Cap. 6 - Huss şi Ieronim

 

Evanghelia fusese sădită în Boemia pe la începutul secolului al IX-lea. Biblia fusese tradusă şi serviciile divine erau ţinute în limba poporului. Dar, pe măsură ce puterea papei creştea, Cuvântul lui Dumnezeu era umbrit. Grigore al VII-lea, care luase asupra sa lucrarea de a umili mândria regilor, nu urmărea să înrobească mai puţin poporul, şi ca urmare, a fost dată o bulă care interzicea oficierea slujbelor religioase în limba boemă. Papa declara că "era plăcut Celui Atotputernic ca slujba închinată Lui să fie oficiată într-o limbă necunoscută şi că multe rele şi rătăciri se iviseră din cauză că nu se respectase această regulă" (Wylie, b.3, cap.1). În felul acesta, Roma a decretat ca lumina Cuvântului lui Dumnezeu să fie stinsă, iar poporul să fie ţinut în întuneric. Dar Cerul s-a îngrijit de alte mijloace pentru păstrarea bisericii Sale. Mulţi dintre valdenzii şi albigenzii alungaţi de persecuţie din căminele lor din Franţa şi Italia au venit în Boemia. Deşi n-au îndrăznit să înveţe pe faţă, au lucrat cu râvnă în ascuns. Astfel, credinţa cea adevărată a fost păstrată de la un veac la altul.

Înainte de zilele lui Huss, au existat în Boemia bărbaţi care s-au ridicat să condamne deschis corupţia din biserică şi decăderea poporului. Lucrarea lor a provocat un interes larg răspândit. Temerile ierarhiei papale au fost trezite şi persecuţia s-a dezlănţuit împotriva discipolilor Evangheliei. Obligaţi să se închine în păduri şi în munţi, ei erau vânaţi de soldaţi şi mulţi au fost omorâţi. După o vreme, s-a hotărât ca toţi aceia care s-au depărtat de modul de închinare al Romei să fie arşi. Însă, în timp ce îşi dădeau viaţa, creştinii priveau în viitor la triumful cauzei lor. Unul dintre aceştia, care "învăţa că mântuirea se putea găsi numai prin credinţa în Mântuitorul răstignit", declara în timp ce murea: "Mânia duşmanilor adevărului se revarsă acum împotriva noastră, dar nu va fi totdeauna aşa; se va ridica unul dintre oamenii de rând, fără sabie sau autoritate, şi împotriva lui ei nu vor putea face nimic" (id. b.3, cap.1). Vremea lui Luther era încă departe; dar s-a ridicat deja omul a cărui mărturie împotriva Romei urma să zguduie popoarele.

Ioan Huss era de origine umilă şi rămăsese orfan de timpuriu prin moartea tatălui său. Mama lui evlavioasă socotea educaţia şi temerea de Dumnezeu ca cele mai preţioase comori şi a căutat să asigure fiului ei această moştenire. Huss a studiat la şcoala provincială şi după aceea a mers la universitatea din Praga, fiind primit ca student bursier. În călătoria spre Praga a fost însoţit de mama lui; văduvă şi săracă, ea nu avea daruri şi bogăţie lumească să dea fiului ei, dar când s-au apropiat de marele oraş, ea a îngenuncheat lângă tânărul orfan şi a cerut asupra lui binecuvântarea Tatălui lor ceresc. Puţin îşi dădea ea seama atunci cum avea să primească răspuns la rugăciunea ei.

La universitate, Ioan Huss s-a distins repede prin străduinţe neobosite şi înaintare rapidă, în timp ce viaţa lui fără reproş printr-o purtare amabilă şi curtenitoare i-au câştigat un respect unanim. El era un adept sincer al bisericii catolice şi un cercetător sârguincios după binecuvântările spirituale pe care ea pretindea că le revarsă. Cu ocazia unui jubileu, a mers la spovedanie, a plătit cei din urmă bănuţi din punga cea săracă şi s-a unit cu ceilalţi credincioşi în procesiunile religioase, pentru a se putea împărtăşi din iertarea făgăduită. După terminarea cursurilor colegiului, a intrat în preoţie şi, devenind în scurtă vreme cunoscut, a fost chemat la curtea regelui. A fost numit profesor, iar mai târziu rector al universităţii în care se instruise. Doar în câţiva ani, umilul student bursier a devenit mândria ţării, iar numele lui era cunoscut în Europa întreagă.

Dar Huss şi-a început lucrarea de reformă în alt domeniu. La câţiva ani după ce a primit ordinele preoţeşti a fost numit predicator la capela Betleem. Fondatorul acestei capele susţinuse ca un lucru de mare importanţă predicarea Scripturilor în limba poporului. În ciuda împotrivirii Romei faţă de practica aceasta, ea nu fusese cu totul întreruptă în Boemia. Dar se vedea totuşi o mare necunoştinţă în ce priveşte Biblia, şi ca urmare, în mijlocul poporului de toate categoriile abundau cele mai rele vicii. Huss a denunţat aceste vicii fără cruţare, făcând apel la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a da tărie principiilor adevărului şi curăţiei pe care el le susţinea. Un cetăţean din Praga, pe nume Ieronim, care mai târziu a devenit foarte strâns unit cu Huss, întorcându-se din Anglia, a adus cu el scrierile lui Wycliffe. Regina Angliei, care fusese convertită la învăţăturile lui Wycliffe, era o prinţesă originară din Boemia şi prin influenţa ei, lucrările reformatorilor erau larg răspândite în patrie. Huss a citit aceste lucrări cu interes; el socotea pe autorul lor a fi un creştin sincer şi era înclinat să privească favorabil reformele pe care acesta le susţinea. Fără să-şi dea seama, Huss intrase deja pe calea care avea să-l ducă departe de Roma.

Cam în acelaşi timp au sosit la Praga doi străini din Anglia, bărbaţi de cultură, care primiseră lumina şi veniseră să o răspândească în această ţară îndepărtată. Dacă ar fi început cu un atac deschis contra supremaţiei papei, ar fi fost repede aduşi la tăcere de către autorităţi; dar, nevoind să renunţe la planul lor, au folosit alte mijloace. Fiind pictori precum erau şi predicatori, şi-au folosit talentul lor. Într-un loc deschis pentru public, au expus două picturi. Una reprezenta intrarea lui Isus în Ierusalim, "blând şi călare pe un asin" (Matei 21,5), urmat fiind de ucenici îmbrăcaţi în nişte veşminte prăfuite de călătorie. Tabloul al doilea reprezenta o procesiune pontificală, papa fiind înveşmântat în hainele lui bogate, purtând întreita sa coroană, călare pe un cal strălucitor împodobit, precedat de trompetişti şi urmat de cardinali şi prelaţi în veşminte strălucitoare.

Aceasta a fost o predică care a atras atenţia tuturor claselor de oameni. Mulţimile veneau să privească picturile. Nu era unul care să nu priceapă morala şi mulţi au fost profund impresionaţi de contrastul dintre blândeţea şi umilinţa lui Hristos Domnul şi mândria şi aroganţa papei, pretinsul Lui rob. S-a produs o mare tulburare în Praga, iar cei doi străini, după o scurtă vreme, au socotit necesar pentru siguranţa lor să plece. Dar lecţia pe care ei o oferiseră n-a fost uitată. Tablourile au făcut o impresie profundă şi asupra minţii lui Huss, pe care l-a condus la un studiu mai atent al Bibliei şi al scrierilor lui Wycliffe. Cu toate că nu era pregătit încă să primească toate reformele susţinute de Wycliffe, a văzut totuşi mai clar caracterul adevărat al papalităţii şi cu o înflăcărare tot mai mare a denunţat mândria, ambiţia şi corupţia ierarhiei papale.

Din Boemia, lumina s-a răspândit în Germania, căci tulburările de la universitatea din Praga au provocat retragerea a sute de studenţi germani. Mulţi dintre ei primiseră de la Huss pentru prima oară cunoştinţa despre Biblie, iar la întoarcere au răspândit Evanghelia în patrie.

Veştile despre acţiunile din Praga au ajuns la Roma şi Huss a fost somat să se prezinte înaintea papei. Dacă ar fi ascultat de acesta, s-ar fi expus la o moarte sigură. Regele şi regina Boemiei, universitatea, membrii nobilimii şi slujbaşii guvernului s-au unit pentru a cere suveranului pontif să îngăduie ca Huss să rămână la Praga şi să dea răspunsul printr-o delegaţie. În loc să răspundă favorabil la această cerere, papa a procedat la judecarea şi condamnarea lui Huss şi a declarat oraşul Praga sub interdicţie.

Pe vremea aceea, o astfel de sentinţă, oriunde ar fi fost pronunţată, producea o alarmă pe scară largă. Ceremoniile de care era însoţită erau astfel aranjate, ca să răspândească groaza peste oamenii care priveau pe papa ca fiind însuşi reprezentantul lui Dumnezeu, ţinând cheile cerului şi ale iadului şi având puterea de a pronunţa judecăţi atât vremelnice, cât şi spirituale. Se credea că porţile cerului erau închise pentru regiunile lovite de interdicţie; că atâta vreme cât papa nu schimba hotărârea, morţii erau aruncaţi din locuinţele fericirii. Ca o manifestare a acestei calamităţi îngrozitoare, toate slujbele religioase erau suspendate. Bisericile erau închise. Căsătoriile erau oficiate în curtea bisericii. Morţilor li se refuza înhumarea în locurile consacrate pentru aceasta şi erau înmormântaţi fără slujbele de îngropăciune, în gropi sau pe câmp. În felul acesta, prin măsuri care făceau apel la imaginaţie, Roma încerca să stăpânească conştiinţele oamenilor.

Oraşul Praga era plin de tulburări. O mare categorie îl acuza pe Huss ca fiind cauza tuturor nenorocirilor lor şi cerea să fie predat răzbunării Romei. Pentru a potoli furtuna, Huss s-a retras pentru un timp în satul lui natal. Scriind prietenilor pe care-i lăsase în Praga, zicea: "Dacă m-am retras din mijlocul vostru, am făcut-o pentru a urma învăţătura şi exemplul lui Isus Hristos, ca să nu dau ocazie minţilor bolnave să-şi atragă o condamnare veşnică şi să nu fiu pentru cei credincioşi un motiv de amărăciune şi persecuţie. M-am retras şi pentru că am înţeles că preoţii nelegiuiţi ar putea continua pentru multă vreme să oprească predicarea Cuvântului lui Dumnezeu în mijlocul vostru; dar nu v-am părăsit pentru a mă lepăda de adevărul divin, pentru care, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt gata să mor" (Bonnechose, The Reformers Before the Reformation, vol.1, p.87). Huss nu şi-a încetat preocupările, ci călătorea prin regiunile învecinate, predicând mulţimilor doritoare. În felul acesta măsurile la care a recurs papa pentru a desfiinţa Evanghelia au făcut ca ea să fie şi mai mult răspândită. "Nu putem face nimic împotriva adevărului, ci pentru adevăr" (2 Cor. 13, 8).

"Mintea lui Huss, în această etapă a carierei sale, pare să fi fost scena unui conflict dureros. Cu toate că biserica căuta să-l intimideze cu tunetele ei, el nu renunţase la autoritatea ei. Biserica romană era încă pentru el mireasa lui Hristos, iar papa era reprezentantul şi vicarul lui Dumnezeu. Huss se lupta împotriva abuzului de autoritate, şi nu împotriva principiului în sine. Acest fapt a produs o luptă teribilă între convingerile şi înţelegerile lui şi cererile conştiinţei. Dacă autoritatea era dreaptă şi infailibilă, aşa cum o socotea a fi, cum se făcea că el se simţea îndemnat să nu i se supună? Să asculte vedea că este un păcat; dar cum putea ca ascultarea de o biserică infailibilă să-l ducă într-o astfel de situaţie? Aceasta era pentru el o problemă de nerezolvat; era îndoiala care-l chinuia ceas cu ceas. Cea mai apropiată cale de rezolvare la care era în stare să ajungă era în faptul care se întâmpla şi acum, ceea ce se întâmplase şi în zilele Mântuitorului, când preoţii decăzuţi cu totul foloseau autoritatea lor legală în scopuri ilegale. Aceasta l-a dus să adopte pentru propria sa conduită, cât şi să predice altora, maxima că învăţăturile Scripturii oferite înţelegerii trebuie să călăuzească conştiinţa; cu alte cuvinte, că Dumnezeu vorbeşte prin Biblie, şi nu biserica ce vorbeşte prin preoţi este călăuza infailibilă" (Wylie, b.3, cap.2).

Apoi, atunci când agitaţia din Praga s-a mai potolit, Huss s-a reîntors la capela Betleem, pentru a continua cu şi mai mare râvnă şi curaj predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Vrăjmaşii lui erau activi şi puternici, dar regina şi mulţi nobili erau prietenii lui, poporul în mare număr era de partea lui. Făcând comparaţie între învăţăturile lui curate şi înălţătoare, împreună cu o viaţă sfântă şi dogmele degradante pe care le predicau romaniştii, cu avariţia şi desfrâul practicate de ei, mulţi socoteau o adevărată onoare să fie de partea lui.

Până acum Huss fusese singur în lucrările lui; dar acum Ieronim, care în timp ce era în Anglia primise învăţăturile lui Wycliffe, s-a unit cu el în lucrarea de reformă. Cei doi urmau să fie de aici înainte uniţi în viaţa lor şi nici moartea n-avea să-i despartă. Strălucirea geniului, elocinţa şi cultura - daruri care câştigă favoarea populară - erau posedate într-un grad deosebit de Ieronim; dar în acele calităţi care constituie adevărata tărie de caracter, Huss era mai tare. Judecata lui calmă cu o adevărată umilinţă îşi dădea seama de valoarea acestuia şi se supunea sfaturilor lui. Sub impulsul lucrării lor unite, reforma s-a întins mai repede.

Dumnezeu a îngăduit ca o mare lumină să strălucească asupra minţilor acestor bărbaţi aleşi, descoperindu-le multe din rătăcirile Romei; dar ei n-au primit toată lumina care trebuia dată lumii. Prin aceşti slujitori ai Săi, Dumnezeu conducea poporul afară din întunericul romanismului; dar mai existau piedici mari şi multe ce trebuia înfruntate. El i-a condus pas cu pas, pe măsură ce ei le puteau suporta. Ei nu erau pregătiţi să primească dintr-o dată toată lumina. Dacă ar fi fost prezentată astfel, ca strălucirea deplină a soarelui de amiază, aceia care au stat multă vreme în întuneric s-ar fi îndepărtat de ea. De aceea, El le-a descoperit-o conducătorilor puţin câte puţin, pe măsură ce putea fi primită de popor. De la un secol la altul, alţi lucrători credincioşi aveau să urmeze, pentru a conduce poporul mai departe pe calea reformei.

Schisma din biserică continua. Trei papi se luptau acum pentru supremaţie şi lupta lor umplea creştinătatea de crimă şi frământare. Ne mai fiind mulţumiţi să arunce blesteme, au recurs la arme. Fiecare dintre ei s-a grăbit să-şi procure arme şi să obţină soldaţi. Fără îndoială că era nevoie de bani; şi pentru a-i procura, darurile, slujbele şi binecuvântările bisericii erau oferite spre vânzare (vezi note suplimentare). Preoţii la rândul lor, imitând pe superiori, au recurs la simonie şi la război pentru a-şi umili rivalii şi pentru a-şi întări puterea. Cu o îndrăzneală zilnic crescândă, Huss tuna împotriva nelegiuirilor care erau îngăduite în numele religiei; iar poporul acuza pe faţă pe conducătorii Romei ca fiind cauza nenorocirilor care copleşiseră creştinătatea.

Din nou oraşul Praga părea că se află pe marginea unui conflict sângeros. Ca şi în veacurile trecute, slujitorul lui Dumnezeu a fost acuzat ca fiind "acela care nenoroceşte pe Israel" (1 Regi 18,17). Oraşul a fost pus din nou sub interdicţie, iar Huss s-a retras în satul natal. Mărturia depusă cu atâta credincioşie din iubita lui capelă Betleem se încheiase. El urma să vorbească întregii creştinătăţi de la o tribună mai înaltă, înainte de a-şi depune viaţa ca mărturie în favoarea adevărului.

Pentru a remedia relele care tulburau Europa, a fost convocat un conciliu general la Constanţa. Conciliul a fost convocat la dorinţa împăratului Sigismund de către unul dintre cei trei papi rivali, Ioan al XXIII-lea. Cererea în favoarea unui conciliu era departe de a fi salutată de papa Ioan, ale cărui caracter şi purtări nu puteau suporta cercetările din acele vremuri. Însă el n-a îndrăznit să se împotrivească voinţei lui Sigismund (vezi notele suplimentare).

Principalele obiective care trebuia să fie rezolvate de acest conciliu erau să se pună capăt schismei din biserică şi dezrădăcinarea ereziei. Ca urmare, cei doi papi rivali au fost somaţi să apară înaintea lui, ca şi propagatorul fruntaş al vederilor noi, Ioan Huss. Cei dintâi, având grijă de propria lor siguranţă, n-au venit în persoană, ci au fost reprezentaţi prin delegaţii lor. Papa Ioan, cel care convocase conciliul, a venit cu multă neîncredere, bănuind planul ascuns al împăratului de a-l demite, temându-se că va trebui să dea socoteală pentru viciile care pângăriseră tiara, ca şi pentru crimele cu ajutorul cărora şi-o câştigase. Cu toate acestea, îşi făcu intrarea în oraşul Constanţa cu mare pompă, însoţit de eclesiasticii cu cel mai înalt rang şi urmat de o suită de curteni. Tot clerul şi demnitarii oraşului împreună cu o mulţime imensă de cetăţeni au ieşit să-l salute. Deasupra capului avea un baldachin aurit purtat de patru şefi magistraţi. Înaintea lui era ostia, iar veşmintele bogate ale cardinalilor şi ale nobililor ofereau o privelişte impunătoare.

În acelaşi timp se apropia de Constanţa un alt călător. Huss era conştient de primejdiile care-l ameninţau. El s-a despărţit de prieteni ca şi când nu i-ar mai întâlni niciodată şi a pornit în călătorie având simţământul că ea îl va duce la rug. Cu toate că primise un bilet de liberă trecere de la regele Boemiei, precum şi unul de la împăratul Sigismund în timpul călătoriei, el şi-a făcut toate aranjamentele în vederea probabilităţii morţii.

Într-o scrisoare adresată prietenilor din Praga, spunea: "Fraţii mei" plec cu un bilet de liberă trecere de la rege pentru a mă întâlni cu nemiloşii mei vrăjmaşi de moarte" mă încred însă în Atotputernicul Dumnezeu, în Mântuitorul meu; cred că El va asculta rugăciunile voastre fierbinţi, că va pune în gura mea înţelepciunea şi prevederea Sa, pentru ca să le pot sta înainte; şi că îmi va da Duhul Său cel Sfânt pentru a mă întări în adevărul Său, aşa ca să pot face faţă cu curaj ispitelor, închisorii şi, dacă va fi necesar, unei morţi crude. Isus Hristos a suferit pentru cei iubiţi ai Lui; şi pentru aceea să ne mirăm că ne-a fost lăsat exemplul Său ca să suferim şi noi cu răbdare toate lucrurile pentru mântuirea noastră? El este Dumnezeu, iar noi suntem creaturile Sale; El este Domnul, iar noi suntem slujitorii Săi. El este Stăpânul lumii, iar noi suntem muritori vrednici de dispreţ - şi cu toate acestea El a suferit! De ce atunci să nu suferim şi noi, îndeosebi atunci când suferinţa este pentru curăţirea noastră? De aceea, dragii mei, dacă moartea mea ar putea contribui la slava Sa, rugaţi-vă ca ea să vină cât mai repede şi pe mine să mă facă în stare să suport toate nenorocirile cu statornicie. Dar dacă este mai bine să mă reîntorc între voi, să ne rugăm Domnului să mă întorc fără pată - adică să nu retrag nici o literă din adevărul Evangheliei, pentru a lăsa fraţilor un exemplu desăvârşit de urmat. S-ar putea deci să nu-mi mai vedeţi faţa la Praga; dar dacă voia lui Dumnezeu cel Atotputernic va binevoi să mă redea vouă, atunci să mergem înainte cu o inimă mai hotărâtă în cunoaşterea şi în dragostea Legii Sale" (Bonnechose, vol.1, p. 147.148).

Într-o altă scrisoare, către un preot care devenise ucenicul Evangheliei, Huss vorbea cu adâncă smerenie despre greşelile lui proprii, acuzându-se "de a fi simţit plăcere în purtarea de haine bogate şi de a fi risipit ceasuri în ocupaţii uşuratice". Apoi adăuga aceste sfaturi mişcătoare: "Slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor să ocupe mintea ta şi nu posedarea de bunuri şi averi. Fereşte-te să-ţi împodobeşti casa mai mult decât sufletul; şi, mai presus de toate, dă toată atenţia clădirii spirituale. Fii evlavios şi smerit cu cei săraci şi nu-ţi folosi averea în petreceri. Dacă nu ai să-ţi îmbunătăţeşti viaţa şi să te înfrânezi de la exagerări, mă tem că vei fi aspru pedepsit, aşa cum sunt şi eu" tu cunoşti învăţătura mea, căci ai primit îndemnurile mele din copilăria ta; de aceea nu este de folos să-ţi scriu mai mult; dar te conjur, prin mila Domnului nostru, să nu mă imiţi în nici una din deşertăciunile în care m-ai văzut căzând". Pe plicul scrisorii a adăugat: "Te conjur, prietenul meu, să nu rupi acest sigiliu până când nu vei fi primit certitudinea că sunt mort" (id. vol.1, p. 148).

În timpul călătoriei, Huss vedea pretutindeni semne ale răspândirii învăţăturilor sale şi ale bunăvoinţei cu care era privită cauza lui. Oamenii se îmbulzeau să-l întâlnească, iar în câteva oraşe magistraţii l-au însoţit pe străzile lor.

La sosirea în Constanţa, lui Huss i s-a dat deplină libertate. Şi biletului de liberă trecere al împăratului i s-a adăugat o asigurare personală de ocrotire din partea papei. Dar, violând toate aceste declaraţii solemne repetate, reformatorul a fost arestat în scurtă vreme din ordinul papei şi al cardinalilor şi aruncat într-o temniţă dezgustătoare. Mai târziu a fost transferat într-un castel întărit dincolo de Rin şi ţinut acolo ca prizonier. Papa n-a folosit mult din această trădare, deoarece în scurtă vreme şi el fu aruncat în aceeaşi închisoare (id. vol.1, p.247). El fusese dovedit înaintea conciliului a fi vinovat de "păcate care nu se pot numi". Conciliul s-a pronunţat şi a fost în cele din urmă deposedat de tiară şi aruncat în închisoare. Ceilalţi doi rivali au fost şi ei destituiţi şi a fost ales un nou pontif.

Deşi papa fusese vinovat de crime mai mari decât acelea pe care Huss le pusese în sarcina preoţilor şi pentru care el ceruse o reformă, acelaşi conciliu care a degradat pe pontif a pornit să zdrobească pe reformator. Întemniţarea lui Huss a provocat o mare indignare în Boemia. Nobili puternici au adresat conciliului proteste stăruitoare împotriva acestei insulte. Împăratul, care nu era dispus să îngăduie violarea unui bilet de liberă trecere, s-a împotrivit procedeelor folosite contra lui. Dar duşmanii reformatorului erau răutăcioşi şi hotărâţi. Ei au făcut apel la prejudecăţile împăratului, la temerile lui, la râvna lui pentru biserică. Ei au adus argumente amănunţite pentru a dovedi că "nu trebuie păstrată credinţa faţă de eretici şi nici faţă de persoanele suspecte de erezie, chiar dacă sunt înzestrate cu bilete de liberă trecere din partea împăratului şi a regilor" (Jacques Lenfant, History of the Council of Constance. vol.1, p.516). În felul acesta au câştigat.

Slăbit de boală şi întemniţare - căci umezeala, aerul viciat al închisorii i-au provocat o febră care era aproape să-i pună capăt vieţii - Huss a fost în cele din urmă adus înaintea conciliului. Legat în lanţuri, a stat în faţa împăratului, a cărui onoare şi bună credinţă fuseseră garanţie pentru ocrotirea lui. În timpul acestui proces îndelungat, el a susţinut cu statornicie adevărul şi, în faţa demnitarilor bisericii şi ai statului, el a înălţat un protest solemn şi credincios împotriva corupţiei ierarhiei papale. Când i s-a cerut să-şi renege învăţăturile sau să sufere moartea, el a ales martiriul.

Harul lui Dumnezeu l-a susţinut. În timpul săptămânilor de suferinţă dinaintea sentinţei finale, pacea cerului i-a umplut sufletul. "Scriu această scrisoare, spunea el unui prieten, în celula mea, cu mâna tremurândă, aşteptând mâine sentinţa de moarte" Când, cu ajutorul lui Isus Hristos, ne vom întâlni iarăşi în pacea cea dulce a vieţii viitoare, vei înţelege cât de îndurător S-a arătat Dumnezeu faţă de mine, cât de răbdător m-a susţinut în mijlocul ispitelor şi încercărilor" (Bonnechose, vol.2, p.67).

În întunecimea închisorii, el a prevăzut triumful credinţei adevărate. În visele acestor nopţi, el văzu capela din Praga în care predicase Evanghelia, pe papa şi pe episcopii lui ştergând tablourile lui Hristos pe care el le pictase pe pereţi. "Această viziune l-a descurajat; dar în ziua următoare a visat mulţi pictori ocupaţi cu restaurarea acestor tablouri, în număr mai mare şi în culori mai strălucitoare. De îndată ce lucrul lor a fost terminat, pictorii, care erau înconjuraţi de o mulţime imensă, exclamară: Acum să vină papii şi episcopii; ei nu le vor mai putea şterge! Când a vorbit despre vis, reformatorul a spus: "Cred că acest lucru este sigur, şi anume că chipul lui Hristos nu va putea fi şters niciodată. Ei au dorit să-l distrugă, dar el va fi pictat proaspăt în toate inimile de nişte predicatori mult mai buni ca mine" (D'Aubigné vol.1, cap.6).

Pentru ultima oară Huss a fost adus înaintea conciliului. Era o adunare mare şi selectă la care asistau: împăratul, prinţii imperiului, delegaţii regali, cardinalii, episcopii şi preoţii împreună cu o mulţime imensă care venise ca spectatori ai evenimentelor zilei. Din toate părţile creştinătăţii fuseseră adunaţi martori ai acestei prime mari jertfe în lupta cea îndelungată în care urma ca libertatea de conştiinţă să biruiască.

Fiind somat să-şi spună hotărârea finală, Huss a declarat refuzul de a retracta şi, aţintindu-şi privirea pătrunzătoare asupra monarhului ale cărui cuvinte de garanţie fuseseră atât de ruşinos călcate, declară: "M-am hotărât, din proprie voinţă, să apar în faţa acestui conciliu, sub ocrotirea publică şi credinţa împăratului care este de faţă" (Bonnechose, vol.2, p.84). O roşeaţă profundă a îmbujorat faţa lui Sigismund când privirile întregii adunări s-au îndreptat către el.

Sentinţa fiind pronunţată, începu ceremonia degradării. Episcopii l-au îmbrăcat pe prizonierul lor în haine preoţeşti şi când îl dezbrăcau de mantia preoţească rosteau: "Domnul nostru Isus Hristos a fost îmbrăcat cu o haină albă în semn de batjocură, atunci când Irod L-a adus înaintea lui Pilat" (id. vol.2, p.86). Fiind sfătuit iarăşi să retracteze, el a răspuns îndreptându-se către popor: "Cu ce faţă aş mai privi atunci cerul? Cum aş mai putea privi aceste mulţimi de oameni cărora le-am predicat Evanghelia cea curată? Nu, preţuiesc mântuirea lor mai mult decât acest sărman trup, dat acum morţii". Veşmintele au fost scoase unul după altul, fiecare episcop pronunţând un blestem atunci când îşi îndeplinea partea de ceremonie. În cele din urmă, i-au pus pe cap o mitră din hârtie în formă piramidală, pe care erau pictate chipuri îngrozitoare de demoni împreună cu cuvântul "arhiereticul", scris vizibil în faţă. "Cu multă bucurie, spuse Huss, vreau să port această coroană a ruşinii pentru Numele Tău, O, Isuse, căci pentru mine tu ai purtat o coroană de spini".

După ce a fost împodobit în felul acesta, prelaţii au spus: "Acum predăm sufletul tău diavolului". "Şi eu, spuse Ioan Huss, ridicându-şi ochii spre ceruri, îmi încredinţez duhul în mâinile Tale, o, Doamne Isuse, căci Tu m-ai mântuit" (Wylie, b.3, cap.7).

A fost predat apoi autorităţilor civile şi condus la locul de execuţie. O procesiune imensă îl urma, sute de bărbaţi înarmaţi, preoţi şi episcopi în veşmintele lor scumpe şi locuitori ai Constanţei. Când a fost legat de rug şi totul era gata pentru ca focul să fie aprins, martirul a mai fost îndemnat încă o dată să se salveze, renunţând la rătăcirile lui. "La ce rătăciri, spuse Huss, să renunţ? Nu mă ştiu vinovat de nici una. Chem pe Dumnezeu ca martor că tot ce am scris şi am predicat a fost cu privire la salvarea sufletului din păcat şi pierzare; şi de aceea, voi pecetlui foarte bucuros cu sângele meu adevărul pe care l-am scris şi predicat" (id. b.3, cap. 7). Când flăcările s-au aprins în jurul lui, a început să cânte: "Isuse, Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine"; şi a continuat aşa până când glasul i-a fost adus la tăcere pentru totdeauna.

Chiar şi duşmanii lui au fost şocaţi de acest comportament eroic. Un papistaş zelos, descriind martiriul lui Huss şi al lui Ieronim, care a murit la scurtă vreme după aceea, spunea: "Amândoi şi-au păstrat o atitudine statornică atunci când s-a apropiat ceasul de pe urmă. Ei s-au pregătit pentru foc ca şi când ar fi mers la o petrecere de nuntă. N-au scos nici un strigăt de durere. Când flăcările s-au ridicat, ei au început să cânte imnuri; şi abia furia flăcărilor le-a oprit cântarea" (id. b.3, cap.7)

Când trupul lui Huss a fost cu totul ars, cenuşa şi pământul pe care a stat au fost luate şi aruncate în Rin şi purtate astfel până în ocean. Prigonitorii lui îşi imaginau în zadar că au dezrădăcinat adevărurile pe care el le predicase. Nici nu visau ei că cenuşa din ziua aceea, dusă la mare, urma să fie o sămânţă semănată în toate ţările pământului, că în ţări încă necunoscute urma să aducă roade îmbelşugate în mărturii pentru adevăr. Glasul care s-a auzit în sala consiliului din Constanţa a produs ecouri care urmau să fie auzite în toate veacurile viitoare. Huss nu mai era, dar adevărurile pentru care el murise nu aveau să piară niciodată. Exemplul lui de credinţă şi de statornicie urma să încurajeze mulţimi de oameni să stea hotărâţi pentru adevăr, în faţa torturii şi a morţii. Executarea lui arătase lumii întregi cruzimea perfidă a Romei. Deşi nu ştiau acest lucru, duşmanii adevărului contribuiseră la înaintarea cauzei pe care căutau în zadar să o distrugă.

La Constanţa urma să mai fie înălţat un rug. Sângele unui alt martor trebuia să mărturisească pentru adevăr. Ieronim, luându-şi rămas bun de la Huss care pleca spre conciliu, îl îndemnase la curaj şi statornicie, declarând că dacă avea să cadă în vreo primejdie, el însuşi va zbura în ajutor. Când a auzit de întemniţarea reformatorului, ucenicul cel credincios s-a pregătit imediat pentru a-şi împlini făgăduinţa. A plecat fără bilet de liberă trecere, cu un singur însoţitor până la Constanţa. Ajungând acolo s-a convins că nu făcuse decât că se expusese primejdiei, fără posibilitatea de a face ceva pentru eliberarea lui Huss. A fugit din oraş, dar a fost arestat în călătoria spre casă şi adus înapoi legat, cu cătuşe şi pus sub supravegherea unui grup de soldaţi. La prima apariţie înaintea conciliului, încercările de a răspunde acuzaţiilor aduse împotriva lui au fost întâmpinate cu strigătele: "La flăcări cu el! La flăcări!" (Bonnechose, vol.1, p. 234). A fost aruncat într-o temniţă, înlănţuit într-o poziţie care-i producea suferinţe mari şi hrănit cu pâine şi apă. După câteva luni, cruzimile întemniţării i-au adus o boală care-i ameninţa viaţa, iar duşmanii, temându-se că le-ar putea scăpa, l-au tratat cu mai puţină asprime, cu toate că a rămas în închisoare timp de un an.

Moartea lui Huss n-a avut urmările pe care le nădăjduiseră papistaşii. Nerespectarea biletului de liberă trecere ridicase o furtună de indignare şi, ca o cale mai sigură, conciliul s-a hotărât ca în loc să ardă pe Ieronim, să-l forţeze, dacă era posibil, să se lepede de învăţăturile predicate. A fost adus în faţa adunării şi i s-a oferit alternativa de a retracta sau de a muri pe rug. La începutul întemniţării sale, moartea ar fi fost mai de dorit, în comparaţie cu suferinţele teribile la care fusese supus; dar acum, slăbit de boală, de lipsurile din închisoare şi de tortura nesiguranţei şi a încordării, despărţit de prieteni şi descurajat prin moartea lui Huss, statornicia lui Ieronim a cedat şi a consimţit să se supună Conciliului. S-a angajat să adere la credinţa catolică şi a acceptat acţiunea conciliului de condamnare a învăţăturilor lui Wycliffe şi Huss, cu excepţia "adevărurilor sfinte" pe care ei le predicaseră (id. vol.2, p. 141).

Prin acest procedeu, Ieronim a încercat să aducă la tăcere glasul conştiinţei şi să scape de condamnare. Dar în singurătatea celulei el a văzut mai clar ce făcuse. Şi-a amintit de curajul şi de credincioşia lui Huss, punându-le în contrast cu lepădarea sa de adevăr. A cugetat la Maestrul divin pe care se angajase să-L slujească şi care pentru el suferise moartea pe cruce. Înainte de retractare, el găsise mângâiere în mijlocul atâtor suferinţe, în asigurarea aprobării lui Dumnezeu; dar acum remuşcarea şi îndoielile îi chinuiau sufletul. Ştia că va trebui să facă şi alte retractări înainte de a fi în pace cu Roma. Calea pe care intrase nu se putea încheia decât printr-o renegare totală. Hotărârea a fost luată; nu se va lepăda de Domnul său pentru a scăpa un scurt timp de suferinţă.

La scurtă vreme a fost adus iarăşi înaintea conciliului. Supunerea lui nu îi mulţumise pe judecători. Setea lor de sânge, aţâţată de moartea lui Huss, cerea noi victime. Numai printr-o lepădare fără rezerve de adevăr îşi putea păstra viaţa Ieronim. Dar el se hotărâse să-şi mărturisească credinţa şi să urmeze pe fratele lui martir în flăcări.

Atunci îşi retrase retractarea făcută şi, ca un condamnat la moarte, a cerut cu solemnitate să i se dea posibilitatea de apărare. Temându-se de efectele cuvintelor lui, prelaţii au insistat că el trebuie ori să susţină, ori să combată adevărul acuzaţiilor aduse împotriva lui. Ieronim a protestat împotriva unei astfel de cruzimi şi nedreptăţi. "M-aţi ţinut intenţionat trei sute patruzeci de zile într-o închisoare îngrozitoare", spunea el, "în mizerie, zgomot, duhoare şi în cea mai cruntă lipsă de toate; m-aţi adus înaintea voastră şi, plecând urechea la duşmanii mei de moarte, refuzaţi să mă ascultaţi "Dacă sunteţi în adevăr înţelepţi şi lumină a lumii, aveţi grijă să nu păcătuiţi împotriva dreptăţii. În ceea ce mă priveşte, eu sunt un simplu muritor; viaţa mea este de mică importanţă; şi când vă îndemn să nu daţi o sentinţă nedreaptă, vorbesc mai puţin pentru mine decât pentru voi" (id. vol.2, p. 146, 147).

Cererea i-a fost în cele din urmă aprobată. În prezenţa judecătorilor lui, Ieronim a îngenuncheat şi s-a rugat ca Duhul divin să-i stăpânească gândurile şi cuvintele, ca nu cumva să vorbească ceva nepotrivit cu adevărul sau nedemn de Domnul lui. În ziua aceea, faţă de el s-a împlinit făgăduinţa lui Dumnezeu dată primilor ucenici: "Veţi fi duşi înaintea dregătorilor, a împăraţilor pentru Numele Meu, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea neamurilor. Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi" (Matei 10, 18-20). Cuvintele lui Ieronim au produs uimire şi admiraţie chiar şi duşmanilor lui. Timp de un an întreg fusese închis într-o temniţă, neavând posibilitatea să citească sau să vadă, în mari suferinţe fizice şi încordare mintală. Cu toate acestea el prezenta argumentele cu o limpezime şi putere atât de mare, ca şi când ar fi avut ocazia netulburată de a studia. A îndreptat atenţia ascultătorilor lui la şirul lung de bărbaţi sfinţi care fuseseră condamnaţi de judecători nedrepţi. Aproape în orice generaţie au fost din aceia care, căutând să ridice poporul din vremea lor, au fost condamnaţi şi lepădaţi, dar care după aceea au fost socotiţi vrednici de cinstire. Hristos Însuşi a fost condamnat ca răufăcător de către un tribunal nedrept.

Cu ocazia retractării, Ieronim consimţise la justeţea sentinţei de condamnare a lui Huss; acum ş-a declarat pocăinţa şi a dat mărturie în favoarea nevinovăţiei şi a sfinţeniei martirului. "L-am cunoscut din copilărie", spunea el. "A fost un bărbat excelent, drept şi sfânt; a fost condamnat în ciuda nevinovăţiei lui" Şi eu - şi eu sunt gata să mor; nu mă voi da înapoi de la chinurile pregătite pentru mine de către duşmani şi de către martori mincinoşi, care într-o zi vor da socoteală de înşelătoriile lor înaintea Dumnezeului cel mare pe care nu-L poate amăgi nimeni" (Bonnechose, vol.2, p.151).

În acuzaţia adusă împotriva lepădării adevărului, Ieronim a continuat: "Dintre toate păcatele pe care le-am săvârşit din tinereţea mea, nici unul nu-mi apasă atât de greu sufletul şi nu-mi produce atâtea remuşcări amare ca acela pe care l-am săvârşit în acest loc fatal, când am fost de acord cu sentinţa nelegiuită dată împotriva lui Wycliffe şi împotriva sfântului martir Ioan Huss, stăpânul şi prietenul meu. Da, îl mărturisesc din toată inima şi declar cu groază că m-am lepădat în mod ruşinos atunci când, de teama morţii, am condamnat învăţăturile lor. De aceea rog pe Dumnezeul cel Atotputernic să Se îndure, să-mi ierte păcatele şi în mod deosebit pe acesta, cel mai odios dintre toate". Şi arătând către judecători, a spus cu hotărâre: "Aţi condamnat pe Wycliffe şi pe Ioan Huss nu pentru că au zdruncinat învăţătura bisericii, ci doar pentru că au condamnat cu tărie mârşăviile clerului - pompa lor, mândria lor şi toate viciile prelaţilor şi ale preoţilor. Lucrările pe care ei le-au susţinut şi care sunt de necontestat, le socotesc şi le declar ca şi ei".

Cuvintele i-au fost întrerupte. Prelaţii, tremurând de mânie, au strigat: "Ce nevoie mai este de altă dovadă? Vedem cu ochii noştri pe cel mai încăpăţânat dintre eretici!"

Neintimidat de furtună, Ieronim a exclamat: "Ce, credeţi că mi-e teamă de moarte? M-aţi ţinut un an întreg în temniţa cea mai îngrozitoare, mai teribilă decât însăşi moartea. M-aţi torturat cu mai multă cruzime decât pe un turc, pe un evreu sau pe un păgân, iar carnea mi s-a dezlipit de vie de pe oasele mele; şi cu toate acestea nu mă plâng, căci văicărelile vin rareori de la un om de inimă şi spirit, dar nu mai pot face nimic în faţa unei astfel de barbarii faţă de un creştin" (id.vol.2, p.151- 153).

Din nou a izbucnit furtuna mâniei, iar Ieronim a fost dus în grabă înapoi la închisoare. Cu toate acestea, în adunare au fost unii asupra cărora cuvintele lui au făcut o impresie adâncă şi care doreau să-i scape viaţa. A fost vizitat de către demnitarii bisericii şi îndemnat să se supună conciliului. I-au fost prezentate perspectivele cele mai strălucite ca răsplată pentru renunţarea la împotrivirea faţă de Roma. Dar, ca şi Domnul său atunci când I s-a oferit slava lumii, Ieronim a rămas statornic.

"Dovediţi-mi din Sfintele Scripturi că sunt greşit, spunea el, şi voi retracta".

"Sfintele Scripturi!" a exclamat unul dintre ispititorii lui, "toate trebuie judecate prin ele? Cine le poate înţelege până când biserica nu le-a interpretat?"

"Sunt oare tradiţiile oamenilor mai demne de crezare decât Evanghelia Mântuitorului nostru?" răspundea Ieronim. "Pavel nu îndemna pe aceia cărora le scria să asculte de tradiţiile oamenilor, ci zicea: "Cercetaţi Scripturile!" "Ereticule!" i se răspunse: "Îmi pare rău că am discutat atât de mult cu tine. Văd că eşti mânat de diavolul" (Wylie, b.3, cap.10).

Peste scurtă vreme sentinţa de condamnare a fost pronunţată. A fost dus în acelaşi loc în care Huss îşi dăduse viaţa. A venit cântând pe drum, cu faţa luminată de bucurie şi pace. Privirea îi era aţintită către Hristos, iar moartea îşi pierduse groaza. Când călăul a trecut în spatele lui ca să aprindă focul, martirul a exclamat: "Vino în faţă cu curaj; aprinde focul în faţa mea. Dacă m-aş fi temut, n-aş fi fost aici".

Ultimele cuvinte, rostite în timp ce flăcările îl învăluiau, au fost o rugăciune: "Doamne, Părinte Atotputernic, ai milă de mine şi iartă-mi păcatele; căci tu ştii că totdeauna am iubit adevărul Tău" (Bonnechose, vol.2, p.168). Glasul i-a încetat, dar buzele au continuat să se mişte în rugăciune. După ce focul şi-a făcut lucrarea, cenuşa martirului împreună cu pământul pe care a stat a fost strânsă şi, asemenea aceleia a lui Huss, a fost aruncată în Rin.

Aşa s-au stins credincioşii purtători de lumină ai lui Dumnezeu. Dar lumina adevărului pe care ei l-au vestit, lumina exemplului lor eroic nu putea fi stinsă. Oamenii ar fi putut mai degrabă să încerce să întoarcă soarele înapoi de pe drumul lui decât să oprească zorii acelei zile care era gata să se reverse asupra lumii.

Executarea lui Huss aprinsese un foc de indignare şi oroare în Boemia. Întreaga naţiune simţea că el căzuse victimă datorită răutăţii preoţilor şi trădării împăratului. El a fost declarat un învăţător credincios al adevărului, iar conciliul care i-a hotărât moartea a fost acuzat ca fiind vinovat de crimă. Învăţăturile lui atrăgeau acum o atenţie mai mare decât oricând mai înainte. Prin edictele papale, scrierile lui Wycliffe fuseseră condamnate la flăcări. Dar acelea care scăpaseră de distrugere au fost acum scoase din ascunzători şi studiate în legătură cu Biblia sau cu unele părţi din ea, pe care poporul şi le putea procura, şi mulţi au fost conduşi în felul acesta să primească credinţa reformatorului.

Ucigaşii lui Huss n-au stat liniştiţi văzând triumful cauzei lui. Papa şi împăratul s-au unit să zdrobească această mişcare şi armatele lui Sigismund au năvălit în Boemia.

Dar s-a ridicat un liberator. Ziska, care îndată după începerea războiului a orbit cu totul, dar care era unul dintre cei mai pricepuţi generali din vremea lui, a fost conducătorul boemilor. Încrezându-se în ajutorul lui Dumnezeu şi în dreptatea cauzei lor, acest popor a înfruntat armatele cele mai puternice care puteau fi aduse împotriva lor. Mereu şi mereu împăratul, aducând armate proaspete, invada Boemia numai pentru a fi respins în mod ruşinos. Husiţii se ridicaseră mai presus de teama de moarte şi nimeni nu li se putea împotrivi. La câţiva ani după începerea războiului, viteazul Ziska a murit; dar locul lui a fost ocupat de Procopius, care era un general la fel de priceput şi de viteaz şi în unele privinţe un conducător mai destoinic.

Vrăjmaşii boemilor, auzind că luptătorul orb a murit, au socotit ocazia favorabilă de a recâştiga tot ce pierduseră. Papa a proclamat o cruciadă împotriva husiţilor şi din nou a fost trimisă o forţă imensă în Boemia, numai pentru a suferi o înfrângere teribilă. A fost proclamată o altă cruciadă. În toate ţările papale ale Europei au fost strânse provizii, bani şi oameni. Mulţimile adunate sub steagul papei au fost asigurate că până la urmă se va termina cu ereticii husiţi. Încrezători în victorie, forţa cea mare a intrat în Boemia. Poporul s-a unit pentru a-i respinge. Cele două armate s-au apropiat una de cealaltă până când îi mai despărţea doar un râu. "Cruciaţii erau cu mult superiori, dar în loc să îndrăznească traversarea râului şi să înceapă lupta cu husiţii pe care veniseră de departe să-i întâlnească, au rămas privind în tăcere pe luptători" (Wylie, b.3, cap.17). Atunci, deodată o groază misterioasă a căzut peste armată. Fără să dea nici o luptă, forţa aceea puternică s-a rupt şi s-a răspândit ca şi cum ar fi fost urmărită de o putere nevăzută. Un mare număr dintre ei au fost măcelăriţi de către armata husită, care a pornit în urmărirea fugarilor, şi o pradă imensă a căzut în mâinile biruitorilor, astfel că războiul în loc să-i sărăcească, i-a îmbogăţit pe boemi.

După alţi câţiva ani, sub un papă nou, a fost pornită o altă cruciadă. Ca şi mai înainte, au fost adunaţi oameni şi mijloace din toate ţările Europei aflate sub jurisdicţia papei. Acelora care se angajau în această întreprindere primejdioasă li se ofereau promisiuni mari. Iertarea deplină a celor mai odioase crime era asigurată fiecărui cruciat. Tuturor acelora care mureau în război le era făgăduită o răsplată bogată în ceruri. Aceia care supravieţuiau urmau să culeagă onoare şi bogăţii pe câmpul de luptă. Din nou a fost adunată o armată care, trecând graniţa, a intrat în Boemia. Forţele husite s-au retras dinaintea lor, atrăgând în felul acesta pe cotropitori din ce în ce mai departe înăuntrul ţării, dându-le impresia câştigării biruinţei. În cele din urmă armata lui Procopiu s-a oprit şi, întorcându-se împotriva duşmanului, a înaintat pentru bătălie. Cruciaţii, descoperind acum greşeala lor, stăteau în aşteptare. Când s-a auzit zgomotul apropierii forţelor husite, chiar înainte de a le vedea, din nou panica i-a cuprins pe cruciaţi. Prinţi, generali şi soldaţi de rând îşi aruncau armurile şi fugeau în toate părţile. În zadar a încercat legatul papal, care era conducătorul invaziei, să unească aceste forţe îngrozite şi dezorganizate. În ciuda celor mai disperate încercări, şi el a fost prins în valul fugarilor. Dezastrul a fost total şi din nou o pradă de război imensă a căzut în mâinile învingătorilor.

Astfel, şi cea de-a doua armată trimisă de cele mai puternice naţiuni ale Europei, o oaste de oameni războinici, curajoşi şi echipaţi de luptă, a fugit fără nici o bătălie dinaintea apărătorilor unui popor mic şi slab. Aici a fost o manifestare a puterii divine. Cotropitorii au fost loviţi de o groază supranaturală. Acela care a îmbulzit oştile lui Faraon în Marea Roşie, care a pus pe fugă armatele lui Madian dinaintea lui Ghedeon şi a celor trei sute care erau cu el, care într-o singură noapte a distrus forţele asirianului celui îngâmfat Şi-a întins iarăşi mâna pentru a nimici puterea apăsătorului. "Atunci vor tremura de spaimă, fără să fie vreo pricină de spaimă; Dumnezeu va risipi oasele celor ce tăbărăsc împotriva ta, îi vei face de ruşine, căci Dumnezeu i-a lepădat" (Ps. 53,5).

Conducătorii papali, pierzând nădejdea cuceririi prin forţă, au recurs în cele din urmă la diplomaţie. A intervenit un compromis prin care, în timp ce se pretindea asigurarea libertăţii de conştiinţă boemilor, în realitate îi trăda în puterea Romei. Boemii au specificat patru puncte ca fiind condiţii ale păcii cu Roma: predicarea liberă a Bibliei; dreptul întregii biserici la pâine şi vin cu ocazia mesei Domnului şi folosirea limbii materne la slujbele religioase; excluderea clerului din toate slujbele şi autoritatea lumească; iar în caz de delicte, trebuia aplicată în mod egal pentru preoţi şi laici jurisdicţia tribunalelor civile. În cele din urmă, autorităţile papale au fost de acord ca "cele patru puncte ale husiţilor să fie acceptate, dar că dreptul de a le explica, adică de a hotărî interpretarea lor precisă, să aparţină conciliului, cu alte cuvinte papei şi împăratului" (Wylie, b.3, cap.18). Pe acest temei s-a intrat într-o înţelegere şi Roma a câştigat prin prefăcătorie şi înşelăciune ceea ce nu câştigase prin luptă; căci primind propria ei interpretare a prevederilor husite ca şi a Bibliei, ea le putea schimba înţelesul pentru a merge după planurile proprii.

O mare clasă de oameni din Boemia, văzând că aceasta le trădase libertăţile, n-a fost de acord cu convenţia. S-au produs disensiuni şi despărţiri care au dus la lupte şi vărsare de sânge în mijlocul lor. În aceste lupte a căzut şi nobilul Procopius, iar libertăţile din Boemia au dispărut. Sigismund, trădătorul lui Huss şi Ieronim, a devenit rege al Boemiei şi, neţinând seama de jurământul de a menţine drepturile boemilor, a procedat la întărirea papalităţii. Dar prin supunerea lui faţă de Roma el n-a câştigat decât puţin. Vreme de 20 de ani viaţa îi fusese plină de primejdii şi trudă. Armatele lui fuseseră zdrobite, iar tezaurul fusese secătuit de o luptă îndelungată şi inutilă. Iar acum, după o domnie de un an, a murit lăsând regatul pe marginea unui război civil şi, ca moştenire posterităţii, un nume stigmatizat de infamie.

Frământările, luptele şi vărsările de sânge au continuat. Din nou armatele străine au invadat Boemia, iar neînţelegerile interne au continuat să macine naţiunea. Aceia care au rămas credincioşi Evangheliei au fost supuşi unei persecuţii sângeroase.

Ca şi fraţii lor de odinioară care, intrând în convenţie cu Roma, au asimilat rătăcirile ei, aceia care au rămas la vechea credinţă s-au organizat într-o biserică deosebită, luând numele de "Fraţi uniţi". Această acţiune a atras asupra lor blesteme din partea tuturor claselor. Cu toate acestea, hotărârea lor a rămas nezdruncinată. Obligaţi să-şi caute adăpostul în păduri şi în peşteri, ei se adunau pentru a citi Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a se uni în rugăciune.

Prin soli trimişi în mod secret în diferite ţări, au descoperit că ici şi colo se aflau "martori izolaţi ai adevărului, câţiva într-un oraş, câţiva în altul, ca şi ei, obiect al persecuţiei; şi că în Munţii Alpi era o biserică veche, stând pe temelia Scripturii şi protestând împotriva corupţiilor idolatre ale Romei" (Wylie b.3, cap. 19). Această veste a fost primită cu bucurie mare şi s-a legat o corespondenţă cu creştinii valdenzi.

Credincioşi Evangheliei, boemii au aşteptat prin noaptea persecuţiei lor, în cea mai întunecată oră îndreptându-şi privirea către orizont, ca nişte oameni care aşteaptă dimineaţa. "Soarta lor a fost hărăzită să treacă prin zile grele, dar" şi-au amintit de cuvintele pe care Huss le spusese pentru prima oară şi repetate apoi de Ieronim, că trebuie să mai treacă un secol înainte de a se crăpa de ziuă. Acestea au fost pentru taboriţi (husiţi) ceea ce au fost cuvintele lui Iosif pentru seminţia lui Israel din casa robiei: "Eu voi muri, dar Domnul vă va vizita şi vă va scoate de aici" (Idem b.3, cap.19). "Încheierea secolului al XV-lea a fost martoră la creşterea înceată dar sigură a bisericilor Fraţilor. Cu toate că erau departe de a fi lăsate în pace, s-au bucurat totuşi de o linişte relativă. La începutul sec. al XVI-lea, bisericile lor erau în număr de 200 în Boemia şi Moravia" (Ezra Hall Gillett, Life and Times of John Huss, vol.2, p.570). "Cât de plăcut a fost pentru rămăşiţa care scăpase de furia distrugătoare a focului şi a sabiei să i se îngăduie să vadă zorii zilei aceleia pe care o prezisese Huss" (Wylie, f.7, cap.19).