Capitolul 16 Prăbuşirea casei lui Ahab

 

Influenţa rea pe care Izabela o exercitase de la început asupra lui Ahab a continuat în anii de mai târziu ai vieţii lui şi a adus roade în fapte de ruşine şi de violenţă, care rar au fost egalate în istoria sfântă. “N-a fost nimeni care să se fi vândut, pentru ca să facă rău înaintea Domnului, ca Ahab, pe care nevastă-sa Izabela  îl aţâţa la aceasta”.

Având din fire o înclinaţie către lăcomie, Ahab, întărit şi susţinut în nelegiuire de Izabela, urmase pornirile inimii lui păcătoase, până când a ajuns stăpânit cu totul de spiritul egoismului. El nu punea nici o piedică dorinţelor sale; socotea că lucrurile pe care le dorea sunt ale lui de drept.

Această trăsătură dominantă a lui Ahab, care a influenţat atât de dezastruos viitorul împărăţiei sub conducerea urmaşilor lui, s-a dat pe faţă într-o întâmplare care a avut loc atunci când Ilie era încă prooroc în Israel. Nu departe de palatul împăratului era o vie care aparţinea lui Nabot din Izreel. Ahab şi-a pus în gând să pună stăpânire pe această vie şi şi-a propus s-o cumpere sau să dea în schimb o altă bucată de pământ. “Dă-mi mie via”, a zis el lui Nabot, “să fac din ea o grădină de verdeţuri, căci este foarte aproape de casa mea. În locul ei îţi voi da o vie mai bună sau, dacă-ţi vine bine, îţi voi plăti preţul ei în argint”.

 Nabot îşi preţuia mult via, pentru că fusese a părinţilor lui, şi a refuzat să i-o dea, “Să mă ferească Domnul”, a răspuns el, “să-ţi dau moştenirea părinţilor mei!” După legea levitică, nici o bucată de pământ nu putea fi înstrăinată pentru totdeauna prin vânzare sau prin schimb; toţi copiii lui Israel trebuia să păstreze moştenirea seminţiei părinţilor lor (Num. 36, 7).

Refuzul lui Nabot l-a îmbolnăvit pe monarhul egoist. “Ahab a intrat în casă trist şi mâniat din pricina cuvintelor pe care i le spusese Nabot din Izreel... S-a culcat pe pat, şi-a întors faţa, şi n-a mâncat nimic”.

Izabela  a înţeles repede despre ce era vorba şi, indignată că cineva a putut refuza cererea împăratului, l-a asigurat că nu trebuie să mai fie trist, “Oare nu domneşti tu acum peste Israel?” i-a zis ea, “Scoală-te, ia şi mănâncă şi fii cu inima veselă, căci eu îţi voi da via lui Nabot din Izreel”.

Ahab nu s-a frământat cu privire la mijlocul prin care soţia lui avea să-i dea lucrul dorit, şi Izabela  a pornit îndată să-şi aducă la îndeplinire planul ei nelegiuit. Ea a scris scrisori în numele împăratului, le-a sigilat cu pecetea lui, şi le-a trimis bătrânilor cetăţii în care locuia Nabot, zicând: “ Vestiţi un post; puneţi pe Nabot în fruntea poporului, şi puneţi-i în faţă doi oameni de nimic, care să mărturisească astfel împotriva lui: 'Tu ai blestemat pe Dumnezeu şi pe împăratul!' Apoi scoateţi-l afară, împroşcaţi-l cu pietre, şi să moară”. Porunca a fost ascultată. “Oamenii din cetatea lui Nabot, bătrânii şi dregătorii care locuiau în cetate au făcut cum le spusese Izabela, după cum era scris în scrisorile pe care le trimisese ea”. Apoi, Izabela  s-a dus la împărat şi i-a poruncit să se scoale şi să ia în stăpânire via. Iar Ahab, fără să ţină  seama de consecinţe, a urmat orbeşte sfatul ei şi s-a dus să ia în stăpânire proprietatea râvnită.

Împăratului nu i-a fost îngăduit să se bucure nemustrat de ceea ce câştigase prin fraudă şi vărsare de sânge. “Cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie Tişbitul astfel: 'Scoală-te şi pogoară-te înaintea lui Ahab, împăratul lui Israel la Samaria; iată-l, este în via lui Nabot, unde s-a pogorât s-o ia în stăpânire. Să-i spui: Aşa vorbeşte Domnul: Nu eşti tu un ucigaş, un hoţ?” Şi apoi Domnul l-a îndrumat pe Ilie să rostească asupra lui Ahab o judecată groaznică.

Proorocul s-a grăbit să aducă la îndeplinire porunca divină. Conducătorul vinovat, întâlnind pe solul cel aspru al lui Iehova faţă în faţă, în vie, a dat glas uimirii şi spaimei lui prin cuvintele: “M-ai găsit, vrăjmaşule?”

Fără ezitare, solul Domnului a răspuns: “Te-am găsit, pentru că te-ai vândut ca să faci ce este rău înaintea Domnului. Iată ce zice Domnul: 'Voi aduce nenorocirea peste tine: te voi mătura, voi nimici pe oricine este al lui Ahab, fie rob, fie slobod în Israel”. Nu trebuia să se dea pe faţă nici un semn de milă. Casa lui Ahab urma să fie distrusă cu totul, asemenea “casei lui Ieroboam, fiul lui Nebat, şi casei lui Baeşa, fiul lui Ahia”, a declarat Domnul prin slujitorul Său, pentru că “M-ai mâniat şi ai făcut pe Israel să păcătuiască”. Iar despre Izabela, Domnul a spus: “Câinii vor mânca pe Izabela  lângă întăritura Izreelului. Cine va muri în cetate din casa lui Ahab va fi mâncat de câini, iar cine va muri pe câmp va fi mâncat de păsările cerului”.

Când a auzit această solie înfricoşătoare, împăratul “şi-a rupt hainele şi şi-a pus un sac pe trup şi a postit: se culca cu sacul acesta şi mergea încet”.

“Şi Cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie Tişbitul, astfel: „Ai văzut cum s-a smerit Ahab înaintea Mea? Pentru că s-a smerit înaintea Mea, nu voi aduce nenorocirea în timpul vieţii lui; ci în timpul vieţii fiului său voi aduce nenorocirea casei lui!”.

După mai puţin de trei ani, împăratul Ahab şi-a găsit moartea prin mâinile sirienilor. Ahazia, urmaşul lui, “a făcut ce este rău înaintea Domnului şi a umblat în calea tatălui său şi în calea mamei sale, şi în calea lui Ieroboam”. “A slujit lui Baal şi s-a închinat înaintea lui, şi a mâniat pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, cum făcuse şi tatăl său” (1 Împ. 22,52.53). Dar judecăţile au urmat de aproape păcatele împăratului răzvrătit. Un război dezastruos cu Moabul, şi după aceea un accident în care propria sa viaţă a fost ameninţată au dat pe faţă mânia lui Dumnezeu împotriva lui.

Căzând “prin zăbrelele odăii lui de sus”, Ahazia, grav rănit şi temându-se de ceea ce ar putea urma, a trimis câţiva slujitori ai săi să întrebe pe Baal-Zebub, zeul Ecronului, dacă se va însănătoşi sau nu. Se credea că zeul Ecronului dădea informaţii prin mijlocirea preoţilor lui cu privire la evenimentele viitoare. Mulţi oameni veneau să întrebe; dar prezicerile rostite acolo şi informaţiile date veneau de la prinţul întunericului.

Slujitorii lui Ahazia au fost întâlniţi de un bărbat al lui Dumnezeu, care i-a îndrumat să se întoarcă la împărat cu solia: “Aşa vorbeşte Domnul: Oare nu este Dumnezeu în Israel, de trimiteţi să întrebe pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului? De aceea nu te vei mai da jos din patul în care te-ai suit, ci vei muri”. După ce şi-a rostit solia, proorocul a plecat. Slujitorii uimiţi s-au grăbit să se întoarcă la împărat şi i-au repetat cuvintele omului lui Dumnezeu. Împăratul a întrebat: “Ce înfăţişare avea omul acela?” Ei au răspuns: “Era îmbrăcat cu o manta de păr şi încins cu o curea la mijloc”. “Este Ilie Tişbitul”, a exclamat Ahazia. El ştia că, dacă străinul pe care-l întâlniseră solii fusese într-adevăr Ilie, atunci cuvintele de condamnare rostite aveau să se împlinească în mod sigur. Dorind să înlăture, dacă ar fi fost posibil, judecata ameninţătoare, el s-a hotărât să trimită după prooroc.

De două ori a trimis Ahazia câte o grupă de ostaşi să-l intimideze pe prooroc şi de două ori mânia lui Dumnezeu a căzut peste ei ca judecată. A treia grupă de ostaşi s-au umilit înaintea lui Dumnezeu, iar comandantul lor, când s-a apropiat de solul Domnului, “şi-a plecat genunchii înaintea lui Ilie şi i-a zis, rugându-l: 'Omule al lui Dumnezeu, te rog, viaţa mea şi viaţa acestor cincizeci de oameni, slujitorii tăi, să fie scumpă înaintea ta”.

“Îngerul Domnului a zis lui Ilie: 'Pogoară-te împreună cu el, n-ai nici o frică de el '. Ilie s-a sculat şi s-a pogorât cu el la împărat. El i-a zis: ' Aşa vorbeşte Domnul: Pentru că ai trimis soli să întrebe pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului, ca şi cum n-ar fi în Israel Dumnezeu al cărui cuvânt să-l poţi întreba, nu te vei mai da jos din patul în care te-ai suit, ci vei muri’”.

În timpul domniei tatălui său, Ahazia fusese martorul lucrărilor minunate ale Celui Prea Înalt. Văzuse dovezile înfricoşate pe care Dumnezeu le dăduse Israelului apostaziat cu privire la modul în care îi priveşte El pe aceia care dau la o parte cerinţele obligatorii ale Legii Sale. Ahazia lucrase ca şi când aceste realităţi înfricoşate erau doar nişte vorbe goale. În loc să-şi umilească inima înaintea Domnului, mersese după Baal şi, în cele din urmă, se aventurase şi în cel mai îndrăzneţ act de nelegiuire. Răzvrătit şi nevrând să se pocăiască, “Ahazia a murit, după Cuvântul Domnului, rostit prin Ilie”.

 Istoria păcatului împăratului Ahazia şi a pedepsirii lui cuprind o avertizare pe care nimeni nu o poate trata cu uşurinţă fără să fie pedepsit. Oamenii de astăzi poate nu dau cinste unor zei păgâni, şi cu toate acestea mii se închină la altarul lui Satana tot aşa cum a făcut împăratul lui Israel. Spiritul de idolatrie este răspândit în lumea de astăzi, dar sub influenţa ştiinţei şi a educaţiei a căpătat forme mai rafinate şi mai atrăgătoare decât în zilele când Ahazia trimitea zeului Ecronului. Fiecare zi adaugă dovezi dureroase ale slăbirii credinţei în cuvântul sigur al proorociei şi, în locul ei, superstiţia şi vrăjitoria satanică pun stăpânire pe minţile multora.

Astăzi misterele închinării păgâne sunt înlocuite de asociaţii şi şedinţe secrete, taine şi minuni ale mediilor spiritiste. Dezvăluirile acestor medii sunt primite cu uşurinţă de mii care refuză să primească lumina din Cuvântul lui Dumnezeu prin Duhul Său. Cei ce cred în spiritism pot vorbi cu dispreţ despre vrăjitorii din vechime, dar amăgitorul cel mare râde triumfător când ei se supun şireteniilor lui într-o formă diferită.

Sunt mulţi care se dau înapoi cu groază de la gândul consultării mediilor spiritiste, dar care sunt atraşi de forme mai atrăgătoare ale spiritismului. Alţii sunt duşi în rătăcire de învăţăturile Ştiinţei Creştine şi de misticismul teosofiei şi al altor religii orientale.

Apostolii majorităţii formelor de spiritism pretind că au puterea să vindece. Ei atribuie această putere electricităţii, magnetismului, aşa numitelor “remedii simpatice” sau forţelor latente dinăuntrul minţii omului. Şi nu sunt puţini aceia care chiar în acest veac creştin merg la asemenea vindecători în loc să se încreadă în puterea viului Dumnezeu şi în priceperea medicilor bine pregătiţi. Mama care veghează la patul de boală al copilului exclamă: “Nu pot face mai mult. Nu este nici un medic care să aibă putere să-mi vindece copilul?” Cineva îi spune despre vindecările miraculoase săvârşite de un vrăjitor sau vindecător prin magnetism şi ea îi încredinţează pe micuţul ei aşezându-l de-a dreptul m mâna lui Satana ca şi când ar fi lângă ea. În multe cazuri, viaţa viitoare a copilului este stăpânită de o putere satanică de care pare cu neputinţă să scape.

Dumnezeu avea motive să fie mâniat din cauza nelegiuirii lui Ahazia. Ce nu făcuse El ca să câştige inima poporului Israel şi să îi inspire încredere în El ? Timp de veacuri dăduse poporului Său dovezi de bunătate şi dragoste nemaiîntâlnite. De la început, El dovedise că - Şi  “găsea plăcerea în fiii oamenilor” (Prov. 8,31). El fusese un ajutor totdeauna prezent pentru aceia care-L căutaseră cu sinceritate. Cu toate acestea, acum împăratul lui Israel, întorcând spatele lui Dumnezeu ca să ceară ajutor celui mai aprig vrăjmaş al poporului lui, făcea cunoscut păgânilor că avea mai multă încredere în idolii lor decât în Dumnezeul cerului. În acelaşi fel Îl dezonorează oamenii atunci când părăsesc Izvorul puterii şi înţelepciunii lor ca să ceară ajutor sau sfat de la puterile întunericului. Dacă mânia lui Dumnezeu s-a aprins din cauza faptei lui Ahazia, atunci cum priveşte El pe aceia care, având mai multă lumină, aleg să urmeze o cale asemănătoare?

Aceia care se predau vrăjitoriei lui Satana s-ar putea mândri cu marile câştiguri primite, dar dovedeşte aceasta că drumul lor este înţelept sau sigur? Care este folosul dacă viaţa este prelungită? La ce ajută dacă se obţine un câştig vremelnic? Se merită în cele din urmă să dispreţuieşti voia lui Dumnezeu ? Toate aceste câştiguri aparente se vor dovedi până la urmă o pierdere irecuperabilă. Nu putem da la o parte nici o singură barieră pe care Dumnezeu o înalţă pentru a apăra pe poporul Său de puterea lui Satana, fără să nu fim pedepsiţi.

Pentru că Ahazia nu avea nici un fiu, i-a urmat Ioram, fratele lui, care a domnit peste cele zece seminţii timp de doisprezece ani. În aceşti ani mama lui, Izabela, trăia încă şi a continuat să-şi exercite influenţa ei rea asupra treburilor naţiunii. Obiceiurile idolatre mai erau încă practicate de mulţi din popor. Însuşi Ioram “a făcut ce este rău înaintea Domnului; totuşi nu ca tatăl său şi ca mama sa. A răsturnat stâlpii lui Baal, pe care-i tăcuse tatăl său; dar s-a dedat la păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască, şi nu s-a abătut de la ele” (2 Împ. 3,2.3).

În timpul domniei lui Ioram peste Israel, a murit Iosafat, şi fiul lui, pe nume tot Ioram, s-a urcat pe tronul împărăţiei lui Iuda. Prin căsătorie cu o fiică a lui Ahab şi a Izabelei, Ioram din Iuda a fost strâns legat de împăratul lui Israel şi, în timpul domniei lui, a mers după Baal, “cum făcuse casa lui Ahab”. “Ioram a făcut chiar înălţimi în munţii lui Iuda. A târât pe locuitorii Ierusalimului la curvie, şi a amăgit pe Iuda “ (2 Cron. 21,6.11).

Împăratului lui Iuda nu i s-a îngăduit să continue nepedepsit această apostazie groaznică. Proorocul Ilie încă nu fusese răpit şi nu a putut tăcea să vadă împărăţia lui Iuda urmând acelaşi drum care dusese împărăţia din nord pe marginea prăpastiei. Proorocul a trimis la Ioram în Iuda o comunicare scrisă în care împăratul cel nelegiuit a citit aceste cuvinte înfricoşate: “Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul tatălui tău David: 'Pentru că n-ai umblat în căile tatălui tău Iosafat, şi în căile lui Asa, împăratul lui Iuda, ci ai umblat în calea împăraţilor lui Israel; pentru că ai târât la curvie pe Iuda şi locuitorii Ierusalimului, cum a făcut casa lui Ahab faţă de Israel; şi pentru că ai omorât pe fraţii tăi, care erau mai buni decât tine, şi care făceau parte din însăşi casa tatălui tău; iată, Domnul va lovi cu o mare urgie pe poporul tău, pe fiii tăi, pe nevestele tale, şi tot ce este al tău. Iar pe tine te va lovi cu o boală grea”.

Ca o împlinire a acestei profeţii, “Domnul a aţâţat împotriva lui Ioram duhul filistenilor şi al Arabilor, care sunt în vecinătatea Etiopienilor. S-au suit împotriva lui Iuda, au năvălit în el, au jefuit toate bogăţiile care se aflau în casa împăratului, şi i-au luat fiii şi nevestele, aşa încât nu i-a mai rămas alt fiu decât Ioahaz, (Ahazia, Azaria) cel mai tânăr dintre fiii săi.

După toate acestea Domnul l-a lovit cu o boală de măruntaie, care era fără leac. Ea s-a îngreuiat din zi în zi, şi pe la sfârşitul anului la doilea... a murit în dureri grele”. “Şi în locul lui a domnit fiul său Ahazia (Ioahaz)” (vers. 12-19;2 Împ. 8,24).

Ioram, fiul lui Ahab, încă mai domnea în împărăţia lui Israel când Ahazia, nepotul lui, s-a urcat pe tronul lui Iuda. Ahazia a domnit numai un an şi în acest timp, influenţat de mama lui, Atalia, care “îi dădea sfaturi nelegiuite”, “a umblat în căile casei lui Ahab” şi „a făcut ce este rău în ochii Domnului” (2 Cron. 22,3.4; 2 Împ. 8,27). Izabela, bunica lui, încă trăia, şi el s-a încumetat să se unească cu Ioram din Israel, unchiul lui.

La scurtă vreme, Ahazia din Iuda a avut un sfârşit tragic. Membrii casei lui Ahab care au supravieţuit, într-adevăr, “după moartea tatălui său îi erau sfetnici spre pierzarea lui” (2 Cron. 22,3.4). În timp ce Ahazia vizita pe unchiul său la Izreel, proorocul Elisei a fost îndrumat de Dumnezeu să trimită pe unul din fiii profeţilor la Ramot-Galaad, pentru a unge pe Iehu împărat al lui Israel. Forţele unite ale lui Iuda şi Israel erau angajate în vremea aceea într-o campanie militară împotriva sirienilor din Ramot-Galaad. Ioram fusese rănit în luptă şi se întorsese la Izreel, lăsând pe Iehu cu răspunderea armatelor regale.

Ungând pe Iehu, solul lui Elisei a zis: “ Te ung împărat al lui Israel, al poporului Domnului”. Apoi l-a însărcinat în mod solemn pe Iehu cu o misiune deosebită, venită din cer. “Să nimiceşti casa stăpânului tău Ahab”, a declarat Domnul prin solul Său, “şi voi răzbuna asupra Izabelei sângele robilor Mei, proorocii, şi sângele tuturor slujitorilor Domnului. Toată casa lui Ahab va pieri” (2 Împ. 9,6-8).

După ce fusese proclamat împărat şi de către armată, Iehu s-a pregătit să meargă la Izreel, unde şi-a început lucrarea de executare a acelora care aleseseră în mod deliberat să rămână în păcat şi să ducă şi pe alţii la păcat. Ioram din Israel, Ahazia din Iuda şi Izabela, împărăteasa mamă, împreună cu „toţi cei ce mai rămăseseră din casa lui Ahab la Izreel, toţi mai marii lui, prietenii lui şi preoţii lui” au fost ucişi. “ Toţi proorocii lui Baal, toţi slujitorii lui şi toţi preoţii lui”, care locuiau în centrul de închinare al lui Baal lângă Samaria, au fost trecuţi prin sabie. Chipurile idolatre au fost dărâmate şi arse, iar templul lui Baal a fost făcut ruine. “Iehu a nimicit pe Baal din Israel” (2 Împ. 10,11.19.28).

Veşti despre această execuţie generală au ajuns la Atalia, fiica Izabelei, care ocupa încă o poziţie dominantă în împărăţia lui Iuda. Când a văzut că fiul ei, împăratul lui Iuda, era mort  „s-a sculat şi a omorât tot neamul împărătesc al casei lui Iuda “. În acest masacru, toţi urmaşii lui David care puteau veni la domnie au fost nimiciţi, afară de unul, un copil pe nume Ioas, pe care soţia marelui preot Iehoiada l-a ascuns în incinta templului. Timp de şase ani, copilul a rămas ascuns, în timp ce „în ţară domnea Atalia” (2 Cron. 22,10.12).

 La sfârşitul acestui timp, “Leviţii şi tot Iuda “ (2 Cron. 23,8) s-au suit cu marele preot Iehoiada să încoroneze şi să ungă pe copilul Ioas, aclamându-l ca împărat. “Şi bătând din palme, au zis: 'Trăiască împăratul’” (2 Împ. 11,12).

“Atalia a auzit zarva poporului care alerga şi mărea pe împărat şi a venit la popor în casa Domnului” (2 Cron. 23,12). “S-a uitat şi iată că împăratul stătea pe scaunul împărătesc, după datină. Căpeteniile şi trâmbiţele erau lângă împărat: tot poporul ţării se bucura şi suna din trâmbiţe.

Atalia şi-a sfâşiat hainele şi a strigat: 'Vânzare! Vânzare!” (2 Împ. 11,14). Dar Iehoiada a poruncit ostaşilor să prindă pe Atalia şi pe cei ce o urmau şi să-i scoată afară din templu, la un loc de execuţie, unde să fie ucişi.

În felul acesta a pierit ultimul membru al casei lui Ahab. Răul grozav care fusese făcut prin alianţa lui cu Izabela a continuat până când ultimul dintre urmaşii lui a fost nimicit. Chiar şi în ţara lui Iuda, unde închinarea la adevăratul Dumnezeu nu fusese niciodată îndepărtată oficial, Atalia reuşise să amăgească pe mulţi. Îndată după execuţia împărătesei nepocăite, “tot poporul ţării a intrat în templul lui Baal, şi l-a dărâmat, i-au sfărâmat altarele şi icoanele, şi au ucis înaintea altarelor pe Matan, preotul lui Baal” (vers. 18).

A urmat o reformă. Aceia care au luat parte la ungerea împăratului Ioas s-au legat solemn că „aveau să fie poporul Domnului”. Iar acum, pentru că influenţa rea a fiicei Izabelei fusese îndepărtată din împărăţia lui Iuda, iar preoţii lui Baal fuseseră ucişi şi templul lor distrus, “tot poporul ţării se bucura, şi cetatea era liniştită” (2 Cron. 23,16.21).