Capitolul 10 Glasul unei mustrări aspre

 

 

Pentru o vreme, Ilie rămas ascuns în munţii de lângă pârâul Cherit. Acolo, timp de multe luni, i s-a asigurat în mod supranatural hrana. După aceea, când din cauza secetei care continua pârâul a secat, Dumnezeu a poruncit servului Său să-şi caute adăpost într-o ţară străină. “Scoală-te”, i s-a poruncit, “du-te la Sarepta, care ţine de Sidon, şi locuieşte acolo. lată că am poruncit acolo unei femei văduve să te hrănească”.

Această femeie nu era israelită. Niciodată nu avusese privilegiile şi binecuvântările de care se bucurase poporul lui Dumnezeu, dar ea credea în Dumnezeul cel adevărat şi umbla în toată lumina care strălucea pe cărarea ei. Iar acum, când pentru Ilie nu era nici o siguranţă în ţara iui Israel, Dumnezeu l-a trimis la această femeie să găsească adăpost în casa ei.

“Ilie s-a sculat, şi s-a dus la Sarepta. Când a ajuns la poarta cetăţii, acolo era o femeie văduvă care strângea lemne. El a chemat-o şi i-a zis: 'Du-te şi adu-mi, te rog, puţin ă apă într-un vas, ca să beau.” Pe când se ducea ea să-i aducă, a chemat-o din nou, şi i-a zis: ' Adu-mi, te rog şi o bucată de pâine în mâna ta'.”

În acest cămin lovit de sărăcie, foametea apăsa greu şi puţina hrană era pe terminate. Venirea lui Ilie chiar în ziua în care văduva se temea că trebuie să renunţe la lupta pentru susţinerea vieţii a supus unei probe cât se poate de aspre credinţa ei în puterea Dumnezeului celui viu de a îngriji de nevoile ei. Dar chiar în acest impas teribil, ea a dat mărturie despre credinţa ei, împlinind cererea străinului care i-a cerut să împartă cu el ultima ei bucăţică de pâine.

 Ca răspuns la cererea lui Ilie pentru pâine şi apă, văduva a răspuns: „Viu este Domnul, Dumnezeul tău, că n-am nimic copt, n-am decât un pumn de făină într-o oală şi puţin untdelemn într-un ulcior. Şi iată, două bucăţi de lemne, apoi mă voi întoarce şi voi pregăti ce am pentru mine şi pentru fiul meu: vom mânca şi apoi vom muri”. Ilie i-a zis:  “Nu te teme, întoarce-te şi fă cum ai zis. Numai, pregăteşte-mi întâi mie cu untdelemnul şi făina aceea o mică turtă, şi adu-mi-o; pe urmă, să faci şi pentru tine şi pentru fiul tău. Căci aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Făina din oală nu va scădea şi untdelemnul din ulcior nu se va împuţina, până în ziua când va da Domnul ploaie pe fata pământului'.” (1 Împ. 17,12-14).

Nu s-ar fi putut cere o încercare mai mare a credinţei decât aceasta. Văduva îi tratase şi până acum pe toţi străinii cu bunătate şi dărnicie. Acum, cu toată suferinţa care putea să urmeze pentru ea şi pentru copil încrezându-se în Dumnezeu lui Israel pentru împlinirea tuturor nevoilor ei, a făcut faţă acestei încercări supreme a ospitalităţii, făcând “după cuvântul lui Ilie”.

Minunată a fost ospitalitatea dovedită proorocului lui Dumnezeu de această femeie feniciană, iar credinţa şi generozitatea ei au fost minunat răsplătite. „Multă vreme a avut ce să mănânce, ea şi familia ei, şi Ilie. Făina din oală n-a scăzut, şi undelemnul din ulcior nu s-a împuţinat, după cuvântul pe care–l rostise Domnul prin Ilie”.

“După aceea, fiul femeii, stăpâna casei, s-a îmbolnăvit. Şi boala lui a fost atât de cumplită, încât n-a mai rămas suflare în el. Femeia i-a zis atunci lui Ilie: 'Ce am eu a face cu tine, omule al lui Dumnezeu? Ai venit la mine doar să aduci aminte lui Dumnezeu de nelegiuirea mea şi să-mi omori astfel fiul?'. El a răspuns: 'Dă-mi încoace pe fiul tău'. Şi l-a luat de la sânul femeii, l-a suit în odaia de sus unde locuia el, şi l-a culcat pe patul lui... şi s-a întins de trei ori peste copil, a chemat pe Domnul... şi Domnul a ascultat glasul lui Ilie, şi sufletul copilului s-a întors în el, şi a înviat.

Ilie a luat copilul, l-a pogorât jos, în casă din odaia de sus, şi l-a dat mamei sale. Şi Ilie a zis: 'lată, fiul tău este viu.' Şi femeia a zis lui Ilie: 'Cunosc acum că eşti un om al lui Dumnezeu şi Cuvântul Domnului în gura ta este adevăr” (1 Împ. 17,17-24).

Văduva din Sarepta şi-a împărţit bucăţica de hrană cu Ilie, şi ca urmare viaţa ei şi aceea a fiului ei au fost ocrotite. Şi tuturor acelora care, în timp de încercare şi de lipsă, dau pe faţă împreună simţire şi ajutorare faţă de cei în nevoie, Dumnezeu le făgăduieşte binecuvântări mari. El nu Se schimbă. Puterea Lui nu este mai mică acum decât în zilele lui Ilie. Nici făgăduinţa rostită de Mântuitorul nostru nu este mai puţin sigură acum decât atunci: “Cine primeşte un prooroc, în numele unui prooroc, va primi răsplata unui prooroc” (Mat. 10,41).

“Să nu daţi uitării primirea de oaspeţi, căci unii, prin ea au găzduit, fără să ştie pe îngeri” (Evrei 13,2). Aceste cuvinte n-au pierdut nimic din puterea lor o dată cu trecerea timpului. Tatăl nostru ceresc continuă să aşeze pe cărarea copiilor Săi ocazii care sunt binecuvântări ascunse; iar aceia care folosesc aceste ocazii găsesc o mare bucurie. “Dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, şi întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă” (Is. 58, 10.11 ).

Hristos spune slujitorilor credincioşi ai Săi de astăzi: “Cine vă primeşte pe voi, Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Mat. 10,40). Nici o faptă de bunătate dată pe faţă în Numele Său nu va trece nerecunoscută şi nerăsplătită. Şi în aceeaşi recunoaştere iubitoare, Domnul Hristos cuprinde chiar pe cel mai slab şi mai umil din familia lui Dumnezeu. „Oricine va da de băut numai un pahar de apă rece”, spune El, “unuia din aceşti micuţi -  aceia care sunt copii în credinţă şi în cunoaşterea lui Hristos -  “în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata” (Mat. 10,42).

În anii lungi de secetă şi foamete, Ilie s-a rugat stăruitor ca inimile lui Israel să se întoarcă de la idolatrie la slujirea lui Dumnezeu. Cu răbdare proorocul a aşteptat, în timp ce mâna Domnului apăsa cu putere peste ţara lovită. Când a văzut dovezile suferinţei şi lipsei înmulţindu-se în toate părţile, inima i-a fost copleşită de durere şi tânjea după puterea care să aducă cât mai grabnic reforma. Dar Însuşi Dumnezeu Îşi aducea la îndeplinire planul, şi tot ce putea să facă slujitorul Său era să se roage în credinţă şi să aştepte timpul pentru o acţiune hotărâtă. Apostazia care predomina în zilele lui Ahab era urmarea multor ani de fărădelegi. Pas cu pas, an după an, Israel se depărtase de calea cea dreaptă. Căci generaţie după generaţie refuzaseră să-şi îndrepte căile picioarelor lor, şi în cele din urmă marea majoritate a poporului se supusese conducerii puterilor întunericului.

Trecuse aproape un secol de când, sub conducerea împăratului David, Israel se unise cu bucurie în intonarea imnului de laudă la adresa Celui Prea Înalt, ca recunoaştere a deplinei lor dependenţe de El pentru binecuvântările fiecărei zile. Ascultaţi cuvintele corurilor de laudă :

“Dumnezeul mântuirii noastre,...

Tu umpli de veselie răsăritul şi apusul îndepărtat.

Tu cercetezi pământul şi-i dai belşug,

Îl umpli de bogăţie

Şi râuri dumnezeieşti, pline de apă.

Tu dai grâu, pe care iată cum îl faci să rodească:

 Îi uzi brazdele, îi sfărâmi bulgării, îi moi cu ploaia,

şi-i binecuvântezi răsadul.

Încununezi anul cu bunătăţile  Tale,

Şi paşii Tăi varsă belşugul.

Câmpiile pustiei sunt adăpate,

şi dealurile sunt încinse cu veselie.

Păşunile se acopăr de oi,

şi văile se îmbracă cu grâu:

toate strigă de bucurie şi cântă”. (Ps. 65,8-13)

Israel recunoscuse atunci în Dumnezeu pe Acela care “pusese temeliile pământului”. Exprimându-şi, credinţa, ei cântaseră:

“Tu ai aşezat pământul pe temeliile lui.

şi niciodată nu se clatină.

Tu îl acoperisei cu adâncul

cum l-ai acoperi cu o haină;

apele stăteau pe munţi,

dar, la ameninţarea Ta, au fugit,

la glasul tunetului Tău au luat-o la fugă,

suindu-se pe munţi şi pogorându-se în văi,

până la locul, pe care li-l hotărâsei Tu.

Le-ai pus o margine, pe care nu trebuie s-o treacă,

 pentru ca să nu se mai întoarcă să acopere pământul! “

 (Ps. 104,5-9)

 

Prin puterea cea mare a Celui Infinit sunt ţinute mereu în limitele lor elementele naturii pe pământ, în apă şi în aer. Şi El foloseşte aceste elemente pentru fericirea creaturilor Sale. “Comoara Lui cea bună” este revărsată fără plată, să dea “ploaie la vreme şi să binecuvânteze tot lucrul mâinilor tale” (Deut. 28, 12).

“Tu faci să ţâşnească izvoarele în văi,

şi ele curg printre munţi.

Tu adăpi la ele toate fiarele câmpului;

în ele îşi potolesc setea măgarii sălbatici.

Păsările cerului locuiesc pe marginea lor,

şi fac să le răsune glasul printre ramuri ...

Tu faci să crească iarba pentru vite,

 şi verdeţuri pentru nevoile omului,

ca pământul să dea hrană:

vin, care înveseleşte inima omului,

untdelemn, care-i înfrumuseţează faţa,

şi pâine, care-i întăreşte inima ...

Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne!

Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune,

şi pământul este plin de făpturile Tale.

Iată marea cea întinsă şi mare:

în ea se mişcă nenumărate vieţuitoare

mici şi mari ...

Toate aceste vieţuitoare Te aşteaptă,

ca să le dai hrana la vreme.

Le-o dai Tu, ele o primesc;

Îţi deschizi Tu mâna,

ele se satură de bunătăţile Tale”.

(Ps. 104,10-15.24.28).

Israel avusese îmbelşugate ocazii de bucurie. Ţara în care Dumnezeu îi adusese era o ţară în care curgea lapte şi miere.

În timpul peregrinării prin pustie, Dumnezeu îi asigurase că îi călăuzea către o ţară în care nu aveau să sufere niciodată lipsă de ploaie. “ Ţara în stăpânirea căreia veţi intra”, le spunea El, “nu este ca ţara Egiptului, din care aţi ieşit, unde îţi aruncai sămânţa în ogoare şi le udai cu piciorul ca pe o grădină de zarzavat. Ţara pe care o veţi stăpâni este o ţară cu munţi şi văi, care se adapă din ploaia cerului; este o ţară de care îngrijeşte Domnul, Dumnezeul tău, şi asupra căreia Domnul, Dumnezeul tău, are neîncetat ochii, de la începutul până la sfârşitul anului” (Deut.11,10-12).

Făgăduinţa ploilor îmbelşugate fusese dată cu condiţia ascultării. “Dacă veţi asculta de poruncile Mele, pe care le dau astăzi, dacă veţi iubi pe Domnul, Dumnezeul vostru şi dacă-I veţi sluji din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru, El va da ţării voastre ploaie la vreme, ploaie timpurie şi ploaie târzie, şi-ţi vei culege grâul, mustul şi untdelemnul; de asemenea va da iarbă pe câmpiile tale pentru vite şi vei mânca şi te vei sătura.

Vedeţi să nu vi se amăgească inima, şi să vă abateţi, ca să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor. Căci atunci Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastră; ar închide cerurile şi n-ar mai fi ploaie; pământul nu şi-ar mai da roadele şi aţi pieri curând din ţara aceea bună pe care v-o dă Domnul” (Deut. 11,10-17).

„Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi şi nu vei împlini toate poruncile Lui şi toate Legile Lui”, fuseseră avertizaţi israeliţii, „cerul deasupra capului tău va fi de aramă, şi pământul de sub tine va fi de fier. Domnul va trimite ţării tale în loc de ploaie praf şi pulbere, care va cădea din cer peste tine până vei fi nimicit” (Deut. 28, 15.23.24).   

Acestea erau unele din sfaturile înţelepte ale lui Iehova către Israelul din vechime. “Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legaţi ca un semn de aducere aminte pe mâinile voastre, şi să fie ca nişte fruntarii între ochii voştri. Să învăţaţi pe copiii voştri în ele, şi să le vorbeşti despre ele când vei fi acasă, şi când vei merge în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula” (Deut. 11,18.19). Aceste porunci erau lămurite; cu toate acestea, pe măsură ce veacurile treceau şi generaţie după generaţie pierdea din vedere măsurile luate pentru bunăstarea lor spirituală, influenţele distrugătoare ale apostaziei ameninţau să dea la o parte orice oprelişte pusă de harul divin.

În felul acesta s-a ajuns ca Dumnezeu să lovească acum pe poporul Său cu cea mai aspră dintre judecăţile Sale. Profeţia lui Ilie se împlinea în mod groaznic. Timp de trei ani, solul blestemului a fost căutat din cetate în cetate şi din ţară în ţară. La cererea lui Ahab, mulţi conducători îşi dăduseră cuvântul de onoare că proorocul cel ciudat nu se găsea în ţara lor. Cu toate acestea, cercetarea a continuat, deoarece Izabela şi proorocii lui Baal îl urau pe Ilie cu o ură de moarte şi n-au precupeţit nici un efort ca să-l aducă sub puterea lor. Şi încă ploaia nu venea din cer.

În cele din urmă, după “multe zile”, cuvântul Domnului a venit la Ilie: “Du-te şi înfăţişează-te înaintea lui Ahab ca să dau ploaie pe faţa pământului”.

În ascultare de această poruncă, “Ilie s-a dus să se înfăţişeze înaintea lui Ahab”. Cam în acelaşi timp în care proorocul îşi începea călătoria către Samaria, Ahab îi propusese lui Obadia, îngrijitorul casei lui, un plan pentru căutarea izvoarelor şi pâraielor de apă, în nădejdea că vor găsi păşuni pentru vitele şi turmele care piereau de foame. Chiar şi la curtea regală se simţea puternic efectul secetei îndelungate. Împăratul, serios îngrijorat cu privire la soarta casei lui, a hotărât să meargă personal cu slujitorul lui în căutarea unor locuri mai favorizate, unde s-ar fi găsit păşune. “Şi-au împărţit ţara s-o cutreiere. Ahab a plecat singur pe un drum, şi Obadia a plecat pe alt drum.

Pe când Obadia era pe drum, iată că l-a întâlnit Ilie. Obadia, cunoscându-l, a căzut cu faţa la pământ, şi i-a zis: 'Tu eşti, domnul meu Ilie?” (1 Împ. 18,6.7).

În timpul apostaziei lui Israel, Obadia rămăsese credincios. Stăpânul lui, împăratul, nu fusese în stare să-l îndepărteze de la ascultarea de viul Dumnezeu. Acum, a fost onorat cu o însărcinare din partea lui Ilie, care i-a zis: “Du-te şi spune stăpânului tău: ’Iată că a venit Ilie!”

Îngrozit peste măsură, Obadia a exclamat: “Ce păcat am săvârşit eu, ca să dai pe robul tău în mâinile lui Ahab” ca să mă omoare?” Să ducă o astfel de solie lui Ahab, însemna să alerge la moarte. “ Viu este Domnul”, i-a explicat el proorocului, “că n-a rămas popor sau împărăţie unde să nu fi trimis stăpânul meu să te caute; şi când se spunea că nu eşti acolo, punea pe împărăţia şi pe poporul acela să jure că nu te-au găsit. Şi acum zici: 'Du-te şi spune stăpânului tău: iată că a venit Ilie!” Şi apoi, când voi pleca de la tine, Duhul Domnului te va duce nu ştiu unde. Dacă m-aş duce să dau de ştire lui Ahab, şi nu te-ar găsi, mă va omorî” (1 Împ. 18,10-12).

Obadia a stăruit mult pe lângă prooroc să nu-l trimită. “Robul tău”, stărui el, “se teme de Domnul din tinereţea lui. Nu s-a spus oare domnului meu ce am făcut când a ucis Izabela pe proorocii Domnului? Cum am ascuns o sută de prooroci ai Domnului, câte cincizeci într-o peşteră, şi i-am hrănit cu pâine şi apă? Şi acum tu zici: 'Du-te şi spune stăpânului tău: Iată că a venit Ilie! El mă va ucide”.

Cu jurământ solemn, Ilie i-a făgăduit lui Obadia că însărcinarea lui nu va fi zadarnică: “Viu este Domnul oştirilor, al cărui slujitor sînt”, declară el, “că astăzi mă voi înfăţişa înaintea lui Ahab?' (1 Împ. 18,15).

În uimire amestecată cu groază, împăratul a ascultat solia de la omul de care se temea şi pe care-l ura, omul pe care-l căutase neobosit. Ştia bine că Ilie nu-şi punea viaţa în primejdie numai ca să se întâlnească cu el. Se putea oare ca proorocul să rostească încă un blestem împotriva lui Israel? Inima împăratului a fost cuprinsă de groază. Şi-a adus aminte de braţul uscat al lui Ieroboam. Ahab nu putea să nu asculte somaţia şi nici nu îndrăznea să-şi ridice mâna împotriva solului lui Dumnezeu. Şi astfel, însoţit de o gardă personală, monarhul tremurând s-a dus să se întâlnească  profetul.

 Împăratul şi proorocul se aflau faţă în faţă. Cu toate că Ahab era plin de ură clocotitoare, totuşi în prezenţa lui Ilie, părea lipsit de bărbăţie şi fără putere. În primele cuvinte şovăielnice: “ Tu eşti acela care nenoroceşti pe Israel?”, fără să-şi dea seama, el îşi dădu pe faţă simţămintele inimii. Ahab ştia că, prin Cuvântul lui Dumnezeu cerurile se făcuseră ca arama, totuşi el căuta să arunce asupra proorocului vina pentru judecăţile grele care erau în ţară.

Pentru făcătorul de rele este natural să arunce asupra solilor lui Dumnezeu răspunderea pentru nenorocirile care vin ca urmare sigură a depărtării de calea neprihănirii. Aceia care se aşează sub puterea lui Satana sunt neînstare să vadă lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu. Când oglinda adevărului este îndreptată spre ei, aceştia se revoltă la gândul primirii mustrării. Orbiţi de păcat, ei refuză să se pocăiască, dar simt că slujitorii lui Dumnezeu s-au întors împotriva lor şi că sunt vrednici de cea mai aspră mustrare.

Stând într-o nevinovăţie conştientă înaintea lui Ahab, Ilie nu face nici o încercare să se scuze sau să-l linguşească pe împărat. Nici nu caută să îndepărteze mânia împăratului prin vestea cea bună, că seceta era pe sfârşite. Nu are de adus nici o scuză. Indignat şi gelos pentru onoarea lui Dumnezeu, el respinge acuzaţia lui Ahab, declarând fără teamă împăratului că păcatele lui şi păcatele părinţilor lui au adus asupra lui Israel această nenorocire groaznică. “Nu eu nenorocesc pe Israel”, declară Ilie plin de curaj, “ci tu, şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali “ (1 Împ. 18,18).

Şi astăzi este nevoie de un glas de mustrare aspră, deoarece păcate grele îi despart pe oameni de Dumnezeu. Necredinţa devine cu grabă o modă. “Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi “ (Luca 19, 14 ) este vorbirea miilor de oameni. Predicile plăcute rostite prea adesea nu fac o impresie durabilă, trâmbiţa nu dă un semnal lămurit. Oamenii nu sunt străpunşi în inimă de adevărurile tăioase şi lămurite ale Cuvântului lui Dumnezeu.

Sunt mulţi creştini cu numele care, dacă şi ar da pe faţă adevăratele sentimente, ar spune: De ce este nevoie să vorbim atât de lămurit? Ei ar putea tot aşa de bine să întrebe: De ce a trebuit ca Ioan Botezătorul să le spună fariseilor: “Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?” (Luca 3,7). De ce a trebuit el să stârpească mânia Irodiadei spunându-i lui Irod că nu este drept să trăiască cu nevasta fratelui său? Înainte-mergătorul lui Hristos şi-a pierdut viaţa din pricina vorbirii lui lămurite. De ce nu a putut să treacă cu vederea fără să provoace neplăcere acelora care trăiau în păcat?

În acest fel, bărbaţi care trebuia să stea ca păzitori credincioşi ai Legii lui Dumnezeu argumentează, până când diplomaţia ia locul credincioşiei, iar păcatul este îngăduit să meargă înainte fără a fi mustrat. Cum se va auzi glasul unei mustrări credincioase în biserică?

“Tu eşti omul acesta!” (2 Sam. 12, 7). Cuvinte tot atât de lămurite ca acelea spuse de Natan lui David se aud astăzi rar la amvoane, se văd rar în publicaţii. Dacă nu ar fi atât de rare, am vedea mai mult din puterea lui Dumnezeu, descoperită între oameni. Solii Domnului să nu se plângă de faptul că străduinţele lor sunt fără rod până nu se pocăiesc de propria lor plăcere de a plăcea oamenilor, care-i face să înăbuşe adevărul.

Acei slujitori care vor să placă oamenilor şi care strigă: “Pace, pace”, atunci când Dumnezeu nu vorbeşte de pace, mai bine să-şi umilească inimile înaintea lui Dumnezeu, cerând iertare pentru nesinceritatea lor şi pentru lipsa lor de curaj moral. Nu datorită iubirii faţă de aproapele îndulcesc ei solia încredinţată, ci pentru că sunt comozi şi îngăduitori cu ei înşişi. Dragostea adevărată caută mai întâi onoarea lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor. Aceia care au această iubire nu vor evita adevărul ca să scape de urmările neplăcute ale unei vorbiri lămurite. Când sufletele sunt în primejdie, slujitorii lui Dumnezeu nu vor ţine seama de eu, ci vor rosti Cuvântul lui Dumnezeu dat lor să-l rostească, refuzând să scuze sau să ascundă păcatul.

O, dacă fiecare slujitor şi-ar da seama de caracterul sacru al slujbei sale şi de sfinţenia lucrării sale şi ar arăta curajul pe care l-a arătat Ilie! Ca soli rânduiţi de divinitate, slujitorii Evangheliei sunt într-o poziţie de responsabilitate. Ei trebuie să mustre, să certe, să îndemne “cu toată blândeţea şi învăţătura” (2 Tim. 4,2). În locul lui Hristos ei trebuie să lucreze ca ispravnici ai tainelor Cerului, încurajând pe cei ascultători şi avertizând pe cei neascultători. Procedeele lumeşti nu trebuie să aibă nici un preţ în lucrarea lor. Niciodată nu trebuie să se abată de pe calea pe care Isus le porunceşte să meargă. Trebuie să meargă înainte în credinţă, amintindu-şi că sunt înconjuraţi de un nor de martori. Nu trebuie să vorbească propriile lor cuvinte, ci cuvintele pe care Cel ce este mai mare decât potentaţii pământului le-a poruncit să le rostească. Solia lor trebuie să fie: “Aşa vorbeşte Domnul”. Dumnezeu cheamă bărbaţi ca Ilie, Natan şi Ioan Botezătorul-oameni care vor duce solia Sa cu credincioşie, indiferent de urmări, oameni care vor rosti curajos adevărul, chiar dacă acesta cere să jertfească tot ce au.

Dumnezeu nu poate folosi pe oamenii care, în vreme de primejdie, când sunt necesare puterea, curajul şi influenta tuturor, se tem să ia o atitudine hotărâtă pentru dreptate. El cheamă bărbaţi care vor putea purta cu credincioşie bătălia împotriva celui rău, luptând împotriva domniilor şi puterilor, împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. Unora ca aceştia El le va spune: “Bine, rob bun şi credincios... intră în bucuria stăpânului tău” (Mat. 25,23).