Cap. 9 Reformatorul elveţian

 

În alegerea uneltelor pentru reforma necesară bisericii se descoperă acelaşi plan divin ca şi la întemeierea ei. Învăţătorul ceresc a trecut cu vederea pe oamenii cei mari ai pământului, pe cei titraţi şi bogaţi, care erau obişnuiţi să primească laude şi omagii ca fruntaşi ai poporului. Ei erau atât de mândri şi încrezători în ei înşişi pentru superioritatea lor îngâmfată, încât nu puteau fi aduşi să simtă cu semenii lor şi să devină colaboratori cu umilul Om din Nazaret. Pescarilor neînvăţaţi, truditori din Galileea, le-a fost adresată chemarea: "Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni" (Matei4,19). Aceşti ucenici erau bărbaţi umili şi primitori de învăţătură. Cu cât erau influenţaţi mai puţin de învăţătura rătăcită a vremii lor, cu atât mai cu succes putea Hristos să-i educe şi să-i pregătească pentru slujirea Sa. Tot aşa au stat lucrurile şi în zilele marii Reforme. Reformatorii de seamă erau bărbaţi cu viaţă umilă - bărbaţi care, dintre toţi contemporanii lor, erau cei mai liberi de mândrie şi de deosebire de rang, precum şi de influenţa bigotismului şi a preoţiei. Planul lui Dumnezeu este de a folosi unelte smerite pentru a împlini lucrări mari. Atunci slava nu va fi dată oamenilor, ci Aceluia care lucrează prin ei voinţa şi înfăptuirea după buna Sa plăcere.

La câteva săptămâni după naşterea lui Luther într-o colibă de mineri din Saxonia, Ulrich Zwingli s-a născut într-o colibă de păstori din Alpi. Împrejurările copilăriei lui Zwingli, precum şi educaţia primilor săi ani au fost de o aşa manieră, încât trebuia să-l pregătească pentru misiunea lui viitoare. Crescut în mijlocul scenelor de măreţie ale naturii, cu frumuseţi sublime şi maiestuoase, mintea i-a fost de timpuriu cuprinsă de simţământul măririi, puterii şi maiestăţii lui Dumnezeu. Istoria faptelor de eroism petrecute în munţii natali i-a aprins aspiraţiile tinereţii. Şi alături de bunica lui evlavioasă asculta la cele câteva istorisiri biblice preţioase pe care le culesese dintre legendele şi tradiţiile bisericii. Cu un interes deosebit, el asculta faptele cele mari ale patriarhilor şi profeţilor, ale păstorilor care vegheau asupra turmelor lor pe dealurile Palestinei, unde îngerii au vorbit cu ei despre Pruncul din Betleem şi despre Omul Calvarului. Asemenea lui Johan Luther, tatăl lui Zwingli dorea o educaţie pentru fiul lui, aşa că băiatul a părăsit de timpuriu văile natale. Mintea lui s-a dezvoltat repede şi în scurtă vreme găsirea de profesori competenţi pentru a-l învăţa a devenit o problemă. La vârsta de 13 ani a venit la Berna, care pe atunci avea cea mai celebră şcoală din Elveţia. Aici însă, se ivi o primejdie care ameninţa să-i distrugă viitorul lui promiţător. Eforturi hotărâte au fost făcute de nişte călugări pentru a-l atrage într-o mânăstire. Călugării dominicani şi franciscani erau pe atunci în luptă pentru a câştiga favoarea poporului. Astfel, ei încercau să şi-o asigure prin fastul exterior al bisericilor lor, prin pompa ceremonialului lor şi prin atracţiile renumitelor moaşte şi icoane făcătoare de minuni.

Dominicanii din Berna au văzut că, dacă ar fi putut câştiga pe acest tânăr şi talentat elev, şi-ar fi asigurat atât un izvor de câştig, cât şi onoare. Tinereţea lui matură, darul lui înnăscut de vorbitor şi scriitor, precum şi talentul său muzical şi poetic aveau să fie mai cu efect decât toată pompa şi parada lor, cu scopul de a atrage pe oameni la slujbele lor religioase şi la mărirea veniturilor ordinului lor călugăresc. Prin viclenie şi prin linguşire, au încercat să-l convingă pe Zwingli să intre în mânăstirea lor. În timp ce era student, Martin Luther se închisese în chilia unei mânăstiri şi ar fi fost pierdut pentru totdeauna dacă providenţa lui Dumnezeu nu l-ar fi liberat. Lui Zwingli nu i s-a îngăduit să facă faţă aceleiaşi primejdii. În mod providenţial, tatăl său a fost informat cu privire la planurile călugărilor. El nu avusese intenţia ca băiatul să urmeze viaţa trândavă şi fără valoare a călugărilor. Văzând că era în joc viitorul lui, l-a chemat să se întoarcă acasă fără întârziere.

Chemarea tatălui a fost ascultată, dar tânărul nu putea fi mulţumit multă vreme în văile lui natale şi în curând şi-a reluat studiile, apărând după un scurt timp la Basel. Acolo a auzit Zwingli pentru prima oară Evanghelia şi despre harul fără plată al lui Dumnezeu. Wittembach, un profesor de limbi vechi, în timp ce studia greaca şi ebraica, a fost inspirat să cerceteze Sfintele Scripturi şi, în felul acesta, razele luminii divine au luminat minţile studenţilor de sub îndrumarea lui. El învăţa că există un adevăr mai vechi şi de o valoare infinit mai mare decât teoriile învăţate de scolastici şi filozofi. Acest adevăr vechi era acela că moartea lui Hristos este singura răscumpărare a păcătosului. Pentru Zwingli, aceste cuvinte au fost ca prima rază de lumină care apare înaintea zorilor.

În scurtă vreme Zwingli a fost chemat de la Basel să intre în lucrarea sa. Primul câmp de lucru a fost într-o parohie din Alpi, nu prea departe de văile lui natale. Primind hirotonirea de preot, "s-a devotat cu tot sufletul cercetării adevărului dumnezeiesc; căci şi-a dat bine seama, spunea un prieten al reformatorului, cât de mult trebuie să cunoască acela căruia îi era încredinţată turma lui Hristos" (Wylie, b.8, cap.5). Pe măsură ce studia Scripturile, îi apărea tot mai clar deosebirea dintre adevărurile lor şi rătăcirile Romei. S-a supus Bibliei ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, singura regulă îndestulătoare şi infailibilă. A văzut că ea era propriul ei interpret. N-a îndrăznit să încerce a explica Scriptura pentru a susţine o teorie sau învăţătură preconcepută, ci socotea de datoria lui să predice învăţăturile ei directe şi neîndoielnice. A căutat să se folosească de orice mijloc de care dispunea pentru a ajunge la o înţelegere deplină şi corectă a sensului ei şi cerea ajutorul Duhului Sfânt care, spunea el, îl descoperă tuturor acelora care-l caută cu sinceritate şi cu rugăciune.

Scripturile, spunea Zwingli, vin de la Dumnezeu şi nu de la om; chiar Dumnezeu, Acela care iluminează, îţi va da să înţelegi că vorbirea vine de la El. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate greşi; el este luminos, el învaţă, el descoperă, el iluminează sufletul cu toată mântuirea şi cu tot harul, mângâie în Domnul, umileşte, încât se reduce şi chiar dispare pentru a cuprinde pe Dumnezeu". Zwingli verificase pentru sine adevărul acestor cuvinte. Vorbind despre experienţa lui de la data aceea, el scria mai târziu: "Când am început să mă consacru deplin Sfintelor Scripturi, cu filozofia şi teologia scolastică, am venit totdeauna în conflict. În cele din urmă am ajuns la această concluzie: trebuie să părăseşti orice minciună şi să înveţi înţelesul simplu al Cuvântului lui Dumnezeu. După aceea am început să cer lui Dumnezeu lumina Sa, iar studiul Scripturilor a început să-mi fie mult mai uşor" (idem, b.8, cap.6).

Învăţătura predicată de Zwingli nu era primită de la Luther. Era învăţătura lui Hristos. "Dacă Luther predică pe Hristos, spunea reformatorul elveţian, el trebuie să facă ce fac şi eu. Aceia pe care i-a adus el la Hristos sunt mai numeroşi decât aceia pe care i-am adus eu. Dar lucrul acesta nu contează. Nu voi purta alt nume decât acela al lui Hristos, al cărui soldat sunt şi numai El este Maestrul meu". "N-am scris niciodată lui Luther vreun cuvânt şi nici el mie. Şi de ce?" Pentru ca să se arate cât de mult este de acord Duhul lui Dumnezeu cu El Însuşi, deoarece amândoi, fără să ne ciocnim, învăţăm doctrina lui Hristos în acelaşi fel" (D'Aubigné, b.8, cap.9).

În anul 1516, Zwingli a fost invitat să devină predicator în mânăstirea din Einsiedeln. Aici avea să facă cunoştinţă mai de aproape cu stricăciunile Romei şi urma să exercite o influenţă ca reformator, care avea să fie simţită dincolo de Alpii lui natali. Printre atracţiile de seamă din Einsiedeln, era un chip al Fecioarei despre care se spunea că avea putere făcătoare de minuni. Deasupra porţii de intrare a mânăstirii era o inscripţie care glăsuia astfel: "Aici se poate obţine o iertare deplină a păcatelor" (idem, b.8, cap.5). Întotdeauna veneau pelerini la racla Fecioarei; dar la marea sărbătoare anuală a sfinţirii ei, mulţimile veneau din toate părţile Elveţiei şi chiar din Franţa şi din Germania. Zwingli, profund mâhnit la vederea acestor lucruri, a folosit ocazia de a proclama libertatea prin Evanghelie acestor sclavi ai superstiţiei.

"Să nu vă închipuiţi, spunea el, că Dumnezeu este în acest templu mai mult decât în orice altă parte a creaţiunii Sale. Oricare ar fi ţara în care locuiţi, Dumnezeu este lângă voi şi vă aude" Pot oare lucrările nefolositoare, pelerinajele lungi, darurile, icoanele, invocarea Fecioarei sau a sfinţilor să vă asigure harul lui Dumnezeu?" Ce valoare are mulţimea cuvintelor cu care ne împodobim rugăciunile? De ce folos sunt o sutană lucioasă, o frunte împodobită, o haină lungă fluturând sau nişte papuci brodaţi cu aur?" Dumnezeu priveşte la inimă, iar inimile voastre sunt departe de El". "Hristos, spunea el, care S-a adus jertfă o singură dată pe cruce, este jertfa şi victima aceea care a făcut ispăşire pentru păcatele tuturor credincioşilor în toată veşnicia" (idem, b.8, cap.5).

Pentru mulţi dintre ascultători, aceste învăţături nu erau bine venite. Era o dezamăgire cruntă să li se spună că drumul lor obositor a fost făcut în zadar. Ei nu puteau înţelege iertarea oferită în dar prin Isus Hristos. Erau mulţumiţi cu vechiul drum spre ceruri pe care îl trasase Roma pentru ei. Ei nu se osteneau să caute ceva mai bun. Le era mai uşor să încredinţeze mântuirea lor preoţilor şi papei decât să caute curăţia inimii.

Însă o altă categorie de ascultători a primit cu bucurie vestea mântuirii prin Hristos. Rânduielile practicate de Roma nu le aduseseră pacea sufletească, de aceea au primit prin credinţă sângele lui Hristos ca ispăşire pentru ei. Aceştia s-au întors acasă pentru a face cunoscut altora lumina preţioasă pe care o primi-seră. Adevărul a fost dus în felul acesta din cătun în cătun, din oraş în oraş, iar numărul pelerinilor la racla Fecioarei a scăzut foarte mult. S-a văzut totodată o scădere a darurilor, dar în acelaşi timp a scăzut şi salariul lui Zwingli, care era plătit din acestea. Acest lucru i-a produs numai bucurie, căci a văzut că puterea fanatismului şi a superstiţiei fusese frântă.

Autorităţile bisericii nu erau oarbe faţă de lucrarea pe care o făcea Zwingli, dar pentru un moment s-au ferit să se amestece. Nădăjduind să-l câştige pentru cauza lor, au încercat să-l atragă mai întâi prin linguşiri, dar în acelaşi timp adevărul câştiga teren în inimile oamenilor.

Activitatea lui Zwingli la Einsiedeln l-a pregătit pentru un câmp mai mare, în care urma să intre în curând. După trei ani petrecuţi aici, a fost chemat ca predicator la catedrala din Zürich. Pe atunci, acesta era oraşul cel mai important din Confederaţia Helvetică şi influenţa exercitată aici urma să fie resimţită până departe. Eclesiasticii, prin a căror invitaţie a venit la Zürich, doreau să se împotrivească oricăror inovaţii, astfel că l-au instruit în legătură cu îndatoririle lui.

"Vei face tot ce vei putea", i-au spus ei, "să strângi veniturile de la parohie, fără să treci cu vederea chiar pe cele mai neînsemnate. Şi vei îndemna pe credincioşi, atât de la amvon, cât şi la spovedanie, să dea zecimile şi darurile, ca să-şi arate în felul acesta dragostea lor faţă de biserică. Vei avea grijă de creşterea veniturilor percepute de la bolnavi, de la liturghii şi în general de la toate rânduielile bisericeşti". În ceea ce priveşte administrarea sacramentelor, predicarea şi grija pentru turmă, au adăugat învăţătorii lui, "şi acestea sunt îndatoririle capelanului. Dar pentru acestea trebuie să foloseşti un înlocuitor şi mai ales în predicare. N-ar trebui să administrezi sacramentele decât persoanelor cu vază şi numai atunci când ţi se cer; ţi se interzice să le administrezi tuturor persoanelor, fără ca mai întâi să faci deosebire între oameni" (idem, b.8, cap.6).

Zwingli a ascultat în tăcere la această însărcinare şi, ca răspuns, după ce şi-a exprimat recunoştinţa faţă de cinstea chemării la acest post important, a început să explice drumul pe care şi-l propusese. "Viaţa lui Hristos, a spus el, a fost prea mult ascunsă de oameni. Voi predica toată Evanghelia lui Matei" scoţând numai din izvoarele Scripturii, sondând adâncimile ei, comparând un pasaj cu altul şi căutând o înţelegere prin rugăciune continuă şi stăruitoare. Îmi voi consacra slujirea slavei lui Dumnezeu, laudei singurului Său Fiu, mântuirii celei adevărate a sufletelor şi clădirii lor în credinţa cea adevărată" (idem, b.8, cap.6). Cu toate că unii dintre eclesiastici au dezaprobat planul lui şi au încercat să-l determine să renunţe la el, Zwingli a rămas hotărât. A declarat că era gata nu să introducă o metodă nouă, ci metoda cea veche folosită de biserică în vremurile curate de la începuturile ei.

Curând s-a trezit un viu interes faţă de adevărurile pe care le predica; iar poporul se aduna în număr mare pentru a-i asculta predicile. Mulţi care nu mai veniseră de multă vreme la slujbele religioase se aflau acum printre ascultători. Şi-a început lucrarea deschizând evangheliile, citind şi explicând ascultătorilor săi relatarea inspirată a vieţii, învăţăturilor şi a morţii lui Hristos. Aici, ca şi la Einsiedeln, a prezentat Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind singura autoritate infailibilă, iar moartea lui Hristos ca singura jertfă desăvârşită. "La Hristos vreau să vă conduc, spunea el - la Hristos, Izvorul cel adevărat al mântuirii " (idem, b.8, cap.6). În jurul predicatorului s-au adunat oameni de toate clasele, de la oamenii de stat şi savanţi, la meseriaşi şi ţărani. Ei îi ascultau cuvintele cu un interes profund. El nu numai că vestea darul unei mântuiri fără plată, dar mustra fără teamă relele şi stricăciunile timpului. Mulţi se întorceau de la catedrală lăudând pe Dumnezeu. Acest bărbat, spuneau ei, este un predicator al adevărului. "El va fi Moise al nostru pentru a ne scoate din această întunecime egipteană" (idem, b.8, cap.6).

Cu toate că la început străduinţele lui au fost primite cu un mare entuziasm, după un timp a apărut opoziţia. Călugării au început să-i împiedice lucrările şi să-i condamne învăţăturile. Mulţi l-au asaltat cu ironii şi batjocuri, alţii au recurs la obrăznicie şi la ameninţări. Dar Zwingli suporta toate acestea cu răbdare, spunând: "Dacă dorim să câştigăm pe păcătoşi la Isus Hristos, trebuie să închidem ochii faţă de multe lucruri" (idem, b.8, cap.6).

Cam în acel timp a apărut o nouă acţiune destinată a face să înainteze lucrarea Reformei. Un anume Lucian a fost trimis la Zürich cu câteva din scrierile lui Luther, de către un prieten al credinţei reformate din Basel, care a socotit că vânzarea acestor cărţi ar putea fi un mijloc puternic pentru răspândirea luminii. "Încredinţează-te, scria el lui Zwingli, dacă acest băiat are destulă prevedere şi pricepere; dacă este aşa, atunci lasă-l să ducă din oraş în oraş, din cetate în cetate, din sat în sat şi chiar din casă în casă, printre elveţieni, lucrările lui Luther şi îndeosebi expunerea lui cu privire la rugăciunea Domnului, scrisă pentru laici. Cu cât vor fi mai cunoscute, cu atât vor găsi mai mulţi cumpărători" (idem, b.8, cap.6). În felul acesta lumina şi-a croit drumul.

Când Dumnezeu Se pregăteşte să rupă lanţurile neştiinţei şi ale superstiţiei, atunci Satana lucrează cu putere şi mai mare pentru a învălui pe oameni în întuneric, să lege cătuşele şi mai strâns. În timp ce în diferite ţări se ridicau bărbaţi pentru a prezenta poporului iertarea şi îndreptăţirea prin sângele lui Hristos, Roma porni cu forţe înnoite în comerţul indulgenţelor în toată creştinătatea, oferind iertarea pe bani.

Fiecare păcat îşi avea preţul lui, iar oamenilor li se asigura toată libertatea pentru săvârşirea crimelor, dacă tezaurul bisericii era mereu plin. În felul acesta cele două mişcări înaintau paralel; una oferind iertarea de păcat în schimbul banilor, iar cealaltă iertarea prin Hristos - Roma aprobând păcatul şi făcând din el sursă de venituri, reformatorul condamnând păcatul şi arătând către Hristos ca Ispăşitor şi Liberator. În Germania, vânzarea indulgenţelor fusese încredinţată călugărilor dominicani şi era condusă de faimosul Tetzel. În Elveţia, negoţul acesta fusese pus în mâinile franciscanilor sub conducerea lui Samson, un călugăr italian. Samson făcuse bune servicii bisericii, adunând sume imense din Germania şi din Elveţia pentru a umple tezaurul papal. Acum străbătea Elveţia, atrăgând mulţimi mari, jefuind pe ţăranii sărmani de câştigul lor sărăcăcios şi storcând daruri bogate de la clasele înstărite. Dar influenţa Reformei s-a făcut simţită prin diminuarea acestor venituri, cu toate că n-a putut opri negoţul lor. Zwingli era încă la Einsiedeln, când Samson, la scurt timp după intrarea în Elveţia, a sosit cu marfa lui în oraşul vecin. Aflând de misiunea lui, reformatorul s-a hotărât imediat să i se împotrivească. Cei doi nu s-au întâlnit, dar atât de mare a fost succesul lui Zwingli în demascarea pretenţiilor călugărului, încât acesta a fost obligat să plece în altă parte.

La Zürich, Zwingli predicase cu zel împotriva traficanţilor de iertare; şi când Samson s-a apropiat de locul acela, a fost întâmpinat de un sol din partea consiliului, cu o comunicare prin care i se punea în vedere să plece mai departe. În cele din urmă, a intrat totuşi printr-o înşelătorie, dar a fost alungat fără măcar să fi putut vinde vreo indulgenţă şi la scurt timp după aceea a părăsit Elveţia.

Un puternic avânt a fost dat Reformei prin apariţia unei ciume sau "moartea neagră", care s-a revărsat asupra Elveţiei în anul 1519. Atunci când oamenii s-au aflat în faţa plăgii nimicitoare, mulţi au fost făcuţi să simtă cât de zadarnice şi fără valoare erau iertările pe care le cumpăraseră şi doreau o temelie mai sigură pentru credinţa lor. La Zürich, Zwingli a fost şi el atins şi a ajuns atât de slăbit, încât orice nădejde de însănătoşire era spulberată şi a circulat chiar ştirea că a murit. În acel ceas de încercare, nădejdea şi curajul lui au rămas neclintite. A privit prin credinţă la crucea de pe Calvar, încrezându-se în ispăşirea cea îndestulătoare pentru păcat. Când s-a întors de la porţile morţii, a predicat Evanghelia cu o mai mare râvnă decât înainte, iar cuvintele lui exercitau o influenţă irezistibilă. Oamenii l-au primit cu bucurie pe pastorul lor iubit care se întorsese din pragul mormântului. Şi aceştia, după ce trecuseră prin suferinţă şi fiind aproape de moarte, simţiră ca niciodată mai înainte valoarea Evangheliei.

Zwingli ajunsese la o înţelegere mai clară a adevărurilor Evangheliei şi experimentase în mod deplin în viaţa sa puterea ei înnoitoare. Căderea omului şi Planul de Mântuire erau subiectele asupra cărora stăruia. "În Adam, spunea el, toţi suntem morţi, aruncaţi în stricăciune şi în condamnare" (Wylie, b.8, cap.9). "Hristos a obţinut pentru noi o răscumpărare care durează în veci. Suferinţa Lui este" o jertfă veşnică şi are putere să vindece pentru veşnicie; ea satisface dreptatea divină pentru veşnicie pentru toţi aceia care se încred în ea cu o credinţă hotărâtă şi nezdruncinată. Dar ea învaţă cu claritate că oamenii nu sunt liberi, datorită harului lui Hristos, să continue a păcătui. Oriunde este credinţă în Dumnezeu, există şi Dumnezeu şi acolo unde locuieşte Dumnezeu, este şi zel care îndeamnă şi constrânge pe oameni la fapte bune" (D'Aubigné, b.8, cap. 9).

Atât de mare era interesul în favoarea predicării lui Zwingli, încât catedrala era plină până la refuz de mulţimea care venea să-l asculte. Puţin câte puţin, în măsura în care ei îl puteau primi, el descoperea ascultătorilor lui adevărul. Era atent ca să nu introducă de la început puncte care i-ar fi pus în uimire şi ar fi dat naştere la prejudecăţi. Lucrarea lui era să le câştige inimile pentru învăţăturile lui Hristos, să le înmoaie prin iubirea Sa şi să păstreze înaintea lor exemplul Său; şi pe măsură ce primeau învăţăturile Evangheliei, credinţele şi practicile lor superstiţioase urmau să fie în mod inevitabil părăsite.

Pas cu pas, Reformaţiunea înainta în Zürich. Alarmaţi, duşmanii lui s-au ridicat într-o împotrivire activă. Dar cu un an mai înainte, călugărul din Wittenberg rostise un nu categoric papei şi împăratului la Worms, iar acum totul părea să arate o împotrivire asemănătoare faţă de pretenţiile papei la Zürich. Atacuri repetate au fost îndreptate împotriva lui Zwingli. În cantoanele papale, din timp în timp, ucenicii adevăraţi ai Evangheliei erau duşi la rug, dar aceasta nu era destul; însuşi învăţătorul ereziei trebuia adus la tăcere. Ca urmare, episcopul de Constanţa a trimis trei delegaţi la consiliul din Zürich, care l-au acuzat pe Zwingli că învaţă pe oameni să calce legile bisericii, punând astfel în primejdie pacea şi ordinea societăţii. Dacă autoritatea bisericii avea să fie lepădată, susţinea el, urmarea avea să fie o anarhie universală. Zwingli a răspuns că timp de patru ani predicase Evanghelia în Zürich, "care a fost mai liniştit şi mai paşnic decât toate celelalte oraşe din confederaţie". "Nu este oare, spunea el, creştinismul cel mai bun salvator al siguranţei generale?" (Wylie, b.8, cap.11).

Delegaţii au sfătuit pe membrii consiliului să continue a rămâne în biserică, fără care, au declarat ei, nu există mântuire. Zwingli a răspuns: "Această acuzaţie să nu vă intimideze. Temelia bisericii este aceeaşi Stâncă, acelaşi Hristos care i-a pus lui Petru acest nume pentru că L-a mărturisit cu credincioşie. În orice popor, oricine crede din toată inima în Domnul Isus este primit de Dumnezeu. Iată, în adevăr, biserica în afara căreia nimeni nu poate fi mântuit" (D'Aubigné, ed. londoneză, b.8, cap.11). Ca urmare a acestei conferinţe, unul dintre delegaţii episcopului a primit credinţa reformată.

Consiliul n-a luat nici o măsură împotriva lui Zwingli, dar Roma s-a pregătit pentru un nou atac. Şi când reformatorul a aflat despre uneltirile duşmanilor lui a exclamat: "Să continue; mă tem de ei aşa cum stânca cea puternică se teme de valurile care se sparg la picioarele ei" (Wylie, b.8, cap.11). Străduinţele eclesiasticilor n-au făcut decât să promoveze cauza pe care ei căutau să o distrugă. Adevărul continua să se răspândească. În Germania, adepţii lui, descurajaţi de dispariţia lui Luther, au căpătat iarăşi curaj când au văzut înaintarea Evangheliei în Elveţia.

Atunci când Reformaţiunea a fost întărită la Zürich, roadele s-au văzut mai deplin în alungarea viciului şi în promovarea ordinei şi armoniei. "Pacea îşi are sălaşul în oraşul nostru, scria Zwingli; nici ceartă, nici făţărnicie, nici gelozie, nici luptă. De unde poate veni această unire decât de la Domnul şi de la învăţătura noastră care ne umple de roadele păcii şi ale evlaviei?" (idem, b.8, cap. 15). *****

Biruinţele câştigate de Reformaţiune au provocat pe romanişti la eforturi şi mai hotărâte pentru distrugerea ei. Văzând cât de puţin reuşiseră prin persecuţie şi prin interzicerea lucrării lui Luther în Germania, s-au hotărât să lupte contra Reformei cu propriile ei arme. Ei aveau să susţină o dispută cu Zwingli şi, prin aranjamentele făcute de ei în această problemă, îşi asigurau victoria, alegând nu numai locul luptei, ci şi judecătorii care trebuia să hotărască între părţile în discuţie. Şi dacă l-ar fi avut pe Zwingli în puterea lor, s-ar fi îngrijit să nu le scape. Conducă-torul adus astfel la tăcere, mişcarea putea fi repede înăbuşită. Acest plan a fost tăinuit însă cu grijă.

S-a hotărât ca disputa să se ţină la Baden, dar Zwingli n-a fost de faţă. Membrii consiliului din Zürich, suspectând planurile papistaşilor şi avertizaţi de rugurile aprinse în cantoanele papale pentru mărturisitorii Evangheliei, n-au îngăduit pastorului lor să se expună primejdiei. La Zürich, el era gata să întâlnească pe toţi partizanii pe care Roma i-ar fi putut trimite, dar să meargă la Baden, unde sângele martirilor pentru adevăr tocmai fusese vărsat, însemna să meargă la moarte sigură. Oecolampadius şi Haller au fost aleşi să-l reprezinte pe reformator, în timp ce faimosul dr. Eck, susţinut de o oaste de doctori învăţaţi şi prelaţi, era campionul Romei.

Deşi Zwingli n-a fost prezent la conferinţă, influenţa lui a fost simţită. Toţi secretarii au fost aleşi de papistaşi, iar altora le-a fost interzis să ia note sub pedeapsa cu moartea. Cu toate acestea, Zwingli primea zilnic un raport cu privire la cele ce se spuneau la Baden. Un student dintre cei prezenţi la dispută făcea în fiecare seară un raport cu privire la argumentele prezentate în acea zi. Alţi doi studenţi luau aceste note pentru a le duce împreună cu scrisorile zilnice ale lui Oecolampadius lui Zwingli la Zürich. Reformatorul răspundea, dând sfaturi şi sugestii. Scrisorile lui erau scrise noaptea, iar studenţii se întorceau cu ele la Baden dimineaţa. Pentru a înşela vigilenţa gărzii care staţiona la porţile oraşului, aceşti soli duceau pe cap coşuri cu păsări şi li se îngăduia să treacă fără nici o piedică.

În felul acesta Zwingli susţinea lupta cu împotrivitorii lui înverşunaţi. El "a lucrat mai mult", spunea Myconius, "prin meditaţiile, prin nopţile nedormite şi prin sfatul pe care-l transmitea la Baden decât ar fi făcut discutând personal cu duşmanii lui" (D'Aubigné, b.11, cap.13).

Romaniştii, îmbătaţi de o biruinţă anticipată, veniseră la Baden îmbrăcaţi în mantiile lor bogate şi strălucitoare de podoabe. Ei ofereau cu largheţe mesele lor pline cu cele mai scumpe delicatese şi cu cele mai alese vinuri. Povara îndatoririlor lor eclesiastice era uşurată prin veselie şi chefuri. În contrast izbitor au apărut reformatorii, care erau priviţi de oameni puţin mai bine decât o grupă de cerşetori şi a căror hrană simplă îi reţinea prea puţin la masă. Proprietarul lui Oecolampadius, având ocazia să-l vadă în cameră, îl găsea totdeauna angajat în studiu sau în rugăciune şi, minunându-se mult, raporta că ereticul era în fond "foarte evlavios".

La conferinţă "Eck a urcat amvonul cu îngâmfare, împodobit splendid, în timp ce umilul Oecolampadius, îmbrăcat modest, a fost obligat să-şi ocupe locul în faţa adversarului pe un scaun foarte rudimentar" (idem, b.11, cap.13). Glasul cel puternic al lui Eck şi siguranţa lui nemăsurată nu l-au părăsit deloc. Zelul lui era stimulat de nădejdea aurului şi a renumelui; căci apărătorul credinţei avea să fie răsplătit cu o sumă considerabilă. Când cele mai bune argumente au fost respinse, a recurs la insulte şi chiar la blesteme.

Oecolampadius, modest şi neîncrezut în sine, a ezitat să intre în luptă, pentru un moment, dar a făcut declaraţia solemnă: "Nu recunosc nici o altă normă de judecată decât Cuvântul lui Dumnezeu" (idem, b.11, cap.13). Deşi amabil şi curtenitor în purtare, s-a dovedit abil şi neabătut. În timp ce romaniştii, după obiceiul lor, apelau la autoritatea tradiţiilor bisericii, reformatorul s-a alipit categoric de Sfintele Scripturi. "Obiceiul, spunea el, n-are nici o putere în Elveţia, dacă nu se întemeiază pe constituţie; în materie de credinţă, Biblia este constituţia noastră" (idem, b.11, cap.13).

Contrastul dintre cei doi luptători n-a rămas fără efect. Raţionamentul calm şi lămurit al reformatorului, prezentat atât de plăcut şi de modest, a influenţat minţile care s-au întors cu dezgust de la pretenţiile îndrăzneţe şi violente ale lui Eck.

Discuţia a continuat timp de 18 zile. La încheierea ei papistaşii, cu o mare încredere, au pretins victoria. Majoritatea deputaţilor s-au alăturat Romei, iar Dieta i-a declarat pe reformatori învinşi şi a hotărât ca ei împreună cu Zwingli, conducătorul lor, să fie îndepărtaţi din biserică. Dar roadele conferinţei au descoperit de care parte era câştigul. Lupta a avut ca urmare un avânt puternic pentru cauza protestantă şi, nu după multă vreme, oraşe importante ca Berna şi Basel s-au declarat în favoarea Reformaţiunii.