Cuvânt înainte și introducere

PATRIARHI ŞI PROFEŢI

 

Traducere: D. Popa şi D. Florea

Titlul lucrării în original: "The Story of Patriarchs and Profets" Ediţia a 2-a revizuită

Lectura manuscrisului: dr. Mihail Popa şi Dumitru Popa

 

Cuvânt înainte

            Volumul de faţă, al treilea din cele cinci volume ale ciclului "Conflictul Veacurilor", care vede lumina tiparului într-o nouă traducere, vine să îmbogăţească tezaurul lucrărilor Spiritului Profetic publicate în limba română. După "Hristos, Lumina lumii" şi "Tragedia Veacurilor", "Figuri din Istoria Biblică a Vechiului Testament", aruncă lumină asupra unui subiect de mare însemnătate şi interes universal, subiect asupra căruia este de dorit să se reverse mai multă lumină.

            Lucrarea prezintă adevăruri prea puţin cunoscute lumii creştine şi, din nefericire, prea mult ignorate. Avem aici tabloul luptei dintre Dumnezeu şi Satana, dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte, dintre puterea lui Dumnezeu şi vrăjmaşul a toată neprihănirea, un spectacol de interes cosmic. Nu trebuie să facem eforturi mari pentru a ne convinge de faptul că un asemenea conflict există. Trebuie numai să privim la ceea ce se întâmplă în lume şi în "microcosmosul" atât de profund al sufletului omenesc, al fiinţei umane care este un "univers" în miniatură. Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu revelat oamenilor, înfăţişează marile caracteristici ale acestei lupte şi diferitele ei aspecte şi implicaţii, care vizează mântuirea tuturor acelora ce cred. În desfăşurarea ei există perioade deosebite, când aceste probleme capătă o importanţă unică, impunându-se ca o problemă de mare importanţă în înţelegerea relaţiei noastre cu aceste evenimente.

             În ciuda adevărurilor Scripturii, din păcate, sunt mulţi cei ce mărturisesc a crede şi care totuşi sunt mai degrabă dispuşi să pună pe seama unor lucruri de domeniul fantasticului acea parte a raportului biblic care deschide orizontului nostru înţelegerea paşilor prin care lumea a fost implicată în această mare problemă; iar alţii, deşi evită această poziţie extremă, sunt totuşi înclinaţi să-l considere ca fiind ceva perimat, lipsit de importanţă, tratându-l cu nepăsare şi neglijenţă.

             Dar ce teolog, ce credincios care este preocupat de această problemă, nu ar dori să arunce o privire asupra tainicelor cauze ce au determinat o astfel de schimbare a direcţiei? Cine n-ar dori să pătrundă în spiritul ei, să înveţe cum să evite rezultatele ei? Cu astfel de subiecte se ocupă volumul de faţă. El tinde să lumineze şi să trezească interesul faţă de acele părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu care au fost mult timp şi de mulţi neglijate.

            Cartea dă noi valenţe făgăduinţelor şi profeţiilor raportului sacru, apărând căile lui Dumnezeu şi modul în care Acesta S-a comportat faţă de cei răzvrătiţi, înfăţişând harul cel minunat al lui Dumnezeu în a pune în acţiune un plan pentru mântuirea omului păcătos. În acest fel, noi suntem purtaţi în istoria acestei lucrări, într-un timp când planurile şi scopurile lui Dumnezeu au fost în mod clar aduse la cunoştinţa poporului ales al lui Dumnezeu. Deşi tratează subiecte atât de deosebite, subiecte ce mişcă profund inimile şi trezesc vii emoţii, stilul cărţii este totuşi clar, iar limbajul - simplu şi direct.

Introducere

            Acest volum se ocupă de subiectele istoriei biblice, subiecte ce nu sunt în ele însele noi, dar care sunt astfel prezentate în aceste pagini, încât li se dă o semnificaţie nouă, revelând izvoare ale acţiunilor, înfăţişând semnificaţia importantă a unor mişcări şi aducând într-o lumină mai puternică unele laturi, care sunt numai pe scurt menţionate în Biblie. În acest fel, scenele capătă o vioiciune şi o importanţă care fac ca ele să lase noi şi dăinuitoare impresii. O astfel de lumină este în acest fel revărsată asupra raportului Sfintelor Scripturi, pentru ca acestea să descopere pe deplin caracterul şi planurile lui Dumnezeu; de asemenea, să prezinte vicleşugurile lui Satana şi mijloacele prin care, în cele din urmă, puterea sa va fi nimicită; să aducă în atenţie slăbiciunea inimii omeneşti şi să arate cum harul lui Dumnezeu îi face pe oameni în stare să biruiască în lupta cu cel rău.

Toate acestea sunt în armonie cu ceea ce Dumnezeu prezintă a fi scopul Său în desfăşurarea, înaintea oamenilor, a adevărurilor Cuvântului Său. Instrumentul prin care ne sunt date aceste descoperiri este văzut a fi - atunci când este testat cu Sfintele Scripturi - una dintre metodele pe care Dumnezeu încă le foloseşte pentru a da sfaturi, instrucţiuni, fiilor oamenilor. Deşi astăzi nu este aşa cum era la început, când omul, în sfinţenia şi nevinovăţia sa, primea sfaturi direct, personal, din partea Făcătorului său, totuşi el nu este lăsat fără un Învăţător divin, Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a dat ca reprezentant al Său. Astfel se face că îl auzim pe apostolul Pavel declarând că o anumită "iluminare" divină este privilegiul urmaşilor lui Hristos şi că ei sunt "luminaţi" prin faptul că "s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt" (Evr.10,32; 6,4). Apostolul Ioan spune, de asemenea: "Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfânt" (1 Ioan 2,20). Iar Hristos a făgăduit ucenicilor, când era gata să-i părăsească, că El avea să le trimită Duhul Sfânt ca Mângâietor şi Călăuzitor, ca să-i conducă în tot adevărul (Ioan 14,16,26).

            Pentru a arăta cum avea să se împlinească această făgăduinţă în biserică, apostolul Pavel, în două dintre epistolele sale, declară că unele daruri ale Duhului Sfânt au fost date bisericii, pentru edificarea şi instruirea ei până la sfârşitul veacurilor (1 Cor.12; Ef.4,8-13; Mat.28,20). Dar aceasta nu este totul; un număr de profeţii clare şi explicite declară că în zilele din urmă va fi o deosebită revărsare a Duhului Sfânt şi că, la data revenirii lui Hristos, biserica va avea - în timpul experienţelor ei de la sfârşit - "mărturia lui Isus Hristos", care este Spiritul Profetic (Fapte 2,17-20.39; 1 Cor.1,7; Apoc.12,17; 19,10).

            În aceste fapte vedem o dovadă a grijii şi iubirii lui Dumnezeu pentru poporul Său; pentru că prezenţa Duhului Sfânt, ca Mângâietor, Învăţător şi Călăuzitor, este necesară bisericii nu numai în metode de acţiune obişnuite, ci şi în cele extraordinare, când aceasta intră în pericolele din zilele din urmă, mai mult decât în orice altă parte a experienţei ei. Scripturile scot în evidenţă diferite canale prin care Duhul Sfânt va opera în inimile şi mintea oamenilor, spre a ilumina înţelegerea lor şi a le călăuzi paşii. Printre acestea notăm viziunile şi visurile. În acest fel, Dumnezeu va continua să comunice încă cu fiii oamenilor. Iată făgăduinţa Lui cu privire la acest lucru: "Ascultaţi bine ce vă spun: Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis" (Num.12,6). Prin aceste mijloace i-au fost comunicate lui Balaam cunoştinţe supranaturale. Astfel, el spune: "Aşa zice Balaam, fiul lui Beor, aşa zice omul care are ochii deschişi, aşa zice cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce cunoaşte planurile Celui Prea Înalt, cel ce vede vedenia celui Atotputernic, cel ce cade cu faţa la pământ şi căruia îi sunt ochii deschişi" (Num.24,15.16). În acest fel, cercetarea mărturiilor Sfintelor Scripturi devine o problemă de un foarte mare interes cu privire la aria întinderii la care Dumnezeu a plănuit ca Duhul Sfânt să Se manifeste în biserică, în timpul perioadei de punere la probă a neamului omenesc.

             După ce Planul de Mântuire a fost întocmit, Dumnezeu, aşa cum am văzut, a putut încă să comunice cu oamenii, prin lucrarea Fiului Său şi a sfinţilor îngeri, peste abisul pe care păcatul îl produsese. Uneori, El a vorbit cu oamenii faţă către faţă, ca în cazul lui Moise, dar mai frecvent prin visuri şi viziuni.

             Exemple de astfel de comunicări găsim pretutindeni în raportul sfânt, în decursul ambelor dispensaţiuni. Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, privind - prin Spiritul Profeţiei - înainte, la a doua venire a lui Hristos în putere şi slavă, exclamă: "Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi" (Iuda 14). "Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt" (2 Petru 1,21).

             Dacă lucrarea Spiritului Profetic părea uneori că aproape a dispărut, în măsura în care spiritualitatea poporului slăbea, cu toate acestea ea a marcat toate marile crize din experienţa bisericii, cum şi epocile ce au fost martore trecerii de la o dispensaţiune la alta. Când a sosit timpul marcat prin întruparea lui Hristos, tatăl lui Ioan Botezătorul a fost umplut de Duhul Sfânt şi a profetizat (Luca 1,67). Lui Simeon i s-a descoperit că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Domnul; şi când părinţii L-au dus pe Isus la Templu, L-a luat în braţe şi L-a binecuvântat, în timp ce rostea profeţii cu privire la El. Iar Ana, o profetesă, venind în acelaşi moment, vorbea despre El tuturor acelora care priveau la Ierusalim pentru mântuire (Luca 2,26.36). Revărsarea Duhului Sfânt, care trebuia să însoţească vestirea Evangheliei de către urmaşii lui Hristos, a fost anunţată în următoarele cuvinte de către profet: "După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată" (Ioel 2,28-31). Petru, în Ziua Cincizecimii, a citat această profeţie în legătură cu evenimentul minunat ce avusese loc atunci. Nişte limbi ca de foc s-au aşezat câte una pe fiecare ucenic şi ei au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi. Iar atunci când cei batjocoritori i-au acuzat că sunt beţi, Petru a răspuns: "Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel". Apoi el citează în mod substanţial din această profeţie, aşa cum se găseşte în Ioel, ca în cele de mai sus, adăugând însă cuvintele: "în zilele de pe urmă", în loc de "după aceea", făcând ca profeţia să sune astfel: "În zilele de pe urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură" (Fapte 2,17).

             Este evident faptul că numai acea parte a profeţiei care se referă la revărsarea Duhului Sfânt, numai aceea s-a împlinit în acea zi; căci nu erau atunci, în ziua aceea, bătrâni care să viseze visuri, nici tineri şi tinere care să aibă vedenii şi să profetizeze; şi nici arătări extraordinare de sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele nu s-a întunecat atunci, iar luna nu s-a prefăcut atunci în sânge; şi, cu toate acestea, cele la care cei de atunci erau martori erau o împlinire a profeţiei din Ioel. De asemenea, este evident că această parte a profeţiei, cu referire la revărsarea Duhului Sfânt, n-a fost epuizată în acea singură manifestare; căci profeţia acoperă toate zilele, tot timpul până la marea zi a revenirii Domnului.

             Dar Ziua Cincizecimii a fost o împlinire şi a altor profeţii, în afară de aceea a lui Ioel. Ea a fost o împlinire chiar a cuvintelor lui Isus Hristos. În ultimul cuvânt adresat de El ucenicilor înaintea crucificării Sale, El le-a spus: "Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor" şi anume Duhul adevărului" (Ioan 14,16-17). "Dar Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul" (Ioan 16,13). Şi după ce Hristos a înviat din morţi, El a spus ucenicilor: "Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus" (Luca 24,49).

             În Ziua Cincizecimii, ucenicii au fost îmbrăcaţi cu putere de sus. Dar această făgăduinţă a lui Hristos n-a fost dată, ca de altfel şi profeţia lui Ioel, numai pentru ocazia respectivă. Căci El le-a dat aceeaşi făgăduinţă, dar într-o altă formă, asigurându-i că El va fi cu ei totdeauna, până la sfârşitul lumii (Matei 28,20). Marcu ne spune în ce sens şi în ce mod avea să fie Domnul cu ei. El spune: "Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau" (Marcu 16,20). Iar Petru, în Ziua Cincizecimii, mărturisea în legătură cu continuitatea lucrării Duhului Sfânt, experienţă pe care ei o trăiseră. Când iudeii, străpunşi în inimile lor, i-au întrebat pe apostoli: "Ce trebuie să facem?", Petru a răspuns: "Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru" (Fapte 2,37-39).

            Aceasta are în vedere prezenţa şi activitatea Duhului Sfânt în biserică, chiar în manifestarea Lui deosebită, şi aceasta întotdeauna, atâta timp cât harul lui Dumnezeu îi cheamă pe oameni să primească iubirea iertătoare a lui Hristos. Douăzeci şi opt de ani mai târziu, în Epistola sa către Corinteni, Pavel aşează înaintea acestei comunităţi un argument formal în legătură cu această problemă. El spune: "În ce priveşte darurile duhovniceşti, fraţilor, nu voiesc să fiţi în necunoştinţă" (1Cor.12,1) - atât de important considera el aceasta, încât trebuia ca acest subiect să fie înţeles de Biserica Creştină. După ce arată că deşi Duhul este unul singur, dar sunt diferite daruri, diferite lucrări ale Duhului, şi după ce le explică, el foloseşte figura de stil a corpului omenesc cu diferitele componente, spre a arăta cum este constituită biserica, diferitele ei slujbe şi daruri. Şi după cum corpul omenesc are diferite membre, fiecare dintre ele având lucrarea sa specială de dus la îndeplinire, dar toate lucrând pentru acelaşi scop, constituind un tot armonios, tot astfel Duhul avea să lucreze prin diferite canale în biserică, pentru a constitui un desăvârşit corp religios. Apoi apostolul Pavel continuă: "Şi Dumnezeu a rânduit în biserică, întâi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învăţători; apoi pe cei ce au darul minunilor; apoi, pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, vorbirii în felurite limbi" (1 Cor.12,28).

             Declaraţia că Dumnezeu a rânduit în biserică pe unii" etc. implică ceva mai mult decât faptul că a fost lăsat liber, pentru ca darurile spirituale să fie prezentate în biserică, dacă condiţiile le favorizează. Ea înseamnă mai degrabă că ele aveau să fie în mod permanent părţi componente ale fiinţei bisericii şi că, dacă aceste daruri nu sunt active, nu operează în biserică, aceasta se datorează - ca şi în condiţiile corpului omenesc - situaţiei în care unele membre, datorită unui accident sau unei boli, devin de nefolosit, în stare de infirmitate. Fiind aşezate în biserică, aceste daruri trebuie să rămână acolo, până când ele urmează să fie îndepărtate. Dar nu avem nici un raport că ele ar fi fost cândva retrase.

            Cinci ani mai târziu, acelaşi apostol le scria efesenilor cu referire la aceleaşi daruri, declarând în mod deschis scopul lor, înfăţişând astfel în mod indirect faptul că ele trebuia să continue să fie prezente şi active, până va fi atins obiectivul propus. El spunea: "De aceea este zis: 'S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor'" Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci; pe alţii evanghelişti; pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos" (Ef. 4,8.11-13). Biserica n-a atins unitatea despre care se vorbeşte aici, în timpul perioadei apostolice; căci, foarte curând după această perioadă, umbra unui mare întuneric spiritual a început să întunece biserica; şi cu siguranţă că, în timpul acestei stări de declin, această plinătate a lui Hristos şi unitatea credinţei n-au fost realizate. Şi nici nu vor fi atinse până când ultima solie de har nu va strânge din fiecare neam şi popor, din toate clasele sociale şi din fiecare grupare religioasă neconformă adevărului, un popor în care să se realizeze toate reformele Evangheliei, aşteptând revenirea Fiului omului. Şi într-adevăr, dacă vreodată în experienţa ei biserica va avea nevoie de aportul fiecărui dar ce i-a fost atribuit pentru mângâierea şi călăuzirea ei, pentru încurajarea şi ocrotirea ei, atunci aceasta va fi în timpul şi-n mijlocul primejdiilor din zilele din urmă, când puterile răului, desăvârşite prin experienţă şi educare pentru îndeplinirea lucrării lor nefaste, vor înşela, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi, prin măiestritele lor acţiuni amăgitoare. Deci, foarte potrivite şi necesare sunt profeţiile cu privire la revărsarea Duhului Sfânt, spre folosul bisericii din zilele din urmă. Cu toate acestea, în literatura curentă a lumii creştine se învaţă că darurile Duhului au fost numai pentru perioada apostolică; că ele au fost date numai pentru înrădăcinarea Evangheliei; şi că, o dată ce Evanghelia a fost răspândită şi fixată, darurile spirituale nu mai erau necesare şi, în consecinţă, au dispărut - nu după mult timp - din biserică. Dar apostolul Pavel îi avertizează pe creştinii vremii sale de faptul că "taina fărădelegii" era deja la lucru şi că, după plecarea lui, lupi răpitori aveau să intre între ei, necruţând turma, şi că din mijlocul lor se vor scula oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să-i atragă pe ucenici de partea lor (Fapte 20,29-30). Deci nu poate fi adevărat faptul că darurile spirituale, aşezate în biserică s-o păzească chiar împotriva acestor rele, erau de acum gata să dispară când acest timp a venit, ca şi cum şi-ar fi împlinit lucrarea pe care o aveau de făcut; căci prezenţa şi ajutorul lor vor fi necesare în aceste condiţii mai mult decât atunci când apostolii erau ei înşişi prezenţi şi activi. Găsim o altă declaraţie a apostolului Pavel în epistola sa către comunitatea din Corint, care arată că populara concepţie a activităţii temporare a darurilor spirituale nu poate fi corectă. Există contrastul acesta între starea prezentă, imperfectă, şi cea glorioasă şi nemuritoare, la care - în final - vor ajunge cei mântuiţi. El spune: "Căci cunoaştem în parte şi proorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest 'în parte' se va sfârşi" (1 Cor.13,9.10). Mai departe, el ilustrează această stare, comparând-o cu perioada copilăriei, cu fragilitatea şi imaturitatea ei în gândire şi acţiune; iar starea de desăvârşire o compară cu starea de om mare, cu viziunea ei tot mai clară, cu maturitatea şi puterea ei. El clasează darurile spirituale printre acele lucruri care sunt necesare în această stare prezentă de imperfecţiune, dar de care nu vom mai avea nevoie atunci când vom ajunge în acea desăvârşită stare. "Acum", spune el, "vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă către faţă. Acum cunosc în parte; dar atunci voi cunoaşte pe deplin aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin" (1Cor.13,12). Apoi, el arată ce daruri sunt adaptate pentru starea de nemurire şi care vor exista, şi anume credinţa, nădejdea şi dragostea, "aceste trei" dar cea mai mare dintre ele este dragostea" (v.13). Aceasta explică limbajul din versetul 8: "Dragostea nu va pieri niciodată", harul iubirii divine va rămâne pururi; el este slava care va încorona viitorul omului, în starea sa de nemurire; dar "proorociile se vor sfârşi", adică va veni un timp când profeţiile nu vor mai fi nicidecum de trebuinţă, şi darul profetic, ca unul dintre instrumentele ce au ajutat biserica, nu va mai fi nevoie să fie exercitat; "limbile vor înceta", aceasta înseamnă că darul limbilor nu va mai fi niciodată de trebuinţă; "cunoştinţa va avea sfârşit", deci cunoştinţa, nu înţeleasă în mod abstract, ci cunoştinţa care este un dar al Duhului Sfânt, se va dovedi inutilă, datorită desăvârşitei cunoaşteri cu care vom fi înzestraţi în Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu. Acum, deci, dacă ne situăm pe poziţia că darurile spirituale au încetat să se mai manifeste o dată cu încheierea perioadei bisericii apostolice, nemaifiind necesare, atunci acceptăm concepţia că perioada bisericii apostolice a fost perioada slabă, copilărească a bisericii, când totul era văzut ca într-o oglindă, în chip întunecos; iar perioada care a urmat, când lupii răpitori aveau să intre în biserică şi să nu cruţe turma, când aveau să se ridice oameni, chiar în biserică, ce vor învăţa lucruri stricăcioase ca să-i atragă pe ucenici de partea lor, ar fi fost perioada unei desăvârşite lumini şi cunoaşteri, când ceea ce fusese nedesăvârşit şi copilăresc, care întunecase cunoştinţa perioadei apostolice, trecuse. Căci, să nu uităm, darurile spirituale încetează numai atunci când se atinge o stare spirituală desăvârşită şi, deoarece se realizează o asemenea stare spirituală, face ca ele să nu mai fie necesare. Dar nimeni, nici o gândire matură, sobră, nu va căuta nici pentru o clipă să susţină faptul că perioada apostolică a fost inferioară, din punct de vedere al nivelului ei spiritual, oricărei perioade care i-a urmat. Şi, dacă darurile spirituale au fost necesare atunci, cu siguranţă că ele sunt necesare şi acum. Printre instrumentele folosite şi pe care apostolul le enumeră în capitolele sale, atât în Epistola către Corinteni, cât şi în cea către Efeseni, ca "daruri" în biserică, găsim "pastori", "învăţători", "pe cei care au darul ajutorărilor, cârmuirilor", şi toate acestea sunt recunoscute de toţi, ca existând în biserică. Atunci de ce oare şi celelalte daruri, inclusiv credinţa, vindecarea şi profeţia, să nu fie prezente? Cine este competent să tragă linie şi să spună că darurile au fost "scoase" din biserică, atâta timp cât - la început - toate acestea au fost în mod egal aşezate în biserică? Apocalips 12,17 este prezentat ca fiind o profeţie a faptului că darurile spirituale vor fi - în zilele din urmă - restabilite în biserică. O examinare a mărturiei lui va confirma acest punct de vedere. Textul vorbeşte despre "rămăşiţa seminţei ei". Femeia fiind un simbol al bisericii, sămânţa ei vor fi membrii ei, care compun biserica în oricare timp; iar "rămăşiţa" seminţei ei va fi ultima generaţie de creştini, sau aceia care trăiesc pe pământ la a doua venire a lui Hristos. Mai departe, textul declară că aceştia "păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus", iar "mărturia lui Isus" este înfăţişată în Cap. 19,10 ca fiind "Spiritul Profeţiei", care trebuie să fie înţeles ca acela care, între celelalte daruri, este numit "darul prorociei" (1 Cor.12,9-10). Aşezarea darurilor spirituale în biserică implică faptul că orice persoană va trebui să le exercite. În privinţa aceasta, apostolul Pavel spunea: "Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt prooroci? Toţi sunt învăţători?" (1 Cor.12,29). Răspunsul este categoric: Nu, nu sunt toţi. Darurile spirituale însă sunt împărţite între membri, după cum voieşte Dumnezeu. Şi totuşi, aceste daruri sunt date în biserică, iar dacă un dar este dat chiar şi numai unui membru al bisericii, se poate spune că acel dar este "în biserică" sau că biserica "îl are". Astfel, ultima generaţie trebuie să-l aibă şi cu certitudine are mărturia lui Isus Hristos sau darul profeţiei. O altă parte a Sfintelor Scripturi, scrisă în mod evident cu referire la zilele din urmă, aduce în atenţie acelaşi fapt (1 Tes.5). Apostolul deschide Cap. cu aceste cuvinte: "Cât despre vremi şi soroace, n-aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea" (vers.1-2). În versetul 4 adaugă: "Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ". Apoi le adresează avertizări în legătură cu acest eveniment, printre care amintim: "Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi proorociile. Ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun" (vers.19-21). În versetul 23, el se roagă ca aceia care au legătură cu profetizarea să fie păstraţi fără prihană până la venirea Domnului. În virtutea acestor consideraţii, nu suntem noi oare îndreptăţiţi să credem că darul profeţiei se va manifesta în biserică în zilele din urmă şi că prin el multă lumină va fi transmisă şi vor fi date instrucţiuni la timp? Toate lucrurile trebuie tratate în conformitate cu regula apostolului: "Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun" şi probate, de asemenea, după standardul Mântuitorului: "După roadele lor îi veţi cunoaşte". Apelând la acest etalon, în legătură cu ceea ce pretinde a fi o manifestare a darului profetic, recomandăm acest volum spre studiere acelora care cred că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi că biserica este trupul al cărui cap este Hristos.

U. Smith