Capitolul 15 — Iosafat

 

Până când a fost chemat la tron la vârsta de treizeci şi cinci de ani, Iosafat avusese înaintea lui exemplul cel bun al regelui Asa, care aproape în toate situaţiile critice făcuse „ce este plăcut înaintea Domnului“ (1 Împăraţi 15, 11). Într-o domnie prosperă de douăzeci şi cinci de ani, Iosafat a căutat să umble „în toată calea tatălui Asa şi nu s-a abătut deloc de la ea“ (1 Împăraţi 22, 43).

În străduinţele sale de a conduce cu înţelepciune, Iosafat a căutat să-şi convingă supuşii să ia atitudine categorică împotriva practicilor idolatre. Mulţi dintre oamenii din ţinutul lui aduceau „şi tămâie pe înălţimi“ (1 Împăraţi 22, 43). Împăratul n-a distrus dintr-o dată aceste altare, dar de la început a încercat să păzească pe Iuda de păcatele care caracterizau împărăţia din nord sub domnia lui Ahab, cu care a fost contemporan timp de mai mulţi ani. Iosafat era credincios lui Dumnezeu. „El nu a căutat pe Baali; căci a alergat la Dumnezeul tatălui său şi a urmat poruncile Lui, fără să facă ce făcea Israel“. Datorită credincioşiei sale, Domnul a fost cu el şi „a întărit domnia în mâinile lui Iosafat“ (2 Cronici 17, 3-5).

„Tot Iuda îi aduceau daruri. Şi a avut o mulţime de bogăţii şi slavă. Inima lui s-a întărit din ce în ce în căile Domnului“ (2 Cronici 17, 5). Pe măsură ce timpul trecea, iar reformele se îndeplineau, împăratul „a îndepărtat din Iuda chiar şi înălţimile şi idolii“ (2 Cronici 17, 6). „El a scos din ţară pe sodomiţii care mai rămăseseră de pe vremea tatălui său Asa“ (1 Împăraţi 22, 46). Astfel, treptat, locuitorii din Iuda au fost eliberaţi de multe din primejdiile care ameninţaseră să întârzie în mod serios dezvoltarea lor spirituală.

În întreaga împărăţie poporul avea nevoie de instruire în Legea lui Dumnezeu. Siguranţa lor consta în înţelegerea acestei legi. Punându-şi de acord viaţa cu cerinţele sale, ei deveneau credincioşi atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de oameni. Cunoscând lucrul acesta, Iosafat a luat măsuri pentru a oferi poporului o îndrumare amănunţită în Sfintele Scripturi. Prinţii care aveau răspunderea diferitelor părţi ale împărăţiei erau îndrumaţi să rânduiască învăţători pentru o lucrare plină de credincioşie. Prin numire regală, aceşti învăţători, lucrând sub directa supraveghere a prinţilor, „s-au dus să înveţe pe oameni în cetăţile lui Iuda “(2 Cronici 17, 7-9). Şi pe măsură ce mulţi se străduiau să înţeleagă cerinţele lui Dumnezeu şi să îndepărteze păcatul, se producea o reformă.

Iosafat a datorat mult din prosperitatea lui ca rege măsurilor înţelepte pentru împlinirea nevoilor spirituale ale supuşilor. În ascultarea de Legea lui Dumnezeu se găseşte un mare câştig. În conformitate cu cerinţele divine se găseşte o putere transformatoare care aduce pace şi bună învoire între oameni. Dacă învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu ar avea o influenţă stăpânitoare în viaţa fiecărui bărbat sau femeie, dacă mintea şi inima ar fi aduse sub puterea Lui constrângătoare, relele care există astăzi în viaţa oamenilor şi a naţiunilor nu şi-ar mai avea locul. Din fiecare cămin ar porni o influenţă care ar face bărbaţi şi femei puternici în înţelegere spirituală şi în putere morală, şi în felul acesta naţiunile şi indivizii ar fi aşezaţi pe un teren prielnic.

Timp de mulţi ani, Iosafat a trăit în pace nefiind tulburat de popoarele vecine. „Groaza Domnului a apucat toate împărăţiile ţărilor dimprejurul lui Iuda şi nu au făcut război împotriva lui Iosafat“ (2 Cronici 17, 10). Din Filistia primea tribut în bani şi daruri; din Arabia, cirezi mari de oi şi de capre. „Iosafat se ridicase la cea mai înaltă treaptă de mărire. A zidit în Iuda cetăţui şi cetăţi pentru merinde ... o ceată de oameni viteji ca ostaşi ... erau în slujba împăratului, afară de aceia pe care îi pusese împăratul în cetăţile întărite ale lui Iuda “(2 Cronici 17, 12-19). Binecuvântat din belşug cu „bogăţii şi cinste“ (2 Cronici 18, 1), a fost în stare să răspândească o influenţă puternică în favoarea adevărului şi a dreptăţii.

La câţiva ani după venirea la domnie Iosafat, acum în culmea prosperităţii, a consimţit la căsătoria fiului său Ioram cu Atalia, fiica lui Ahab şi a Izabelei. Prin această unire s-a legat între împărăţiile lui Iuda şi Israel o alianţă care nu a fost în planul divin şi care, într-o vreme de criză, a adus dezastru pentru împărat şi pentru mulţi din supuşii lui.

Într-o împrejurare, Iosafat a vizitat pe împăratul lui Israel la Samaria. Vizitatorului regal de la Ierusalim i s-a arătat o cinste deosebită, şi înainte de încheierea vizitei sale a fost convins să se unească cu împăratul lui Israel pentru a lupta împotriva sirienilor. Ahab nădăjduia că unindu-şi forţele cu acelea ale lui Iuda, putea câştiga Ramotul, una in vechile cetăţi de scăpare care, susţinea el, aparţinea de drept izraeliţilor.

Cu toate că Iosafat, într-un moment de slăbiciune, a făgăduit pripit să se unească cu împăratul lui Israel în război împotriva sirienilor, totuşi, judecata lui mai bună l-a făcut să caute voia lui Dumnezeu cu privire la acest angajament. „Apoi Iosafat a zis împăratului lui Israel :Întreabă acum, te rog, cuvântul Domnului“. Împăratul lui Israel a strâns pe prooroci în număr de patru sute, şi le-a zis: „Să ne ducem la luptă împotriva Ramotului din Galaad sau să-mi văd de treabă?“ Şi ei au răspuns: „Suie-te şi Dumnezeu o va da în mâinile împăratului“ (2 Cronici 18, 4, 5).

Nemulţumit, Iosafat a căutat să cunoască într-un mod mai sigur voia lui Dumnezeu. „Dar Iosafat a zis: «Nu mai este aici nici un prooroc al Domnului prin care să-l putem întreba?»“ (Vers. 6). „Mai este un om prin care am putea să întrebăm pe Domnul“, a răspuns Ahab, „dar îl urăsc, căci nu-mi prooroceşte nimic bun, nu prooroceşte decât rău: este Mica, fiul lui Imla“ (1 Împăraţi 22, 8). Iosafat a fost hotărât în cererea lui ca să fie chemat omul lui Dumnezeu şi după ce acesta s-a arătat înaintea lor şi a fost somat de Ahab să jure că nu va spune „decât adevărul în Numele Domnului“, Mica a răspuns: „Văd tot Israelul risipit pe munţi, ca nişte oi care n-au păstor. Şi Domnul zice: «Oamenii aceia n-au stăpân; să se întoarcă fiecare acasă în pace».“ (Vers. 16.17).

Cuvintele proorocului ar fi trebuit să fie îndestulătoare pentru a arăta împăraţilor că planul lor nu era aprobat de Cer, dar nici unul din împăraţi n-a fost dispus să ia seama la avertizare. Ahab îşi stabilise drumul şi era hotărât să l urmeze. Iosafat îşi dăduse cuvântul de onoare: „Vom merge la luptă cu tine“ (2 Cronici 18, 3) şi, după ce făcuse o aşa tăgăduinţă, n-a vrut să-şi retragă forţele. „Împăratul lui Israel şi Iosafat, împăratul lui Iuda, s-au suit la Ramot din Galaad“ (1 Împăraţi 22, 29).

În timpul luptei care a urmat, Ahab a fost atins de o săgeată şi la apusul soarelui a murit: „La apusul soarelui s-a strigat în toată tabăra: «Să plece fiecare în cetatea lui şi să plece fiecare în ţara lui »“ (Vers. 36). Astfel s-a împlinit cuvântul proorocului.

Din această bătălie dezastruoasă, Iosafat s-a reîntors la Ierusalim. Când se apropia de cetate, proorocul Iehu l-a întâmpinat cu mustrarea: „Cum de ai ajutat tu pe cel rău, şi ai iubit pe cei ce urăsc pe Domnul? Din pricina aceasta este mâniat Domnul pe tine. Dar tot se mai găseşte ceva bun în tine, căci ai înlăturat din ţară idolii, şi ţi-ai pus inima să caute pe Dumnezeu“ (2 Cronici 19, 2, 3).

Ultimii ani ai domniei au fost în mare măsură petrecuţi cu întărirea apărării naţionale şi spirituale a lui Iuda.

El „a mai făcut o călătorie prin mijlocul poporului, de la Beer-Şeba, până la muntele lui Efraim, şi i-a adus înapoi la Domnul, Dumnezeul părinţilor lor“ (Vers. 4).

Unul dintre paşii cei mai importanţi făcuţi de împărat a fost înfiinţarea şi întreţinerea curţii de justiţie competente. „A pus judecători în toate cetăţile întărite din ţara lui Iuda, în fiecare cetate“. Şi a zis judecătorilor: „Luaţi seama la ce veţi face, căci nu pentru oameni veţi rosti judecăţi; ci pentru Domnul, care va fi lângă voi când le veţi rosti. Acum frica Domnului să fie peste voi; vegheaţi asupra faptelor voastre, căci la Domnul, Dumnezeul nostru, nu este nici o nelegiuire, nici nu se are în vedere faţa oamenilor, nici nu se primesc daruri“ (Vers. 57).

Sistemul judecătoresc a fost îmbunătăţit prin întemeierea unei curţi de apel a Ierusalim. Iosafat „a pus aici, pentru judecăţile Domnului şi pentru neînţelegeri, Leviţi, preoţi şi căpetenii dintre părinţii lui Israel“ (Vers. 8).

Împăratul i-a îndemnat pe aceşti judecători să fie credincioşi. „Voi să lucraţi în frica Domnului, cu credinţă şi curăţie de inimă“, le-a zis el. „În orice neînţelegere, care vă va fi spusă de fraţii voştri, care locuiesc în cetăţile lor, şi anume: cu privire la un omor, la o lege, la o poruncă, la învăţături şi rânduieli, să-i luminaţi, ca să nu se facă vinovaţi faţă de Domnul, şi să nu izbucnească mânia Lui peste voi şi peste fraţii voştri. Aşa să lucraţi, şi nu veţi fi vinovaţi.

Şi iată că aveţi în frunte pe marele preot Amaria, pentru care toate treburile Domnului şi pe Zebadia, fiul lui Ismael, căpetenia casei lui Iuda pentru toate treburile împăratului, şi aveţi înainte ca dregători pe Leviţi. Întăriţi-vă şi lucraţi, şi Domnul să fie cu cel ce va face binele“ (Vers. 9-11).

Prin garantarea plină de atenţie a drepturilor şi libertăţilor supuşilor lui, Iosafat a subliniat consideraţia pe care orice membru al familiei omeneşti o primeşte de la Dumnezeul dreptăţii, care conduce peste toţi. „Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; el judecă în mijlocul dumnezeilor“. Şi aceia care sunt rânduiţi să lucreze ca judecători sub autoritatea Lui trebuie să facă „dreptate celui slab şi orfanului“, să dea „dreptate nenorocitului şi săracului“, să scape „pe cel nevoiaş şi lipsit, izbăvindu-l din mâna celor răi“ (Psalmii 82, 1.3.4).

Către încheierea domniei lui Iosafat, împărăţia lui Iuda a fost invadată de o oştire la apropierea căreia locuitorii ţării aveau motive să se teamă. „Fiii lui Moab şi fiii lui Amon, şi cu ei nişte Maoniţi, au pornit război împotriva lui Iosafat“. Ştiri despre această invazie au ajuns la împărat printr-un sol care s-a înfăţişat cu înspăimântătorul cuvânt: „O mare mulţime înaintează împotriva ta de dincolo de mare, din Siria, şi sunt la Haţeţon-Tamar, adică En-Ghedi“ (2 Cronici 20, 1.2).

Iosafat era un om curajos şi viteaz. Timp de ani de zile îşi întărise oştile şi cetăţile sale fortificate. Era bine pregătit să facă faţă aproape oricărui vrăjmaş. Cu toate acestea, în această criză, el nu şi-a pus încrederea în braţul omenesc. Nu prin armate disciplinate şi prin cetăţi întărite ci printr-o credinţă vie în Dumnezeul lui Israel putea nădăjdui să câştige biruinţa asupra acestor păgâni, care se făleau cu puterea lor de a umili pe Iuda în ochii popoarelor.

„În spaima sa, Iosafat şi-a îndreptat faţa să caute pe Domnul, şi a vestit un post pentru tot Iuda. Iuda s-a adunat să cheme pe Domnul şi au venit din toate cetăţile lui Iuda să caute pe Domnul“ (Vers. 3.4).

Stând în curtea templului înaintea poporului său, Iosafat şi-a revărsat sufletul în rugăciune, cerând împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu, în timp ce mărturisea starea de neajutorare a lui Israel: „Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri“, se ruga el, „nu eşti Tu Dumnezeu în ceruri şi nu stăpâneşti Tu peste toate împărăţiile neamurilor? Oare n-ai Tu în mână tăria şi puterea, aşa că nimeni nu Ţi se poate împotrivi? Oare n-ai izgonit Tu, Dumnezeul nostru, pe locuitorii ţării acesteia dinaintea poporului Tău Israel, şi n-ai dat-o Tu pentru totdeauna de moştenire seminţiei lui Avraam care te iubea? Ei au locuit-o şi Ţi-au zidit în ea un locaş sfânt pentru Numele Tău, zicând: «Dacă va veni peste noi vreo nenorocire, sabia, judecata, ciuma sau foametea, ne vom înfăţişa înaintea casei acesteia şi înaintea Ta, căci Numele Tău este în casa aceasta; vom striga către Tine din mijlocul strâmtorării noastre şi Tu vei asculta şi ne vei mântui!»

Acum iată, fiii lui Amon, şi fiii lui Moab şi cei din muntele lui Seir, la care nu i-ai îngăduit lui Israel să intre, când venea din ţara Egiptului-căci s-a abătut de la ei şi nu i-a nimicit — iată-i cum ne răsplătesc acum, venind să ne izgonească din moştenirea Ta, pe car ne-ai dat-o în stăpânire! O, Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca tu pe ei? Căci noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi care înaintează împotriva noastră, şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine!“ (Vers. 3-12).

Cu încredere Iosafat putea să spună despre Domnul: „ochii noşti sunt îndreptaţi spre Tine“. Ani de zile el învăţase poporul să se încreadă în Acela care în veacurile trecute intervenise deseori să-i scape pe cei aleşi ai Săi de distrugere totală; şi acum când împărăţia era în primejdie, Iosafat nu stătea singur; „tot Iuda stătea înaintea Domnului, cu pruncii, nevestele şi fii lor“ (Vers. 13). În unire posteau şi se rugau. În unire, ei se rugau stăruitor Domnului să pună pe vrăjmaşii lor în încurcătură pentru ca Numele lui Iehova să fie proslăvit.

„Dumnezeule, nu tăcea!

Nu tăcea, şi nu Te odihni, Dumnezeule!

Şi cei ce Te urăsc înalţă capul.

Fac planuri pline de vicleşug împotriva poporului Tău,

Şi se sfătuiesc împotriva celor ocrotiţi de Tine.

«Veniţi», zic ei, «să-i nimicim din mijlocul neamurilor,

Ca să nu se mai pomenească numele lui Israel!»

Se strâng toţi cu o inimă,

Fac un legământ împotriva Ta:

Corturile lui Edom şi Ismaeliţii,

Moab şi Hagareniţii,

Ghebal, şi Amon, Amalec, ...

Fă-le ca lui Madian,

Ca lui Sisera, ca lui Iabin la pârâul Chison, ...

Să fie ruşinaţi şi îngroziţi pe vecie,

Să le roşească obrazul de ruşine şi să piară!

Că să ştie că numai Tu, al cărui Nume este Domnul,

Tu eşti Cel Prea Înalt pe tot pământul“.

(Psalmii 83)

 

Când poporul s-a unit cu împăratul lor ca să se umilească înaintea lui Dumnezeu şi să-L cheme în ajutor, pe Duhul Domnului a venit peste Iahaziel, un levit dintre fiii lui Asaf, şi a zis:

„Ascultaţi tot Iuda şi locuitorii din Ierusalim, şi tu, împărate Iosafat! Aşa vorbeşte Domnul: «Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi dinaintea acestei mari mulţimi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu. Mâine pogorâţi-vă împotriva lor. Ei se vor sui pe dealul Ţiţ, şi-i veţi găsi la capătul văii, în faţa pustiei Ieruel. Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo, şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul. Iuda şi Ierusalim, nu vă temeţi şi nu vă spăimântaţi; mâine, ieşiţi-le înainte, şi Domnul va fi cu voi»“.

Iosafat s-a plecat cu faţa la pământ şi tot Iuda şi locuitorii Ierusalimului s-au aruncat înaintea Domnului să se închine înaintea Lui, Leviţii dintre fiii Chehatiţilor şi dintre fiii Coreiţilor s-au sculat şi au lăudat cu glas tare şi puternic pe Domnul, Dumnezeul lui Israel.

A doua zi au pornit dis-de-dimineaţă spre pustia Tecoa. La plecarea lor Iosafat a venit şi a zis: „Ascultaţi-mă, Iuda şi toţi locuitorii Ierusalimului! Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în proorocii Lui şi veţi izbuti“. Apoi în învoire cu poporul, a numit nişte cântăreţi care, îmbrăcaţi cu podoabe sfinte, şi mergând înaintea oştirii, lăudau pe Domnul şi ziceau: „Lăudaţi pe Domnul, căci îndurarea Lui ţine în veac!“ (2 Cronici 20, 14-21). Aceşti cântăreţi au mers în fruntea oştirii, înălţând glasurile în laudă către Dumnezeu pentru făgăduinţele biruinţei.

Era o singură cale de a merge la luptă împotriva oştirii vrăjmaşului-lăudând pe Domnul cu cântări şi înălţând pe Dumnezeul lui Israel. Acesta a fost marşul lor de luptă. Ei erau îmbrăcaţi în frumuseţea sfinţeniei. Dacă astăzi ar fi mai multă laudă la adresa lui Dumnezeu, nădejdea, curajul şi credinţa ar creşte continuu. Şi oare nu aceasta ar întări mâinile luptătorilor viteji care stau astăzi în apărarea adevărului? „Domnul a pus o pândă împotriva fiilor lui Amon şi ai lui Moab şi împotriva celor din muntele Seir ca să-i nimicească cu desăvârşire şi să-i prăpădească. Şi, după ce au isprăvit cu locuitorii din Seir, s-au ajutat unii pe alţii să se nimicească.

Când au ajuns pe înălţimea de unde se zăreşte pustia, s-au uitat înspre mulţime, şi iată că ei erau nişte trupuri moarte întinse pe pământ, şi nimeni nu scăpase“ (Vers. 22-24).

Dumnezeu a fost tăria lui Iuda în această criză şi El este tăria poporului Său astăzi. Nu trebuie să ne încredem în căpetenii şi nici să-i punem pe oameni în locul lui Dumnezeu. Să ne aducem aminte că fiinţele omeneşti sunt supuse căderii şi greşelii şi că El care are toată puterea, este tumul nostru puternic de apărare. În orice nevoie trebuie să ştim că lupta este a Sa. Rezervele Sale sunt nelimitate, iar imposibilităţile aparente vor face biruinţa cu atât mai mare.

„Mântuieşte-ne, Dumnezeul mântuirii, strânge-ne şi scoate-ne din mijlocul neamurilor, ca să lăudăm Numele Tău cel sfânt, şi să ne punem slava în a Te lăuda!“ (1 Cronici 16, 35).

 

Încărcate de pradă oştile lui Iuda s-au întors „veseli ... la Ierusalim, căci Domnul îi umpluse de bucurie, izbăvindu-i de vrăjmaşii lor. Au intrat în Ierusalim şi în casa Domnului, în sunete de alăute, şi de arfe şi trâmbiţe“ (Vers. 27.28). Mare era motivul bucuriei lor. În ascultare de porunca: „Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta. Aşezaţi-vă, staţi acolo, şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul ... nu vă temeţi şi nu vă spăimântaţi“ (Vers. 17), ei îşi puseseră întreaga încredere în Dumnezeu, iar El Se dovedise cetăţuia şi eliberatorul lor. Acum puteau cânta şi înţelege imnurile inspiratoare ale lui David:

„Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru,

Un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi....

El a sfărâmat arcul, şi a rupt suliţa,

A ars cu foc carele de război.

Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu:

Eu stăpânesc peste neamuri,

Eu stăpânesc pe pământ.

Domnul oştirilor este cu noi,

Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi “

(Psalmii 46)

„Ca şi Numele Tău, Dumnezeule,

Şi lauda Ta răsună până la marginile pământului;

Dreptatea Ta este plină de îndurare.

Se bucură muntele Sionului,

Şi se veselesc fiicele lui Iuda de judecăţile Tale....

Iată, Dumnezeul acesta

este Dumnezeul nostru în veci de veci

El va fi călăuza noastră până la moarte“

(Psalmii 48, 10.11.14).

Prin credinţa conducătorului lui Iuda şi a oştirilor lui, „groaza Domnului a apucat toate împărăţiile celorlalte ţări, când au auzit că Domnul luptase împotriva vrăjmaşilor lui Israel. Şi împărăţia lui Iosafat a fost liniştită, şi Dumnezeul lui i-a dat pace de jur împrejur“ (2 Cronici 20, 29.30).