Capitolul 11 Carmel

 

Stând înaintea lui Ahab, Ilie a cerut ca tot Israelul să fie adunat pentru a se întâlni cu el şi cu profeţii lui Baal şi ai Astarteei pe muntele Carmel. “Strânge”, a poruncit el, “pe tot Israelul la mine, la muntele Carmel, pe cei patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal şi pe cei patru sute de prooroci ai Astarteei, care mănâncă la masa Izabelei”.

Porunca a fost dată de unul care părea că stă chiar în prezenţa lui Iehova, şi Ahab a ascultat îndată, ca şi când proorocul era monarh, iar împăratul un supus. Soli grabnici au fost trimişi prin toată împărăţia chemând la întâlnirea cu Ilie şi cu profeţii lui Baal şi ai Astarteei. În toate oraşele şi satele, oamenii se pregăteau să se adune la timpul stabilit. În timp ce călătoreau către acel loc, inimile multora erau pline de presimţiri sumbre. Ceva neobişnuit era pe cale să aibă loc, căci altfel ce rost avea această chemare să se adune la Carmel? Ce nenorocire nouă era gata să cadă asupra poporului şi a tării ?

Înainte de secetă, muntele Carmel fusese locul frumuseţii, torentele lui fiind hrănite din izvoarele care nu secau niciodată, iar povârnişurile fertile, acoperite cu flori frumoase şi dumbrăvi înfloritoare. Dar acum frumuseţea lor pierise sub blestemul uscăciunii. Altarele înălţate pentru închinarea la Baal şi la Astarteea stăteau în dumbrăvi desfrunzite. Pe culmea unuia dintre cele mai înalte piscuri, într-un contrast izbitor cu ele, era altarul dărâmat al lui Iehova.

De pe Carmel, se putea vedea o mare parte a ţării; înălţimile lui se vedeau din multe părţi ale împărăţiei lui Israel. La poalele muntelui, erau locuri de unde se putea vedea aproape tot ce se petrecea deasupra. Dumnezeu fusese profund dezonorat prin închinarea idolatră adusă la adăpostul coastelor împădurite, şi Ilie a ales înălţimea aceasta, ca fiind locul cel mai potrivit pentru desfăşurarea puterii lui Dumnezeu şi pentru apărarea onoarei Numelui Său. Dis-de-dimineaţă în ziua hotărâtă, oştile Israelului apostaziat, într-o aşteptare încordată, s-au adunat aproape de vârful muntelui. Profeţii Izabelei înaintau într-un cortegiu impunător. În fast orbitor apăru împăratul ocupându-şi locul în fruntea preoţilor, acei idolatri salutând puternic sosirea lui. Dar inimile preoţilor erau neliniştite când îşi aduceau aminte de cuvintele proorocului prin care ţara lui Israel fusese lipsită timp de trei ani şi jumătate de rouă şi de ploaie. Ei presimţeau iminenţa unei crize înfricoşate. Zeii în care se încrezuseră nu fuseseră în stare să dovedească pe Ilie ca prooroc fals. Obiectele închinării lor arătaseră o stranie nepăsare faţă de strigătele lor disperate, faţă de rugăciunile, lacrimile şi umilinţa lor, precum şi faţă de ceremoniile revoltătoare şi jertfele lor scumpe şi neîncetate.

În faţa lui Ahab, a proorocilor falşi şi a oştilor adunate ale lui Israel care-l înconjurau, Ilie era singurul care venise să apere onoarea lui Iehova. El, asupra căruia întreaga împărăţie a aruncat toată greutatea blestemelor, era acum înaintea lor, în aparenţă fără apărare, în prezenţa monarhului lui Israel, a proorocilor lui Baal, a bărbaţilor de război şi a mulţimii din jur. Dar Ilie nu era singur. Deasupra şi împrejurul lui erau oştile ocrotitoare ale Cerului-îngerii care excelează în putere.

Fără să se ruşineze, neînfricat, proorocul stătea înaintea mulţimii, pe deplin conştient de însărcinarea de a aduce la îndeplinire porunca divină. Faţa îi era luminată de o solemnitate înfricoşătoare. Într-o aşteptare plină de îngrijorare poporul îl aştepta să vorbească. Privind mai întâi la altarul dărâmat al lui Iehova şi apoi la mulţime, Ilie strigă cu glas lămurit, ca o trâmbiţă: “Până când vă clătinaţi între două pieri?” (trad. engl.). “Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!”

Poporul nu i-a răspuns nimic. Nici unul din acea uriaşă adunare n-a avut curajul să mărturisească credincioşia faţă de Iehova. Ca un nor întunecat amăgirea şi orbirea se întinseseră asupra lui Israel. Această apostazie fatală nu îi cuprinsese dintr-o dată, ci treptat, când din timp în timp ei nu luaseră aminte la cuvintele de avertizare şi de mustrare pe care Domnul le trimisese. Fiecare îndepărtare de la dreptate, fiecare refuz de a se pocăi adânciseră vinovăţia lor şi-i duseseră şi mai departe de cer. Iar acum, în această criză, ei stăruiau în refuzul de a lua poziţie de partea lui Dumnezeu. Domnul urăşte indiferenţa şi necredincioşia în timp de criză pentru lucrarea Sa. Universul întreg aşteaptă cu un interes de nedescris scenele de încheiere ale marii lupte dintre bine şi rău. Poporul lui Dumnezeu se apropie de hotarele lumii veşnice; ce poate fi de mai mare importantă pentru ei decât să fie credincioşi Dumnezeului cerului ? De-a lungul tuturor veacurilor, Dumnezeu a avut eroi morali-şi îi are şi acum-aceia care, asemenea lui Iosif, Ilie şi Daniel, nu se ruşinează să se recunoască drept poporul Său pus deoparte. Binecuvântările Lui deosebite însoţesc lucrările oamenilor de acţiune; persoane care nu vor fi abătute de la calea cea dreaptă a datoriei şi care cu energie divină vor întreba: “Cine este de partea Domnului?” (Exod 32,26), persoane care nu se vor opri numai la întrebare, ci vor vrea ca aceia care aleg să se identifice cu poporul lui Dumnezeu să păşească înainte şi să dea pe faţă în mod limpede ataşamentul lor faţă de Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Astfel de persoane fac ca voinţa şi planurile lor să se subordoneze Legii lui Dumnezeu. Din dragoste pentru El, ei nu vor socoti viaţa lor ca fiindu-le scumpă. Lucrarea lor este să prindă lumina di Cuvânt şi să o lase să strălucească înaintea lumii în raze clare şi strălucitoare. Credincioşia faţă de Dumnezeu, acesta este motto-ul lor.

În timp ce Israel pe Carmel se îndoieşte şi ezită, glasul lui Ilie străpunge iarăşi tăcerea: “Eu singur am rămas din proorocii Domnului, pe când prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci. Să ni se dea doi junci. Ei să-şi aleagă un junc, pe care să-l taie în bucăţi, şi să-l pună pe lemne, fără să pună foc. Şi eu voi pregăti celălalt junc, şi-l voi pune pe lemne fără să pun foc. Apoi voi chemaţi Numele Dumnezeului vostru; şi eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu”(1 Împ.18,22-24).

Propunerea lui Ilie era atât de raţională, încât poporul nu o putea evita, astfel că au avut curajul să răspundă: “Bine!” Prorocii lui Baal nu îndrăzneau să-şi ridice glasul împotrivă; şi, adresându-li-se, Ilie porunci: “Alegeţi-vă un junc din cei doi, pregătiţi-l voi mai întâi, căci sunteţi mai mulţi, şi chemaţi numele dumnezeului vostru; dar să nu puneţi foc” (1 Împ. 18,25).

Vrând să pară îndrăzneţi şi sfidători, dar îngroziţi în inimile lor vinovate, preoţii falşi au pregătit altarul, punând pe el lemnele şi jertfa după care au început să rostească formulele lor magice. Strigătele lor stridente răsunau, iar ecoul se întorcea de prin pădurile şi înălţimile vecine atunci când ei invocau numele zeului lor zicând: “Baale, auzi-ne”. Preoţii s-au adunat in jurul altarului lor cu sărituri,  zvârcoliri şi strigăte, şi smulgându-şi părul, îşi făceau tăieturi în carne, chemând pe dumnezeul lor să le vină în ajutor.

Dimineaţa trecu, veni amiaza şi încă nu se arăta nici o dovadă că Baal auzea strigătele slujitorilor lui amăgiţi. Nu se auzea nici un glas, nici un răspuns la rugăciunile lor frenetice. Jertfa rămase nemistuită.

În timp ce continuau devoţiunile lor exaltate, preoţii cei puternici încercau fără încetare să născocească vreun mijloc prin care să aprindă focul pe altar şi să-i facă pe oameni să creadă că focul vine direct de la Baal. Dar Ilie supraveghea orice mişcare, iar preoţii, nădăjduind împotriva oricărei speranţe să prindă ocazia să înşele, continuau să-şi desfăşoare ceremoniile lor fără sens. “La amiază, Ilie şi-a bătut joc de ei şi a zis: 'Strigaţi mai tare, fiindcă este dumnezeu; de gândeşte la ceva, sau are treabă, sau este în călătorie, sau poate că doarme şi se va trezi '. Ei au strigat tare, şi, după obiceiul lor, şi-au făcut tăieturi cu săbiile şi cu suliţele, până ce a curs sânge pe ei. Când a trecut amiaza, au aiurat, până în clipa când se aducea jertfa de seară. Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns, nici semn de luare aminte” (1 Împ. 18,27-29).

Bucuros ar fi venit Satana să-i ajute pe aceia pe care îi amăgise şi care erau devotaţi servirii lui. Bucuros ar fi trimis el fulgerul să le aprindă jertfa. Dar Iehova a pus hotare lui Satana - i-a restrâns puterea - şi chiar toate născocirile vrăjmaşului nu au putut trimite nici măcar o scânteie pe altarul lui Baal.

În cele din urmă, cu glasurile lor răguşite de atâta strigare, cu veşmintele mânjite de sângele care cursese din rănile pe care şi le făcuseră, preoţii au ajuns la disperare. Cu frenezie neobosită, ei amestecau acum în rugăciunile lor blesteme groaznice ale zeului soare, iar Ilie continua să vegheze cu atenţie, căci ştia că dacă prin vreun mijloc oarecare ar reuşi să aprindă focul pe altarul lor, el ar fi fost făcut bucăţi într-o clipă.

Se apropia seara. Proorocii lui Baal erau năuci, istoviţi şi fără putere. Unul sugera un lucru, altul cu totul altceva până când, în cele din urmă îşi încetară eforturile. Ţipetele şi blestemele lor nu mai răsunau pe Carmel. Pierzându-şi orice speranţă, ei s-au retras din luptă.

Ziua întreagă oamenii au fost martorii demonstraţiilor acestor preoţi vicleni. Au văzut săriturile lor în jurul altarului, ca şi cum ar fi vrut să prindă razele arzătoare ale soarelui pentru a sluji scopului lor. Ei au privit cu oroare cum preoţii s-au mutilat şi au avut ocazia să cugete la nebunia închinării la idoli. Mulţi din mulţime erau dezgustaţi de aceste manifestări demonice şi aşteptau acum cu profund interes acţiunile lui Ilie.

Era ceasul jertfei de seară când Ilie porunci poporului: “Apropiaţi-vă de mine”. Când ei s-au apropiat tremurând, el s-a îndreptat către altarul dărâmat, unde oamenii se închinaseră odinioară Dumnezeului cerului, şi îl repară. Pentru el aceste ruine erau mai preţioase decât toate altarele măreţe ale păgânismului.

În reclădirea acestui altar vechi, Ilie şi-a dat pe faţă respectul pentru legământul pe care îl făcuse Domnul cu Israel atunci când ei au trecut Iordanul în ţara făgăduită. Alegând „douăsprezece pietre, după numărul seminţiilor fiilor lui Iacov ..., a zidit un altar în Numele Domnului”.

Preoţii lui Baal dezamăgiţi de străduinţele lor zadarnice, aşteptau să vadă ce va face Ilie. Ei îl urau pe prooroc pentru propunerea făcută, această probă care demonstrase slăbiciunea şi neputinţa zeilor lor; totuşi ei se temeau de puterea lui. Poporul, şi el înspăimântat şi aproape fără suflare, aştepta şi privea cum Ilie îşi continua pregătirile. Purtarea liniştită a profetului era în contrast cu exaltarea fără sens şi fanatică a slujitorilor lui Baal.

Terminând de clădit altarul, proorocul făcu un şanţ în jurul lui şi după ce puse lemnele în ordine şi pregăti juncul, puse jertfa pe altar şi porunci poporului să inunde altarul cu apă. “Umpleţi patru vedre cu apă”, porunci el, “şi vărsaţi-le pe arderea de tot şi pe lemne”. “Şi au făcut aşa. Apoi a zis: 'Mai faceţi lucrul acesta o dată'. Şi l-au făcut încă o dată. Apoi a zis: 'Mai faceţi-l şi a treia oară'. Şi l-au făcut şi a treia oară. Apa curgea în jurul altarului, şi au umplut cu apă şi şanţul” (1 Împ. 18,33-35).

Reamintind poporului îndelungata apostazie care stârnise mânia lui Iehova, Ilie îi somă să-şi umilească inimile şi să se întoarcă la Dumnezeul părinţilor lor, pentru ca blestemul să fie îndepărtat din ţara lui Israel. Apoi, plecându-se cu respect înaintea Dumnezeului nevăzut, îşi înălţă mâinile către cer şi rosti o rugăciune simplă. Preoţii lui Baal săriseră, ţipaseră, făcuseră spume, dis-de-dimineaţă până târziu după-amiază, dar când Ilie se rugă, nici un ţipăt fără rost nu răsună pe înălţimea Carmelului. El se ruga ca şi când ştia că Iehova este acolo, martor la scenă, şi ascultă cererea lui. Proorocii lui Baal s-au rugat prosteşte, fără nici un înţeles. Ilie se rugă simplu şi cu căldură, cerând lui Dumnezeu să - Şi arate superioritatea asupra lui Baal, pentru ca Israel să poată fi determinat să se întoarcă la El.

“Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel!” se ruga profetul, “Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău, şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine” (1 Împ. 18,36.37).

O tăcere apăsătoare se aşternu peste toţi. Preoţii lui Baal tremurau de groază. Conştienţi de vinovăţia lor, se aşteptau acum la o pedeapsă grabnică.

Nici nu s-a sfârşit rugăciunea lui Ilie, că flăcări de foc, ca nişte fulgere strălucitoare de lumină, au coborât din cer peste altarul înălţat, mistuind jertfa, secând apa din şanţ şi mistuind chiar şi pietrele altarului. Strălucirea focului ilumină muntele şi orbi ochii mulţimii. În văile de jos, de unde mulţi priveau cu încordare îngrijorată mişcările celor de sus coborârea focului s-a văzut clar şi toţi au fost uimiţi de privelişte. Aceasta semăna cu stâlpul de foc care, la Marea, Roşie, a despărţit pe copiii lui Israel de oastea egipteană.

 Poporul de pe munte s-a prosternat cu groază înaintea Dumnezeului nevăzut. Ei nu îndrăzneau să mai privească focul trimis de cer. Se temeau că şi ei vor fi mistuiţi; şi convinşi de datoria lor de a-L recunoaşte pe Dumnezeul lui Ilie ca Dumnezeul părinţilor lor, Căruia Îi datorau supunere, strigară împreună într-un singur glas: “Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!” Cu o claritate uimitoare, strigătul răsună peste munte, iar ecoul ajunse în câmpie. În sfârşit, Israelul se trezi, neamăgit şi pocăit. În sfârşit, el văzu cât de mult L-a dezonorat pe Dumnezeu. Caracterul închinării la Baal, în contrast cu slujirea raţională, cerută de Dumnezeul cel adevărat, era descoperit pe deplin. Poporul recunoscu dreptatea lui Dumnezeu şi mila Sa care oprise ploaia şi roua pământului până când au fost aduşi să mărturisească Numele Său. Acum erau gata să recunoască faptul că Dumnezeul lui Ilie era mai presus de orice idol. Preoţii lui Baal priveau cu consternare descoperirea minunată a puterii lui Iehova. Însă, cu toată înfrângerea lor şi aflându-se în prezenţa slavei divine, ei au refuzat să se pocăiască de nelegiuirea lor. Ei doreau să rămână tot profeţi ai lui Baal. În felul acesta, s-au dovedit copţi pentru nimicire. Pentru ca Israelul cel pocăit să fie protejat de rătăcirile acelora care îl învăţase să se închine la Baal, Ilie a fost îndrumat de Domnul să-i distrugă pe aceşti învăţători falşi. Mânia poporului era deja trezită împotriva conducătorilor în nelegiuire, şi când Ilie le dădu porunca: “Puneţi mâna pe proorocii lui Baal, nici unul să nu scape”, ei au fost gata să asculte. Au prins pe preoţi, i-au adus la pârâul Chison şi acolo, înainte de încheierea zilei care a marcat începutul unei reforme hotărâte, slujitorii lui Baal au fost înjunghiaţi. Nici unuia nu i s-a îngăduit să trăiască.