Conţinut
Patriarhi si profeti

Cap. 64 - David ca fugar

 

După înfrângerea lui Goliat, Saul l-a reţinut la sine pe David şi nu l-a mai lăsat să se înapoieze la tatăl său. "Şi de atunci sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el". Ionatan şi David au făcut un legământ, de a se uni ca fraţi, iar fiul împăratului "a scos mantaua pe care o purta ca să i-o dea lui David; şi i-a dat hainele sale, chiar sabia, arcul şi cingătoarea lui". Lui David i s-au încredinţat răspunderi importante şi, cu toate acestea, el şi-a păstrat modestia şi a câştigat simpatia atât a poporului, cât şi a familiei împărăteşti.

"David se ducea şi izbutea oriunde-l trimitea Saul; a fost pus de Saul în fruntea oamenilor de război". David era prevăzător şi credincios şi era lucru vădit că binecuvântarea lui Dumnezeu îl însoţea. Saul îşi dădea seama din când în când cât de incapabil este să-l conducă pe Israel şi a recunoscut că împărăţia ar fi mai întărită dacă ar avea lângă sine pe cineva care primeşte îndrumări de la Dumnezeu. Şi, întrucât David era binecuvântat şi apărat de Domnul, se putea ca prezenţa sa să fie ca un scut pentru Saul, dacă mergea cu el la război.

Providenţa divină rânduise ca David să fie unit cu Saul. Poziţia pe care David o avea la curte îi oferea ocazii ca să cunoască problemele conducerii în vederea pregătirii pentru viitoarea lui mărire. Aceasta îi dădea posibilitatea de a câştiga încrederea poporului. Dezamăgirile şi greutăţile ce s-au abătut asupra lui datorită vrăjmăşiei lui Saul i-au dovedit cât este de dependent de Dumnezeu şi câtă nevoie avea de a-şi pune toată încrederea în El. Chiar şi prietenia dintre Ionatan şi David venea tot din providenţa lui Dumnezeu, pentru a apăra viaţa viitorului domnitor al lui Israel. În toate acestea, Dumnezeu Şi-a realizat intenţiile pline de har atât faţă de David, cât şi faţă de poporul Israel.

Cu toate acestea, Saul nu a rămas mult timp prietenos cu David. Când se întorcea împreună cu David de la lupta cu filistenii, s-a întâmplat că "femeile au ieşit din toate cetăţile lui Israel înaintea împăratului Saul, cântând şi jucând". O grupă cânta: "Saul a bătut miile lui", iar o altă parte a corului, conducând cântarea mai departe, răspundea: "Iar David zecile lui de mii". Demonul geloziei s-a furişat în inima împăratului. El s-a mâniat pentru că, în cântecul femeilor israelite, David a fost pus mai presus de el. În loc să-şi înăbuşe acest sentiment de invidie, el şi-a dovedit slăbiciunea de caracter, strigând: "Lui David îi dau zece mii, şi mie îmi dau mii! Nu-i mai lipseşte decât împărăţia".

Un mare defect al caracterului lui Saul era dorinţa lui de a fi lăudat. Trăsătura aceasta avusese o influenţă stăpânitoare asupra gândirii şi acţiunii lui; totul era caracterizat de această dorinţă după laudă şi înălţare de sine. Măsura cu care măsura ce este drept şi ce este nedrept era măsura nedemnă a entuziasmului aprobator al gloatelor. Nimeni nu se află în siguranţă dacă trăieşte pentru a fi plăcut oamenilor şi nu caută mai întâi să fie plăcut lui Dumnezeu. Era ambiţia lui Saul de a fi cel mai preţuit dintre toţi oamenii şi, când se cânta imnul acesta, în inima împăratului s-a aprins convingerea sigură că David câştigase inima poporului şi că va domni în locul lui.

Saul şi-a deschis inima făcând loc duhului invidiei prin care sufletul lui a fost otrăvit. Împotriva învăţăturilor pe care le primise de la profetul Samuel, şi care arătau că Dumnezeu Îşi poate îndeplini voia fără ca cineva să-L poată împiedica, împăratul dovedi lămurit că nu avea o cunoaştere adevărată a planurilor sau puterii lui Dumnezeu. Cârmuitorul lui Israel şi-a pus voinţa sa împotriva voinţei Celui Infinit. În timp ce a condus împărăţia lui Israel, Saul nu a învăţat să se conducă pe sine însuşi. A îngăduit ca judecata să-i fie stăpânită de înclinaţii, până când a fost cuprins de furia patimii. A ajuns să aibă accese de furie în care era gata să omoare pe oricine îndrăznea să se opună voinţei sale. Din aceste accese cădea într-o stare de descurajare şi dispreţ de sine însuşi, iar mustrările de conştiinţă îi chinuiau sufletul.

Îi plăcea să-l asculte pe David cum cânta la harpă şi duhul cel rău părea că este alungat pentru un timp. Dar, într-o zi, pe când tânărul cânta înaintea lui şi instrumentul său revărsa melodii dulci pentru a însoţi glasul care cânta laude lui Dumnezeu, Saul aruncă deodată suliţa asupra cântăreţului, cu intenţia de a-i pune capăt vieţii. Prin intervenţia lui Dumnezeu, David a fost salvat şi a fugit nevătămat de mânia împăratului furios.

Pe măsură ce ura lui faţă de David creştea, Saul căuta tot mai mult un prilej să-l omoare; dar nici unul dintre aceste planuri ale sale împotriva unsului Domnului n-au izbutit. Saul s-a lăsat pradă duhului rău care-l stăpânea, în timp ce David se încredea în Acela care este puternic în sfat şi în stare să elibereze. "Începutul înţelepciunii este frica de Domnul" (Prov.9,10) şi rugăciunea lui David era totdeauna îndreptată la Dumnezeu ca să poată umbla desăvârşit înaintea Lui. Pentru ca să poată scăpa de prezenţa rivalului său, împăratul "l-a îndepărtat de la el, şi l-a pus mai mare peste o mie de oameni " dar tot Israelul şi Iuda iubeau pe David". Poporul a văzut curând că David era o persoană competentă, iar problemele care îi erau încredinţate erau rezolvate cu dibăcie şi înţelepciune. Sfaturile tânărului bărbat erau înţelepte şi pline de tact şi s-au dovedit a fi sigure de urmat, în timp ce judecata lui Saul era câteodată lipsită de siguranţă, iar hotărârile lui erau neînţelepte.

Dar, cu toate că urmărea fără încetare o ocazie pentru a-l nimici pe David, Saul se temea totuşi de el, întrucât se vedea clar că Domnul este cu el. Caracterul fără vină al lui David trezea mânia împăratului; i se părea că însăşi viaţa şi prezenţa lui David erau o mustrare permanentă, deoarece o comparaţie a propriului său caracter cu al acestuia era în defavoarea sa. Invidia îl făcea pe Saul să se simtă nefericit şi să-i expună primejdiei pe umilii supuşi ai tronului său. Cât rău de nedescris a adus în lumea noastră această trăsătură rea de caracter! În inima lui Saul stăpânea aceeaşi duşmănie care l-a revoltat pe Cain împotriva fratelui său, deoarece faptele lui Abel erau drepte şi Dumnezeu îl onora, în timp ce propriile sale fapte erau nedrepte şi Domnul nu-l putea binecuvânta. Invidia este o fiică a mândriei şi, dacă este adăpostită în inimă, conduce la ură şi sfârşeşte prin răzbunare şi ucidere. Satana îşi dovedea propriul său caracter când stârnea furia lui Saul împotriva aceluia care niciodată nu-i făcuse vreun rău.

Împăratul îl supraveghea de aproape pe David, nădăjduind să găsească un prilej de neatenţie sau de pripire care să servească drept scuză pentru a-l face să cadă în dizgraţie. El nu se putea simţi mulţumit până nu-i lua viaţa tânărului bărbat şi, cu toate acestea, dorea să apară înaintea naţiunii ca fiind îndreptăţit pentru fapta sa cea rea. I-a întins o cursă lui David, îndemnându-l să continue războiul împotriva filistenilor cu şi mai mare intensitate, pentru aceasta, ca răsplată a vitejiei sale, făgăduindu-i mâna fiicei celei mai mari a familiei imperiale. Răspunsul modest al lui David la această ofertă a fost: "Cine sunt eu şi ce este viaţa mea, ce este familia tatălui meu în Israel, ca să fiu ginerele împăratului?" Domnitorul îşi dovedi nesinceritatea prin aceea că a dat-o pe prinţesă în căsătorie altuia.

Întrucât Mical, fiica cea mai tânără a lui Saul, era ataşată de David, el a folosit aceasta pentru a atenta din nou la viaţa rivalului său. Tânărului i-a fost oferită mâna lui Mical cu condiţia de a aduce dovada înfrângerii şi omorârii unui anumit număr de vrăjmaşi ai naţiunii. "Saul avea de gând să facă pe David să cadă în mâna filistenilor", dar Domnul l-a ocrotit pe servul Său. David se înapoie biruitor de la această luptă, pentru a deveni ginerele împăratului. "Mical, fiica lui Saul, iubea pe David", iar monarhul, furios, a văzut cum comploturile sale au avut ca rezultat înălţarea aceluia pe care el căuta să-l nimicească. Tot mai lămurit era pentru el că acesta era omul despre care Domnul spusese că e mai bun decât el şi care trebuia să domnească în locul lui pe tronul lui Israel. Lăsând la o parte orice prefăcătorie, le porunci, lui Ionatan şi slujitorilor curţii sale, să-l ucidă pe omul pe care-l ura.

Ionatan i-a descoperit lui David intenţia împăratului, poruncindu-i să se ascundă, în timp ce el dorea să-i ceară tatălui său cruţarea vieţii eliberatorului lui Israel. El i-a prezentat împăratului tot ce făcuse David pentru a apăra onoarea şi chiar viaţa naţiunii şi ce vină teribilă va fi asupra ucigaşului aceluia de care Dumnezeu Se folosise pentru a împrăştia pe vrăjmaşii lor. "Saul a ascultat glasul lui Ionatan şi a jurat zicând: 'Viu este Domnul, că David nu va muri!'" David a fost adus înaintea lui Saul şi a slujit înaintea împăratului, cum făcuse mai înainte.

Din nou a început războiul dintre israeliţi şi filisteni, iar David conducea oastea împotriva vrăjmaşului. Evreii au câştigat o mare biruinţă, iar poporul împărăţiei lăuda înţelepciunea şi vitejia lui David. Aceasta a dus la o nouă trezire a vechii uri a lui Saul faţă de el. În timp ce tânărul cânta înaintea lui şi umplea palatul cu armonii dulci, Saul a fost biruit de patimă şi a aruncat suliţa spre David, cu gândul să-l pironească de perete; dar îngerul Domnului a abătut arma ucigătoare. David a scăpat şi a fugit acasă. Saul a trimis spioni ca să-l prindă şi să-l omoare dimineaţa, îndată ce va ieşi afară din casă.

Mical i-a făcut cunoscut lui David planul tatălui ei. Ea i-a cerut să fugă pentru a-şi scăpa viaţa şi l-a coborât pe fereastră, ca să poată scăpa. David a fugit la Samuel, la Rama, şi, fără să se teamă de supărarea împăratului, profetul l-a primit pe fugar. Casa lui Samuel era un loc paşnic în comparaţie cu palatul împărătesc. Aici, în mijlocul colinelor, venerabilul serv al lui Dumnezeu îşi continua lucrarea. O grupă de profeţi era cu el; ei studiau în amănunţime voia lui Dumnezeu şi ascultau cu respect cuvintele de învăţătură ce porneau de pe buzele lui Samuel. Preţioase erau lecţiile pe care le învăţa David de la învăţătorul lui Israel! David nu credea că se va ordona trupelor lui Saul să pătrundă în acest loc sfânt, dar nici un loc nu părea sfânt pentru duhul întunecat al împăratului ajuns la disperare. Relaţia lui David cu Samuel a stârnit invidia împăratului, care se temea că acela care era considerat de întregul Israel ca un profet al lui Dumnezeu va sprijini, cu influenţa sa, ridicarea rivalului său. Când împăratul a aflat unde se găseşte David, a trimis slujitori să-l aducă la Ghibea, unde vroia să-şi aducă la îndeplinire planul de a-l ucide. Oamenii au plecat la drum cu gândul de a-i lua viaţa lui David; dar Cineva mai mare decât Saul i-a luat în stăpânire. Ei au întâlnit îngeri nevăzuţi, ca Balaam pe vremuri, când plecase să-l blesteme pe Israel. Ei au început să profetizeze despre cele ce urmau să se întâmple în viitor şi au lăudat mărirea şi slava Domnului. În acest fel Dumnezeu a abătut mânia oamenilor şi a descoperit puterea Sa de a stăvili răul, iar pe servul Său l-a înconjurat cu o gardă de îngeri.

Vestea a ajuns la Saul, în timp ce el era nerăbdător să pună mâna pe David; dar, în loc să simtă mustrarea lui Dumnezeu, s-a înfuriat şi mai tare şi a trimis alţi oameni. Şi aceştia au fost luaţi în stăpânire de Duhul lui Dumnezeu, profetizând împreună cu cei dintâi. Pentru a treia oară a trimis împăratul soli, dar, când aceştia au ajuns la ceata profeţilor, puterea divină a coborât asupra lor şi au profetizat şi ei. Saul s-a hotărât să meargă el însuşi acolo, căci nu mai izbutea să-şi stăpânească sălbatica duşmănie. Era hotărât să nu mai aştepte o altă ocazie pentru a-l omorî pe David; intenţiona ca, îndată ce va ajunge în apropierea lui, să-l omoare cu propria lui mână, oricare ar fi fost urmările.

Dar îngerul l-a întâmpinat pe cale, călăuzindu-l. Duhul lui Dumnezeu l-a luat sub stăpânirea Sa şi, pe când îşi continua drumul, rostea rugăciuni către Dumnezeu, unite cu profetizări şi cântări sfinte. El a profetizat despre venirea lui Mesia ca Mântuitor al omenirii. Sosind la locuinţa profetului, în Rama, şi-a scos de pe el haina, care-i trăda funcţia, şi a rămas sub influenţa Duhului lui Dumnezeu toată ziua şi toată noaptea, în faţa lui Samuel şi a ucenicilor lui. Oamenii s-au adunat pentru a vedea scena uimitoare şi cele petrecute cu împăratul au fost povestite în toate locurile. Aşa s-a întâmplat că, aproape de sfârşitul domniei lui, în Israel a apărut încă o dată proverbul că şi Saul este între profeţi.

Din nou, planul urmăritorului a eşuat. El l-a asigurat pe David că se împăcase cu el; dar acesta avea puţină încredere în pocăinţa împăratului. El a folosit această ocazie ca să scape, pentru ca să nu se schimbe ca mai înainte starea de spirit a împăratului. Inima îi era rănită şi dorea tare mult să se întâlnească încă o dată cu prietenul său Ionatan. Conştient de nevinovăţia sa, l-a căutat pe fiul împăratului şi a făcut cel mai mişcător apel: "Ce am făcut eu?" întrebă el. "Care este nelegiuirea mea, care este păcatul meu înaintea tatălui tău, de vrea să-mi ia viaţa?" Ionatan credea că tatăl său renunţase la planurile sale şi că nu mai intenţiona să-l omoare pe David. Şi Ionatan îi spuse: "Ferească Dumnezeu! Nu vei muri. Tatăl meu nu face nici un lucru, fie mare, fie mic, fără să-mi dea de ştire; pentru ce mi-ar ascunde el lucrul acesta? Nu este nimic". După minunata manifestare a puterii lui Dumnezeu, Ionatan nu putea crede că tatăl său i-ar mai putea face vreun rău lui David, deoarece aceasta ar fi însemnat o revoltă făţişă împotriva lui Dumnezeu. Dar David nu era convins. În cuvinte pătrunzătoare şi pline de seriozitate, el i-a spus lui Ionatan: "Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu este decât un pas între mine şi moarte".

La timp de lună nouă, se ţinea în Israel câte o sărbătoare. Sărbătoarea aceasta a avut loc din nou, a doua zi după convorbirea dintre David şi Ionatan. Se aştepta ca în ziua aceea amândoi tinerii să fie prezenţi la masa împăratului; dar David se temea să participe şi se înţelesese cu fraţii săi să-i viziteze la Betleem. La întoarcere, trebuia să stea ascuns într-o câmpie, nu departe de sala ospăţului, iar Ionatan dorea să vadă ce efect va avea aceasta asupra lui Saul. Dacă întreba ce este cu fiul lui Isai, Ionatan trebuia să spună că David plecase acasă pentru a lua parte la jertfa adusă de familia tatălui său. Dacă împăratul nu s-ar fi arătat duşmănos, ci ar fi zis: "Bine!", David ar fi urmat să se întoarcă fără întârziere la curte. Dar dacă se mânia din cauza absenţei lui, aceasta ar fi fost un argument hotărâtor pentru ca David să fugă mai departe.

În prima zi a sărbătorii, împăratul n-a pus nici o întrebare cu privire la absenţa lui David; dar cum locul lui a fost gol şi a doua zi, a întrebat: "Pentru ce n-a venit fiul lui Isai la masă nici ieri, nici azi?" Ionatan i-a răspuns lui Saul: "David mi-a cerut voie să se ducă la Betleem. El a zis: 'Dă-mi drumul, te rog, căci avem în cetate o jertfă în familie şi frate-meu mi-a spus lucrul acesta; deci dacă am căpătat trecere înaintea ta, dă-mi voie să mă duc în grabă să-mi văd fraţii'. Pentru aceasta n-a venit la masa împăratului." Cum auzi Saul cuvintele acestea, furia lui n-a mai putut fi stăpânită. A început să strige că, atâta timp cât David trăieşte, Ionatan nu va putea ajunge la tron şi a cerut să se trimită îndată după David ca să-l poată ucide. Din nou Ionatan a mijlocit pentru prietenul său, zicând: "Pentru ce să fie omorât? Ce a făcut?" Întrebarea aceasta l-a făcut pe Saul şi mai satanic în furia lui, iar suliţa care fusese pregătită pentru David a fost îndreptată acum asupra propriului său fiu.

Fiul împăratului era amărât şi descurajat şi, plecând din faţa împăratului, n-a mai participat la ospăţ. Sufletul lui era copleşit de durere când, la timpul hotărât, se duse la locul unde David aştepta să vadă ce intenţii are împăratul faţă de el. Ei s-au îmbrăţişat şi au plâns cu amar. Întunecata patimă a împăratului îşi arunca umbrele asupra vieţii tinerilor bărbaţi şi ei nu găseau cuvânt pentru marea lor durere. Când s-au despărţit pentru a merge pe căi deosebite, David a auzit aceste ultime cuvinte ale lui Ionatan: "Du-te în pace, acum când am jurat amândoi, în Numele Domnului, zicând: 'Domnul să fie pe vecie între mine şi tine, între sămânţa mea şi sămânţa ta'". Fiul împăratului s-a înapoiat la Ghibea, iar David s-a grăbit să ajungă la Nob, o cetate aflată doar la câteva mile şi care aparţinea şi ea de seminţia lui Beniamin. Cortul întâlnirii fusese mutat de la Silo în locul acesta şi acolo slujea Ahimelec, marele preot. David nu ştia unde să se ducă pentru a afla adăpost, decât la servul lui Dumnezeu. Marele preot l-a privit cu uimire când a venit grăbit şi aparent singur, cu o faţă care trăda grijă şi necaz. Îl întrebă ce-l aduce acolo. Tânărul bărbat era sub continua teamă că va fi descoperit şi, fiind la strâmtorare, căuta să se prefacă. David i-a povestit preotului că fusese trimis de împărat cu o însărcinare tainică ce trebuia să fie îndeplinită foarte grabnic. Aici el a dovedit lipsă de credinţă în Dumnezeu, iar păcatul său a adus moartea marelui preot. Dacă David ar fi raportat lucrurile aşa cum erau, Ahimelec ar fi ştiut ce avea de făcut ca să-şi apere viaţa. Dumnezeu cere ca poporul său să fie iubitor de adevăr chiar şi în primejdiile cele mai mari. David l-a rugat pe preot să-i dea cinci pâini. Omul lui Dumnezeu nu avea la îndemână decât pâine sfinţită, dar David a reuşit să-i liniştească îngrijorările şi să obţină pâinea pentru a-şi potoli foamea.

Iată însă o nouă primejdie. Doeg, mai mare peste păstorii lui Saul, care primise credinţa evreilor, îşi aducea şi el la îndeplinire voturile la locul de închinare. Văzându-l pe omul acesta, David s-a grăbit să-şi găsească un alt loc de adăpost şi să-şi procure vreo armă cu care să se poată apăra la nevoie. L-a rugat pe Ahimelec să-i dea o sabie, dar acolo nu era decât sabia lui Goliat, care fusese păstrată ca amintire la cortul întâlnirii. David a răspuns: "Nu este alta ca ea, dă-mi-o!" Curajul i s-a însufleţit din nou când a apucat sabia de care se folosise odinioară pentru a-l ucide pe apărătorul filistenilor.

David a fugit la Achiş, împăratul din Gat, căci, se gândea el, va fi în mai mare siguranţă în mijlocul duşmanilor poporului său decât în ţinutul lui Saul. Dar i s-a spus lui Achiş că David era omul care, cu ani de zile mai înainte, îl omorâse pe apărătorul filistenilor, şi acum chiar acela care căuta adăpost la duşmanii lui Israel se afla într-o mare primejdie. Dar, făcând pe nebunul, David i-a înşelat pe vrăjmaşii săi şi, în felul acesta, a scăpat.

Cea dintâi greşeală a lui David a fost necredinţa faţă de Dumnezeu, la Nob, iar a doua lui eroare a fost prefăcătoria înaintea lui Achiş. David a dat pe faţă trăsături nobile de caracter şi capacitatea lui intelectuală câştigase de partea lui favoarea poporului; dar, când a fost pus la probă, credinţa lui s-a clătinat şi s-au dovedit slăbiciuni omeneşti. În oricine vedea un spion şi un trădător. Aflat într-o mare strâmtorare, David a privit cu ochiul neclintit al credinţei la Dumnezeu şi l-a biruit pe uriaşul filistenilor. A crezut în Dumnezeu şi a înaintat în Numele Său. Dar, fiind persecutat şi urmărit, descumpănirea şi necazul L-au ascuns dinaintea ochilor lui pe Tatăl ceresc.

Totuşi, această întâmplare a slujit ca să-l înveţe pe David înţelepciunea, deoarece l-a determinat să-şi recunoască slăbiciunea şi nevoia unei dependenţe continue de Dumnezeu. O, cât de plăcută este blânda mângâiere a Duhului lui Dumnezeu, când vine la cei apăsaţi şi deznădăjduiţi, când îl încurajează pe cel cu inima zdrobită, îl întăreşte pe cel slab şi dă curaj şi sprijin servilor lui Dumnezeu puşi la încercare! O, ce Dumnezeu avem noi, care se poartă iubitor cu cei căzuţi în greşeală, iar în vremuri potrivnice, când suntem copleşiţi de multe şi grele necazuri, El Îşi arată răbdarea şi bunătatea! Orice greşeală săvârşită de copiii lui Dumnezeu trebuie pusă pe seama lipsei lor de credinţă. Când umbre înconjoară sufletul, când avem nevoie de lumină şi călăuzire divină, trebuie să privim în sus; acolo e lumină dincolo de întuneric. David n-ar fi trebuit să-şi piardă nici o clipă încrederea în Dumnezeu. Avea toate motivele să-şi pună încrederea în El. Era unsul Domnului şi, în toate timpurile de primejdie, fusese ocrotit de îngerii lui Dumnezeu; fusese înzestrat cu curaj pentru a săvârşi lucruri minunate şi, dacă şi-ar fi mutat gândurile de la situaţiile grele în care fusese adus, la puterea şi maiestatea lui Dumnezeu, ar fi avut pace chiar şi sub umbrele morţii; cu încredere ar fi putut să repete făgăduinţa: "Pot să se munte munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, şi legământul Meu de pace nu se va clătina" (Isaia 54,10).

David a căutat scăpare din cursele pe care i le întindea Saul, în munţii lui Iuda. A reuşit să ajungă cu bine în peştera Adulam, un loc care putea să fie apărat cu forţe puţine împotriva unei mari oştiri. "Fraţii lui şi toată casa tatălui său au aflat şi s-au pogorât la el". Familia lui David nu mai putea să se simtă în siguranţă, întrucât ştia că, din cauza înrudirii cu David, Saul putea să arunce oricând asupra lor bănuielile sale nesocotite. Aflaseră şi ei ceva ce urma să fie cunoscut de întregul Israel, şi anume că Dumnezeu l-a ales pe David ca viitor domnitor al poporului Său; şi ei considerau că sunt în mai mare siguranţă alături de el, cu toate că era un fugar ascuns într-o peşteră singuratică, decât în orice altă parte unde erau expuşi furiei nebune a unui împărat gelos.

În peştera Adulam, familia se unise în iubire şi armonie. Fiul lui Isai putea să compună şi să reverse melodii din harpa sa: "Iată ce plăcut şi dulce este să locuiască fraţii împreună" (Ps.133,1). El gustase amărăciunea neîncrederii propriilor fraţi, iar armonia care se aşezase în locul vrajbei aducea bucurie în inima exilatului. Aici a alcătuit David psalmul 57.

N-a durat mult până când şi alţii, care căutau să scape de oprimarea împăratului, s-au adăugat cetei lui David. Mulţi îşi pierduseră încrederea în domnitorul lui Israel, căci ei puteau vedea că nu mai este condus de Duhul lui Dumnezeu. "Toţi cei ce se aflau în nevoie, care aveau datorii sau care erau nemulţumiţi, s-au strâns la el, şi el a ajuns căpetenia lor. Astfel, s-au unit cu el aproape patru sute de oameni". Aici David avea o mică împărăţie a sa, în care domneau ordinea şi disciplina. Dar, chiar şi în ascunzişul acesta greu de ajuns din munţi, nu se simţea în siguranţă, deoarece fără încetare primea dovezi că împăratul nu renunţase la planul de a-l ucide.

A găsit un adăpost pentru părinţii săi la împăratul Moabului şi, întrucât el fusese avertizat de un profet al Domnului de primejdia care-l aştepta, a fugit din ascunzătoarea sa, în pădurea Heret. Experienţa prin care trecea David nu era zadarnică şi nici nefolositoare. Dumnezeu i-a dat învăţături care trebuia să-l facă în stare să devină un conducător militar înţelept şi un împărat drept şi milos. Împreună cu ceata lui de exilaţi, a fost pregătit să îndeplinească lucrarea pentru săvârşirea căreia Saul devenise cu totul incapabil din cauza patimei sale criminale şi a oarbei sale nechibzuinţe. Oamenii nu se pot abate de la sfaturile Domnului şi, cu toate acestea, să mai păstreze acea pace şi înţelepciune care să le îngăduie să acţioneze drept şi cumpănit. Nici o nebunie nu este atât de primejdioasă, atât de fără speranţă, ca aceea de a urma înţelepciunea omenească, independent de înţelepciunea dumnezeiască.

Saul se pregătise să pună mâna pe David în peştera Adulam, dar, când a descoperit că David părăsise ascunzătoarea, s-a înfuriat nespus de mult. Fuga lui David era o taină pentru Saul. El nu putea să-şi explice aceasta decât presupunând că în tabăra sa erau trădători care îl înştiinţaseră pe David de apropierea şi planurile sale.

El a susţinut înaintea sfetnicilor că s-ar fi alcătuit o conspiraţie împotriva lui şi, oferindu-le daruri bogate şi poziţii de onoare, i-a mituit ca să-i trădeze pe aceia din popor care ar fi prieteni ai lui David. Doeg, edomitul, a devenit un pârâtor. Îndemnat de ambiţie şi lăcomie şi plin de mânie împotriva preotului care-l mustrase pentru păcatele sale, a povestit despre vizita lui David la Ahimelec, înfăţişând lucrurile într-o aşa lumină, încât furia lui Saul împotriva omului lui Dumnezeu a fost aprinsă. Cuvintele acestei limbi răutăcioase, care arunca foc, au trezit cele mai rele sentimente în inima lui Saul. Înnebunit de furie, el a declarat că întreaga familie a preotului trebuia să moară. Nu numai Ahimelec, ci şi membrii casei sale părinteşti, "optzeci şi cinci de oameni care purtau efodul de in", au fost omorâţi din ordinul împăratului de mâna criminală a lui Doeg.

"Saul a mai trecut prin ascuţişul săbiei cetatea preoţească Nob; bărbaţi şi femei, copii şi prunci, boi, măgari şi oi; toţi au căzut sub ascuţişul săbiei". Saul a putut face lucrul acesta sub stăpânirea lui Satana. Când Dumnezeu spuse că nelegiuirea amaleciţilor ajunsese la culme şi-i poruncise să-i nimicească cu desăvârşire, a fost prea milos pentru a executa sentinţa divină şi a cruţat ce fusese rânduit nimicirii; acum însă era în stare, fără o poruncă de la Dumnezeu, sub călăuzirea lui Satana, să lovească cu moartea pe preoţii Domnului şi să-i nimicească pe locuitorii cetăţii Nob. Aşa este stricăciunea inimii omeneşti care respinge conducerea lui Dumnezeu.

Fapta aceasta a umplut întregul Israel de groază. Împăratul pe care ei îi aleseseră săvârşise o mare nelegiuire şi se purtase după obiceiul împăraţilor celorlalte naţiuni care nu se temeau de Dumnezeu. Chivotul legii era cu ei; dar preoţii pe care-i consultau fuseseră omorâţi cu sabia. Oare ce va mai urma?