Conţinut
Patriarhi si profeti

Cap. 70 - Domnia lui David

 

Îndată ce a fost aşezat pe tronul lui Israel, David a început să caute un loc mai potrivit pentru capitala regatului său. La treizeci de kilometri depărtare de Hebron, a fost ales un loc pentru a se aşeza acolo viitoarea capitală a împărăţiei. Înainte ca Iosua să treacă cu oştile lui Israel peste Iordan, acest loc fusese numit Salem. În apropiere de locul acesta, Avraam îşi dovedise credincioşia faţă de Dumnezeu. Cu opt sute de ani înainte de încoronarea lui David, aici fusese locuinţa lui Melhisedec, preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt. Avea o poziţie centrală şi era aşezat la altitudine mai înaltă, fiind preotejat de un lanţ muntos de jur împrejur. Fiind la graniţa dintre Beniamin şi Iuda, era în imediata apropiere de Efraim şi se putea ajunge uşor aici şi din celelalte seminţii.

Pentru ca să fie stăpâni pe localitatea aceasta, a trebuit ca evreii să îndepărteze o rămăşiţă a canaaniţilor, care deţineau o poziţie fortificată pe munţii Sion şi Moria. Cetăţuia aceasta se numea Iebus, iar locuitorii erau cunoscuţi ca iebusiţi. Timp de sute de ani, Iebusul fusese socotit imposibil de cucerit; dar a fost asediat şi cucerit de evrei sub comanda lui Ioab care, ca răsplată a vitejiei sale, a fost făcut căpetenia oştirii lui Israel. Iebusul a devenit acum capitală naţională, iar numele lui păgân a fost schimbat în Ierusalim.

Hiram, domnitorul bogatei cetăţi Tir, de pe ţărmul Mării Medi-terane, a căutat acum alianţa cu împăratul lui Israel şi l-a ajutat pe David să-şi clădească un palat în Ierusalim. Au fost trimişi de la Tir reprezentanţi însoţiţi de arhitecţi şi meseriaşi, cum şi coloane lungi de care încărcate cu lemn scump de cedru şi alte materiale de preţ.

Puterea crescândă a israeliţilor prin unirea lor sub domnia lui David, cucerirea cetăţii Iebus, cum şi alianţa cu Hiram, domnitorul Tirului, au trezit vrăjmăşia filistenilor, care au invadat din nou ţara cu o oaste puternică, întinzându-se în valea Refaim, la o foarte mică depărtare de Ierusalim. David se retrăsese cu oamenii lui în cetăţuia Sionului pentru a aştepta îndrumare de la Dumnezeu. David L-a întrebat pe Domnul: "Să mă sui împotriva filistenilor? Îi vei da în mâinile mele?" Şi Domnul i-a zis lui David: "Suie-te, căci voi da pe filisteni în mâinile tale." (2 Sam.5,17-25).

David s-a aruncat îndată asupra inamicului, l-a înfrânt şi l-a zdrobit, luându-i idolii pe care-i adusese pentru a-şi asigura biruinţa. Înfuriaţi de umilinţa înfrângerii, filistenii au adunat o oaste şi mai mare şi s-au întors la luptă. Şi din nou "s-au răspândit în valea Refaim". Din nou David L-a căutat pe Domnul şi Marele "Eu Sunt" a luat conducerea oştirii lui Israel.

Dumnezeu l-a îndrumat pe David spunând: "Să nu te sui; ci ia-i pe la spate, şi mergi asupra lor în dreptul duzilor. Când vei auzi un vuiet de paşi în vârful duzilor să te grăbeşti, căci Domnul merge înaintea ta, ca să baţi oştirea filistenilor." Dacă, asemenea lui Saul, David şi-ar fi ales propria sa cale, n-ar fi izbutit. Dar el a făcut aşa cum îi poruncise Domnul şi "oastea filistenilor a fost bătută de la Gabaon până la Ghezer. Faima lui David s-a răspândit în toată ţara, şi Domnul l-a făcut de temut pentru toate neamurile" (1Cron.14,16.17).

Acum, după ce şi-a întărit bine tronul şi a scăpat de invaziile vrăjmaşilor din afară, David a trecut la realizarea unui plan plăcut lui, şi anume să aducă chivotul lui Dumnezeu la Ierusalim. Mult timp chivotul rămăsese la Chiriat-Iearim, la vreo cincisprezece kilometri depărtare; dar era momentul potrivit ca cetatea care servea drept capitală a naţiunii să fie onorată cu semnele prezenţei divine.

David a invitat treizeci de mii de oameni aleşi ai lui Israel, deoarece avea de gând să facă din ocazia aceasta o privelişte de mare bucurie şi de impunătoare solemnitate. Oamenii au răspuns voios invitaţiei. Marele preot împreună cu fraţii lui de slujbă sfântă, domnii şi conducătorii seminţiilor s-au adunat la Chiriat-Iearim. David ardea de zel sfânt. Chivotul a fost scos din casa lui Abinadab şi aşezat într-un car nou, tras de boi, iar cei doi fii ai săi însoţeau carul.

Bărbaţii lui Israel îl urmau strigând de bucurie şi cântând cântece de preamărire, o mulţime de glasuri unindu-se cu melodia instrumentelor; "David şi toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului" cu harpe, cu lăute, cu timpane, cu fluiere şi cu ţimbale" (2 Sam.6,5). De mult timp nu mai văzuse Israel aşa privelişte de triumf. Cu solemnă bucurie, marea procesiune mergea pe drumul ce ducea peste văi şi dealuri, către cetatea sfântă.

Dar "când au ajuns la aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu şi l-a apucat, pentru că erau să-l răstoarne boii. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza, şi Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui, şi a murit acolo lângă chivotul lui Dumnezeu." O groază subită a apucat mulţimea bucuroasă. David a rămas înmărmurit şi s-a temut grozav, în inima lui contestând dreptatea lui Dumnezeu. El a căutat să onoreze chivotul ca simbol al prezenţei divine. Pentru ce, dar, a fost trimisă această pedeapsă grozavă pentru a schimba momentele acelea de bucurie în prilej de durere şi doliu? Părându-i-se primejdios a păstra chivotul în apropierea sa, David s-a hotărât să-l lase acolo unde se afla. S-a găsit un loc potrivit pentru el în apropiere, în casa lui Obed-Edom din Gat.

Soarta lui Uza a fost o pedeapsă divină pentru călcarea celei mai clare porunci. Prin Moise, Domnul dăduse îndrumări speciale cu privire la transportarea chivotului. Numai preoţii, urmaşii lui Aaron, puteau să-l atingă sau să-l privească când era descoperit. Îndrumările divine spuneau astfel: "Fiii lui Chehat să vină la pornirea taberei ca să le ducă; dar să nu se atingă de lucrurile sfinte ca să nu moară" (Numeri 4,15). Preoţii trebuia să acopere mai întâi chivotul şi abia după aceea trebuia să vină chehatiţii să-l ridice, apucând drugii aşezaţi în inelele de pe laturile chivotului care nu trebuia să fie scoşi niciodată. Gherşoniţilor şi merariţilor, care aveau grija covoarelor, scândurilor şi stâlpilor, li se dăduseră de către Moise care şi boi pentru transportarea lucrurilor încredinţate lor. "Dar n-a dat nici unul fiilor lui Chehat pentru că după cum cereau slujbele lor, ei trebuia să ducă lucrurile sfinte pe umeri" (Numeri 7,9). Iată dar că în transportarea chivotului de la Chiriat-Iearim s-a dovedit o nesocotire directă şi de neiertat faţă de îndrumările Domnului.

David şi poporul său se adunaseră pentru a înfăptui o lucrare sfântă şi se devotaseră cu inima voioasă şi binevoitoare; dar Domnul nu putea să primească slujba aceasta, întrucât nu era săvârşită după îndrumările Lui. Filistenii, care nu cunoşteau Legea lui Dumnezeu, aşezaseră chivotul într-un car când l-au trimis înapoi la Israel, iar Domnul a primit osteneala lor. Dar israeliţii erau în posesia declaraţiei lămurite a voinţei lui Dumnezeu în toate problemele acestea, iar neglijarea acestor instrucţiuni din partea lor era dezonorantă pentru Dumnezeu. Asupra lui Uza zăcea marea vinovăţie a încumetării. Călcarea Legii lui Dumnezeu micşorase simţământul lui cu privire la sfinţenia ei şi, fiind plin de păcate nemărturisite, se încumetase să atingă simbolul prezenţei lui Dumnezeu, desconsiderând porunca divină. Dumnezeu nu poate primi o ascultare parţială, nu poate primi un fel neglijent de tratare a poruncilor Sale. Prin pedepsirea lui Uza, El dorea să imprime în mintea tuturor israeliţilor importanţa unei stricte ascultări de cerinţele Sale. În felul acesta, moartea acelui singur om, ducând tot poporul la pocăinţă, putea să evite necesitatea pedepsirii multor mii.

Dându-şi seama că însăşi inima sa nu stătea în totul bine faţă de Dumnezeu şi, văzând lovitura dată lui Uza, David s-a temut de chivot ca nu cumva vreun păcat de-al său să atragă pedeapsa. Dar Obed-Edom, cu toate că se bucura cu îngrijorare, a salutat simbolul sfânt ca pe o garanţie a bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de cel ascultător. Tot Israelul avea acum atenţia îndreptată către Obed-Edom din Gat şi casa lui; toţi aşteptau să vadă ce are să se întâmple cu el. "Şi Domnul a binecuvântat pe Obed-Edom şi toată casa lui".

Asupra lui David, mustrarea divină şi-a împlinit lucrarea. El a fost făcut să-şi dea seama, ca niciodată mai înainte, de sfinţenia Legii lui Dumnezeu şi de nevoia unei stricte ascultări. Favoarea arătată casei lui Obed-Edom l-a determinat din nou pe David să creadă că prezenţa chivotului ar putea aduce o binecuvântare pentru sine şi pentru poporul său.

După trei luni, s-a hotărât să facă o nouă încercare de a muta chivotul, dar acum a fost foarte atent ca să îndeplinească în toate amănuntele îndrumările Domnului. Din nou au fost invitaţi toţi bărbaţii de seamă ai naţiunii şi o mare adunare s-a strâns în jurul locuinţei lui Obed-Edom. Cu o pioasă grijă, chivotul a fost acum aşezat pe umerii bărbaţilor rânduiţi de Dumnezeu, mulţimea s-a aşezat în rânduri ordonate şi, cu inima tremurândă, marea procesiune a pornit iarăşi la drum. La fiecare şase paşi, trâmbiţa anunţa oprirea. După îndrumările date de David, se aduceau ca jertfă boi şi viţei îngrăşaţi. Bucuria luă acum locul îngrijorării şi groazei. Împăratul renunţase la hainele sale împărăteşti şi se îmbrăcase într-un efod simplu de in, aşa cum purtau preoţii. Făcând acest lucru, el nu îşi atribuia funcţii preoţeşti, căci efodul era uneori purtat şi de alte persoane decât preoţii. Dar la serviciul acesta dorea să se aşeze, înaintea lui Dumnezeu, pe treaptă de egalitate cu supuşii săi. În ziua aceea, închinarea trebuia să-I fie acordată doar lui Dumnezeu. El trebuia să fie singurul subiect al adorării.

Din nou pornea lunga coloană, iar muzica harpelor, alăutelor, trâmbiţelor şi timpanelor se înălţa spre cer împreună cu melodia multor glasuri. "David juca din răsputeri înaintea Domnului", în bucuria lui, ţinând tactul cântecului.

Dansul lui David, în bucuria lui plină de evlavie, înaintea lui Dumnezeu a fost dat ca exemplu de către iubitorii de petreceri, ca îndreptăţire a dansului modern; dar argumente de felul acesta nu se pot susţine. În zilele noastre, dansul e însoţit de nebunii şi petreceri nocturne. Sănătatea şi moralitatea sunt sacrificate iubirii de petreceri. În mijlocul celor ce frecventează sălile de bal, Dumnezeu nu este un obiect al cugetării şi al respectului; lor li s-ar părea că nu se cade ca la adunările lor să se facă rugăciuni şi să se cânte cântări de laudă. Proba aceasta trebuie să fie hotărâtoare.

 Distracţiile care au tendinţa de a slăbi iubirea pentru cele sfinte şi care scad plăcerea pentru serviciul lui Dumnezeu nu trebuie să fie căutate de creştini. Muzica şi dansul împreună cu lauda plină de bucurie pentru Dumnezeu cu prilejul mutării chivotului n-au nici cea mai slabă asemănare cu desfrâul dansului modern. Unul urmărea să păstreze viu în minte pe Dumnezeu şi proslăvea Numele Lui cel sfânt. Celălalt este o născocire a lui Satana pentru a-i face pe oameni să-L uite pe Dumnezeu şi să-L dezonoreze.

Procesiunea triumfală se apropia de capitală, urmând simbolul sfânt al împăratului nevăzut. Deodată, o explozie de cântec a cerut santinelelor de pe ziduri să deschidă larg porţile cetăţii: "Porţi, ridicaţi-vă capetele;

Ridicaţi-vă, porţi veşnice,

Ca să intre Împăratul slavei!"

 O grupă de instrumentişti şi corişti răspunse:

 "Cine este acest Împărat al slavei?" De la altă grupă veni răspunsul: "Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel viteaz în lupte." Apoi sute de voci, unindu-se, făceau să se amplifice corul triumfal: "Porţi, ridicaţi-vă capetele!

Ridicaţi-le porţi veşnice,

Ca să intre Împăratul slavei!"

Din nou s-a auzit voioasa întrebare: "Cine este acest Împărat al slavei?" Iar glasul unei mari mulţimi, "ca vuietul multor ape", a fost auzit răspunzând, plin de entuziasm: "Domnul oştirilor, El este Împăratul slavei!" Ps. 24,7-10 Apoi porţile s-au deschis larg, procesiunea a intrat şi, cu respect sfânt, chivotul a fost aşezat în cortul pregătit pentru primirea lui. Înaintea curţii sfinte se ridicaseră altare pentru jertfe; fumul jertfelor de împăcare şi al arderilor de tot, norii de tămâie, cântările de laudă şi rugăciunile lui Israel se înălţau spre cer. Ser-viciul odată sfârşit, împăratul rosti o binecuvântare asupra poporului. Şi apoi cu dărnicie împărătească, a poruncit să se împartă poporului mâncare şi vin ca să se învioreze.

Toate seminţiile au fost reprezentate la acest serviciu - oficierea celui mai sfânt eveniment care marcase domnia lui David. Spiritul inspiraţiei divine odihnise asupra împăratului şi acum, când ultimele raze ale soarelui în apus împodobeau cortul cu o aureolă de lumină, inima lui se înălţa cu recunoştinţă către Dumnezeu pentru că semnul binecuvântat al prezenţei Sale era atât de aproape de tronul lui Israel.

Adâncit în astfel de gânduri, David s-a întors la palatul său pentru ca "să-şi binecuvânteze casa". Dar acolo se afla cineva care privise scena bucuriei cu alte gânduri decât acelea care însufleţiseră inima lui David. "Pe când chivotul Domnului intra în cetatea lui David, Mical, fiica lui Saul, se uita pe fereastră şi văzând pe împăratul David sărind şi jucând înaintea Domnului, l-a dispreţuit în inima ei." În furia mâniei ei, n-a mai avut răbdare să aştepte întoarcerea lui David în palat şi s-a dus afară ca să-l întâmpine, iar când el o salută cu vorbe frumoase, ea turnă un torent de cuvinte grele. Ironia vorbirii ei era aspră şi tăioasă: "Cu câtă cinste s-a purtat astăzi împăratul lui Israel, descoperindu-se înaintea slujnicelor supuşilor lui, cum s-ar descoperi un om de nimic!"

David a înţeles că Mical dispreţuise şi dezonorase serviciul divin şi a răspuns sever: "Înaintea Domnului care m-a ales mai presus de tatăl tău şi de toată casa lui, ca să mă pună căpetenie peste poporul Domnului, peste Israel, înaintea Domnului am jucat. Vreau să mă arăt şi mai de nimic decât de data aceasta şi să mă înjosesc în ochii mei; totuşi voi fi în cinste la slujnicele de care vorbeşti." La mustrarea lui David s-a adăugat şi aceea a Domnului: din cauza mândriei şi a încumetării ei, Mical "n-a avut copii până în ziua morţii ei."

Ceremoniile solemne care însoţeau mutarea chivotului au făcut o impresie dăinuitoare asupra lui Israel, trezind un interes profund pentru serviciul sanctuarului, reînviindu-i râvna pentru Domnul. David s-a străduit prin mijloacele care-i stăteau la îndemână să adâncească impresiile acestea. Cântările au fost introduse ca o parte obişnuită a serviciului religios şi David a compus psalmi nu numai pentru a fi folosiţi de preoţi la serviciul sanctuarului, ci şi pentru a fi cântaţi de popor în timpul călătoriilor către altarul naţional, cu prilejul sărbătorilor anuale. Influenţa exercitată în felul acesta a fost foarte cuprinzătoare şi a adus ca rezultat eliberarea naţiunii de idolatrie. Multe dintre popoarele vecine, văzând prosperitatea lui Israel, au fost determinate să gândească bine despre Dumnezeul lui Israel, care făcuse lucruri atât de mari pentru poporul Său.

Cortul clădit de Moise, cu tot ce ţinea de serviciul sanctuarului, în afară de chivot, era încă la Ghibea. Era planul lui David acela de a face din Ierusalim centrul religios al naţiunii. El a făcut un palat pentru sine şi i se părea că nu era potrivit să lase chivotul lui Dumnezeu într-un cort. S-a hotărât deci să zidească pentru el un templu de o aşa măreţie, încât să arate cât de mult preţuieşte Israel onoarea făcută naţiunii de faptul că prezenţa Domnului, Împăratul lor, era în mijlocul lor. Spunându-i profetului Natan planul său, a primit un răspuns încurajator: "Du-te şi fă tot ce ai pe inimă, căci Domnul este cu tine." Dar, în aceeaşi noapte, cuvântul Domnului i-a vorbit lui Natan, încredinţându-i o solie pentru împărat. David urma să fie lipsit de privilegiul de a construi o casă pentru Dumnezeu, dar i s-a dat asigurarea bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de el, faţă de urmaşii lui şi faţă de împărăţia lui Israel: "Te-am luat de la păşune, de la oi, ca să fii căpetenie peste poporul Meu, peste Israel; am fost cu tine pretutindeni pe unde ai mers, am nimicit pe toţi vrăjmaşii tăi dinaintea ta, şi ţi-am făcut numele mare, ca numele celor mari de pe pământ; am dat un loc poporului Meu, lui Israel, şi l-am sădit ca să locuiască în el şi să nu mai fie tulburat, ca să nu-l mai apese cei răi ca mai înainte."

Însă, întrucât dorise să zidească o casă pentru Dumnezeu, lui David i s-a dat făgăduinţa: "Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi o casă" Eu îţi voi ridica un urmaş după tine" El va zidi Numelui Meu o casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui."

Motivul pentru care David nu trebuia să clădească templul a fost arătat: "Tu ai vărsat prea mult sânge, şi ai făcut mari războaie; de aceea nu vei zidi o casă Numelui Meu" Iată că ţi se va naşte un fiu, care va fi un om al odihnei, şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmaşilor lui de jur împrejur; "numele lui va fi Solomon (Pace) şi voi aduce peste Israel pacea şi liniştea în timpul vieţii lui. El va zidi o casă Numelui Meu" (1Cron.22,8-10).

Cu toate că dorinţa arzătoare a inimii lui nu a fost îndeplinită, David a primit solia cu recunoştinţă. "Cine sunt eu, Doamne, Dumnezeule", a spus el, "şi ce este casa mea de m-ai făcut să ajung unde sunt? Şi încă atât este puţin înaintea Ta, Doamne, Dumnezeule! Tu vorbeşti despre casa robului tău şi în viitor!" Şi apoi şi-a reînnoit legământul cu Dumnezeu.

David ştia că ar fi fost o onoare pentru numele său şi ar fi adăugat glorie la domnia lui dacă ar fi adus la îndeplinire lucrarea plănuită în inima sa; dar a fost gata să supună propria-i voinţă voinţei lui Dumnezeu. Resemnarea plină de recunoştinţă, astfel manifestată, se vede rar chiar şi între creştini. De câte ori aceia care au trecut de vârsta bărbăţiei se prind de nădejdea de a realiza vreo lucrare însemnată, de care inima lor este alipită, dar pe care nu sunt potriviţi să o îndeplinească. Poate că Providenţa divină le vorbeşte ca şi lui David, spunându-le că lucrarea pe care o doresc atât de mult nu le poate fi încredinţată. Ei trebuie doar să pregătească drumul pentru ca altul să o îndeplinească. Dar, în loc să se supună recunoscători îndrumărilor divine, mulţi se dau înapoi, socotindu-se neglijaţi şi lepădaţi, şi zic că, dacă nu pot săvârşi acea unică lucrare pe care doresc să o facă, nu vor mai face nimic. Mulţi se agaţă cu energie şi disperare de răspunderi pe care nu sunt capabili să le ducă şi se ostenesc zadarnic să realizeze o lucrare de care nu sunt capabili, în timp ce lucrarea pe care ar putea să o facă rămâne nefăcută. Iar din cauza acestei lipse de conlucrare din partea lor, o mai mare lucrare este împiedicată şi zădărnicită.

David, în legământul său cu Ionatan, făgăduise că, atunci când va fi ajuns să aibă odihnă din partea vrăjmaşilor săi, va arăta bunătate faţă de casa lui Saul. În prosperitatea sa, ţinând seama de legământul său, împăratul întrebă: "A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?" I s-a vorbit despre un fiu al lui Ionatan, Mefiboşet, care fusese olog din copilărie. Cu ocazia înfrângerii lui Saul de către filisteni, la Izreel, doica, încercând să fugă cu el, îl lăsase să cadă şi el rămăsese olog pentru toată viaţa. Acum David l-a invitat pe tânăr la curte şi l-a primit cu bunăvoinţă. Moşiile particulare ale lui Saul i-au fost înapoiate pentru întreţinerea casei lui, iar fiul lui Ionatan urma să fie oaspete permanent al împăratului, luând parte zilnic la masa împărătească. Din cauza celor povestite de vrăjmaşii lui David, Mefiboşet fusese determinat să cultive o puternică prejudecată împotriva lui, considerându-l uzurpator; dar primirea generoasă şi prietenoasă pe care i-a făcut-o domnitorul şi continua lui bunătate au câştigat inima tânărului, care s-a ataşat de David şi, asemenea tatălui său Ionatan, a înţeles că interesul lui era unul şi acelaşi cu al împăratului pe care-l alesese Dumnezeu.

După încoronarea lui David ca împărat al lui Israel, naţiunea s-a bucurat de un timp lung de pace. Popoarele înconjurătoare, văzând tăria şi unitatea împărăţiei, au ajuns curând să-şi dea seama că este prudent să se abţină de la lupte făţişe; iar David, ocupat cu organizarea şi dezvoltarea împărăţiei, a încetat războaiele şi defensivele. În cele din urmă, totuşi, a declarat război vechilor vrăjmaşi ai lui Israel, filistenii şi moabiţii, şi, izbutind să-i înfrângă, şi pe unii, şi pe alţii, i-a făcut tributari.

Apoi s-a format o largă coaliţie a naţiunilor înconjurătoare împotriva împărăţiei lui David, din care au pornit cele mai mari războaie, dar şi cele mai mari victorii ale domniei lui, marcând cea mai cuprinzătoare creştere a puterii lui. Această alianţă vrăjmaşă, care de fapt a izbucnit numai din invidia faţă de puterea crescândă a lui David, n-a fost provocată de el. Iată împrejurările care au dus la crearea ei:

La Ierusalim sosise vestea morţii lui Nahaş, împăratul amoniţilor, un domnitor care se arătase binevoitor faţă de David când acesta fugea din faţa mâniei lui Saul. Acum, dorind să-şi arate recunoştinţa şi aprecierea pentru bunătatea dovedită faţă de el în zilele necazului său, David a trimis o delegaţie cu o solie de simpatie faţă de Hanun, fiul şi urmaşul împăratului amoniţilor. David a zis: "Voi arăta bunăvoinţă lui Hanun, fiul lui Nahaş, cum a arătat bunăvoinţă şi tatăl lui faţă de mine".

Dar fapta lui prietenoasă a fost răstălmăcită. Amoniţii Îl urau pe Dumnezeul cel adevărat şi erau cei mai mari vrăjmaşi ai lui Israel. Amabilitatea aparentă a lui Nahaş faţă de David venea numai din vrăjmăşia faţă de Saul, ca împărat al lui Israel. Solia lui David a fost interpretată rău de către sfetnicii lui Hanun. Ei i-au zis stăpânului lor, Hanun: "Crezi că David îţi trimite oameni să te mângâie, ca să cinstească pe tatăl tău? Ori ca să cunoască şi să cerceteze cetatea, ca s-o nimicească trimite el slujitorii la tine?" Tot prin sfatul sfetnicilor fusese determinat Nahaş, cu o jumătate de veac mai înainte, să le impună locuitorilor cetăţii Iabes-Galaad o condiţie crudă, atunci când, fiind asediaţi de amoniţi, căutau să obţină un legământ de pace. Nahaş ceruse să li se scoată tuturor ochiul drept. Amoniţii îşi mai aminteau încă bine cum împăratul lui Israel zădărnicise planul lor plin de cruzime şi scăpase poporul pe care el dorise să-l umilească şi să-l schilodească. Aceeaşi ură împotriva lui Israel îi insufla şi acum. Ei nu puteau pricepe duhul de mărinimie care inspirase solia lui David. Atunci când stăpâneşte mintea oamenilor, Satana va trezi invidia şi bănuiala care vor face să fie răstălmăcite chiar cele mai bune intenţii. Ascultând de sfetnicii săi, Hanun îi consideră pe trimişii lui David ca spioni şi-i umplu de ocară şi batjocuri.

Se îngăduise ca amoniţii să-şi dea pe faţă gândurile rele ale inimii lor fără vreo reţinere, pentru ca adevăratul lor caracter să fie descoperit înaintea lui David. Nu era voinţa lui Dumnezeu ca Israel să se alieze cu poporul acesta păgân şi trădător.

În timpurile îndepărtate, ca şi în prezent, funcţia de ambasador era considerată ca ceva sacru. Prin această lege universală a popoarelor, se asigura persoanei protecţia împotriva violenţei sau insultei. Ambasadorul fiind un reprezentant al suveranului său, orice insultă ce i se aducea cerea o pedeapsă neîntârziată. Amoniţii, ştiind că insulta adusă lui Israel va fi răzbunată cu siguranţă, au făcut pregătiri pentru război. "Fiii lui Amon, au văzut că se făcuseră urâţi lui David, şi Hanun şi fiii lui Amon au trimis o mie de talanţi de argint să tocmească în slujba lor care şi călăreţi de la sirienii din Mesopotamia şi de la sirienii din Maaca şi din ţoba. Au tocmit treizeci şi două de mii de care şi pe împăratul din Maaca împreună cu poporul lui, care au venit şi au tăbărât înaintea Medebei. Fiii lui Amon s-au strâns din cetăţile lor şi au mers la luptă" (1 Cron.19,6.7.13).

Era într-adevăr o alianţă uriaşă. Locuitorii ţinutului dintre Eufrat şi Marea Mediterană se aliaseră cu amoniţii. Partea de miazănoapte şi de răsărit a Canaanului era înconjurată de vrăjmaşi înarmaţi, uniţi pentru a zdrobi împărăţia lui Israel.

Evreii nu au aşteptat ca ţara lor să fie invadată. Oştile lor, sub comanda lui Ioab, au trecut Iordanul şi au înaintat către capitala amoniţilor. În timp ce comandantul evreu îşi conducea oastea către câmpul de bătaie, căuta să o îmbărbăteze pentru luptă, zicând: "Fii tare, şi să ne îmbărbătăm pentru poporul nostru şi pentru cetăţile Dumnezeului nostru şi Domnul să facă ce va crede". Oştile unite ale aliaţilor au fost înfrânte în cea dintâi luptă. Dar n-au fost bucuroşi să stea liniştiţi şi, în anul următor, au reluat războiul. Împăratul Siriei şi-a adunat oştile, ameninţând pe Israel cu oştirea sa cea mare. Dându-şi seama cât de multe depindeau de această bătălie, David însuşi conduse lupta şi, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, a adus o înfrângere atât de gravă aliaţilor, încât sirienii din Liban până la Eufrat nu numai că au încetat războiul, dar au devenit chiar tributari lui Israel. David a dus război împotriva amoniţilor, până ce au căzut cetăţuile lor şi întregul ţinut a ajuns sub stăpânirea lui Israel.

Primejdiile care ameninţau naţiunea cu nimicire totală s-au dovedit, prin îndurarea lui Dumnezeu, a fi chiar mijlocul prin care ea s-a ridicat la o mărire fără precedent. Comemorând aceste minunate eliberări, David cânta: "Trăiască Domnul şi binecuvântată să fie Stânca mea!

Mărit să fie Dumnezeul mântuirii mele,

Dumnezeu, răzbunătorul meu, care îmi supune popoarele,

Şi mă izbăveşte de vrăjmaşii mei!

Tu mă înalţi mai presus de potrivnicii mei,

Mă scapi de omul asupritor.

De aceea, Doamne, Te voi lăuda printre neamuri,

Voi cânta slava Numelui Său. El dă mari izbăviri împăratului Său, Şi dă îndurare unsului Său:

Lui David şi seminţiei lui, pe vecie" Ps.18,46-50.

 De altfel, prin toate cântările lui David s-a imprimat în mintea poporului lui Israel gândul că Domnul era tăria şi scăparea lor: "Nu mărimea oştirii scapă pe împărat,

Nu mărimea puterii scapă pe viteaz;

Calul nu poate da chezăşia biruinţei,

Şi toată vlaga lui nu dă izbăvirea."

"Dumnezeule, Tu eşti Împăratul meu;

Porunceşte izbăvirea lui Iacov!

Cu Tine doborâm pe vrăjmaşii noştri,

Cu Numele Tău zdrobim pe potrivnicii noştri,

Căci nu în arcul meu mă încred,

Nu sabia mea mă va scăpa;

Ci Tu ne izbăveşti de vrăjmaşii noştri,

Şi dai de ruşine pe cei ce ne urăsc."

"Unii se bizuiesc pe carăle lor, alţii pe caii lor;

Dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru" (Ps.33,16.17; 44,4-7;20,7).

 Împărăţia lui Israel ajunsese în totul împlinirea făgăduinţei date lui Avraam şi mai târziu repetate lui Moise: "Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat" (Gen.15,18; Deut.11,22-25). Israel devenise o naţiune puternică, respectată şi temută de popoarele înconjurătoare. Iar în împărăţia sa, puterea lui David devenise foarte mare. El stăpânea, aşa cum puţini domnitori au izbutit s-o facă, inima poporului său care îi era cu totul devotat. El Îl onorase pe Dumnezeu şi Dumnezeu îl onora acum pe el.

Dar în mijlocul celei mai mari prosperităţi pândea primejdia. În timpul celei mai mari biruinţe în afară, David era în cea mai mare primejdie şi a trebuit să înfrunte cea mai umilitoare înfrângere.