Cap. 73 - Ultimii ani ai lui David

 

Înfrângerea lui Absalom nu a adus îndată pace împărăţiei. Un număr atât de mare de oameni participase la răscoală, încât David nu s-a înapoiat în capitală şi nu şi-a reluat puterea fără o invitaţie din partea seminţiilor. În starea de confuzie ce a urmat înfrângerii lui Absalom, nu a avut loc o acţiune grabnică şi hotărâtă pentru a-l chema înapoi pe împărat, iar când Iuda a avut iniţiativa de a-l aduce înapoi pe David, s-a trezit gelozia celorlalte seminţii, iscându-se o contra-revoluţie. Totuşi, aceasta a fost repede oprită şi în Israel s-a restabilit pacea.

Istoria vieţii lui David oferă una dintre mărturiile cele mai impresionante din câte s-au dat cu privire la primejdiile care ameninţă sufletul din partea puterii, a bogăţiei şi a onorurilor lumeşti - lucruri care sunt dorite de oameni cu cea mai mare înfocare. Puţini au trecut prin experienţe mai potrivite pentru a-i pregăti să treacă cu bine prin astfel de încercări. Prima parte a vieţii lui David, ca păstor, cu lecţiile ei de smerenie, de muncă plină de răbdare, de duioasă îngrijire pentru turmele sale, strânsa legătură cu natura, în singurătatea dealurilor, care-i dezvolta geniul muzical şi poetic şi-i îndruma gândurile către Creator, îndelunga disciplină a anilor petrecuţi în pustie, care cerea curaj, tărie, răbdare şi credinţă în Dumnezeu - toate acestea fuseseră rânduite de Dumnezeu ca pregătire pentru tronul lui Israel. David se bucurase de experienţe minunate în ce priveşte iubirea lui Dumnezeu şi fusese înzestrat din belşug cu Duhul Său; în istoria vieţii lui Saul, el văzuse cât de neajutorat este omul care se sprijină numai pe înţelepciunea omenească. Şi, cu toate acestea, succesul şi onorurile lumeşti i-au slăbit atât de mult caracterul, încât David a fost deseori înfrânt de ispititor.

Relaţiile cu naţiunile păgâne au dus la naşterea dorinţei de a merge după obiceiurile lor naţionale şi au trezit ambiţia după mărirea lumească. Israel, ca popor al Domnului, trebuia să fie onorat, dar, crescându-le mândria şi încrederea îi ei înşişi, israeliţii nu fuseseră mulţumiţi cu această întâietate. Se gândeau mai mult la poziţia lor între celelalte naţiuni. Spiritul acesta nu putea întârzia să-i atragă ispita. Cu dorinţa de a-şi extinde stăpânirea asupra naţiunilor străine prin cucerire, David s-a hotărât să-şi sporească oştirea, cerând serviciu militar de la toţi cei de vârstă corespunzătoare. Pentru aceasta, se simţea nevoia unui recensământ al populaţiei. Ceea ce îl îndemna pe împărat să facă această lucrare era îngâmfarea şi ambiţia. Numărătoarea populaţiei avea să arate contrastul dintre slăbiciunea împărăţiei când David s-a urcat pe tron şi tăria şi prosperitatea ei în timpul domniei lui. Lucrul acesta urma să contribuie şi el la creşterea încrederii în sine, şi aşa destul de mare, atât a împăratului, cât şi a poporului. Scriptura zice: "Satana s-a sculat împotriva lui Israel şi a aţâţat pe David să facă numărătoarea lui Israel". Propăşirea lui Israel în timpul lui David se datora binecuvântării lui Dumnezeu, şi nu iscusinţei împăratului sau tăriei oştirii lui. Dar sporirea puterii militare a împărăţiei urma să le dea naţiunilor înconjurătoare impresia că încrederea lui Israel era în oştirile lui, şi nu în puterea Domnului.

Cu toate că poporul era mândru de mărirea lui naţională, n-a privit totuşi cu plăcere planul lui David de a dezvolta atât de mult serviciul militar. Plănuita recrutare a dat naştere la multă nemulţumire; în consecinţă, s-a considerat necesar să fie folosiţi ofiţerii de armată în locul preoţilor şi funcţionarilor civili, care făcuseră până acum recensământul. Scopul urmărit era contrar principiului teocraţiei. Chiar şi Ioab, cât era el de lipsit de scrupule, a vorbit împotrivă. El zise: "Domnul să facă pe poporul Lui încă de o sută de ori pe atâta! Împărate, domnul meu, nu sunt ei toţi slujitorii domnului meu? Dar pentru ce cere domnul meu lucrul acesta? Pentru ce să facă pe Israel să păcătuiască astfel?" Împăratul a stăruit în porunca pe care o dădea lui Ioab şi Ioab a plecat şi a străbătut tot Israelul; apoi s-a întors la Ierusalim. Numărătoarea nu se încheiase când David şi-a dat seama de păcatul lui. Condamnându-se singur, "el a zis lui Dumnezeu: 'Am săvârşit un mare păcat făcând lucrul acesta! Acum iartă fărădelegea robului Tău, căci am lucrat în totul ca un nebun!'" A doua zi, profetul Gad a adus lui David următoarea solie: "Aşa vorbeşte Domnul: 'Primeşte: sau trei ani de foamete, sau trei luni în timpul cărora să fii nimicit de potrivnicii tăi şi atins de sabia vrăjmaşilor tăi, sau trei zile în timpul cărora sabia Domnului şi ciuma să fie în ţară şi Îngerul Domnului să ducă nimicirea în tot ţinutul lui Israel.' Vezi acum", zise proorocul, "ce trebuie să răspund Celui ce mă trimite".

Răspunsul împăratului a fost: "Sunt într-o mare strâmtorare. Oh! Mai bine să cădem în mâinile Domnului, căci îndurările Lui sunt nenumărate; dar să nu cad în mâinile oamenilor" (2 Sam.24,14).

ţara a fost lovită cu ciumă, care a ucis şaptezeci de mii de oameni din Israel. Plaga încă nu pătrunsese în capitală, "când "David a ridicat ochii şi a văzut pe îngerul Domnului stând între pământ şi cer, şi ţinând în mână sabia scoasă şi întoarsă împotriva Ierusalimului. Atunci David şi bătrânii, îmbrăcaţi în saci, au căzut cu faţa la pământ." David rugă stăruitor pe Dumnezeu să cruţe pe Israel: "Oare n-am poruncit eu numărătoarea poporului? Eu am păcătuit şi am făcut răul acesta, dar oile acestea, ce au făcut oare? Doamne, Dumnezeul meu, mâna ta să fie dar peste mine şi peste casa tatălui meu şi să nu piardă pe poporul Tău!"

Facerea recensământului dăduse naştere la nemulţumire în popor; cu toate acestea, ei cultivaseră aceleaşi păcate care îl conduseseră pe David la lucru. După cum, prin păcatul lui Absalom, Domnul îl lovise cu pedeapsă pe David, tot astfel, prin greşeala lui David, a pedepsit păcatele lui Israel.

Îngerul nimicitor se oprise în afara Ierusalimului. El stătea pe muntele Moria, "în aria lui Ornan, Iebusitul". Sfătuit de prooroc, David s-a dus pe munte şi a zidit acolo un altar Domnului; "şi a adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. A chemat pe Domnul şi Domnul i-a răspuns prin foc, care s-a pogorât din cer pe altarul arderii de tot." "Atunci Domnul a fost potolit faţă de ţară şi a încetat urgia deasupra lui Israel" (2 Sam.24,25).

Locul unde s-a ridicat altarul, şi care de acum înainte urma să fie considerat ca sfânt, i-a fost oferit de Ornan împăratului, ca un dar. Dar împăratul n-a vrut să-l primească astfel. "Vreau să-l cumpăr pe preţul lui în argint", zise el; "căci nu voi da Domnului ce este al tău şi nu voi aduce o ardere de tot care să nu mă coste nimic. Şi David a dat lui Ornan şase sute de sicli de aur pentru locul ariei." Locul acesta, memorabil pentru că aici zidise Avraam altarul pentru jertfirea fiului său, iar acum sfinţit prin această mare izbăvire, a fost ales mai târziu ca loc unde să fie înălţat templul ridicat de Solomon.

Încă o umbră mai avea să se adune asupra ultimilor ani ai lui David. Ajunsese la vârsta de şaptezeci de ani. Greutăţile şi eforturile fizice din peregrinările tinereţii, multele războaie, grijile şi durerile de mai târziu secaseră fântâna vieţii. Cu toate că mintea lui îşi păstrase limpezimea şi vitalitatea, slăbiciunea şi vârsta, cu nevoia lor după izolare, îl împiedicau să-şi dea seama repede de ceea ce se petrecea în împărăţie şi din nou izbucni revolta, chiar la umbra tronului său. Din nou s-a dat pe faţă rodul îngăduinţei părinteşti din partea lui David. Cel care aspira de data aceasta la tron a fost Adonia, care "era foarte frumos" la chip şi în purtări, dar încăpăţânat şi lipsit de principii. În tinereţe nu prea fusese supus restricţiilor; căci "tatăl său nu-l mustrase niciodată în viaţa lui, zicând: 'Pentru ce faci aşa?'" Acum se revolta împotriva autorităţii lui Dumnezeu care îl rânduise pe Solomon la tron. Atât prin darurile naturale, cât şi prin caracterul religios, Solomon era mai înzestrat decât fratele lui mai mare ca să ajungă domnitorul lui Israel; dar, cu toate că se arătase foarte lămurit pe cine alesese Dumnezeu, Adonia n-a rămas fără simpatizanţi. Ioab, deşi vinovat de multe crime, rămăsese până aici credincios tronului; dar acum se alipi la conspiraţia împotriva lui Solomon şi tot aşa făcu şi preotul Abiatar.

Răscoala ajunsese la coacere; uneltitorii se adunaseră la o mare serbare chiar în afara cetăţii, pentru a-l proclama pe Adonia ca împărat, când fapta lor a fost anihilată de acţiunea grăbită a câtorva persoane credincioase, în fruntea cărora se aflau preotul ţadoc, proorocul Natan şi Bat-Şeba, mama lui Solomon. Ei i-au prezentat împăratului starea de lucruri, amintindu-i de îndrumarea divină ca Solomon să urmeze la tron. David abdică în favoarea lui Solomon, care a fost imediat uns şi proclamat împărat. Uneltirea a fost înfrântă. Fruntaşii ei meritau pedeapsa cu moartea. Viaţa lui Abiatar a fost cruţată, din respect pentru slujba lui şi pentru credincioşia lui anterioară faţă de David, dar a fost scos din slujba de mare preot, slujbă ce a trecut la urmaşii lui ţadoc. Ioab şi Adonia au fost cruţaţi deocamdată, dar, după moartea lui David, şi-au luat pedeapsa pentru nelegiuirea lor. Executarea sentinţei asupra fiului lui David completa împătrita sentinţă care mărturisea neplăcerea lui Dumnezeu faţă de păcatul tatălui.

Chiar de la începutul domniei lui David, unul dintre planurile lui cele mai îndrăgite fusese înălţarea unui templu pentru Domnul. Cu toate că nu-şi îngăduise să-şi realizeze planul, nu dovedise mai puţină râvnă şi stăruinţă în favoarea lui. Adunase din belşug materiale preţioase - aur, argint, pietre de onix şi pietre de felurite culori; marmură şi lemn din cel mai scump. Iar acum, toate comorile acestea scumpe trebuia să le încredinţeze altora, căci alte mâini trebuia să zidească locaşul chivotului, simbolul prezenţei lui Dumnezeu.

Înţelegând că i se apropie sfârşitul, împăratul îi chemă pe fruntaşii din toate părţile împărăţiei şi pe căpeteniile lui Israel ca să primească această moştenire. Dorea să le încredinţeze cuvântul lui lăsat înainte de moarte şi să câştige sprijinul lor pentru lucrarea cea mare care urma să fie îndeplinită. Din cauza slăbiciunii lui trupeşti, nimeni nu s-ar fi aşteptat ca să ia parte personal la transferul acesta; dar inspiraţia lui Dumnezeu a venit asupra lui şi el a fost în stare să-i vorbească poporului pentru ultima dată, cu o căldură şi o putere mai mare ca altădată. El le-a vorbit despre dorinţa lui de a zidi el însuşi templul, cum şi despre porunca Domnului ca lucrarea să-i fie încredinţată fiului său, Solomon. Asigurarea de la Dumnezeu fusese: "Fiul tău Solomon Îmi va zidi casa şi curţile; căci l-am ales ca fiu al Meu; şi-i voi fi Tată. Îi voi întări împărăţia pe vecie dacă se va ţine, ca astăzi, de împlinirea poruncilor şi orânduirilor Mele". "Acum", zise el, "înaintea întregului Israel, înaintea adunării Domnului, şi în faţa Dumnezeului nostru care vă aude, păziţi şi puneţi-vă la inimă toate poruncile Dumnezeului vostru, ca să stăpâniţi această bună ţară şi s-o lăsaţi de moştenire fiilor voştri după voi, pe vecie".

David învăţase din viaţă cât de grea este calea celui care se depărtează de Dumnezeu. El simţise osânda adusă de călcarea Legii şi culesese roadele abaterilor sale; cu toată inima dorea ca fruntaşii lui Israel să fie credincioşi faţă de Dumnezeu şi ca Solomon să ţină Legea lui Dumnezeu, abătându-se de la păcatele care slăbiseră autoritatea tatălui, îi chinuiseră viaţa şi aduseseră ocară asupra Numelui lui Dumnezeu. David ştia că se cerea de la Solomon smerenie din inimă, o continuă încredere în Dumnezeu şi o veghere neîntreruptă, ca să poată sta împotriva ispitelor care urmau să-l atace, desigur, în poziţia sa înaltă; căci personalităţile proeminente de felul acestora sunt ţinta deosebită a curselor lui Satana. Întorcându-se către fiul său, recunoscut deja ca urmaş al său la tron, David zise: "Şi tu fiule, Solomoane, cunoaşte pe Dumnezeul tatălui tău, şi slujeşte-I din toată inima şi cu un suflet binevoitor; căci Domnul cercetează toate inimile şi pătrunde toate închipuirile şi toate gândurile. Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine. Dacă-L vei părăsi, te va lepăda şi El pe vecie. Vezi acum că Domnul te-a ales, ca să zideşti o casă care să-I slujească de Locaş sfânt. Întăreşte-te şi lucrează."

David i-a dat lui Solomon îndrumări amănunţite pentru construirea templului, cu planurile fiecărei părţi şi ale tuturor uneltelor de serviciu, aşa cum i se descoperiseră lui prin inspiraţia divină. Solomon era încă tânăr şi se sfia în faţa purtării răspunderilor care îi reveneau cu prilejul zidirii templului şi în conducerea poporului lui Dumnezeu. David îi spuse fiului său: "Întăreşte-te şi îmbărbătează-te şi lucrează; nu te teme şi nu te spăimânta. Căci Domnul, Dumnezeul meu va fi cu tine. El nu te va lăsa, nici nu te va părăsi."

David a făcut apel din nou la adunare: "Fiul meu Solomon, singurul pe care l-a ales Dumnezeu, este tânăr şi este plăpând şi lucrarea este însemnată, căci casa aceasta nu este pentru un om, ci este pentru Domnul Dumnezeu." El zise: "Mi-am întrebuinţat toate puterile să pregătesc pentru casa Dumnezeului meu"" şi trecu la enumerarea materialelor pe care le adunase. Mai mult, zise el: "În dragostea mea pentru casa Dumnezeului meu, dau casei Dumnezeului meu aurul şi argintul pe care-l am, afară de tot ce am pregătit pentru casa sfântului locaş: trei mii de talanţi de aur, în aur de Ofir, şi şapte mii de talanţi de argint curăţit, pentru îmbrăcarea pereţilor clădirilor." "Cine vrea", întrebă el mulţimea adunată şi care adusese daruri bogate, "cine vrea să-şi mai aducă de bună voie astăzi darurile înaintea Domnului?"

Din partea adunării a venit răspunsul voios: "Căpeteniile caselor părinteşti, căpeteniile seminţiilor lui Israel, căpeteniile peste mii şi peste sute, şi îngrijitorii averii împăratului au adus darurile lor de bunăvoie. Au dat pentru slujba casei lui Dumnezeu: cinci mii de talanţi de aur, zece mii de darici, zece mii de talanţi de argint, optsprezece mii de talanţi de aramă, şi o sută de mii de talanţi de fier. Cei ce aveau pietre scumpe le-au dat pentru vistieria Casei Domnului" Poporul s-a bucurat de darurile lor de bună-voie, căci le dădeau cu dragă inimă Domnului, şi împăratul David s-a bucurat mult."

"David a binecuvântat pe Domnul în faţa întregii adunări. El a zis: 'Binecuvântat să fii Tu din veac în veac, Doamne, Dumnezeul părintelui nostru Israel! A Ta este Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice! De la Tine vine bogăţia şi slava. Tu stăpâneşti peste tot, în mâna Ta este tăria şi puterea, şi mâna Ta poate să mărească şi să întărească toate lucrurile. Acum, Dumnezeul nostru, Te lăudăm şi preamărim Numele Tău cel slăvit. Căci ce sunt eu, şi ce este poporul meu, ca să putem să-şi aducem daruri de bună voie? Totul vine de la Tine şi din mâna Ta primim ce-ţi aducem. Înaintea Ta noi suntem nişte străini şi venetici, ca toţi părinţii noştri. Zilele noastre pe pământ sunt ca umbra şi fără nici o nădejde: Doamne, Dumnezeul nostru, din mâna Ta vin toate aceste bogăţii, pe care le-am pregătit ca să-ţi zidim ţie o casă, ţie, Numelui Tău celui sfânt, şi ale Tale sunt toate. Ştiu, Dumnezeule, că Tu cercetezi inima şi că iubeşti curăţia de inimă; de aceea şi-am adus toate aceste daruri de bună voie în curăţia inimii mele, şi am văzut acum cu bucurie pe poporul Tău, care se află aici aducându-ţi de bună voie darurile lui. Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, Avraam, Isaac şi Israel! ţine totdeauna în inima poporului Tău aceste porniri şi aceste gânduri, şi întăreşte-i inima în Tine. Dă fiului meu Solomon o inimă bună, ca să păzească poruncile Tale, învăţăturile Tale şi legile Tale, ca să limpezească toate aceste lucruri şi să zidească el casa pentru care am făcut aceste pregătiri.' David a zis întregii adunări: 'Binecuvântaţi pe Domnul, Dumnezeul vostru' şi toată adunarea a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor. Ei s-au plecat şi s-au închinat înaintea Domnului."

Cu un adânc interes, împăratul adunase materialul preţios pentru construirea şi înfrumuseţarea templului. El compusese imnuri măreţe, care să răsune în viitor prin curţile lui. Acum inima i s-a umplut de bucurie în Dumnezeu, când căpeteniile caselor părinteşti şi fruntaşii lui Israel au răspuns atât de plăcut la apelul lui şi s-au predat şi pe ei înşişi în slujba aceasta atât de însemnată care le stătea înainte. După ce s-au predat pentru slujire, au făcut ceva mai mult: au sporit darurile, predând tezaurului părţi din averile lor. David îşi simţise propria sa nevrednicie când adusese materialele pentru Casa lui Dumnezeu, iar dovezile de credincioşie arătate prin grabnicul răspuns al fruntaşilor împărăţiei sale, când ei I-au consacrat Domnului cu inimă voioasă comorile lor şi s-au predat în slujba Lui, l-au umplut de bucurie. Dar Dumnezeu era Cel care îi dăduse poporului Său această bunăvoinţă. El trebuia să fie proslăvit, nu omul. El le dăduse oamenilor bogăţiile pământului, iar Duhul Sfânt îi făcuse binevoitori de a dărui comorile lor pentru templu. Toate erau ale Domnului; dacă iubirea Lui n-ar fi mişcat inimile oamenilor, zadarnice ar fi fost toate străduinţele împăratului şi templul nu s-ar fi putut zidi.

Tot ce primeşte omul din bogăţia lui Dumnezeu este şi mai departe al lui Dumnezeu. Tot ce a dăruit Dumnezeu ca lucruri frumoase şi preţioase pe pământ le sunt date oamenilor pentru a-i pune la încercare - pentru a sonda adâncimea iubirii lor pentru El şi a aprecierii lor faţă de îndurările Lui. Indiferent că sunt comori ale bogăţiei sau ale intelectului, ele trebuie să fie depuse ca un dar de bună voie la picioarele lui Isus, Dătătorul, zicând totuşi ca şi David: "Totul vine de la Tine, şi din mâna Ta primim ce-ţi aducem."

Când a simţit că i se apropie moartea, povara de pe inima lui David era pentru Solomon şi pentru împărăţia lui Israel, a cărei prosperitate depindea în mare măsură de credincioşia împăratului. "A dat îndrumări fiului său, Solomon, zicând: 'Eu plec pe calea pe care merge toată lumea. Întăreşte-te, şi fii om. Păzeşte poruncile Domnului, Dumnezeului tău, umblând în căile Lui, şi păzind legile Lui, poruncile Lui, hotărârile Lui, şi învăţăturile Lui, " ca să izbuteşti în tot ce vei face şi ori încotro te vei întoarce, şi pentru ca Domnul să împlinească următoarele cuvinte pe care le-a rostit pentru mine: «Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor, umblând cu credincioşie înaintea Mea, din toată inima lor şi din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe scaunul de domnie al lui Israel»'" (1 Regi 2,1-4).

Cele din urmă cuvinte ale lui David, după cum se raportează, sunt o cântare - o cântare de încredere, de principii foarte înalte, de credinţă nepieritoare: "Cuvântul lui David, fiul lui Isai,

Cuvântul unsului Dumnezeului lui Iacov,

Cuvântul cântăreţului plăcut al lui Israel.

Duhul Domnului vorbeşte prin mine, "

Cel ce împărăţeşte în frica de Dumnezeu,

Este ca lumina dimineţii, când răsare soarele,

În dimineaţa fără nori;

Ca razele soarelui după ploaie,

Care fac să încolţească din pământ verdeaţa;

Măcar că nu este aşa casa mea

Înaintea lui Dumnezeu,

Totuşi El a făcut cu mine un legământ veşnic,

Bine întărit în toate privinţele şi tare.

Nu face El oare să răsară din el

Tot ce este spre bucuria

Şi mântuirea mea?" (2 Sam.23,1-5).

 Mare fusese căderea lui David, dar profundă fusese pocăinţa lui, aprinsă era iubirea lui şi puternică-i era credinţa. Fusese iertat mult şi, prin urmare, iubise mult (Luca 7,48).

Psalmii lui David trec prin şirul experienţelor de la adâncimile recunoaşterii vinovăţiei personale şi osândirii de sine până la credinţa cea mai vie şi legătura cea mai strânsă cu Dumnezeu. Descrierea vieţii lui arată că păcatul nu poate aduce decât durere şi ocară, dar că iubirea şi mila lui Dumnezeu pot atinge adâncimi din cele mai mari, credinţa poate înălţa sufletul care se pocăieşte până la părtăşia înfierii fiilor lui Dumnezeu. Din toate asigurările cuprinse în Cuvântul Său, aceasta este una dintre mărturiile cele mai vii despre credincioşia, dreptatea şi îndurarea legământului lui Dumnezeu.

Omul "fuge şi piere ca o umbră", dar Cuvântul Domnului nostru rămâne în veac. "Bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce se tem de El, şi îndurarea lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei ce păzesc legământul Lui, şi îşi aduc aminte de poruncile Lui ca să le împlinească" (Iov 14,2; Isaia 40,8; Ps.103,17.18).

"Tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci" (Ecl.3,14).

Pline de slavă sunt făgăduinţele date lui David şi casei lui, făgăduinţe care ţintesc către veacurile veşnice şi îşi găsesc deplina lor împlinire în Domnul Hristos. Dumnezeu declară:

"Am jurat robului Meu David" mâna Mea îl va sprijini, braţul Meu îl va întări" Credincioşia şi bunătatea Mea vor fi cu el, şi tăria lui se va înălţa prin Numele Meu. Voi da în mâna lui marea, în dreapta lui râurile. El Îmi va zice: 'Tu eşti Tatăl meu, Dumnezeul meu şi Stânca mântuirii mele!' Iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului. Îi voi păstra totdeauna bunătatea Mea şi legământul Meu îi va fi neclintit" (Ps.89,3-28).

"Îi voi face veşnică sămânţa,

Şi scaunul lui de domnie ca zilele cerurilor." (Ps.89,29).

"El va face dreptate nenorociţilor poporului,

Va scăpa pe copiii săracului,

Şi va zdrobi pe asupritor.

Ei se vor teme de Tine cât va fi soarele

Şi cât se va arăta luna, din neam în neam;

În zilele lui va înflori cel neprihănit

Şi va fi belşug de pace până nu va mai fi lună.

El va stăpâni de la o mare la alta,

Şi de la Râu până la marginile pământului."

"Numele lui va dăinui pe vecie:

Cât soarele îi va ţine numele.

Cu el se vor binecuvânta unii pe alţii,

Şi toate neamurile îl vor numi fericit." (Ps.72,4-8.17).

 "Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl voi numi Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii" (Isaia 9,6). "El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit" (Luca 1,32.33).