îndreptate către Izvorul adevărului, tocmai pe care ei doreau să-l ascundă.

Wycliffe a început să scrie şi să publice broşuri împotriva călugărilor, căutând însă nu atât să intre în conflict cu ei, cât să atragă atenţia oamenilor către învăţăturile Bibliei şi către Autorul lor. El declara că puterea de a ierta şi de a excomunica nu aparţinea papei în mai mare măsură decât preoţilor obişnuiţi şi că nici un om nu poate fi în adevăr excomunicat până ce mai întâi n-a adus asupra lui condamnarea lui Dumnezeu. Nu putea fi o altă cale mai cu efect de a arăta lepădarea acelui sistem monstruos de stăpânire spirituală şi vremelnică, pe care papa îl înălţase şi în care sufletele şi trupurile a milioane de oameni erau ţinute în robie.

Din nou Wycliffe a fost chemat să apere drepturile coroanei engleze împotriva împilărilor Romei şi, fiind numit ambasador regal, a petrecut doi ani în ţările de Jos, într-o conferinţă cu trimişii papei. Aici a fost adus în legătură cu eclesiasticii din Franţa, Italia şi Spania şi a avut ocazia să vadă dincolo de cortină şi să capete o cunoaştere a multor lucruri care ar fi rămas ascunse pentru el în Anglia. A înţeles multe aspecte care urmau să-i dea subiecte pentru lucrările lui de mai târziu. În aceşti reprezentanţi de la curtea papală el a citit caracterul cel adevărat şi pretenţiile acestei ierarhii. S-a întors în Anglia pentru a repeta învăţăturile lui de mai înainte mai pe faţă şi cu o râvnă mai mare, declarând că lăcomia, mândria şi înşelăciunea erau idolii Romei.

Într-una dintre scrierile lui, vorbind despre papa şi despre strângătorii lui, spunea: "Ei scot din ţara noastră hrana săracilor şi multe mii de mărci pe an din banii regelui, pentru sacramente şi lucruri spirituale, fapt ce este blestemat ca erezie a simoniei, şi face ca toată creştinătatea să aprobe şi să susţină această erezie. Şi cu siguranţă că dacă ţara noastră ar avea un deal mare de aur şi nici un alt om n-ar lua din el decât acest preot strângător, lumesc şi mândru, prin trecerea timpului acest deal s-ar consuma; căci el ia toţi banii din ţara noastră şi nu ne trimite nimic altceva decât blestemul lui Dumnezeu pentru simonia lui" (John Lewis, History of the Life and Sufferings of J.Wycliffe, p.37).

La scurtă vreme după reîntoarcerea în Anglia, Wycliffe a primit de la rege conducerea rectoratului din Lutterworth. Aceasta era asigurarea că monarhului nu-i displace vorbirea lui deschisă. Influenţa lui Wycliffe se simţea în felul cum acţiona curtea, ca şi în modelarea credinţei poporului.

Curând tunetele papale s-au năpustit împotriva lui. Trei bule au fost trimise în Anglia - universităţii, regelui şi prelaţilor - toate poruncind măsuri imediate şi hotărâte pentru a aduce la tăcere pe învăţătorul ereziei (Augustus Neander, General History or the Christian Religion and Church, period 6, sec.2, par.8. Vezi şi note suplim.). Înainte de sosirea bulelor, episcopii, în zelul lor, l-au convocat de urgenţă pe Wycliffe în faţa lor pentru judecată. Doi dintre cei mai puternici prinţi ai regatului l-au însoţit înaintea tribunalului; iar poporul a înconjurat clădirea şi, pătrunzând înăuntru, a intimidat atât de tare pe judecători, încât pentru o vreme dezbaterile au fost suspendate şi i s-a îngăduit să fie liber. Peste scurtă vreme, Eduard al III-lea, pe care la vârstă înaintată prelaţii au căutat să-l influenţeze împotriva reformatorului, a murit şi fostul ocrotitor al lui Wycliffe a devenit regentul regatului.

Dar sosirea bulelor papale a aruncat peste toată Anglia o poruncă categorică pentru arestarea şi întemniţarea ereticului. Aceste măsuri arătau direct către rug. Se vedea sigur că Wycliffe trebuia să cadă curând pradă răzbunării Romei. Dar Acela care spusese unuia din vechime "Nu te teme" Eu sunt scutul tău" (Gen. 15,1) Şi-a întins din nou mâinile să ocrotească pe slujitorul Său. Moartea a venit, dar nu pentru reformator, ci pentru pontiful care-i hotărâse distrugerea. Grigore al XI-lea a murit, iar eclesiasticii care se adunaseră pentru judecarea lui Wycliffe s-au împrăştiat.

Dumnezeu, în providenţa Sa, încă era la cârma evenimentelor pentru a da ocazie dezvoltării Reformei. Moartea lui Grigore a fost urmată de alegerea a doi papi rivali. Două puteri care se luptau, fiecare pretinzând a fi infailibilă, pretindeau acum ascultare (vezi note suplim.). Fiecare dintre cei doi chemau pe credincioşi să-i ajute în război contra celuilalt, întărindu-şi chemările cu anateme teribile împotriva duşmanilor lui şi cu făgăduinţe de răsplată în ceruri pentru susţinători. Această împrejurare a slăbit mult puterea papalităţii. Grupele vrăjmaşe făcuseră tot ce putuseră pentru a se ataca una pe alta, iar Wycliffe a avut odihnă pentru o vreme. Anatemele şi acuzaţiile zburau de la un papă la celălalt şi s-au vărsat şiroaie de sânge pentru a susţine pretenţiile războinice. Crimele şi scandalurile au inundat biserica. În acest timp reformatorul, în retragerea liniştită din parohia lui din Lutterworth, lucra cu înţelepciune pentru a atrage pe oameni de la papii care se certau, la Isus, Prinţul păcii.

Schisma, cu toată lupta şi stricăciunea pe care le-a provocat, a pregătit drumul spre Reformă, făcând pe oameni să vadă ce era în realitate papalitatea. Într-o lucrare pe care a publicat-o "On the Schism of the Popes" (Cu privire la schisma papilor), Wycliffe îi chema pe oameni să aprecieze dacă nu cumva aceşti doi prelaţi spuneau adevărul atunci când se acuzau unul pe altul ca fiind anticrist. "Dumnezeu, spunea el, n-a mai putut suporta pe diavolul să domnească numai peste unul din preoţi ci" i-a împărţit în două, astfel ca oamenii, în numele lui Hristos, să-i biruiască mai uşor pe amândoi" (R.Vaughan. Life and Opinions of John de Wycliffe, vol.2, pag.6).

Wycliffe, asemenea Domnului său, predica Evanghelia celor săraci. Nemulţumit de răspândirea luminii în casele lor sără-căcioase din parohia Lutterworth, s-a hotărât ca ea să fie dusă în toate părţile Angliei. Pentru a duce lucrul acesta la îndeplinire, a organizat un corp de predicatori, oameni simpli şi devotaţi, care iubeau adevărul şi nu doreau nimic mai mult decât să-l răspândească. Aceşti oameni mergeau pretutindeni, învăţând în pieţe, pe străzile marilor oraşe şi pe drumurile de ţară. Ei căutau pe cei bătrâni, pe cei bolnavi, pe cei săraci şi le descopereau vestea bună a harului lui Dumnezeu.

Ca profesor de teologie la Oxford, Wycliffe predica Cuvântul lui Dumnezeu în sălile universităţii. Atât de credincios prezenta el adevărurile studenţilor de sub conducerea lui, încât a primit titlul de "doctorul Evangheliei". Dar cea mai mare lucrare a vieţii lui a fost traducerea Scripturilor în limba engleză. Într-o lucrare "On the Truth and Meaning of Scripture" (Cu privire la adevărul şi însemnătatea Scripturii), el îşi exprima intenţia de a traduce Biblia, astfel încât orice om din Anglia să poată citi în limba maternă lucrările minunate ale lui Dumnezeu.

Dar deodată lucrările lui au fost oprite. Deşi nu avea nici 60 de ani, munca neîncetată, studiul şi asalturile duşmanilor şi-au spus cuvântul asupra puterii lui şi l-au îmbătrânit înainte de vreme. A fost atacat de o boală primejdioasă. Vestea a adus bucurie călugărilor. Acum, au gândit ei, se va pocăi cu amar de răul pe care l-a făcut bisericii şi s-au grăbit în camera lui pentru a-i asculta spovedania. Reprezentanţii celor patru ordine călugăreşti împreună cu patru funcţionari civili s-au adunat în jurul presupusului muribund. "Ai moartea pe buze îi spuseră ei; regretă-ţi greşelile şi retrage în faţa noastră tot ce ai spus pentru insultarea noastră". Reformatorul ascultă în tăcere; apoi a rugat pe slujitorul lui să-l ridice pe pat şi, privindu-i în ochi cum stăteau aşteptând retractarea lui, spuse cu un glas hotărât şi puternic, care adesea îi făcuse să tremure: "Nu voi muri, ci voi trăi; şi voi demasca faptele rele ale călugărilor" (D'Aubigné, b.17, cap.7). Surprinşi şi ruşinaţi, călugării părăsiră în grabă camera.

Cuvintele lui Wycliffe s-au împlinit. A trăit să pună în mâinile cetăţenilor lui cea mai puternică dintre toate armele împotriva Romei - Biblia, mijlocul rânduit de Cer pentru a libera, a lumina şi a evangheliza pe oameni. În împlinirea acestei lucrări a trebuit să treacă peste piedici multe şi grele. Dar Wycliffe a fost împovărat de suferinţă; ştia că nu-i mai rămăseseră decât câţiva ani de lucru; a văzut împotrivirea pe care trebuia să o întâmpine; dar, înconjurat de făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu, a mers înainte neînfricat de nimic. În deplină vigoare a puterilor lui intelectuale, bogat în experienţă, el a fost păstrat şi pregătit de providenţa deosebită a lui Dumnezeu pentru cea mai mare dintre lucrările lui. În timp ce toată creştinătatea era în frământare, reformatorul, în parohia de la Lutterworth, neluând aminte la furtuna care se dezlănţuia, s-a dedicat sarcinii lui alese.

În cele din urmă lucrarea a fost terminată - prima traducere engleză a Bibliei. Cuvântul lui Dumnezeu a fost deschis Angliei. Reformatorul nu se mai temea de închisoare, nici de rug. El pusese în mâinile poporului englez o lumină care nu putea fi stinsă niciodată. Dând Biblia concetăţenilor lui, el făcuse mai mult pentru a rupe cătuşele ignoranţei şi viciului, mai mult pentru a libera şi a înălţa patria lui decât fusese realizat prin cele mai strălucite biruinţe pe câmpurile de luptă.

Nefiind cunoscută încă arta tiparului, Biblia a putut fi multiplicată numai prin muncă migăloasă şi obositoare. Atât de mare era interesul pentru a primi o carte, încât mulţi se angajau voluntar în lucrarea de transcriere a ei, dar copiştii cu greu puteau face faţă cererilor. Unii dintre cumpărătorii mai bogaţi doreau întreaga Biblie. Alţii cumpărau numai o parte din ea. În multe cazuri, câteva familii se uneau pentru a cumpăra un exemplar. În felul acesta Biblia lui Wycliffe şi-a făcut repede drum spre căminurile oamenilor.

O chemare făcută raţiunii oamenilor i-a ridicat din supunerea pasivă faţă de dogmele papale. Wycliffe vestea acum învăţăturile deosebite ale protestantismului - mântuirea prin credinţa în Hristos, singura infailibilitate fiind aceea a Scripturilor. Predicatorii pe care el îi trimisese făcuseră ca Biblia să se răspândească împreună cu scrierile reformatorului cu un aşa succes, încât credinţa cea nouă a fost primită de aproape jumătate din poporul Angliei.

Apariţia Scripturilor a produs consternare autorităţilor bisericii. Ei trebuia să facă faţă acum unui mijloc mai puternic decât Wycliffe - un mijloc împotriva căruia armele lor erau neputincioase. La data aceea nu exista în Anglia nici o lege care să interzică Biblia, deoarece niciodată până atunci nu fusese publicată în limba poporului. Asemenea legi au fost emise după aceea şi au fost aplicate cu stricteţe. Cu toate acestea, în ciuda străduinţelor preoţilor, pentru o vreme a existat o ocazie de a se răspândi Cuvântul lui Dumnezeu.

Din nou conducătorii papali au complotat să aducă la tăcere glasul reformatorului. A fost somat să apară pentru a fi judecat înaintea a trei tribunale, dar a fost în zadar. Mai întâi un sinod de episcopi a declarat scrierile lui eretice şi, câştigând pe tânărul rege Richard al II-lea de partea lor, au obţinut un decret regal care condamna la închisoare pe toţi aceia care vor susţine învăţăturile cele condamnate.

Wycliffe ceru atunci transferarea cazului său de la sinod la parlament, unde acuză fără teamă ierarhia papală înaintea consi-liului naţional şi ceru o reformare a uriaşelor abuzuri legiferate de biserică. Cu o putere convingătoare, el a descris încălcările şi corupţiile scaunului papal. Vrăjmaşii lui au fost puşi în încurcă-tură. Prietenii şi susţinătorii lui Wycliffe fuseseră obligaţi să se supună şi să aştepte cu încredere ca însuşi reformatorul, la vârsta lui înaintată, singur şi fără prieteni, să se plece înaintea autorităţii combinate a coroanei şi a mitrei. Dar în loc de aceasta, papistaşii s-au văzut înfrânţi. Parlamentul, trezit de apelurile stăruitoare ale lui Wycliffe, a revocat edictul prigonitorilor şi reformatorul a fost pus iarăşi în libertate.

Pentru a treia oară a fost adus la judecată şi de data aceasta înaintea celui mai înalt tribunal religios al regatului. Aici nu trebuia să se arate nici o milă faţă de erezie. În cele din urmă se credea că aici Roma va triumfa, iar lucrarea reformatorului va fi oprită. Aşa socoteau papistaşii. Dacă planul acesta ar fi fost adus la îndeplinire, Wycliffe ar fi fost obligat să-şi retracteze învăţăturile sau, altminteri, avea să părăsească tribunalul numai pentru a merge la flăcări.

Dar Wycliffe n-a retras nimic; nici nu s-a prefăcut. Şi-a menţinut fără teamă învăţăturile şi a respins acuzaţiile prigonitorilor lui. Pierzându-se din vedere pe sine, poziţia lui, ocazia, el a chemat pe ascultători înaintea tribunalului divin şi le-a cântărit amăgirile şi denaturările lor în balanţa adevărului veşnic. Puterea Duhului Sfânt a fost simţită în sala de judecată. O influenţă de la Dumnezeu era asupra ascultătorilor. Părea că nu aveau nici o putere să-şi părăsească locurile. Ca nişte săgeţi din tolba lui Dumnezeu, cuvintele reformatorului le străpungeau inimile. Acuzaţia de erezie pe care ei o aduseseră împotriva lui, cu o putere convingătoare, a aruncat-o asupra lor. "De ce, întreba el, îndrăznesc ei să-şi propage rătăcirile?" Pentru câştig, pentru a face negustorie cu harul lui Dumnezeu?"

"Cu cine credeţi voi că vă luptaţi?" spuse el în cele din urmă; "cu un bătrân pe marginea mormântului? Nu! Cu Adevărul - Adevărul care este mai puternic decât voi şi care vă va învinge" (Wylie, b.2, cap.13). Spunând acestea, s-a retras din adunare şi nici unul dintre vrăjmaşii lui n-a încercat să-l oprească.

Lucrarea lui Wycliffe era aproape terminată; stindardul adevărului pe care el îl purtase atât de multă vreme urma să-i cadă în curând din mâini; dar trebuia să mai dea încă o mărturie pentru Evanghelie. Adevărul trebuia vestit chiar din citadela împărăţiei rătăcirii. Wycliffe a fost chemat la judecată înaintea tribunalului papal din Roma, care deseori vărsase sângele sfinţilor. El nu era orb faţă de primejdia care-l ameninţa şi ar fi răspuns somaţiei, dacă un atac de paralizie nu i-ar fi făcut călătoria imposibilă. Cu toate că glasul lui nu putea fi auzit la Roma, putea totuşi vorbi prin scris şi s-a hotărât să facă lucrul acesta. Din parohia lui reformatorul a trimis papei o scrisoare care, deşi respectuoasă în ton şi creştinească în spirit, a fost o mustrare puternică pentru pompa şi mândria scaunului papal.

"Mă bucur în adevăr, spunea el, să descopăr şi să declar oricărui om credinţa pe care o am, şi îndeosebi episcopului de Roma, care dacă este, după câte socotesc, dreaptă şi sănătoasă, mi-o va confirma cu multă bunăvoinţă sau, dacă este greşită, o va corecta.

Mai întâi, socotesc că Evanghelia lui Hristos este întruparea deplină a Legii lui Dumnezeu" Eu încredinţez şi ţin ca episcopul Romei, deoarece este locţiitorul lui Hristos pe pământ, să fie legat ca toţi ceilalţi oameni de această Lege a Evangheliei. Căci mărirea printre ucenicii lui Hristos n-a constat în demnitatea sau în onorurile lumeşti, ci în urmarea îndeaproape şi exactă a lui Hristos în viaţa şi în manierele Sale" Hristos, în timpul peregrinării Sale aici, a fost omul cel mai sărac, dispreţuind şi lepădând toată onoarea şi demnitatea omenească"

Nici un om credincios n-ar trebui să urmeze nici pe papa şi nici pe alţi sfinţi, decât numai în acele puncte în care el a urmat pe Domnul Isus Hristos; căci Petru şi fiii lui Zebedei, dorind onoruri lumeşti, în loc să calce pe urmele lui Hristos, au greşit şi pentru aceea în aceste greşeli ei nu trebuie urmaţi"

Papa ar trebui să lase pe seama puterii pământeşti toată stăpânirea şi conducerea vremelnică şi în această direcţie să meargă şi să îndemne întregul cler; căci Hristos aşa a făcut şi îndeosebi prin apostolii Săi. De aceea, dacă am greşit în vreunul din aceste puncte, mă voi supune îndreptării cu foarte multă smerenie, şi chiar morţii, dacă nevoia cere acest lucru; dacă aş fi putut lucra în propria mea persoană, după voia sau după dorinţa mea, m-aş fi prezentat cu siguranţă înaintea episcopului Romei. Dar în mod contrar, Domnul m-a cercetat şi m-a învăţat să ascult mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni".

În încheiere spunea: "Să ne rugăm Dumnezeului nostru ca El să mişte pe al nostru papă Urban al VI-lea, aşa cum a început, ca el împreună cu clerul lui să urmeze pe Domnul Isus Hristos în viaţă şi în acţiuni, ca ei să înveţe pe oameni pentru ca şi ei la rândul lor să-i urmeze cu credincioşie" (John Fox, Acts and Monuments, vol.3, p.49.50).

Astfel, Wycliffe a prezentat papei şi cardinalilor lui blândeţea şi umilinţa lui Hristos, arătându-le nu numai lor, ci întregii creştinătăţi contrastul dintre ei şi Domnul ai cărui reprezentanţi pretindeau a fi.

Wycliffe se aştepta ca viaţa să fie preţul credincioşiei lui. Regele, papa şi episcopii se uniseră să-i desăvârşească nimicirea şi părea sigur că în câteva luni va ajunge la rug. Dar curajul lui era neclintit. "Pentru ce se spune să cauţi departe coroana martiriului, spunea el. Predică Evanghelia lui Hristos prelaţilor trufaşi şi moartea de martir nu va întârzia. Adică, cum, să trăiesc şi să tac?" Niciodată! Să cadă lovitura, o aştept să vină" (D'Aubigné, b.17, cap.8).

Însă Dumnezeu, în providenţa Sa, ocrotea încă pe slujitorul Său. Omul care toată viaţa lui stătuse cu curaj pentru apărarea adevărului, cu primejdia zilnică a vieţii, nu trebuia să cadă pradă urii duşmanilor lui. Wycliffe n-a căutat niciodată să se apere singur, însă Dumnezeu fusese ocrotitorul lui. Iar acum, când vrăjmaşii păreau siguri de prada lor, mâna lui Dumnezeu l-a mutat departe de puterea lor. În biserica lui de la Lutterworth, pe când era gata să împartă cina Domnului, a căzut lovit de para-lizie şi la scurtă vreme s-a stins din viaţă.

Dumnezeu îi dăduse lui Wycliffe lucrarea pe care o avea de făcut. El i-a pus cuvântul adevărului în gură şi a trimis o gardă în jurul lui pentru ca adevărul să poată ajunge la oameni. Viaţa i-a fost ocrotită şi lucrarea lui a fost prelungită, până când s-a pus temelia pentru marea lucrare a Reformei.

Wycliffe venea din întunecimea Evului Mediu. Înaintea lui nu mai fusese nimeni de la care să-şi fi inspirat sistemul lui de reformă. Ridicat asemenea lui Ioan Botezătorul pentru a împlini o misiune deosebită, el a fost vestitorul unei ere noi. Cu toate acestea, în sistemul adevărului pe care el l-a prezentat era o unitate şi o desăvârşire pe care reformatorii care i-au urmat nu au depăşit-o, iar alţii nici n-au atins-o, nici măcar la o sută de ani după aceea. Atât de temeinic fusese pusă temelia, atât de neabătut şi de sigur era planul, încât n-a mai fost necesar să fie refăcut de aceia care au venit după el.

Lucrarea cea mare pe care o inaugurase Wycliffe, care era aceea de a libera conştiinţa şi mintea, de a elibera popoarele care timp de veacuri fuseseră legate la carul triumfal al Romei, şi-a avut izvorul în Biblie. Aici se afla izvorul care, ca şi apa vieţii, cursese de-a lungul veacurilor începând cu secolul al XIV-lea. Wycliffe a primit Sfintele Scripturi cu credinţa că ele sunt descoperirea inspirată a voinţei lui Dumnezeu, o măsură îndestulătoare de credinţă şi practică. El fusese instruit să privească biserica Romei ca fiind autoritatea divină, infailibilă, şi să primească cu respect neîndoielnic învăţăturile şi obiceiurile stabilite timp de o mie de ani; dar s-a îndepărtat de toate acestea pentru a asculta de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta era autoritatea pe care el îndemna poporul să o recunoască. În locul bisericii care vorbea prin papa, el declara că singura autoritate reală este glasul lui Dumnezeu care vorbeşte prin Cuvântul Său. El învăţa nu numai că Biblia este o descoperire desăvârşită a voinţei lui Dumnezeu, dar şi că Duhul Sfânt este singurul interpret şi că orice om trebuie să înveţe, prin studiul învăţăturilor ei, datoria faţă de sine. În felul acesta el întorcea minţile oamenilor de la papa şi de la biserica Romei, la Cuvântul lui Dumnezeu.

Wycliffe a fost unul dintre cei mai mari reformatori. În orizontul minţii sale, în claritatea cugetării, în hotărârea de a păstra adevărul şi în îndrăzneala de a-l apăra, a fost egalat de puţini dintre aceia care au venit după el. Curăţia vieţii, stăruinţa neobosită în studiu şi în muncă, integritatea incoruptibilă, iubirea şi credincioşia creştină în lucrarea lui l-au caracterizat pe primul dintre reformatori. Şi aceasta în ciuda întunericului intelectual şi a stricăciunii morale a veacului din care s-a ridicat.

Caracterul lui Wycliffe este o mărturie a puterii transformatoare şi educative a Sfintelor Scripturi. Biblia a fost aceea care l-a făcut ceea ce era. Străduinţa de a înţelege adevărurile cele mari ale revelaţiei dă prospeţime şi vigoare tuturor capacităţilor. Ea lărgeşte mintea, ascute înţelegerea şi maturizează judecata. Studiul Bibliei va înnobila orice gând, sentiment şi aspiraţie, aşa cum nici un alt studiu nu o poate face. Ea dă stabilitate în scop, răbdare, curaj şi tărie; ea înalţă caracterul şi sfinţeşte sufletul. Un studiu perseverent şi cu evlavie al Scripturilor, care aduce mintea cercetătorului în legătură directă cu Inteligenţa Infinită, va da lumii oameni cu un spirit mai puternic şi mai activ, precum şi cu principii mai nobile decât s-au produs vreodată datorită educaţiei celei mai alese pe care o poate oferi înţelepciunea omenească. "Descoperirea cuvintelor Tale", spune psalmistul, "dă lumină; dă pricepere" (Ps. 119,130).

Învăţăturile care fuseseră predicate de Wycliffe au continuat o vreme să se răspândească. Urmaşii lui, cunoscuţi sub numele de lolarzi şi wyclifiţi, n-au străbătut numai Anglia, ci s-au împrăştiat şi în alte ţări, ducând cu ei cunoştinţa Evangheliei. Acum, când conducătorul lor îi părăsise, predicatorii lucrau cu o râvnă şi mai mare decât înainte, iar mulţimile se grăbeau să asculte învăţăturile lor. Unii dintre nobili şi chiar soţia regelui se găseau printre convertiţi. În multe locuri s-a văzut o reformă în obiceiurile oamenilor, iar simbolurile romanismului idolatru erau îndepărtate din biserici. Dar în curând furtuna nemiloasă a persecuţiei izbucni peste cei care îndrăzniseră să primească Biblia drept călăuză. Monarhii englezi, grijulii să-şi întărească puterea asigurându-şi sprijinul Romei, n-au ezitat să sacrifice pe reformatori. Astfel că, pentru prima dată în istoria Angliei, s-a hotărât ca rugul să fie folosit împotriva ucenicilor Evangheliei. Moartea de martir avea loc una după alta. Apărătorii adevărului, proscrişi şi chinuiţi, nu puteau să-şi facă auzite strigătele decât în urechile Domnului Sabaot. Urmăriţi ca duşmani ai bisericii şi ca trădători faţă de ţară, ei au continuat să predice în locuri ascunse, găsind adăpost cât puteau mai bine în casele umile ale săracilor şi adesea ascunzându-se chiar şi în peşteri sau în gropi.

În ciuda urletului persecuţiei, un protest liniştit, devotat, stăruitor şi răbdător împotriva stricăciunii care abunda în credinţa religioasă a continuat să fie rostit timp de secole. Creştinii acelor zile de început nu aveau decât o cunoaştere parţială a adevărului, dar ei învăţaseră să iubească şi să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu şi a primit Sfintele Scripturi cu credinţa că ele sunt descoperirea inspirată a voinţei lui Dumnezeu, o măsură îndestulătoare de credinţă şi practică. El fusese instruit să privească biserica Romei ca fiind autoritatea divină, infailibilă, şi să primească cu respect neîndoielnic învăţăturile şi obiceiurile stabilite timp de o mie de ani; dar s-a îndepărtat de toate acestea pentru a asculta de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta era autoritatea pe care el îndemna poporul să o recunoască. În locul bisericii care vorbea prin papa, el declara că singura autoritate reală este glasul lui Dumnezeu care vorbeşte prin Cuvântul Său. El învăţa nu numai că Biblia este o descoperire desăvârşită a voinţei lui Dumnezeu, dar şi că Duhul Sfânt este singurul interpret şi că orice om trebuie să înveţe, prin studiul învăţăturilor ei, datoria faţă de sine. În felul acesta el întorcea minţile oamenilor de la papa şi de la biserica Romei, la Cuvântul lui Dumnezeu.

Wycliffe a fost unul dintre cei mai mari reformatori. În orizontul minţii sale, în claritatea cugetării, în hotărârea de a păstra adevărul şi în îndrăzneala de a-l apăra, a fost egalat de puţini dintre aceia care au venit după el. Curăţia vieţii, stăruinţa neobosită în studiu şi în muncă, integritatea incoruptibilă, iubirea şi credincioşia creştină în lucrarea lui l-au caracterizat pe primul dintre reformatori. Şi aceasta în ciuda întunericului intelectual şi a stricăciunii morale a veacului din care s-a ridicat.

Caracterul lui Wycliffe este o mărturie a puterii transformatoare şi educative a Sfintelor Scripturi. Biblia a fost aceea care l-a făcut ceea ce era. Străduinţa de a înţelege adevărurile cele mari ale revelaţiei dă prospeţime şi vigoare tuturor capacităţilor. Ea lărgeşte mintea, ascute înţelegerea şi maturizează judecata. Studiul Bibliei va înnobila orice gând, sentiment şi aspiraţie, aşa cum nici un alt studiu nu o poate face. Ea dă stabilitate în scop, răbdare, curaj şi tărie; ea înalţă caracterul şi sfinţeşte sufletul. Un studiu perseverent şi cu evlavie al Scripturilor, care aduce mintea cercetătorului în legătură directă cu Inteligenţa Infinită, va da lumii oameni cu un spirit mai puternic şi mai activ, precum şi cu principii mai nobile decât s-au produs vreodată datorită educaţiei celei mai alese pe care o poate oferi înţelepciunea omenească. "Descoperirea cuvintelor Tale", spune psalmistul, "dă lumină; dă pricepere" (Ps. 119,130).

Învăţăturile care fuseseră predicate de Wycliffe au continuat o vreme să se răspândească. Urmaşii lui, cunoscuţi sub numele de lolarzi şi wyclifiţi, n-au străbătut numai Anglia, ci s-au împrăştiat şi în alte ţări, ducând cu ei cunoştinţa Evangheliei. Acum, când conducătorul lor îi părăsise, predicatorii lucrau cu o râvnă şi mai mare decât înainte, iar mulţimile se grăbeau să asculte învăţăturile lor. Unii dintre nobili şi chiar soţia regelui se găseau printre convertiţi. În multe locuri s-a văzut o reformă în obiceiurile oamenilor, iar simbolurile romanismului idolatru erau îndepărtate din biserici. Dar în curând furtuna nemiloasă a persecuţiei izbucni peste cei care îndrăzniseră să primească Biblia drept călăuză. Monarhii englezi, grijulii să-şi întărească puterea asigurându-şi sprijinul Romei, n-au ezitat să sacrifice pe reformatori. Astfel că, pentru prima dată în istoria Angliei, s-a hotărât ca rugul să fie folosit împotriva ucenicilor Evangheliei. Moartea de martir avea loc una după alta. Apărătorii adevărului, proscrişi şi chinuiţi, nu puteau să-şi facă auzite strigătele decât în urechile Domnului Sabaot. Urmăriţi ca duşmani ai bisericii şi ca trădători faţă de ţară, ei au continuat să predice în locuri ascunse, găsind adăpost cât puteau mai bine în casele umile ale săracilor şi adesea ascunzându-se chiar şi în peşteri sau în gropi.

În ciuda urletului persecuţiei, un protest liniştit, devotat, stăruitor şi răbdător împotriva stricăciunii care abunda în credinţa religioasă a continuat să fie rostit timp de secole. Creştinii acelor zile de început nu aveau decât o cunoaştere parţială a adevărului, dar ei învăţaseră să iubească şi să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu şi sufereau cu răbdare din cauza lui. Ca şi ucenicii din zilele apostolice, mulţi şi-au jertfit bunurile pământeşti pentru cauza lui Hristos. Aceia cărora li se îngăduise să locuiască în casele lor proprii ofereau cu bucurie adăpost fraţilor lor nedreptăţiţi, iar când şi ei erau alungaţi, împărtăşeau cu voioşie soarta celor lepădaţi. Este adevărat că mii, îngroziţi de furia persecuţiilor, şi-au câştigat libertatea cu jertfirea credinţei lor şi au ieşit din închisori îmbrăcaţi cu haine de penitenţi, pentru a face publică renegarea lor. Dar n-au fost puţini la număr aceia - printre ei aflându-se şi bărbaţi de origine nobilă, ca şi săraci şi umili - care au dat o mărturie neînfricată pentru adevăr, în celulele închisorii, în "turnurile lolarzilor" şi în mijlocul torturii şi flăcărilor, bucurându-se că au fost găsiţi vrednici să cunoască "părtăşia suferinţelor Lui".

Papistaşii nu-şi putuseră aduce la îndeplinire lucrarea lor cu Wycliffe în timpul vieţii lui, dar ura lor nu putea fi stinsă atâta timp cât trupul lui rămânea liniştit în mormânt. Printr-un decret al Conciliului de la Constanţa, după mai mult de 40 de ani de la moartea lui, oasele i-au fost deshumate şi arse în public, iar cenuşa a fost aruncată într-un pârâu din apropiere. "Acest pârâu" - spunea un scriitor din acele vremuri - "a dus cenuşa în Avon, Avonul în Severn, Severnul în mări, iar mările în oceanul cel mare. Şi în felul acesta cenuşa lui Wycliffe deveni un simbol al învăţăturii lui, care s-a răspândit în toată lumea" (T. Fuller, Church History of Britain, b.4, sec.2, par.54). Duşmanii lui şi-au dat prea puţin seama de însemnătatea faptei lor pline de răutate.

Scrierile lui Wycliffe au fost acelea prin care Jan Huss din Boemia a fost condus să renunţe la multe din rătăcirile romanismului şi să intre în lucrarea reformei. În felul acesta, în cele două ţări, atât de depărtate una de alta, s-a semănat sămânţa adevărului. Din Boemia lucrarea s-a întins în alte ţări. Minţile oamenilor au fost îndreptate către Cuvântul lui Dumnezeu, uitat de multă vreme. O mână divină pregătea calea pentru reforma cea mare.