Introducere

 

Înainte de intrarea păcatului în lume, Adam se bucura de o comunicare liberă cu Făcătorul său, dar după ce omul s-a despărţit de Dumnezeu prin neascultare, neamul omenesc a pierdut acest înalt privilegiu. Prin Planul de Mântuire, însă, a fost deschisă o cale prin care locuitorii pământului să poată avea iarăşi legătură cu cerul. Dumnezeu a comunicat cu oamenii prin Duhul Său, iar prin descoperirile date slujitorilor Săi aleşi a fost dată lumii lumina divină. "Oamenii au vorbit de la Dumnezeu mânaţi de Duhul Sfânt" (2 Petru 1,21).

Timp de 2500 de ani din istoria omenirii, n-a existat nici o revelaţie scrisă. Aceia care fuseseră învăţaţi de Dumnezeu transmiteau cunoştinţa lor altora, şi aceasta era moştenită din tată în fiu, de la o generaţie la alta. Pregătirea Cuvântului scris a început pe vremea lui Moise. Revelaţiile inspirate au devenit atunci o carte inspirată. Această lucrare a continuat într-o perioadă de timp lungă de 16 veacuri - de la Moise, istoricul creaţiunii şi al Legii, până la Ioan, raportorul celor mai sublime adevăruri ale Evangheliei.

Biblia arată către Dumnezeu ca autor al ei; cu toate acestea, a fost scrisă de mâini omeneşti şi, în variatele stiluri ale diferitelor ei cărţi, ea prezintă caracteristicile numeroşilor ei scriitori. Adevărurile descoperite sunt toate "insuflate de Dumnezeu" (2 Tim. 3,16); cu toate acestea, sunt exprimate în cuvinte omeneşti. Cel Infinit, prin Duhul Sfânt, a revărsat lumina care trebuia să lumineze mintea şi inima slujitorilor Săi. El a dat vise, vedenii, simboluri şi înfăţişări. Iar aceia cărora adevărul le-a fost astfel revelat au îmbrăcat gândul în limbaj omenesc.

Cele Zece Porunci au fost rostite de Însuşi Dumnezeu şi au fost scrise cu propria Sa mână. Ele sunt o alcătuire divină şi nu omenească. Dar Biblia cu adevărurile ei date de Dumnezeu, exprimate în limbajul oamenilor, ne prezintă o unire a divinului cu omenescul. O astfel de unire a existat şi în natura lui Hristos, care era Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului. Acest lucru este adevărat cu privire la Biblie, tot aşa cum a fost adevărat şi cu Hristos Ă "Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi" (Ioan 1,14).

Scrise în veacuri diferite, de oameni care se deosebeau foarte mult în ceea ce priveşte rangul şi ocupaţia, înzestrarea intelectuală şi spirituală, cărţile Bibliei prezintă un contrast izbitor în ceea ce priveşte stilul, ca şi o diversitate de subiecte descoperite. Sunt folosite diverse forme de exprimare de către diferiţii ei scriitori; adesea, acelaşi adevăr este mai clar prezentat de unul decât de altul. Deoarece totalitatea scriitorilor ei prezintă un subiect sub diferite aspecte şi relaţii, pentru cititorul superficial, neglijent sau cu prejudecăţi, poate părea o nepotrivire sau o contradicţie, acolo unde cercetătorul evlavios, cu o pătrundere mai clară, vede armonia care există în profunzime.

Când este prezentat prin persoane diferite, adevărul este descoperit în variatele lui forme. Un scriitor este mai puternic impresionat de o anumită faţă a subiectului; el prinde acele puncte care sunt în armonie cu experienţa lui sau cu puterea lui de înţelegere şi de apreciere; altul sesizează o altă faţă; şi fiecare dintre ei, sub călăuzirea Duhului Sfânt, prezintă ceea ce i-a impresionat mai puternic mintea - un aspect diferit al adevărului în fiecare carte, dar o armonie desăvârşită în toate. Iar adevărurile revelate în felul acesta se unesc pentru a forma un întreg desăvârşit, adaptat pentru a face faţă nevoilor oamenilor în toate împrejurările şi experienţele vieţii.

I-a plăcut lui Dumnezeu să facă cunoscut lumii adevărul Său prin intermediul oamenilor şi El Însuşi, prin Duhul Său cel Sfânt, i-a pregătit pe oameni şi i-a înzestrat să facă lucrarea aceasta. El le-a călăuzit mintea ca să aleagă ce să vorbească şi ce să scrie. Comoara a fost încredinţată vaselor omeneşti şi, cu toate acestea, nu este mai puţin din ceruri. Mărturia este transmisă prin exprimarea nedesăvârşită a limbajului omenesc, dar este mărturia lui Dumnezeu; iar copilul lui Dumnezeu, ascultător şi credincios, vede în ea slava unei puteri divine, pline de har şi de adevăr.

În Cuvântul Său, Dumnezeu a încredinţat oamenilor cunoştinţa necesară pentru mântuire. Sfintele Scripturi trebuie să fie primite ca o revelaţie autoritară, infailibilă a voinţei Sale. Ele sunt măsura caracterului, descoperitorul doctrinelor şi dovada experienţei. "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună" (2 Tim. 3,16.17).

Însă, faptul că Dumnezeu a descoperit voia Sa oamenilor prin Cuvântul Său n-a făcut inutilă prezenţa şi călăuzirea continuă a Duhului Sfânt. Din contră, Duhul a fost făgăduit de Mântuitorul nostru ca să descopere Cuvântul slujitorilor Săi, să lumineze şi să aplice învăţăturile lui. Şi pentru că Duhul lui Dumnezeu a fost Acela care a inspirat Biblia, este cu neputinţă ca învăţătura Duhului să fie vreodată contrară aceleia a Cuvântului.

Duhul n-a fost dat - şi nici nu va fi revărsat vreodată - ca să dea la o parte Biblia, căci Scripturile declară lămurit că Cuvântul lui Dumnezeu este măsura prin care va fi pusă la probă toată învăţătura şi experienţa. Apostolul Ioan spune: "Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi" (1 Ioan 4,1). Iar Isaia declară: "La lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta" (Is. 8,20).

O mare ocară a fost aruncată asupra lucrării Duhului Sfânt, prin rătăcirile acelei categorii de oameni care, pretinzând că sunt iluminaţi de El, susţin că nu mai au nevoie de călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Ei se lasă conduşi de impresii pe care le socotesc ca fiind glasul lui Dumnezeu în suflet. Dar duhul care îi stăpâneşte nu este Duhul lui Dumnezeu. Această urmare a impresiilor, cu neglijarea Scripturilor, poate duce numai la încurcătură, la amăgire şi ruină. Ea slujeşte numai pentru a promova scopurile celui rău. Deoarece lucrarea Duhului Sfânt este vitală pentru biserica lui Hristos, unul dintre planurile Satanei este ca, prin rătăcirile extremiştilor şi ale fanaticilor, să arunce ocară asupra lucrării Duhului şi să aducă pe poporul lui Dumnezeu să neglijeze acest izvor al puterii pe care Însuşi Domnul l-a prevăzut.

În armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Său avea să-Şi continue lucrarea în perioada dispensaţiunii Evangheliei. De-a lungul veacurilor, când au fost date Scripturile Noului şi Vechiului Testament, Duhul Sfânt n-a încetat să transmită lumină unor persoane individuale, în afară de descoperirile care aveau să fie încorporate în Canonul sacru. Însăşi Biblia ne descrie cum, prin Duhul Sfânt, oamenii au primit avertizări, sfaturi şi îndrumări în probleme care nu aveau nici o legătură cu darea Scripturilor. Şi se menţionează prooroci în diferite veacuri, ale căror rostiri n-au fost scrise niciodată. În acelaşi fel, după încheierea canonului Scripturii, Duhul Sfânt avea să-Şi continue lucrarea ca să ilumineze, să avertizeze şi să mângâie pe copiii lui Dumnezeu.

Isus a făgăduit ucenicilor Săi: "Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu"" "Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare" (Ioan 14,26; 16,13). Scriptura învaţă lămurit că aceste făgăduinţe, departe de a fi limitate la zilele apostolilor, aparţin bisericii lui Hristos din toate veacurile. Mântuitorul îi asigură pe urmaşii Săi: "Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin" (Mat. 28,20). Iar Pavel declară că darurile şi manifestările Duhului au fost aşezate în biserică "pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos" (Efes. 4,12.13).

Pentru credincioşii din Efes apostolul Pavel se ruga: "Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui" (Efes. 1,17-19). Lucrarea Duhului divin, pentru luminarea înţelegerii şi pentru deschiderea minţii faţă de lucrurile adânci ale Cuvântului cel sfânt al lui Dumnezeu, era binecuvântarea pe care Pavel o cerea în favoarea bisericii din Efes.

După manifestarea minunată a Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, Petru i-a îndemnat pe oameni la pocăinţă şi la botezul în numele lui Hristos, pentru iertarea păcatelor, zicând: "Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru" (Fapte 2,38.39).

În legătură imediată cu scenele zilei celei mari a lui Dumnezeu, Domnul, prin proorocul Ioel, a făgăduit o manifestare deosebită a Duhului Său (Ioel 2,28). Această profeţie şi-a primit o împlinire parţială în revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cinci-zecimii; dar va ajunge la o împlinire deplină în manifestarea harului divin care va însoţi încheierea lucrării Evangheliei.

Marea luptă dintre bine şi rău va creşte în intensitate aproape de încheierea timpului. În toate veacurile, mânia Satanei s-a dat pe faţă împotriva bisericii lui Hristos; iar Dumnezeu a revărsat harul şi Spiritul Său asupra poporului Său pentru a-l întări ca să se împotrivească puterii celui rău. Când apostolii lui Hristos aveau să ducă lumii Evanghelia şi să o scrie pentru toate veacurile viitoare, urmau să fie înzestraţi cu iluminarea Duhului. Dar, pe măsură ce biserica se apropie de eliberarea ei finală, Satana va lucra cu o putere din ce în ce mai mare. El s-a coborât "cuprins de o mânie mare ştiind că are puţină vreme" (Apoc. 12,12). El va lucra "cu toată puterea, cu semne şi minuni mincinoase" (2 Tes. 2,9). Timp de 6.000 de ani această inteligenţă deosebită, care odinioară fusese cea mai înălţată printre îngerii lui Dumnezeu, s-a dedat cu totul lucrării de amăgire şi ruinare.

Şi toată profunzimea iscusinţei satanice şi a subtilităţii dobândite, toată cruzimea la care s-a ajuns în decursul acestor veacuri de luptă vor fi îndreptate împotriva poporului lui Dumnezeu în conflictul final. Şi în această vreme de primejdie, urmaşii lui Hristos trebuie să dea lumii avertizarea cu privire la a doua venire a Domnului; un popor trebuie pregătit să stea înaintea Lui, la venirea Sa, "fără pată şi fără sbârcitură" (2Petru 3,14). În acest timp, înzestrarea deosebită a harului şi a puterii divine nu este mai puţin necesară pentru biserică decât a fost în zilele apostolilor.

Prin iluminarea Duhului Sfânt, scenele luptei îndelungate dintre bine şi rău au fost descoperite scriitoarei acestor pagini. Din timp în timp, mi s-a îngăduit să privesc de-a lungul veacurilor efectul luptei celei mari dintre Hristos, Prinţul vieţii, autorul mântuirii noastre, şi Satana, prinţul răului, autorul păcatului, primul călcător al sfintei Legi a lui Dumnezeu. Vrăjmăşia Satanei împotriva lui Hristos s-a dat pe faţă şi împotriva urmaşilor Săi. Aceeaşi ură faţă de principiile Legii lui Dumnezeu, aceeaşi lucrare de amăgire, prin care legile omeneşti sunt puse în locul Legii lui Dumnezeu, iar oamenii sunt conduşi să se închine creaturii în locul Creatorului, poate fi urmărită în toată istoria trecutului. Eforturile Satanei de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, de a-i face pe oameni să cultive o concepţie falsă despre Creator şi în felul acesta să-L privească cu teamă şi ură, nu cu iubire, încercările lui de a da la o parte Legea lui Dumnezeu, conducându-i pe oameni să se socotească liberi faţă de cererile ei, şi prigonirea acelora care au îndrăznit să se împotrivească amăgirilor lui, au fost urmărite continuu în toate veacurile. Toate acestea se pot vedea în istoria patriarhilor, profeţilor şi apostolilor, a martirilor şi a reformatorilor.

În marea luptă finală, Satana va folosi aceleaşi procedee, va da pe faţă acelaşi spirit şi va lucra în acelaşi scop ca şi în veacurile precedente. Cele petrecute în trecut se vor repeta cu excepţia faptului că lupta viitoare va fi de o aşa intensitate cum lumea n-a mai văzut niciodată. Amăgirile Satanei vor fi mai subtile, atacurile lui vor fi mai hotărâte. Dacă va fi cu putinţă va amăgi chiar şi pe cei aleşi (Marcu 13,22).

Când Duhul lui Dumnezeu a descoperit minţii mele adevărurile cele mari ale Cuvântului Său, precum şi scenele trecutului şi ale viitorului, am fost îndemnată să fac cunoscut şi altora ceea ce îmi fusese descoperit - anume de a urmări istoria luptei din veacurile trecute şi îndeosebi să o prezint astfel, încât să arunce o lumină asupra luptei viitoare care se apropie cu grăbire. Pentru realizarea scopului acestuia am încercat să selectez şi să adun laolaltă evenimentele din istoria bisericii într-un aşa mod, încât să subliniez descoperirea marilor adevăruri care au fost date lumii în diferite perioade şi care au provocat mânia Satanei şi vrăjmăşia unei biserici iubitoare de lume, adevăruri susţinute de martorii aceia care "nu şi-au iubit viaţa până la moarte".

În aceste rapoarte, putem vedea o prefigurare a luptei care ne stă înainte. Privindu-le în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi prin iluminarea Duhului Său, putem vedea, neumbrite, planurile celui rău şi primejdiile prin care va trebui să treacă aceia care vor fi găsiţi "fără pată" înaintea Domnului la venirea Sa.

Evenimentele cele mari care au marcat progresul Reformei în veacurile trecute sunt fapte istorice binecunoscute şi unanim recunoscute de lumea protestantă; ele sunt fapte pe care nimeni nu le poate ignora. Istoria aceasta am prezentat-o pe scurt în armonie cu scopul cărţii, fapt ce s-a impus neapărat, totul fiind condensat într-un spaţiu restrâns şi totuşi să dea o înţelegere corectă a aplicării ei. În unele cazuri, acolo unde istoricul a grupat evenimentele, pentru ca să îngăduie pe scurt o vedere cuprinzătoare a subiectului, sau a rezumat amănuntele într-un mod potrivit, cuvintele lui au fost citate; dar în unele cazuri nu s-a indicat sursa, deoarece citările nu sunt făcute cu scopul de a acorda autorului o autoritate, ci pentru că declaraţia lui permite o prezentare uşoară şi convingătoare a subiectului. Relatând experienţa şi vederile acelora care au promovat lucrarea de reformă din zilele noastre, s-au folosit în acelaşi fel lucrările lor publicate.

Cartea aceasta nu are atât scopul de a prezenta adevăruri noi cu privire la luptele din vremurile de demult, cât să extragă faptele şi principiile care au o importanţă pentru evenimentele viitoare. Totuşi, privite ca o parte a luptei dintre forţele luminii şi ale întunericului, toate aceste rapoarte ale trecutului sunt privite într-o nouă însemnătate şi prin ele este aruncată o lumină asupra viitorului, luminând calea acelora care, asemenea reformatorilor din veacurile trecute, vor fi chemaţi, chiar cu primejdia pierderii tuturor bunurilor pământeşti, să mărturisească "pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Isus Hristos".

Pentru a înfăţişa scenele luptei celei mari între adevăr şi rătăcire, a descoperi cursele Satanei şi mijlocul prin care i se poate împotrivi cu succes, pentru a prezenta o soluţie satisfăcătoare marii probleme a răului, aruncând o astfel de lumină asupra originii şi soartei finale a păcatului, încât să dea pe faţă dreptatea şi mila lui Dumnezeu în procedeele cu creaturile Sale, cât şi a arăta natura neschimbătoare şi sfântă a Legii Sale este scopul acestei cărţi. Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influenţa ei, oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să devină "părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină", pentru slava Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi.