Capitolul 12 De la Izreel Horeb

 

 

O dată cu uciderea proorocilor lui Baal s-a deschis calea pentru aducerea la îndeplinire a unei puternice reforme spirituale în cele zece seminţii ale regatului de nord. Ilie prezentase poporului apostazia lui; îl chemase să-şi umilească inima şi să se întoarcă la Domnul. Judecăţile Cerului fuseseră aduse la îndeplinire, poporul îşi mărturisise păcatele şi recunoscuse pe Dumnezeul părinţilor lor ca fiind Dumnezeul cel viu; şi acum blestemul Cerului avea să fie retras, iar binecuvântările vremelnice ale vieţii să fie reînnoite. Ţara urma să fie reînviorată cu ploaie. “Suie-te de mănâncă şi bea”, a spus Ilie lui Ahab, “căci se aude vuiet de ploaie”. Apoi proorocul s-a urcat în vârful muntelui să se roage.

Nu pentru că se arătase vreo dovadă exterioară a ploii care era gata să cadă a putut Ilie să îndemne atât de sigur pe Ahab să se pregătească de ploaie. Proorocul n-a văzut nici un nor pe cer, n-a auzit nici un tunet. El a vorbit numai cuvântul pe care Duhul Domnului l-a îndemnat să-l spună ca răspuns la credinţa lui cea puternică. Toată ziua se conformase neabătut voinţei lui Dumnezeu; iar acum, după ce făcuse tot ce fusese în puterea lui, ştia că Cerul va revărsa din belşug binecuvântările promise. Acelaşi Dumnezeu care trimisese seceta, făgăduise o ploaie îmbelşugată ca răsplată a îndeplinirii dreptăţii; şi acum Ilie aştepta revărsarea făgăduită. Într-o atitudine de umilinţă, “cu faţa între genunchi”, el mijlocea înaintea lui Dumnezeu în favoarea Israelului pocăit.

Iar şi iar a trimis Ilie pe solul său într-un loc de unde se putea vedea Marea Mediterană, ca să vadă dacă este vreun semn vizibil că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. De fiecare dată robul se întorcea spunând: “Nu este nimic”. Proorocul nu şi-a pierdut răbdarea şi nici credinţa, ci a continuat cererea lui stăruitoare. De şapte ori robul s-a întors cu răspunsul că nu vede nici un nor de ploaie pe cerul ca arama. Nedescurajat, Ilie l-a trimis încă o dată, dar de data aceasta robul s-a întors zicând: “lată că se ridică un nor mic din mare, ca o palmă de om”.

Acest fapt era suficient. Ilie nu a aşteptat ca cerul să se întunece. În acel mic nor el a văzut, prin credinţă, o ploaie îmbelşugată şi a acţionat potrivit credinţei sale, trimiţând de îndată pe slujitorul său la Ahab, cu solia: “Înhamă, şi pogoară-te ca să nu te oprească ploaia.

Deoarece Ilie a fost un bărbat cu o mare credinţă, Dumnezeu l-a putut folosi în această criză din istoria lui Israel. În timp ce se ruga, mâna credinţei sale a prins făgăduinţele Cerului şi a stăruit în rugăciune până când cererile sale au fost ascultate. El nu a aşteptat o dovadă deplină că Dumnezeu l-a ascultat, ci a fost gata să se avânte riscând totul la cel mai slab semn al bunăvoinţei divine. Şi totuşi, ceea ce el a fost în stare să facă prin puterea lui Dumnezeu, toţi pot să facă în domeniul lor de activitate în slujba lui Dumnezeu, căci despre proorocul din Munţii Galaadului stă scris: “Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă, şi nu a plouat în ţară trei ani şi şase luni” (Iacov 5, 17).

O credinţă ca aceasta este necesară în lume astăzi -  credinţa care se prinde de făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu şi nu se lasă până când Cerul nu răspunde. O credinţă ca aceasta ne leagă strâns cu Cerul şi ne aduce putere pentru a lupta cu forţele întunericului. “Prin credinţă”, copiii lui Dumnezeu “au cucerit împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştile vrăjmaşe” (Evrei 11,33.34). Şi prin credinţă şi noi astăzi trebuie să atingem înălţimile planului lui Dumnezeu pentru noi! “Tu zici: Dacă poţi! ... Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” (Marcu 9,23). Credinţa este un element esenţial al rugăciunii biruitoare. “Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11,6). “Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice i-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut” (1 Ioan 5,14.15). Cu credinţa stăruitoare a lui Iacov, cu stăruinţa neabătută a lui Ilie, să prezentăm rugăciunile noastre Tatălui, cerând tot ceea ce El a făgăduit. Onoarea tronului Său este pusă în joc pentru împlinirea cuvântului Său.

Umbrele nopţii se adunau pe Carmel când Ahab se pregătea pentru coborâre. “Peste câteva clipe, cerul s-a înnegrit de nori, a început vântul, şi a venit o ploaie mare. Ahab s-a suit în car, şi a plecat la Izreel” (1 Împ. 18,45). Călătorind către cetatea împărătească prin întuneric şi ploaia ce-i orbeau ochii, Ahab nu era în stare să vadă înainte. Ilie, care ca profet al lui Dumnezeu îl umilise pe Ahab în ziua aceea înaintea supuşilor lui şi îi ucisese preoţii idolatri, încă îl recunoştea ca împărat al lui Israel, iar acum, ca un act de omagiu şi întărit de puterea lui Dumnezeu, a alergat înaintea carului împărătesc, călăuzind pe împărat până la intrarea în cetate.

În această faptă binevoitoare a solului lui Dumnezeu faţă de împăratul nelegiuit se găseşte o lecţie pentru toţi aceia care pretind a fi slujitorii lui Dumnezeu, dar care se înaltă prin propria lor apreciere. Aceia care se consideră mai presus de îndeplinirea datoriilor lor, sînt cei cărora ac stea li se par umilitoare. Ei se dau înapoi de la a îndeplini chiar şi un serviciu necesar, temându-se să nu fie găsiţi făcând lucrarea unui servitor. Aceştia au mult de învăţat din exemplul lui Ilie. Prin cuvântul lui, comorile cerului fuseseră retrase timp de trei ani de pe pământ; el fusese onorat în mod vizibil de Dumnezeu când, ca răspuns la rugăciunea lui pe Carmel, căzuse foc din cer şi mistuise jertfa; mâna lui adusese la îndeplinire judecăţile lui Dumnezeu nimicind pe proorocii idolatri; rugăciunea lui pentru ploaie fusese ascultată. Cu toate acestea, după biruinţele lui vădite, cu care Dumnezeu binevoise să onoreze lucrarea lui publică, el era gata să îndeplinească lucrarea unui rob.

La poarta Izreelului, Ilie şi Ahab s-au despărţit. Proorocul, alegând să rămână în afara zidurilor, s-a acoperit cu mantia şi s-a aşezat pe pământul gol să doarmă. Împăratul a intrat, a ajuns repede la adăpostul palatului lui şi a povestit soţiei evenimentele ieşite din comun ale zilei, precum şi descoperirea minunată a puterii dumnezeieşti care i-a dovedit lui Israel că Iehova este Dumnezeul cel adevărat, iar Ilie solul Său ales. Când Ahab a spus împărătesei despre uciderea profeţilor idolatri, Izabela, împietrită şi nepocăită, s-a înfuriat. A refuzat să recunoască în evenimentele de pe Carmel providenţa atotstăpânitoare a lui Dumnezeu şi, mai sfidătoare, a declarat cu îndrăzneală că Ilie trebuie să moară.

În noaptea aceea, un sol a trezit pe proorocul obosit şi i-a spus cuvintele Izabelei: “Să mă pedepsească zeii cu toată asprimea lor, dacă mâine, la ceasul acesta, nu voi face cu viaţa ta ce ai făcut tu cu viaţa fiecăruia din ei” (1 Împ.19,2).

 Se părea că, după ce a dat pe faţă un curaj atât de neînfricat, după ce i-a învins atât de deplin pe împărat, preoţii şi pe poporul, Ilie nu ar mai fi putut niciodată ceda descurajării şi nici n-ar mai fi putut să se înspăimânte. Dar el, care fusese binecuvântat cu atât de multe dovezi ale grijii iubitoare a lui Dumnezeu, nu era în afara slăbiciunilor omeneşti, şi în acest ceas întunecat, credinţa şi curajul său l-au părăsit. Tulburat, el a tresărit din somnul său. Ploaia se revărsa din cer, şi întunericul era pretutindeni. Uitând că mai înainte cu trei ani Dumnezeu îi îndrumase paşii către un loc de adăpost de mânia Izabelei şi căutarea lui Ahab, acum proorocul a fugit să-şi scape viaţa. Ajungând la Beer-Şeba, “şi-a lăsat slujitorul acolo”, iar el a mers o zi întreagă în pustie.

Ilie n-ar fi trebuit să fugă de la postul lui. Ar fi trebuit să facă faţă ameninţării Izabelei, înălţând o rugăciune de ocrotire către Acela care-l însărcinase să îndreptăţească onoarea lui Iehova. Ar fi trebuit să spună solului că Dumnezeul în care s-a încrezut îl va ocroti de mânia împărătesei. Trecuseră doar câteva ceasuri de când fusese martorul manifestării minunate a puterii divine, şi aceasta ar fi trebuit să-i dea asigurarea că nici acum nu va fi uitat. Dacă ar fi rămas acolo unde se găsea şi dacă ar fi făcut din Dumnezeu locul lui de scăpare şi tăria lui, stând neabătut pentru adevăr, el ar fi fost ferit de orice rău. Domnul i-ar fi dat o altă mare biruinţă, trimiţând judecăţile sale asupra Izabelei, iar impresia făcută asupra împăratului şi asupra poporului ar fi dus la o mare reformă.

Ilie aşteptase mult de la minunea săvârşită pe Carmel. El nădăjduise că, după această desfăşurare a puterii divine, Izabela nu va mai avea influenţă asupra minţii lui Ahab şi că o reformă rapidă se va produce în întregul Israel. Pe înălţimea Carmelului se trudise fără hrană o zi întreagă. Cu toate acestea, atunci când el a condus carul lui Ahab până la poarta Izreelului, curajul său era puternic în ciuda încordării fizice sub care lucrase.

Dar o reacţie care adesea urmează după o credinţă tare şi un succes strălucit s-a declanşat în fiinţa lui Ilie. El se temea că reforma începută pe Carmel nu va dura mult şi l-a cuprins descurajarea. Atunci fusese înălţat pe vârful Pisga; acum se afla în vale. Când fusese sub inspiraţia Celui Atotputernic făcuse faţă celei mai aspre încercări a credinţei, dar în acest timp de descurajare, cu ameninţarea Izabelei sunându-i în urechi, văzând că Satana luptă încă pentru biruinţă prin complotul acestei femei nelegiuite, el şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu. El fusese înălţat peste măsură de mult şi reacţia a fost înspăimântătoare. Uitând pe Dumnezeu, Ilie fugea tot mai departe, până când s-a găsit singur, într-o pustie întristătoare. Obosit peste măsură, s-a aşezat să se odihnească sub un ienupăr. Şi stând acolo s-a rugat să moară. “Destul! Acum, Doamne”, a zis el, “ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei”. Fugar, departe de locuinţele omeneşti, cu inima zdrobită de o descurajare amară, nu dorea să mai vadă faţă de om. În cele din urmă, istovit de tot, a adormit.

În experienţa tuturor vin vremuri de descurajare cruntă şi dezamăgire amară-zile când amărăciunea le este partea şi le este greu să creadă că Dumnezeu mai este binefăcătorul cel iubitor al copiilor Lui de pe pământ, zile când necazurile hărţuiesc sufletul, până acolo încât moartea pare mai de dorit decât viaţa. În asemenea împrejurări, mulţi îşi pierd încrederea în Dumnezeu şi sunt duşi în robia îndoielii, în sclavia necredinţei. Dacă am putea, în acele situaţii, să vedem cu ochii spirituali semnificaţia providenţelor lui Dumnezeu, am vedea îngerii căutând să ne salveze de noi înşine, luptând să ne aşeze picioarele pe o temelie mai tare decât dealurile veşnice. Atunci o credinţă nouă, o viaţă nouă ar curge în fiinţa noastră.

Iov cel credincios, în ziua necazului şi întunecimii lui, spunea: “Blestemată să fie ziua în care m-am născut”. “Oh! de ar fi cu putinţă să mi se cântărească durerea, şi să mi se pună toate nenorocirile în cumpănă... O, de mi s-ar asculta dorinţa, şi de mi-ar împlini Dumnezeu nădejdea! De ar vrea Dumnezeu să mă zdrobească, întindă-Şi mâna şi să mă prăpădească! Îmi va rămânea măcar această mângâiere, această bucurie în durerile mele cu care mă copleşeşte: că niciodată n-am călcat poruncile Celui Sfânt”. “De aceea nu-mi voi tine gura, ci voi vorbi în neliniştea inimii mele, mă voi tângui în amărăciunea sufletului meu. Ah! Aş vrea mai bine gâtuirea, mai bine moartea decât aceste oase! Le dispreţuiesc!... nu voi trăi în veci ... Lasă-mă, căci doar o suflare mi-i viaţa” (Iov 3,3; 6,2.8-10;7,11.15.16).

Dar, deşi era dezgustat de viată, Iov nu a fost lăsat să moară. I s-au arătat posibilităţile viitorului şi i s-a dat o solie de nădejde: “Şi atunci, îţi vei ridica fruntea fără teamă, vei fi tare şi fără frică; îţi vei uita suferinţele, şi-ţi vei aduce aminte de ele ca de nişte ape care s-au scurs. Zilele tale vor străluci mai tare decât soarele la amiază, întunericul tău va fi ca lumina dimineţii. Vei fi plin de încredere, şi nădejdea nu-ţi va fi zadarnică... Te vei culca şi nimeni nu te va tulbura şi mulţi vor umbla după bunăvoinţa ta. Dar ochii celor răi se vor topi; ei n-au loc de scăpare; moartea, iată nădejdea lor!” (Iov 11,15-20).

Din adâncimile descurajării şi mâhnirii, Iov s-a ridicat pe înălţimile încrederii fără rezervă în puterea salvatoare a lui Dumnezeu. El declară biruitor: “Chiar dacă mă va ucide, eu voi nădăjdui în El... Chiar şi lucrul acesta poate sluji la scăparea mea... Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu, şi că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea şi nu ai altuia” (Iov 13,15.16; 19,25-27).

 “Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii” (Iov 38,1), şi a descoperit slujitorului Său tăria puterii Sale. Când Iov a întrezărit o străfulgerare a Creatorului lui, i-a fost silă de sine şi s-a pocăit în ţărână şi cenuşă. Atunci, Domnul a fost gata să-l binecuvânteze cu îmbelşugare şi să facă din anii lui de pe urmă, cei mai buni ani din viată.

Nădejdea şi curajul sunt esenţiale unei slujiri desăvârşite pentru Dumnezeu. Acestea sunt roadele credinţei. Descurajarea este păcătoasă şi iraţională. Dumnezeu poate şi doreşte, cu mai multă tărie” (Evrei 6, 17) să reverse asupra slujitorilor Săi puterea de care au nevoie în încercările şi experienţele lor amare. Planurile vrăjmaşilor lucrării Sale pot părea bine aranjate şi puternice; dar Dumnezeu poate răsturna pe cel mai tare din ele. Şi aceasta o face la timpul Său şi pe calea Sa, atunci când vede credinţa slujitorilor Săi a fost încercată îndestulător.

Pentru cel descurajat, există un remediu sigur-credinţă, rugăciune, lucrare. Credinţa şi activitatea vor aduce asigurare şi satisfacţii care vor creşte zi de zi. Eşti ispitit să faci loc simţămintelor de presimţiri sumbre sau de descurajare profundă? În zilele cele mai întunecoase, când aparenţele se arată mai ameninţătoare, nu te teme. Ai credinţă în Dumnezeu. El cunoaşte nevoile tale. El are toată puterea. Dragostea şi mila Lui nemărginită nu obosesc niciodată. Nu te teme că El nu-Şi va îndeplini făgăduinţa. El este Adevărul cel veşnic. Niciodată nu-Şi va schimba legământul pe care l-a făcut cu aceia care-L iubesc. Şi El va revărsa asupra slujitorilor Săi credincioşi măsura priceperii pe care nevoia lor o cere. Apostolul Pavel a mărturisit: “El mi-a zis: 'Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită'. Deci mă voi lăuda mult mai mult cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab atunci sunt tare” (2 Cor. 12,9.10).

A uitat Dumnezeu pe Ilie în ceasul încercării sale? O, nu! El n-a iubit pe slujitorul Lui mai puţin atunci când Ilie se simţea părăsit de Dumnezeu şi de oameni, decât atunci când, ca răspuns la rugăciunea lui, El coborâse foc din cer şi luminase vârful muntelui. Şi acum, când Ilie dormea, o atingere delicată şi un glas plăcut l-au trezit. El a tresărit îngrozit, gata să fugă, temându-se că vrăjmaşul l-a descoperit. Dar faţa plină de gingăşie care s-a aplecat asupra lui nu era faţa unui vrăjmaş, ci a unui prieten. Dumnezeu a trimis un înger din cer cu hrană pentru slujitorul Său. “Scoală-te şi mănâncă”, a spus îngerul. “El s-a uitat, la căpătâiul lui era o turtă coaptă pe nişte pietre şi un ulcior cu apă”.

După ce Ilie a luat din hrana şi apa pregătite pentru el, a adormit iarăşi. Îngerul a venit a doua oară. Atingând pe omul istovit, i-a spus cu o blândeţe plină de milă: „Scoală-te şi mănâncă; fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine'. Şi el s-a sculat, a mâncat şi a băut”; şi în puterea mâncării aceleia  a putut să călătorească “patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb”, unde şi-a găsit adăpost într-o peşteră.