Capitolul 13 “Ce faci tu aici, Ilie ?”

 

Locul de refugiu al lui Ilie pe muntele Horeb, deşi era neştiut de oameni, era cunoscut de Dumnezeu; iar proorocul obosit şi descurajat nu a fost lăsat singur cu puterile întunericului, care îl apăsau. La intrarea în peştera în care Ilie îşi găsise refugiul, Dumnezeu S-a întâlnit cu el, printr-un înger puternic trimis să se intereseze de nevoile lui şi să-i lămurească planul divin pentru Israel.

Atâta timp cât Ilie nu învăţa să se încreadă pe deplin în Dumnezeu, el nu putea să-şi ducă la bun sfârşit lucrarea pentru aceia care fuseseră amăgiţi să se închine lui Baal. Biruinţa deplină de pe înălţimile Carmelului deschisese calea pentru biruinţe şi mai mari; dar de la aceste ocazii minunate care i se deschiseseră Ilie fusese alungat de ameninţarea Izabelei. Omul lui Dumnezeu trebuia să fie făcut să înţeleagă slăbiciunea stării lui actuale în comparaţie cu poziţia avantajoasă pe care Dumnezeu dorea ca el să o ocupe.

Dumnezeu întâmpină pe slujitorul Său încercat cu întrebarea: “Ce faci tu aici, Ilie?” Eu te-am trimis la pârâul Cherit şi, după aceea, la văduva din Sarepta. Te-am însărcinat să te întorci la Israel şi să stai înaintea preoţilor idolatri pe Carmel; apoi te-am încins cu putere ca să conduci carul împăratului până la poarta la poarta Izreelului. Dar cine te-a trimis în această fugă grăbită în pustie? Ce misiune ai tu aici?

În amărăciunea sufletului, Ilie şi-a plâns durerea: “Am fost plin de râvnă pentru Domnul, Dumnezeul oştirilor; căci copiii lui Israel au uitat legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale, şi au ucis cu sabia pe proorocii Tăi; am rămas numai eu singur şi caută să-mi ia viaţa!”

Chemând pe prooroc să părăsească peştera, îngerul i-a poruncit să stea înaintea Domnului pe munte şi să asculte cuvântul Lui: “Şi iată că Domnul a trecut pe lângă peşteră. Şi înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic care despica munţii şi sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi după vânt a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Şi după foc, a venit un susur blând şi subţire. Când l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stătut la gura peşterii” (1 Împ. 19,11-13).

Nu în manifestări grandioase ale puterii divine, ci printr-un “susur blând şi subţire” a ales Dumnezeu să Se descopere slujitorului său. El dorea să-l înveţe pe Ilie că nu întotdeauna lucrarea ce se vede în cea mai mare demonstraţie este cea mai reuşită în împlinirea planului Său. În timp ce Ilie aştepta descoperirea Domnului, a venit furtuna, a strălucit fulgerul, a bântuit focul devastator; dar Dumnezeu nu era în toate acestea. Apoi “a venit un susur blând şi subţire” şi profetul “şi-a acoperit faţa” înaintea prezenţei Domnului. Frământarea lui a încetat şi spiritul său a fost îmblânzit şi supus. Acum a învăţat că o încredere liniştită, o nădejde statornică în Dumnezeu aveau totdeauna să-i aducă un ajutor binevenit la vreme de nevoie.

Nu totdeauna prezentarea cea mai savantă a adevărului lui Dumnezeu este cea care convinge şi converteşte sufletul. Nu prin elocvenţă sau logică sunt atinse inimile oamenilor, ci prin influenţa plăcută a Duhului Sfânt, care lucrează pe tăcute, dar sigur, la transformarea şi dezvoltarea caracterului. Este susurul blând şi subţire al Duhului lui Dumnezeu care are putere să schimbe inima.

“Ce faci tu aici, Ilie?” a întrebat glasul, şi proorocul a răspuns din nou: “Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor; căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale, au ucis cu sabia pe proorocii Tăi; am rămas numai eu singur, şi caută să mi ia viaţa” (1 Împ. 19,14).

Domnul i-a răspuns lui Ilie că făcătorii de rele din Israel nu trebuia să treacă nepedepsiţi. Urmau să fie aleşi bărbaţi rânduiţi pentru împlinirea scopului divin pentru ca tuturor să li se dea ocazia să ia poziţia de partea Domnului Celui adevărat. Ilie însuşi avea să se întoarcă în Israel şi să împărtăşească cu alţii răspunderea realizării unei reforme.

 “Du-te”, i-a poruncit Domnul lui Ilie, “întoarce-te pe drumul tău, prin pustie, până la Damasc; şi când vei ajunge, să ungi pe Hazael ca împărat al Siriei. Să ungi şi pe Iehu, fiul lui Nimşi, ca împărat al lui Israel; şi să ungi pe Elisei, fiul lui Şafat, din Abel-Mehola, ca prooroc în locul tău. Şi se va întâmpla că pe cel ce va scăpa de sabia lui Hazael îl va omorî Iehu; şi pe cel ce va scăpa de sabia lui Iehu, îl va omorî Elisei” (1 Împ.19,15-17).

Ilie crezuse că era singurul închinător al Dumnezeului adevărat, în Israel. Dar Acela care cunoaşte inimile tuturor i-a dezvăluit proorocului că erau mulţi alţii care în timpul anilor de apostazie Îi rămăseseră credincioşi. “Dar voi lăsa în Israel”, a zis Dumnezeu, “şapte mii de bărbaţi, şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal, şi a căror gură nu l-au sărutat”.

Din experienţa lui Ilie în acele zile de descurajare şi aparentă înfrângere, se pot învăţa multe lecţii - lecţii deosebit de valoroase pentru slujitorii lui Dumnezeu din acest veac, caracterizat printr-o depărtare generală de dreptate. Apostazia care predomină astăzi se aseamănă cu aceea care în zilele proorocului cuprinsese întregul Israel. Prin înălţarea celor omeneşti mai presus de cele dumnezeieşti, prin preamărirea conducătorilor omeneşti, prin închinarea la Mamona şi prin aşezarea învăţăturilor ştiinţei mai presus de adevărurile revelaţiei, mulţimi de oameni din zilele noastre urmează lui Baal. Îndoiala şi necredinţa îşi răspândesc influenţele dăunătoare asupra minţii şi inimii, şi mulţi înlocuiesc Cuvântul lui Dumnezeu cu teoriile oamenilor. Se susţine public că am ajuns vremea când raţiunea omenească trebuie ridicată mai presus de învăţăturile Cuvântului. Legea lui Dumnezeu, standardul divin al neprihănirii, este declarată a nu mai fi în vigoare. Vrăjmaşul oricărui adevăr lucrează cu putere amăgitoare ca să-i determine pe bărbaţi şi pe femei să aşeze datinile omeneşti acolo unde ar trebui să fie Dumnezeu şi să uite cele rânduite pentru fericirea şi mântuirea omenirii.

Totuşi, apostazia aceasta, ajunsă atât de răspândită, nu este generală. Nu toţi din lume sunt nelegiuiţi şi corupţi; nu toţi au trecut de partea vrăjmaşului. Dumnezeu are multe mii care nu şi-au plecat genunchiul în faţa lui Baal, mulţi care doresc din toată inima să aibă o înţelegere mai deplină cu privire la Hristos şi la lege, mulţi care nădăjduiesc împotriva oricărei nădejdi că Isus va veni curând pentru a pune capăt domniei păcatului şi a morţii. Şi sunt mulţi care se închină lui Baal din neştiinţă, dar cu care Duhul lui Dumnezeu Se luptă încă.

 Aceştia au nevoie de ajutorul personal al acelora care au învăţat să-L cunoască pe Dumnezeu şi puterea Cuvântului Său. Într-o vreme ca aceasta, fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să se angajeze activ în ajutorarea altora. Când aceia care au ajuns la înţelegerea adevărului Bibliei caută bărbaţi şi femei care tânjesc după lumină, îngerii lui Dumnezeu îi însoţesc. Şi acolo unde merg îngerii, nimeni nu trebuie să se teamă să înainteze. Ca urmare a eforturilor credincioase ale lucrătorilor consacraţi, mulţi vor fi întorşi de la idolatrie la închinarea la Dumnezeu. Mulţi vor înceta să mai cinstească întocmirile făcute de om şi vor lua atitudine fără teamă de partea lui Dumnezeu şi a Legii Sale.

Mult depinde de activitatea neîncetată a acelora care sunt credincioşi şi sinceri, şi pentru motivul acesta, Satana face toate eforturile posibile pentru a zădărnici planul divin pe care cel ascultător l-ar putea aduce la îndeplinire. El îi determină pe unii să piardă din vedere misiunea lor înaltă şi sfântă şi să se mulţumească cu plăcerile acestei vieţii. El îi determină să se aşeze comod sau, de dragul avantajelor lumeşti mai mari, să se mute din locurile unde ar putea fi o putere spre bine. Pe alţii îi face să fugă descurajaţi de la datorie, din cauza împotrivirii sau a persecuţiei. Dar toţi aceştia sunt priviţi de cer cu milă duioasă. Fiecărui copil al lui Dumnezeu al cărui glas a fost adus la tăcere de vrăjmaşul sufletului, i se adresează întrebarea: “Ce faci tu aici?” Te-am împuternicit să mergi în toată lumea şi să predici Evanghelia, să pregăteşti un popor pentru ziua Domnului. De ce eşti aici ? Cine te-a trimis?

Bucuria pusă înaintea lui Hristos, bucuria care L-a susţinut în tot timpul suferinţei şi al jertfei, a fost bucuria de a-i vedea pe păcătoşi salvaţi. Aceasta să fie şi bucuria fiecărui urmaş al Său, imboldul râvnei lui. Aceia care-şi dau seama, chiar într-o măsură mică, ce înseamnă răscumpărarea pentru ei şi pentru aproapele lor vor înţelege marile nevoi ale omenirii. Inimile lor vor fi mişcate de milă când vor vedea decăderea morală şi spirituală a miilor de oameni ce se găsesc în umbra unei osândiri teribile în comparaţie cu care suferinţele fizice par o nimica.

Întrebarea care se pune atât familiilor, cât şi indivizilor este: “Ce faci tu aici?” În multe comunităţi, sunt familii bine educate în adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu, care ar putea lărgi sfera lor mutându-se în locurile în care este nevoie de slujirea pe care o pot da. Dumnezeu cere familiilor creştine să meargă în locurile întunecate ale pământului şi să lucreze cu înţelepciune şi perseverenţă pentru aceia care sunt învăluiţi în întuneric spiritual. Răspunsul la această chemare cere jertfire de sine. În timp ce mulţi aşteaptă să fie îndepărtată orice piedică, oamenii mor fără nădejde şi fără Dumnezeu. De dragul avantajelor omeneşti, pentru dobândirea de cunoştinţe ştiinţifice, oamenii sunt gata să rişte, mergând în regiuni vătămătoare, şi să suporte greutăţi şi lipsuri. Unde sunt aceia care sunt gata să facă tot atât pentru a vorbi din iubire altora despre Mântuitorul?

Dacă în situaţii grele, bărbaţi cu putere spirituală, apăsaţi peste măsură, ajung descurajaţi şi întristaţi, dacă uneori nu văd nimic de dorit pe care să-l aleagă în viaţă, acest fapt nu este ciudat sau nou. Toţi aceştia să-şi amintească că unul dintre cei mai puternici prooroci a fugit să-şi scape viaţa dinain­tea mâniei unei femei înfuriate. Ca fugar obosit de drum şi dezgustat, cu o dezamăgire amară zdrobindu-i inima, el s-a rugat să moară. Dar tocmai atunci când nădejdea îi dispăruse, iar lucrarea vieţii lui părea ameninţată de înfrângere, atunci a învăţat una dintre cele mai preţioase lecţii din viaţa lui. În ceasul celei mai mari slăbiciuni a învăţat nevoia şi posibilitatea încrederii în Dumnezeu în împrejurările cele mai ameninţătoare.

Aceia care atunci când îşi cheltuiesc energiile vieţii într-o lucrare jertfitoare de sine sunt ispitiţi să cadă în descurajare şi neîncredere, trebuie să dobândească curaj din experienţa lui Ilie. Grija veghetoare a lui Dumnezeu, dragostea Lui, puterea Lui se dau pe faţă în mod deosebit în favoarea slujitorilor Săi, a căror râvnă este greşit înţeleasă sau neapreciată, ale căror sfaturi şi mustrări sunt privite cu uşurinţă, ale căror eforturi pentru reformă sunt răsplătite cu ură şi împotrivire.

În timpul celei mai mari slăbiciuni, Satana asaltează sufletul cu cele mai aprige ispite. În felul acesta, a nădăjduit să biruiască pe Fiul lui Dumnezeu, deoarece pe această cale a câştigat multe biruinţe asupra omului. Când puterea voinţei slăbise şi credinţa se micşorase, atunci aceia care stătuseră timp îndelungat curajoşi pentru dreptate au fost doborâţi de ispite. Moise, obosit de cei patruzeci de ani de rătăcire şi necredinţă, a pierdut pentru o clipă încrederea in puterea Celui Infinit. El a căzut la hotarele ţării făgăduite. Tot aşa s-a întâmplat şi cu Ilie. El care-şi păstrase încrederea în Iehova în anii de secetă şi de foamete, el care stătuse neînfricat înaintea lui Ahab, el care în acea zi de încercare pe Carmel stătuse înaintea întregii naţiunii a lui Israel, ca singurul martor pentru Dumnezeul cel adevărat, într-o clipă de slăbiciune, a îngăduit fricii de moarte să învingă credinţa lui în Dumnezeu.

Şi astăzi lucrurile sunt la fel. Când suntem înconjuraţi de îndoială, uluiţi de împrejurări sau apăsaţi de sărăcie şi suferinţă, Satana caută să clatine încrederea noastră în Iehova. Atunci el ne aşează în faţă greşelile şi ne ispiteşte să ne pierdem încrederea în Dumnezeu, să punem la îndoială dragostea Lui. El nădăjduieşte să ne descurajeze sufletul şi să rupă legătura noastră cu Dumnezeu.

Aceia care se găsesc în prima linie de luptă şi sunt îndemnaţi de Duhul Sfânt să facă o lucrare deosebită, adesea vor simţi o reacţie atunci când apăsarea este uşurată. Descurajarea poate clătina credinţa cea mai eroică şi poate slăbi voinţa cea mai statornică. Dar Dumnezeu înţelege şi are încă milă şi iubeşte. El citeşte motivele şi scopurile inimii. Lecţia pe care conducătorii din lucrarea lui Dumnezeu trebuie să o înveţe este să aştepte cu răbdare să se încreadă atunci când totul pare întunecat. Cerul nu-i va lăsa să cadă în ziua încercării. Nimic nu este în aparenţă mai fără ajutor şi cu toate acestea mai de neînvins ca sufletul care, simţindu-şi nimicnicia, se sprijină pe Dumnezeu.

Lecţia din experienţa lui Ilie, şi anume - să înveţi din nou cum să te încrezi în Dumnezeu în ceasul încercării -  nu este numai pentru cei din poziţii de mare răspundere. Acela care a fost tăria lui Ilie este şi astăzi puternic pentru a-l susţine pe orice copil al Său care se luptă, indiferent cât de slab este. De la fiecare El aşteaptă credincioşie şi fiecăruia îi dă putere după nevoie. Omul este neputincios în propria lui putere, dar în tăria lui Dumnezeu poate fi puternic să biruie păcatul şi să ajute şi pe alţii să biruiască. Satana nu poate niciodată să aibă un câştig de la acela care face din Dumnezeu apărarea sa. “Numai în Domnul, mi se va zice, locuieşte dreptatea şi puterea” (Isaia 45,24).

Creştine, Satana îţi cunoaşte slăbiciunea; de aceea, prinde-te de Isus. Rămânând în dragostea lui Dumnezeu poţi face faţă oricărei încercări. Numai neprihănirea lui Hristos îţi poate da putere să opreşti valul păcatului care inundă lumea. Adu credinţă în experienţa ta. Credinţa uşurează orice povară, vindecă orice slăbiciune. Providenţele care acum sunt de neînţeles le poţi rezolva prin încrederea continuă în Dumnezeu. Mergi prin credinţă pe calea pe care El te îndrumă. Încercările vor veni, dar mergi înainte. Acest lucru îţi va întări credinţa şi te va face bun pentru slujire. Rapoartele istoriei sacre sunt scrise nu numai ca să le citim şi să ne minunăm, ci ca aceeaşi credinţă care a lucrat în slujitorii lui Dumnezeu din vechime să lucreze şi în noi. Domnu1 nu va lucra astăzi într-o manieră mai puţin vădită oriunde se găsesc inimi credincioase care să fie canale ale puterii Sale.

Nouă, asemenea lui Petru, ni se spun cuvintele: “Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta” (Luca 22,31.32).

 Hristos nu va părăsi niciodată pe aceia pentru care a murit. Noi Îl putem părăsi şi putem fi copleşiţi de ispite, însă Hristos niciodată nu Se întoarce de la acela pentru care a plătit răscumpărarea cu viaţa Sa. Dacă viziunea noastră spirituală ar fi trezită, am putea vedea suflete plecate sub apăsare şi împovărate de durere, încărcate ca un car sub greutatea snopilor şi gata să moară în descurajare. Ar trebui să vedem îngerii care zboară repede în ajutorul acestor ispitiţi, împingând înapoi oştile care îi înconjoară şi aşezând picioarele lor pe temelia cea sigură. Luptele care se duc între cele două oştiri sunt tot atât de reale ca şi acelea duse de oştile lumii acesteia, şi de rezultatul acestei lupte spirituale depind urmările veşnice.

În viziunea proorocului Ezechiel se vedea ceva ca o mână sub aripile heruvimului. Acest fapt trebuie să-i înveţe pe slujitorii lui Dumnezeu că puterea divină este aceea care aduce succesul. Aceia pe care Dumnezeu îi foloseşte ca soli ai Săi nu trebuie să creadă că lucrarea Lui depinde de ei. Fiinţele mărginite nu sunt lăsate să poarte această povară a răspunderii. Acela care nu doarme, care este mereu la lucrul pentru împlinirea planurilor Sale, va duce înainte lucrarea Sa. El va zădărnici planurile celor nelegiuiţi şi va aduce confuzie în sfaturile acelora care complotează să aducă greutăţi poporului Său. Acela care este Împăratul, Domnul oştirilor, stă între heruvimi şi în mijlocul frământărilor şi tumultului popoarelor, El veghează încă asupra copiilor Săi. Când întăriturile împăraţilor vor fi distruse, când săgeţile mâniei vor străpunge inimile vrăjmaşilor Săi, poporul Său va fi sigur în mâinile Sale.