Capitolul 14 În duhul şi puterea lui Ilie”

 

De-a lungul veacurilor care s-au scurs din vremea lui Ilie, raportul vieţii şi lucrării lui a adus inspiraţie şi curaj acelora care au fost chemaţi să stea de partea dreptăţii în mijlocul apostaziei. Şi pentru noi peste care a venit sfârşitul veacurilor (1 Cor. 10,11), el are o însemnătate deosebită. Istoria se repetă. Lumea de astăzi îşi are Ahabii şi Izabelele ei. Vremea de azi este o vreme de idolatrie, tot aşa cum a fost aceea în care a trăit Ilie. Desigur, nu se mai văd altare, nu mai sunt chipuri asupra cărora să se oprească ochiul; cu toate acestea, mii slujesc zeilor acestei lumi - bogăţii, renume, plăceri şi poveşti închipuite, care îngăduie omului să urmeze înclinaţiile unei inimi nerenăscute. Mulţimi de oameni au o concepţie greşită despre Dumnezeu şi despre atributele Sale şi slujesc tot aşa un zeu fals, cum făceau închinătorii lui Baal. Mulţi chiar dintre aceia care pretind a fi creştini, s-au unit cu influenţele care se împotrivesc continuu lui Dumnezeu şi adevărului Său. În felul acesta sunt determinaţi să se depărteze de cele dumnezeieşti şi să înalţe ce este omenesc.

Spiritul predominant al vremii noastre este de necredincioşie şi apostazie - un spirit de pretinsă iluminare din cauza cunoaşterii adevărului dar -  în realitate, în cea mai oarbă încumetare. Teoriile omeneşti sunt înălţate şi aşezate acolo unde ar trebui să fie Dumnezeu şi Legea Sa. Satana îi ispiteşte pe bărbaţi şi pe femei la neascultare cu promisiunea că în neascultare vor găsi libertatea şi independenţa care îi vor face zei. Se vede un spirit de împotrivire faţă de Cuvântul lămurit al lui Dumnezeu, de înălţare idolatră a înţelepciunii omeneşti mai presus de revelaţia divină. Oamenii îngăduie minţii lor să fie întunecată şi încurcată prin conformarea cu obiceiurile şi influenţele lumeşti, încât pare că au pierdut toată puterea de a deosebi lumina de întuneric, adevărul de rătăcire. Atât de mult s-au depărtat de calea cea dreaptă, încât susţin că părerile câtorva aşa-numiţi filozofi sunt mai demne de încredere decât adevărurile Bibliei. Mustrările şi făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu, ameninţările împotriva neascultării şi idolatriei - toate acestea par fără putere să le înmoaie inimile. O credinţă ca aceea pe care au dovedit-o Pavel, Petru şi Ioan ei o privesc ca fiind demodată, mistică şi nedemnă de inteligenţa gânditorilor moderni.

La început, Dumnezeu a dat Legea Sa omenirii ca mijloc de a obţine fericirea şi viaţa veşnică. Singura nădejde a lui Satana - de a zădărnici planul lui Dumnezeu este să-i ducă pe bărbaţi şi pe femei la neascultarea de Lege; şi efortul lui continuu a fost şi este să prezinte denaturat învăţămintele ei şi să-i micşoreze importanţa. Lovitura lui principală a fost şi este încercarea de a schimba Legea, astfel ca oamenii să calce preceptele ei, pretinzând că ascultă de ea.

Un scriitor a asemănat încercarea de a schimba Legea lui Dumnezeu cu un obicei vechi, rău intenţionat, de a îndrepta într-o direcţie greşită un indicator aşezat la o răscruce importantă de drumuri. Încurcătura şi necazurile provocate astfel au fost mari.

Un indicator a fost înălţat de Dumnezeu pentru cei care călătoresc prin această lume. Un braţ al acestui indicator arată către ascultarea de bună voie de Creator ca o cale către binecuvântare şi viaţă, în timp ce braţul celălalt îndrumă către neascultare ca fiind calea către mizerie şi moarte. Calea către fericire a fost atât de clar definită ca şi drumurile către cetatea de scăpare din dispensaţiunea iudaică. Dar într-un moment nefericit pentru neamul omenesc, marele vrăjmaş al oricărui bine a schimbat indicatorul, şi mulţi au greşit drumul.

 Prin Moise, Domnul îndrumase pe israeliţi: “ Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: ’Să nu care cumva să nu ţineţi Sabatele Mele, căci aceasta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri, un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc. Să ţineţi Sabatul, căci el va fi pentru voi ceva sfânt. Cine îl va călca, va fi pedepsit cu moartea... Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului, va fi pedepsit cu moartea. Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat. Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat” (Exod 31,13-17).

În aceste cuvinte Domnul a definit lămurit ascultarea ca fiind calea către cetatea lui Dumnezeu, dar omul păcatului a schimbat indicatorul, făcându-l să arate o direcţie greşită. El a întemeiat un sabat fals şi a determinat pe bărbaţi şi pe femei să creadă că odihnindu-se în el ascultau de porunca Creatorului. Dumnezeu declară că ziua a şaptea este Sabatul Domnului. Când “au fost sfârşite cerurile şi pământul”, El a înălţat această zi ca o amintire a lucrării Sale de creaţiune. Odihnindu-se în ziua a şaptea “de toată lucrarea Lui pe care o făcuse, Dumnezeu binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o” (Gen. 2,1-3).

La vremea ieşirii din Egipt, instituţia Sabatului a fost adusă în mod deosebit în faţa poporului lui Dumnezeu. În timp ce erau încă în robie, supraveghetorii au încercat să-i oblige să lucreze în Sabat, mărindu-le cantitatea de muncă ce se cerea săptămânal. Condiţiile de muncă li se făcuseră din ce în ce mai grele şi cerinţele mai mari. Dar israeliţii au fost eliberaţi din robie şi aduşi într-un loc unde puteau păzi netulburaţi toate preceptele lui Iehova. La Sinai Legea a fost rostită, şi textul ei, “scris cu degetul lui Dumnezeu” (Exod 31,18) pe două table de piatră, a fost dat lui Moise. Timp de aproape patruzeci de ani de peregrinare, israeliţilor le-a fost amintit continuu despre ziua de odihnă rânduită de Dumnezeu, prin faptul că nu a căzut mană în ziua a şaptea şi prin păstrarea minunată a părţii duble care cădea în ziua de pregătire.

Înainte de intrarea în ţara făgăduită, israeliţii au fost îndrumaţi de Moise să păzească ziua de Sabat şi să o sfinţească (Deut. 5,12). Domnul a rânduit ca printr-o păzire credincioasă a poruncii Sabatului, lui Israel să-i fie amintit continuu despre răspunderile faţă de El ca fiind Creatorul şi Răscumpărătorul lor. Dacă aveau să păzească Sabatul în spiritul cel adevărat, idolatria nu putea exista; dar dacă cerinţele acestei porunci din Decalog aveau să fie date la o parte, ca nemaifiind necesare, Creatorul avea să fie uitat, iar oamenii aveau să se închine idolilor. “Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul care-i sfinţesc”. Totuşi ei “au lepădat poruncile Mele şi n-au urmat legile Mele şi... au pângărit Sabatele Mele, căci inima nu li s-a depărtat de la idolii lor”. Şi în chemarea către ei de a se întoarce la El, le-a atras iarăşi atenţia la importanţa păzirii cu sfinţenie a Sabatului. “Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru”, zicea El; “umblaţi întocmai după rânduielile Mele, păziţi poruncile Mele şi împliniţi-le. Sfinţiţi Sabatele Mele, căci Ele sunt un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!” (Ezech. 20,12.16.19.20).

 Atrăgând atenţia lui Iuda la păcatele care au dus în cele din urmă asupra lor robia babiloniană, Domnul spunea: “ Tu îmi nesocoteşti locaşurile Mele cele sfinte, Îmi spurci Sabatele”. “Îmi voi vărsa urgia peste ei, îi voi nimici cu focul mâniei Mele, şi le voi întoarce faptele lor asupra capului lor, zice Domnul, Dumnezeu” (Ezech. 22,8.31).

La rezidirea Ierusalimului în zilele lui Neemia, călcarea Sabatului a fost întâmpinată cu întrebarea cercetătoare: “Oare nu au lucrat aşa părinţii voştri, şi nu din pricina aceasta a trimis Dumnezeul nostru toate aceste nenorociri peste noi şi peste cetatea aceasta? Şi voi aduceţi din nou mânia Lui împotriva lui Israel, pângărind Sabatul!” (Neemia 13,18).

 Hristos, în timpul lucrării Sale pământeşti, a subliniat cerinţele obligatorii ale Sabatului şi, în toată învăţătura Sa, a dat pe faţă respect pentru instituţia pe care El o întemeiase. În zilele Sale, Sabatul devenise atât de pervertit, încât păzirea lui reflecta caracterul egoist şi arbitrar al oamenilor şi nu caracterul lui Dumnezeu. Hristos a îndepărtat învăţăturile rătăcite prin care aceia care pretindeau a-L cunoaşte pe Dumnezeu Îl reprezentau greşit. Cu toate că a fost urmărit cu ostilitate nemiloasă de către rabini, nici măcar în aparenţă nu S-a conformat cerinţelor lor, ci a mers drept înainte, păstrând Sabatul conform Legii lui Dumnezeu.

Printr-o vorbire lămurită a mărturisit cu privire la atitudinea Sa faţă de Legea lui Iehova. “Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor” (Mat. 5,17-19).

În dispensaţiunea creştină, marele vrăjmaş al fericirii omului a făcut din Sabatul poruncii a patra o ţintă deosebită de atac. Satana spune: Voi lucra împotriva planului lui Dumnezeu. Voi împuternici pe urmaşii mei să dea la o parte memorialul lui Dumnezeu -  Sabatul zilei a şaptea. În felul acesta, voi arăta lumii că ziua sfinţită şi binecuvântată de Dumnezeu a fost schimbată. Ziua aceea nu va mai trăi în minţile oamenilor. Voi şterge amintirea ei. Voi aşeza în locul ei o zi care nu poartă pecetea lui Dumnezeu, o zi care nu poate fi un semn între Dumnezeu şi poporul Său. Voi face ca aceia care acceptă ziua aceasta să pună asupra ei sfinţenia pe care Dumnezeu a aşezat-o asupra zilei a şaptea.

Prin vicarul meu, mă voi înălţa pe mine. Ziua întâi va fi preamărită, iar lumea protestantă va primi acest sabat fals ca fiind autentic. Prin nepăzirea Sabatului pe care Dumnezeu l-a instituit, voi arunca dispreţ asupra Legii Sale. Cuvintele “Un semn între Mine şi voi şi urmaşii voştri” le voi face să fie folosite în favoarea sabatului meu.

În felul acesta lumea va deveni a mea. Eu voi fi conducătorul pământului, prinţul lumii. Voi stăpâni minţile sub puterea mea în aşa fel încât Sabatul lui Dumnezeu nu va fi o ţintă specială de dispreţ. Un semn?! Voi face din păzirea zilei a şaptea un semn al necredincioşiei faţă de autorităţile pământeşti. Legile omeneşti vor fi făcute atât de aspre, încât bărbaţii şi femeile nu vor îndrăzni să păzească Sabatul zilei a şaptea. De frica lipsei de hrană şi îmbrăcăminte se vor uni cu lumea în călcarea Legii lui Dumnezeu. Pământul va fi cu totul sub stăpânirea mea!

Prin rânduirea unui sabat fals, vrăjmaşul a căutat să schimbe vremurile şi Legea. Dar oare a reuşit el să schimbe Legea lui Dumnezeu? Cuvintele din Exodul capitolul 31 constituie răspunsul. Cel care este acelaşi ieri şi azi şi în veci a spus despre Sabatul zilei a şaptea: “Să nu cumva să nu ţineţi sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri un semn... Acesta va fi un semn veşnic.”(Exod. 31,13.17). Indicatorul schimbat arată către o direcţie greşită, dar Dumnezeu nu S-a schimbat şi nu Se schimbă. El este încă puternicul Dumnezeu al lui Israel. “lată, neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, sunt ca praful pe o cumpănă; El ridică ostroavele ca un bob de nisip. Libanul nu ajunge pentru foc, şi dobitoacele lui nu ajung pentru arderea de tot. Toate neamurile sunt ca o nimica înaintea Lui, nu sunt decât nimicnicie şi deşertăciune” (Isaia 40,15-17). Şi El este acum tot atât de drept şi de gelos pentru Legea Sa cum a fost şi în zilele lui Ahab şi Ilie.

Dar cum este dispreţuită această Lege! lată că lumea de azi se găseşte într-o răzvrătire făţişă împotriva lui Dumnezeu. Aceasta este într-adevăr o generaţie neascultătoare şi plină de nerecunoştinţă, nesinceritate, formalism, mândrie şi apostazie. Oamenii neglijează Biblia şi urăsc adevărul. Isus vede Legea Sa lepădată, iubirea Sa dispreţuită, iar pe trimişii Săi trataţi cu nepăsare. El vorbeşte prin bunătăţile Sale, dar ele nu sunt recunoscute; El vorbeşte prin avertizări dar ele nu sunt luate în seamă. Curţile templului sufletului omenesc au fost transformate în locuri de negustorie nesfântă. Egoismul şi mândria, invidia şi răutatea sunt îngăduite.

Mulţi nu se dau înapoi să batjocorească Cuvântul lui Dumnezeu. Aceia care cred acest Cuvânt aşa cum este scris sunt luaţi în râs. Se vede un dispreţ crescând faţă de lege şi ordine care indiscutabil îşi are izvorul în călcarea poruncilor lămurite ale lui Iehova. Violenţa şi crima sunt urmarea îndepărtării de calea ascultării. Priviţi nefericirea şi suferinţa mulţimilor care se închină la altarele idolilor şi care caută în zadar fericirea şi pacea.

Priviţi dispreţuirea aproape universală a poruncii Sabatului. Priviţi şi nelegiuirea îndrăzneaţă a acelora care în timp ce emit legi care să apere presupusa sfinţenie a primei zile a săptămânii, fac legi prin care legalizează comerţul cu băuturi alcoolice. Mai înţelepţi decât ce este scris, ei încearcă să forţeze conştiinţa oamenilor în timp ce aprobă un rău care distruge şi abrutizează fiinţele create după chipul lui Dumnezeu. Însuşi Satana este acela care inspiră o astfel de legislaţie. El ştie bine că blestemul lui Dumnezeu va cădea asupra acelora care înalţă întocmirile omeneşti mai presus de cele dumnezeieşti şi face tot ce-i stă în putinţă să determine pe oameni să meargă pe calea largă ce sfârşeşte în distrugere.

Atât de mult s-au închinat oamenii părerilor lor şi instituţiilor omeneşti încât aproape întreaga lume merge după idoli. Şi acela care a încercat să schimbe Legea lui Dumnezeu foloseşte orice născocire amăgitoare pentru a-i face pe bărbaţi şi femei să se unească împotriva lui Dumnezeu şi împotriva semnului prin care se recunosc cei neprihăniţi. Dar Domnul nu va îngădui la infinit ca Legea Sa să fie călcată şi dispreţuită, fără să aducă pedeapsa. Vine un timp când “omul va trebui să-şi plece în jos privirea semeaţă şi îngâmfarea lui va fi smerită: numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea” (Isaia 2,11 ). Scepticismul poate lua în bătaie de joc cererile Legii lui Dumnezeu. Spiritul lumesc poate să-i contamineze pe mulţi şi să pună stăpânire pe cei puţini şi cauza lui Dumnezeu îşi poate menţine terenul numai printr-un efort mare şi prin jertfă continuă; cu toate acestea, până la urmă adevărul va triumfa glorios.

În lucrarea de încheiere a lui Dumnezeu pe pământ, etalonul Legii va fi din nou înălţat. Religia falsă poate predomina, nelegiuirea poate abunda, dragostea multora se poate răci, crucea Calvarului poate fi pierdută din vedere, întunericul, asemenea unui văl de moarte, se poate întinde peste lumea întreagă, toată puterea curentului zilei se poate întinde împotriva adevărului. Uneltire după uneltire se poate forma pentru a distruge pe poporul lui Dumnezeu, dar în ceasul celei mai mari primejdii, Dumnezeul lui Ilie va ridica unelte omeneşti să ducă o solie care nu poate fi adusă la tăcere. În oraşele populate de pe pământ şi în locurile unde oamenii au mers prea departe vorbind împotriva Celui Prea Înalt, se va auzi glasul unei mustrări aspre. Oameni îndrumaţi de Dumnezeu vor denunţa curajos unirea bisericii cu lumea. Cu stăruinţă ei vor chema pe bărbaţi şi femei să se întoarcă de la păzirea unei sărbători întocmite de om, la păzirea Sabatului adevărat. “ Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă”, vor vesti ei fiecărui popor, “căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” “Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte şi pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui” (Apoc. l4,7-l0).

Dumnezeu nu-Şi va călca legământul nici nu va schimba ce a ieşit de pe buzele Sale. Cuvântul Său va rămâne tare pentru veşnicie, tot atât de neclintit ca şi tronul Său. La judecată acest legământ va fi proclamat, scris clar cu degetul lui Dumnezeu, iar lumea va fi adusă înaintea barei dreptăţii infinite pentru a-şi primi sentinţa.

Astăzi, ca şi în zilele lui Ilie, linia de despărţire dintre poporul păzitor al poruncilor lui Dumnezeu şi închinătorii dumnezeilor falşi este trasă lămurit. “Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!” (l Împ. l8,2l). Şi solia pentru astăzi este: “A căzut, a căzut Babilonul cel mare!... Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei” (Apoc. 18,2.4.5).

Nu este departe vremea când încercarea va veni pentru orice fiinţă. Păzirea sabatului fals ne va fi impusă. Lupta va fi între poruncile lui Dumnezeu şi poruncile oamenilor. Aceia care se supun pas cu pas cerinţelor lumii şi se conformează obiceiurilor ei se vor supune puterilor existente decât să se expună batjocurii, insultei, ameninţărilor cu închisoarea şi moartea. În vremea aceea aurul va fi despărţit de zgură. Evlavia cea adevărată va fi deosebită clar de cea aparentă şi superficială. Multe stele pe care le-am admirat pentru strălucirea lor se vor prăbuşi în întuneric. Aceia care şi-au asumat podoabele sanctuarului, dar care nu sunt îmbrăcaţi cu neprihănirea Domnului Hristos, se vor arăta atunci în ruşinea propriei lor goliciuni.

Printre locuitorii pământului, răspândiţi pe tot pământul, sînt cei care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal. Asemenea stelelor cerului, care se văd numai noaptea, aceşti credincioşi vor străluci atunci când întunericul acoperă pământul şi negură mare popoarele. În Africa cea păgână, în ţările catolice ale Europei şi Americii de Sud, în China, în Italia, în India, insulele mării în cele mai întunecate colţuri ale pământului, Dumnezeu are în rezervă o constelaţie a celor aleşi, care vor străluci în mijlocul întunericului, făcând cunoscut lămurit unei lumi decăzute puterea transformatoare a ascultării de Legea Sa. Chiar şi acum ei se arată în fiecare popor, în fiecare limbă şi în fiecare naţiune, şi în ceasul celei mai cumplite apostazii, când Satana depune efortul suprem de a face  ca “toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi” (Apoc. 13,16), să primească, sub pedeapsa cu moartea, semnul de supunere pentru o zi falsă de odihnă, aceşti credincioşi “fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu fără vină” ... vor “străluci ca nişte lumini în lume” (Fil. 2,15).

Ce lucrare neînţeleaptă ar fi făcut Ilie dacă  ar fi numărat pe Israel la vremea când judecăţile lui Dumnezeu cădeau asupra poporului apostaziat! Ar fi numărat numai unul de partea Domnului. Dar atunci când a spus: “am rămas numai eu singur şi caută să-mi ia viaţa”, cuvântul Domnului l-a liniştit: “Dar voi lăsa în Israel şapte mii de bărbaţi, şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal” (1 Împ. 19,14.18).

De aceea nimeni să nu încerce să numere Israelul de astăzi, ci fiecare să aibă o inimă de carne, o inimă plină de simpatie duioasă, o inimă care, asemenea inimii lui Hristos, caută mântuirea unei lumi pierdute.