Conţinut
Patriarhi si profeti

Cap. 37 - Stânca lovită

 

 Din stânca lovită de Moise pentru prima dată la Horeb a curs un şuvoi de apă dătătoare de viaţă, care l-a înviorat pe Israel în pustie. În timpul tuturor peregrinărilor lor, ori de câte ori era nevoie, li se dădea apă, printr-o minune a îndurării lui Dumnezeu. Cu toate acestea, apa nu curgea după ei de la Horeb. Ori de câte ori, în călătoriile lor, aveau nevoie de apă, acolo, din despicătura stâncii, apa ţâşnea în şuvoi lângă tabăra lor. Hristos era Acela care, prin puterea cuvântului Său, făcea ca şuvoiul răcoritor de apă să curgă spre Israel: „Şi toţi au băut aceeaşi apă duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos" (1 Corinteni 10,4). El era izvorul tuturor binecuvântărilor, atât al celor trecătoare, cât şi al celor spirituale. Hristos, Stânca cea adevărată, a fost cu ei în toate peregrinările lor. „Şi nu vor suferi de sete în pustiurile în care-i va duce; ci va face să curgă pentru ei apă din stâncă, va despica stânca şi va curge apă" (Isaia 48,21). „A deschis stânca, şi au curs ape, care s-au vărsat ca un râu în locurile uscate" (Psalmul 105,41). Stânca lovită Îl preînchipuia pe Domnul Hristos şi, prin acest simbol, suntem învăţaţi cele mai preţioase adevăruri spirituale. După cum din stânca lovită se revărsa apa dătătoare de viaţă, tot astfel de la Hristos, „lovit de Dumnezeu", „străpuns pentru păcatele noastre", „zdrobit pentru fărădelegile noastre" (Isaia 53,4.5), curge şuvoiul mântuirii pentru neamul omenesc pierdut. După cum stânca a fost lovită o singură dată, „tot aşa Hristos, S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora" (Evrei 9,28). Mântuitorul nostru nu trebuia să Se jertfească a doua oară; iar aceia care caută binecuvântările harului Său au nevoie numai să ceară acestea în Numele lui Isus, revărsându-şi astfel dorinţa ini-mii în rugăciune plină de căinţă. O astfel de rugăciune va aduce înaintea Domnului oştirilor rănile lui Isus şi atunci din nou va curge sângele dătător de viaţă, simbolizat prin revărsarea apei dătătoare de viaţă pentru Israel. Revărsarea apei din stâncă în pustie era sărbătorită de israeliţi după aşezarea lor în Canaan, cu manifestări de mare bucurie. În timpul Domnului Hristos, sărbătoarea aceasta ajunsese cea mai impresionantă ceremonie. Ea avea loc cu ocazia Sărbătorii corturilor, când erau adunaţi la Ierusalim oameni din toată ţara. În fiecare dintre cele şapte zile ale acestei sărbători, preoţii ieşeau însoţiţi de muzică şi de corul leviţilor pentru a scoate apă într-un vas de aur din apa Siloamului. Ei erau urmaţi de mulţimea credincioşilor, toţi cei care puteau să se apropie de apă şi să bea din ea, în timp ce răsuna cântecul de sărbătoare: „Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii" (Isaia 12,3). Apoi, apa scoasă de preoţi era purtată la templu în mijlocul sunetului trâmbiţelor şi al cântării pline de solemnitate: „Picioarele mi se opresc în porţile tale, Ierusalime" (Psalmul 122,2). În timp ce cântecele de laudă răsunau, iar mulţimea îşi alătura glasul într-un cor triumfal, acompaniat de cântecul instrumentelor şi al trâmbiţelor care sunau cu putere, apa era vărsată pe altarul arderii de tot. Mântuitorul S-a folosit de slujba aceasta simbolică pentru a îndrepta mintea oamenilor la binecuvântările pe care El a venit să le aducă. „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului", vocea Sa a fost auzită în tonuri ce răsunau prin curţile templului: „’Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura’. Spunea cuvintele acestea despre Duhul", declara Ioan, „pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El" (Ioan 7,37-39). Apa înviorătoare, ţâşnind într-un pământ pustiu şi secetos, face ca pustia să înflorească şi curge ca să dea viaţă celor ce pier; ea este un simbol al harului divin pe care numai Domnul Hristos îl poate da şi care curăţă, reînviorează şi dă putere sufletului, ca apa vie. Acela în care locuieşte Hristos are în el un izvor de har şi putere ce nu seacă niciodată. Domnul Isus face plină de bucurie viaţa tuturor acelora care-L caută în adevăr şi le luminează cărarea. Primită în inimă, iubirea Sa va da naştere la fapte bune pentru viaţa veşnică. Ea aduce binecuvântări nu numai aceluia în sufletul căruia izvorăşte, ci râul de apă vie se va revărsa în cuvinte şi fapte de neprihănire spre a-i înviora pe cei însetaţi din jurul său. În convorbirea Sa cu femeia samariteancă la fântâna lui Iacov, Mântuitorul S-a folosit de acelaşi tablou. „Dar cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică" (Ioan 4,14). Domnul Hristos combină cele două simboluri. El este Stânca, El este Apa vie. Tablourile acestea frumoase şi pline de adânci înţelesuri sunt prezente în toată Biblia. Cu veacuri înainte de venirea Domnului Hristos, Moise arăta spre El ca fiind Stânca mântuirii lui Israel (Deuteronom 32,15); psalmistul a cântat despre El ca fiind „Izbăvitorul meu", „Stânca puterii mele", „Stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine", „o Stâncă de adăpost pentru mine", „Stânca inimii mele", „Stânca mea de adăpost". În cântecele lui David, harul Său este înfăţişat de asemenea ca fiind „ape de odihnă" „printre păşuni verzi", pe marginea cărora Păstorul ceresc Îşi conduce turma. Şi iarăşi, „şi-i adăpi din şuvoiul desfătărilor Tale", „căci la Tine este izvorul vieţii" (Psalmul 19,14; 62,7; 61,2; 71,3; 73,26; 94,22; 23,2; 36,8.9). Iar înţeleptul declară: „Izvorul înţelepciunii este ca un şuvoi care curge întruna" (Proverbe 18,4). Pentru Ieremia, Domnul Hristos este „izvorul apelor vii" (Ieremia 2,13). Pentru Zaharia, este „un izvor pentru păcat şi necurăţie" (Zaharia 13,1). Isaia Îl descrie ca fiind „Stânca veacurilor" şi ca „umbra unei stânci mari într-un pământ ars de soare" (Isaia 26,4; 32,2). Tot el ne prezintă făgăduinţa preţioasă ce face să aducă în mod viu în minte izvorul de apă vie ce a curs pentru Israel: „Cei nenorociţi şi cei lipsiţi caută apă, şi nu este; li se usucă limba de sete. Eu, Domnul, îi voi asculta; Eu, Dumnezeul lui Israel, nu-i voi părăsi". „Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri peste pământul uscat". „Căci în pustie vor ţâşni ape şi în pustietate pâraie". Este adresată invitaţia: „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape" (Isaia 41,17; 44,3; 35,6; 55,1). Şi în paginile de încheiere ale Cuvântului Sfânt, se face auzită invitaţia aceasta. Râul de apă al vieţii, „limpede ca şi cristalul", porneşte de la tronul lui Dumnezeu şi al Mielului; şi chemarea harului răsună de-a lungul veacurilor: „Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată" (Apocalips 22,17). Chiar înainte ca mulţimea lui Israel să ajungă la Cadeş, râul dătător de viaţă, care atâţia ani ţâşnise chiar lângă tabăra lor, încetă să mai curgă. Scopul lui Dumnezeu era acela de a-l pune încă o dată la încercare pe poporul Său. El dorea să vadă dacă se vor încrede în purtarea Lui de grijă sau vor da pe faţă aceeaşi necredinţă ca şi părinţii lor. În faţa lor se aflau colinele Canaanului. O călătorie de câteva zile avea să-i aducă la hotarele ţării făgăduite. Se aflau la o mică depărtare de Edom, care aparţinea urmaşilor lui Esau şi prin care trecea drumul rânduit lor spre Canaan. Moise primise porunca: „Întoarceţi-vă spre miazănoapte. Dă următoarea poruncă poporului: ‘Acum aveţi să treceţi prin hotarele fraţilor voştri, copiii lui Esau, care locuiesc în Seir. Ei se vor teme de voi; dar să vă păziţi bine. Să nu vă încăieraţi cu ei; căci nu vă voi da în ţara lor nici măcar o palmă de loc; muntele Seir l-am dat în stăpânire lui Esau. Să cumpăraţi de la ei cu preţ de argint hrana pe care o veţi mânca; şi să cumpăraţi de la ei cu preţ de argint chiar şi apa pe care o veţi bea’" (Deuteronom 2,3-6). Porunca aceasta ar fi trebuit să fie de ajuns spre a explica pentru ce a încetat să li se mai dea apă; ei erau de acum gata să treacă printr-o ţară bine udată şi roditoare, în drumul lor direct spre ţara Canaanului. Dumnezeu le făgăduise o trecere lipsită de incidente prin Edom şi ocazia de a cumpăra hrană şi suficientă apă pentru a fi de ajuns întregii mulţimi. Încetarea curgerii miraculoase a apei ar fi trebuit să fie deci un motiv de bucurie, un semn că pribegia prin pustie a luat sfârşit. Dacă n-ar fi fost orbiţi de necredinţă, ar fi putut înţelege acest lucru. Dar ei au făcut, din ceea ce ar fi trebuit să fie o dovadă a împlinirii făgăduinţei lui Dumnezeu, o ocazie de îndoială şi cârtire. Se părea că poporul părăsise orice speranţă că Dumnezeu avea să-l ducă în stăpânirea Canaanului şi a început să plângă după „binecuvântările" pustiei. Înainte ca Dumnezeu să le îngăduie să intre în Canaan, ei trebuia să arate că se încred în făgăduinţa Lui. Alimentarea cu apă a încetat înainte ca ei să ajungă în Edom. Acum era pentru ei ocazia, şi aceasta pentru un scurt timp, să umble prin credinţă şi nu prin vedere. Dar cea dintâi încercare a dat loc la acelaşi spirit răzvrătit şi nerecunoscător care fusese dat pe faţă de părinţii lor. De îndată ce strigătul după apă s-a auzit în tabără, ei au uitat mâna care de atâţia ani se îngrijise de nevoile lor şi, în loc să se îndrepte spre Dumnezeu după ajutor, au murmurat împotriva Lui şi, în disperarea lor, au spus: „Ce bine ar fi fost să fi murit noi când au murit fraţii noştri înaintea Domnului" (Numeri 20,1-13); cu alte cuvinte, ei ar fi dorit să se fi numărat printre cei ce au fost nimiciţi cu prilejul răscoalei lui Core. Strigătele lor erau îndreptate împotriva lui Moise şi Aaron: „Pentru ce aţi adus adunarea Domnului în pustia aceasta, ca să murim în ea, noi şi vitele noastre? Pentru ce ne-aţi scos din Egipt şi ne-aţi adus în acest loc, unde nu este nici loc de semănat, nici smochin, nici viţă, nici rodiu, nici apă de băut?" Conducătorii s-au dus la uşa cortului întâlnirii şi au căzut cu feţele la pământ. Din nou „s-a arătat slava lui Dumnezeu", şi Moise a primit porunca: „Ia toiagul şi cheamă adunarea, tu şi fratele tău Aaron. Să vorbiţi stâncii acesteia în faţa lor, şi ea vă va da apă. Să le scoateţi apă din stâncă şi să adăpi adunarea şi vitele lor." Cei doi fraţi au mers înaintea mulţimii, Moise având în mâna sa toiagul Domnului. Ei erau acum oameni în vârstă. Multă vreme răbdaseră răzvrătirea şi încăpăţânarea poporului Israel; dar acum, spre sfârşit, până şi răbdarea lui Moise a cedat: „Ascultaţi, răzvrătiţilor", a strigat el, „vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?"; şi, în loc să-i vorbească stâncii, aşa cum îi poruncise Domnul, el a lovit-o de două ori cu toiagul. Apa a ţâşnit cu îmbelşugare spre a satisface setea mulţimii. Dar se făcuse un mare rău. Moise a vorbit cu un spirit iritat; cuvintele lui erau mai degrabă expresia patimii omeneşti decât indignarea sfântă pentru că Dumnezeu fusese dezonorat. „Ascultaţi, voi, răzvrătiţilor", a spus el. Acuzaţia aceasta era adevărată, dar nici adevărul nu trebuie rostit cu patimă sau nerăbdare. Când Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să pună asupra lui Israel vina pentru răzvrătire, chiar pentru el cuvintele fuseseră dureroase, iar pentru ei greu de suportat; şi, cu toate acestea, Dumnezeu l-a susţinut în transmiterea soliei. Dar, când cu de la sine putere şi-a luat asupra sa sarcina de a-i acuza, el L-a întristat pe Duhul lui Dumnezeu şi nu a făcut decât rău poporului. Lipsa sa de răbdare şi stăpânire de sine era vădită. În felul acesta i s-a dat ocazie poporului să se întrebe dacă acţiunile şi comportarea lui din trecut fuseseră sub conducerea lui Dumnezeu sau nu şi astfel să-şi scuze propriile păcate. Atât Moise, cât şi ei Îl ofensaseră pe Dumnezeu. Purtarea lui, spuneau ei, merita de la început să fie supusă criticii şi condamnării. Acum ei au găsit pretextul pe care-l căutau pentru a respinge toate mustrările pe care Dumnezeu le trimitea prin slujitorul Său. Moise a dat dovadă de neîncredere în Dumnezeu. „Vom putea noi oare să vă scoatem apă?", întrebă el, ca şi când Domnul n-ar face ceea ce a făgăduit. „N-aţi crezut în Mine", le-a spus Domnul celor doi fraţi, „ca să Mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel." În timpul când apa a lipsit, chiar şi credinţa lor în împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu s-a clătinat din cauza cârtirii şi răzvrătirii poporului. Prima generaţie a fost condamnată să piară în pustie din cauza necredinţei; şi, cu toate acestea, acelaşi spirit s-a dat pe faţă şi în copiii lor. Oare nici aceştia nu vor primi făgăduinţa? Obosiţi şi descurajaţi, Moise şi Aaron n-au făcut nici un efort să pună stavilă curentului declanşat de sentimentele poporului. Dacă ei înşişi ar fi dat pe faţă o credinţă neşovăielnică în Dumnezeu, ar fi înfăţişat lucrurile înaintea poporului într-o astfel de lumină, încât să-l facă în stare să treacă cu bine această încercare. Printr-o exercitare promptă şi hotărâtă a autorităţii cu care fuseseră învestiţi, în calitate de conducători, ei ar fi putut să aducă la tăcere cârtirea poporului. Era datoria lor să depună orice efort ce le stătea în putere pentru a face ca situaţia să fie mai bună, mai înainte de a-I cere lui Dumnezeu să facă ce avea de făcut pentru ei. Dacă cârtirile de la Cadeş ar fi fost aduse la tăcere cu promptitudine, ce şir lung de rele ar fi fost curmat! Prin acţiunea sa pripită, Moise a făcut fără efect puterea lecţiei pe care Dumnezeu a vrut să le-o dea. Stânca, fiind un simbol al Domnului Hristos, fusese lovită o dată, după cum şi Domnul Hristos avea să fie adus jertfă o singură dată. A doua oară nu era nevoie decât să vorbească stâncii, după cum şi noi nu trebuie decât să cerem binecuvântările cerului în Numele Domnului Isus. Datorită celei de-a doua loviri a stâncii, s-a stricat semnificaţia acestui frumos tablou al Domnului Hristos. Mai mult chiar, Moise şi Aaron şi-au asumat o putere ce Îi aparţinea numai lui Dumnezeu. Nevoia de o intervenţie divină făcea ca ocazia aceea să fie un prilej de mare solemnitate, iar conducătorii lui Israel ar fi trebuit să-l folosească pentru a-i inspira poporului temerea de Dumnezeu şi a-i întări credinţa în puterea şi bunăvoinţa Lui. Când, plini de mânie, au strigat: „Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?", ei s-au aşezat în locul lui Dumnezeu, ca şi când puterea ar fi fost la ei, oameni supuşi aceloraşi slăbiciuni şi patimi omeneşti. Obosit de continua murmurare şi răzvrătire a poporului, Moise Îl pierduse din vedere pe Atotputernicul său Ajutor şi, fără puterea divină, fusese lăsat să-şi păteze raportul vieţii prin manifestarea slăbiciunii omeneşti. Omul care ar fi putut sta nepătat, hotărât şi plin de lepădare de sine până la încheierea lucrării sale a fost răpus în cele din urmă. Dumnezeu fusese dezonorat în ochii adunării poporului Israel, când ar fi trebuit să fie onorat şi preamărit. Cu prilejul acesta, Dumnezeu n-a pronunţat nici o judecată asupra acelora care prin purtarea lor nelegiuită i-au provocat atât de mult pe Moise şi Aaron. Toată dezaprobarea a căzut asupra conducătorilor. Aceia care stăteau ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu nu L-au onorat. Moise şi Aaron s-au simţit ei înşişi jigniţi, pierzând din vedere faptul că poporul nu cârtea împotriva lor, ci împotriva lui Dumnezeu. Datorită faptului că au privit la ei şi s-au lăsat duşi de propriile resentimente, au căzut în păcat fără să-şi dea seama şi n-au mai putut să-i arate poporului vinovăţia lui cea mare înaintea lui Dumnezeu. Amară şi plină de umilinţă a fost judecata rostită fără întârziere. „Atunci Domnul a zis lui Moise: ‘Pentru că n-aţi crezut în Mine, ca să Mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel, nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i-o dau’". Ei trebuia să moară împreună cu răzvrătitul Israel înainte de trecerea Iordanului. Dacă Moise şi Aaron ar fi nutrit un spirit de înălţare de sine sau ar fi manifestat un spirit pătimaş în faţa avertizării şi mustrării divine, vinovăţia lor ar fi fost mult mai mare. Dar ei nu s-au făcut vinovaţi de un păcat cu voia, în mod deliberat, ci au fost biruiţi de o ispită neaşteptată, iar căinţa lor a fost imediată şi din toată inima. Domnul a primit pocăinţa lor, deşi, datorită răului pe care păcatul lor îl putea provoca în mijlocul poporului, nu putea să anuleze pedeapsa. Moise nu şi-a tăinuit pedeapsa, ci i-a spus poporului că, deoarece nu I-a dat lui Dumnezeu slava cuvenită, el nu va putea să-i conducă în ţara făgăduită. Le-a cerut să ia aminte la pedeapsa severă, pronunţată în dreptul său, şi să judece apoi cum priveşte Dumnezeu cârtirea lor, punând numai asupra unui om pedeapsa care - din cauza păcatelor lor - ar fi trebuit să vină asupra lor. El le-a spus că I-a cerut cu insistenţă lui Dumnezeu să revină asupra acestei hotărâri, dar fusese refuzat. „Dar Domnul S-a mâniat pe mine, din pricina voastră, a spus el, şi nu m-a ascultat" (Deuteronom 3,26).

De fiecare dată când venea câte o împrejurare mai grea sau treceau printr-o încercare, israeliţii erau gata să-l învinovăţească pe Moise că i-a scos din Egipt, ca şi când Dumnezeu n-ar fi avut nimic de a face cu această problemă. În tot timpul călătoriilor lor, atunci când se plângeau de greutăţile drumului şi cârteau împotriva conducătorilor lor, Moise le spunea: „Nemulţumirile voastre se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu. Nu eu, ci El v-a eliberat". Dar cuvintele pripite rostite în faţa stâncii, „vom putea noi oare să vă scoatem apă?", erau de fapt o recunoaştere a acuzaţiilor lor, întărindu-i astfel în necredinţă şi îndreptăţindu-le cârtirile. Domnul voia să îndepărteze pentru totdeauna gândul acesta din mintea lor, neîngăduindu-i lui Moise să intre în ţara făgăduită. În aceasta aveau dovada de netăgăduit că nu Moise era conducătorul lor, ci Îngerul cel puternic, despre care Domnul a spus: „Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă la locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă glasul Lui … căci Numele Meu este în El" (Exod 23,20-21). „Domnul S-a mâniat şi pe mine, din pricina voastră" (Deuteronom 1,37), a spus Moise. Ochii tuturor copiilor lui Israel erau aţintiţi asupra lui Moise şi păcatul său a aruncat un blam asupra lui Dumnezeu, care îl alesese drept conducător al poporului Său. Păcatul lui era cunoscut de întreaga adunare; dacă Dumnezeu l-ar fi trecut cu vederea, s-ar fi lăsat impresia că necredinţa şi nerăbdarea, în situaţii de mari provocări, pot fi scuzate la cei ce sunt în poziţii de răspundere. Dar, când s-a făcut cunoscut că datorită unui singur păcat Moise şi Aaron nu aveau să intre în Canaan, poporul a ştiut că Dumnezeu nu caută la faţa omului şi că, în mod sigur, îl va pedepsi pe cel vinovat. Istoria poporului Israel trebuia să fie scrisă pentru a fi de învăţătură şi avertizare generaţiilor viitoare. Oamenii din toate vremurile ce aveau să vină trebuia să-L vadă pe Dumnezeul cerurilor ca pe un conducător nepărtinitor care, în nici o situaţie, nu îndreptăţeşte păcatul. Dar puţini sunt aceia care îşi dau seama de păcătoşenia fără măsură a păcatului. Oamenii se mângâie cu gândul că Dumnezeu este prea bun pentru a-l pedepsi pe păcătos. Dar, în lumina istoriei Bibliei, este clar faptul că bunătatea lui Dumnezeu şi iubirea Sa Îl obligă să Se poarte faţă de păcat ca faţă de un rău care este fatal păcii şi fericirii Universului. Nici chiar cinstea şi credincioşia lui Moise n-au putut abate plata pentru greşeala lui. Dumnezeu iertase marile abateri ale poporului, dar nu putea trata păcatul conducătorilor aşa cum îl trata pe al celor conduşi. El îl onorase pe Moise mai presus de oricare alt om de pe suprafaţa pământului. El îi descoperise slava Sa şi prin el îi făcuse cunoscute lui Israel orânduirile Sale. Faptul că Moise se bucurase de o lumină şi de o cunoaştere atât de mare făcea ca păcatul lui să fie cu atât mai grav. Credincioşia dovedită în trecut nu poate ispăşi nici o singură faptă rea. Cu cât sunt mai mari lumina şi privilegiile date unui om, cu atât mai mare este răspunderea sa şi cu atât mai gravă îi este căderea şi mai teribilă pedeapsa. După felul în care privesc oamenii lucrurile, Moise nu se făcuse vinovat de o mare nelegiuire; păcatul său era un păcat obişnuit. Psalmistul spune că „Moise a vorbit în mod uşuratic cu buzele" (Psalmul 106,33). După judecata omenească, putea părea un lucru lipsit de importanţă; dar dacă S-a purtat atât de sever faţă de acest păcat făcut de cel mai credincios şi mai onorat slujitor al Său, Dumnezeu nu-l va scuza nici la alţii. Spiritul înălţării de sine, înclinaţia de a-i critica şi a-i condamna pe fraţii noştri sunt neplăcute înaintea lui Dumnezeu. Aceia care se complac în aceste rele aruncă îndoială asupra lucrării lui Dumnezeu şi le dau celor sceptici o scuză pentru necredinţa lor. Cu cât mai importantă este poziţia cuiva şi cu cât mai mare este influenţa sa, cu atât mai mare este necesitatea ca el să cultive răbdare şi umilinţă. Dacă copiii lui Dumnezeu, în mod deosebit aceia care se află în poziţii de răspundere, pot fi făcuţi să-şi atribuie lor slava ce I se cuvine lui Dumnezeu, atunci Satana jubilează. A câştigat biruinţa. De fapt, aşa a căzut el. În felul acesta el izbuteşte cel mai bine să-i ispitească pe unii, spre ruina lor. Pentru a ne pune în gardă împotriva şiretlicurilor lui, Dumnezeu ne-a dat în Cuvântul Său atât de multe lecţii spre a ne învăţa despre primejdia înălţării de sine. Nu există nici un impuls al naturii noastre, nici o capacitate a minţii sau vreo înclinaţie a inimii care să nu aibă nevoie să stea clipă de clipă sub controlul Duhului lui Dumnezeu. Nu există nici o binecuvântare pe care Dumnezeu o dă omului, nici o încercare prin care El îi îngăduie să treacă şi pe care Satana să nu poată şi să nu vrea să le folosească pentru a ispiti, a chinui şi a nimici sufletul, dacă i se dă chiar şi cel mai mic prilej. De aceea, oricât de mare ar fi lumina spirituală, oricât ne-am bucura de graţia şi binecuvântarea divină, trebuie să umblăm totdeauna smeriţi înaintea Domnului, cerând în credinţă ca Dumnezeu să călăuzească fiecare gând şi să controleze fiecare impuls al inimii. Toţi aceia care mărturisesc a trăi în sfinţenie au cea mai sfântă datorie de a-şi păzi spiritul şi de a exercita stăpânirea de sine chiar şi în cele mai mari provocări. Povara aşezată asupra lui Moise era foarte mare; puţini oameni vor fi vreodată încercaţi atât de greu cum a fost el; şi totuşi, faptul acesta n-a constituit o scuză pentru păcatul său. Dumnezeu a luat măsuri îndestulătoare pentru poporul Său; şi, dacă se va baza pe puterea Sa, el nu va deveni niciodată o jucărie a împrejurărilor. Ispita cea mai puternică nu poate scuza păcatul. Oricât de mare ar fi povara ce apasă asupra sufletului, păcatul este propria noastră faptă. Nu stă nici în puterea pământului şi nici a iadului să constrângă pe cineva să făptuiască răul. Satana ne atacă în punctele noastre slabe, dar nu trebuie să ne lăsăm înfrânţi. Oricât de sever şi de neaşteptat ar fi atacul lui, Dumnezeu Se îngrijeşte să ne dea ajutor, şi în puterea Sa noi putem birui.