Capitolul 17 Chemarea lui Elisei

 

Dumnezeu îi poruncise lui Ilie să ungă alt prooroc în locul lui. “Să ungi pe Elisei, fiul lui Şafat ... ca prooroc în locul tău” (1 Împ. 19,16), spusese El, şi, în ascultare de poruncă, Ilie a plecat să-l caute pe Elisei. Călătorind spre nord, a văzut cât de schimbată era priveliştea faţă de ceea ce fusese cu numai puţin timp înainte! Atunci pământul era pârjolit, terenurile agricole nelucrate, căci nu căzuse nici rouă, nici ploaie timp de trei ani şi jumătate. Acum peste tot vegetaţia creştea ca şi cum ar fi trebuit să răscumpere timpul de secetă şi foamete.

Tatăl lui Elisei era un agricultor bogat, un bărbat a cărui familie era din numărul acelora care, în timpul unei apostazii aproape generale, nu-şi plecaseră genunchii înaintea lui Baal. În casa lor Dumnezeu era onorat şi devotamentul faţă de credinţa vechiului Israel era regula vieţii de fiecare zi. Într-un astfel de mediu s-au desfăşurat primii ani ai lui Elisei. În liniştea vieţii de la ţară, sub învăţătura lui Dumnezeu şi a naturii şi prin disciplina unei munci folositoare, el a fost educat pentru o viaţă de simplitate şi ascultare de părinţii lui şi de Dumnezeu, care l-au făcut potrivit pentru poziţia înaltă pe care urma să o ocupe mai târziu.

 Chemarea profetică a venit la Elisei atunci când, împreună cu tatăl său, ara câmpul. El îndeplinea lucrările cele mai potrivite. Avea atât calităţi de conducător între oameni, cât şi blândeţea aceluia care este gata să slujească. Cu spirit liniştit şi amabil, era în acelaşi timp energic şi statornic. Integritatea, credincioşia şi dragostea, împreună cu temerea de Dumnezeu, erau calităţile lui; şi în ocupaţia umilă a muncii zilnice câştiga tărie în urmărirea ţintelor şi nobleţe de caracter, crescând mereu în har şi cunoştinţă. În timp ce îşi unea eforturile cu tatăl său în îndatoririle vieţii de familie, el învăţa să conlucreze cu Dumnezeu.

Prin credincioşie în lucrurile mici, Elisei se pregătea pentru răspunderi mai mari. Zi de zi, prin experienţă practică, el câştiga destoinicia pentru o lucrare mai cuprinzătoare şi mai înaltă. Învăţa să slujească şi, învăţând lucrul acesta, a învăţat şi cum să îndrume şi să conducă. Lecţia aceasta este pentru toţi. Nimeni nu este în stare să cunoască care este planul lui Dumnezeu în lucrarea Sa de disciplinare, dar toţi pot fi siguri că credincioşia în lucrurile mici este dovada pregătirii pentru răspunderi mai mari. Orice faptă din viaţă este o descoperire a caracterului, şi numai acela care în lucrurile mici se dovedeşte “un lucrător care nu are de ce să-i fie ruşine” poate fi onorat de Dumnezeu cu o slujire mai înaltă (2 Tim. 2,15).

Acela care socoteşte că nu are nici o importanţă cum îşi aduce la îndeplinire sarcinile cele mai mici se dovedeşte nepregătit pentru un loc mai onorat. El se poate considera întru totul competent să-şi asume sarcini mai mari, dar Dumnezeu vede mai profund, dincolo de suprafaţă. După probă şi cercetare, se dă, sentinţa împotriva lui, sentinţa: “Ai fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit uşor”. Necredincioşia lui i se ridică împotrivă. El nu câştigă har, puterea şi tăria de caracter care se obţin prin predarea fără rezerve.

Pentru că nu sunt legaţi în mod direct de o anumită lucrare religioasă, mulţi consideră că viaţa lor este nefolositoare, că nu fac nimic pentru înaintarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă ar putea face o lucrare mare, cât de bucuroşi ar aduce-o la îndeplinire! Dar pentru că pot sluji numai în lucrurile mici, ei se socotesc îndreptăţiţi să nu facă nimic. În aceasta ei greşesc. Un om poate fi în slujirea activă a lui Dumnezeu, în timp ce este ocupat cu datoriile zilnice obişnuite-la tăiatul de copaci, la desţelenirea ogorului sau ţinând coamele plugului. Mama care-şi educă copiii pentru Hristos lucrează pentru Dumnezeu tot aşa cum o face şi pastorul la amvon.

Mulţi tânjesc după un talent deosebit cu care să facă o lucrare minunată, în timp ce datoriile care le stau la îndemână, prin îndeplinirea cărora viaţa ar putea fi plăcută, sunt pierdute din vedere. Unii ca aceştia trebuie să se ocupe de îndatoririle care se află chiar pe calea lor. Succesul depinde nu atât de mult de talent cât de energie şi bunăvoinţă. Nu posedarea unor talente strălucite este aceea care ne face in stare să îndeplinim o slujire care să poată fi primită, ci împlinirea conştiincioasă a îndatoririlor zilnice, un spirit mulţumitor, un interes sincer, natural faţă de binele celorlalţi. În lucrul cel mai umil se poate câştiga adevărata superioritate. Datoriile cele mai obişnuite, îndeplinite cu credincioşie iubitoare, sunt plăcute în ochii lui Dumnezeu.

Când Ilie, îndrumat de Dumnezeu să caute un urmaş, a trecut pe câmpul în care era Elisei, a aruncat pe umerii tânărului mantaua consacrării. În timpul foametei, familia lui Şafat cunoscuse lucrarea şi misiunea lui Ilie, iar acum Duhul lui Dumnezeu a arătat inimii lui Elisei însemnătatea faptei proorocului. Pentru el acesta era semnul că Dumnezeu îl chemase să fie urmaşul lui Ilie. “Elisei a părăsit boii, a alergat după Ilie, şi a zis: 'Lasă-mă să sărut pe tatăl meu şi pe mama mea şi te voi urma”. “Du-te şi apoi întoarce-te”, a fost răspunsul lui Ilie, “dar gândeşte-te la ce ţi-am făcut”. Acesta nu era un refuz, ci o încercare a credinţei. Elisei trebuia să calculeze preţul şi să hotărască singur dacă primea sau respingea chemarea. Dacă dorinţele lui se legau de cămin şi de avantajele lui, el era liber să rămână acolo. Dar Elisei a înţeles sensul chemării. Ştia că venise de la Dumnezeu şi n-a ezitat să asculte. Pentru nici un câştig pământesc nu dorea să piardă ocazia de a deveni solul lui Dumnezeu sau să jertfească privilegiul colaborării cu slujitorul Său. “A luat o pereche de boi pe care i-a adus jertfă; cu uneltele boilor le-a fiert carnea, şi a dat-o oamenilor s-o mănânce. Apoi s-a sculat, a urmat pe Ilie şi a fost în slujba lui” (1 Împ. 19,20.21). Fără ezitare, a părăsit casa în care era iubit, ca să însoţească pe prooroc în viaţa lui nesigură.

Dacă Elisei l-ar fi întrebat pe Ilie ce aşteaptă de la el - care avea să fie lucrarea lui - i-ar fi răspuns: Dumnezeu ştie, El îţi va face cunoscut. Dacă vei sta lângă Domnul, El îţi va răspunde la toate întrebările. Poţi veni cu mine dacă ai dovada că Dumnezeu te-a chemat. Asigură-te că Dumnezeu este cu mine şi că ceea ce auzi este glasul Lui. Dacă vei socoti totul ca un gunoi ca să câştigi favoarea lui Dumnezeu, vino.

 Răspunsul la chemarea adresată lui Elisei se aseamănă cu acela dat de Hristos tânărului conducător care i-a pus întrebarea: “Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” “Dacă vrei să fii desăvârşit, i-a zis Isus, du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează - Mă” (Mat. 19,16.21).

Elisei a primit chemarea la slujire, neprivind înapoi la plăcerile şi viaţa comodă pe care le părăsea. Când a auzit răspunsul Mântuitorului, tânărul conducător “a plecat întristat, căci avea multe bogăţii” (vers. 22). El n-a fost gata pentru acest sacrificiu. Iubirea pentru bogăţiile lui era mai mare decât iubirea pentru Dumnezeu. Prin refuzul de a renunţa la toate pentru Hristos el s-a dovedit nedemn pentru un loc în slujba Domnului.

Chemarea de a aşeza totul pe altarul slujirii este adresată fiecăruia. Nu ni se cere să slujim cum a slujit Elisei, nici nu ni se porunceşte tuturor să vindem tot ce avem; ci Dumnezeu ne cere să dăm slujirii Sale primul loc în viaţa noastră să nu lăsăm nici o zi să treacă fără să facem ceva pentru înaintarea lucrării Sale pe pământ. El nu aşteaptă de la toţi acelaşi fel de slujire. Unul poate fi chemat să slujească într-o ţară străină, altuia i se poate cere să ofere bunurile lui pentru a susţine lucrarea Evangheliei. Dumnezeu primeşte darurile fiecăruia. Este nevoie de consacrarea vieţii şi a tuturor intereselor ei. Aceia care se consacră astfel vor auzi şi vor asculta chemarea Cerului.

Domnul rânduieşte ca fiecare dintre aceia care devin părtaşi ai harului Său să lucreze pentru alţii. Fiecare trebuie să răspundem pentru noi înşine zicând: “lată-mă, trimite-mă!” Fie că cineva este slujitor al Cuvântului, fie că este medic, fie că este comerciant sau agricultor, meseriaş sau tehnician asupra lui zace o răspundere. Lucrarea lui este aceea de a descoperi altora Evanghelia mântuirii lor. Orice ocupaţie în care el se angajează să fie un mijloc spre acest scop.

La început, nu s-a cerut lui Elisei să îndeplinească o lucrare importantă; datoriile obişnuite constituiau încă educaţia lui. Despre el se spune că turna apă pe mâinile lui Ilie, stăpânul lui. El era gata să facă tot ce Domnul îl îndruma şi la fiecare pas învăţa lecţii de umilinţă şi de slujire. Ca ajutor personal al proorocului, el a continuat să se dovedească credincios în lucrurile neînsemnate, în timp ce, cu o hotărâre care se întărea din zi în zi, se devota misiunii rânduite lui de Dumnezeu.

Viaţa lui Elisei, după ce s-a unit cu Ilie, nu a fost fără ispite. Încercări avea din belşug, dar în orice nevoie se încredea în Dumnezeu. Era ispitit să se gândească la căminul pe care-l părăsise, dar n-a dat nici o atenţie acestei ispite. După ce a pus mâna pe plug, s-a hotărât să nu se uite înapoi şi, prin încercări şi necazuri, s-a dovedit credincios răspunderii sale.

 Slujirea cuprinde mai mult decât predicarea Cuvântului. Înseamnă educarea tinerilor, aşa cum a îndrumat Ilie pe Elisei, luându-i de la îndatoririle lor obişnuite şi dându-le să poarte răspunderi în lucrarea lui Dumnezeu la început răspunderi mici, apoi altele mari, pe măsură ce câştigă putere şi experienţă. În lucrare sunt oameni ai credinţei şi ai rugăciunii, oameni care pot spune: “Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vieţii ... deci ce am văzut şi ce am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos” (1 Ioan 1,1-3). Lucrătorii tineri, lipsiţi de experienţă, trebuie să fie formaţi prin activitatea reală împreună cu slujitorii cu experienţă ai lui Dumnezeu. În felul acesta, ei vor învăţa cum să poarte poverile.

Aceia care iau asupra lor formarea tinerilor lucrători fac un serviciu nobil. Însuşi Domnul conlucrează cu eforturile lor. Iar slujitorii tineri, cărora le-a fost rostit cuvântul de consacrare, al căror privilegiu este să fie aduşi în legătură strânsă cu slujitorii evlavioşi şi zeloşi, trebuie să folosească din plin această ocazie. Dumnezeu i-a onorat alegându-i pentru slujirea Lui şi aşezându-i acolo unde pot câştiga o calificare superioară; ei trebuie să fie smeriţi, credincioşi, ascultători şi gata de jertfă. Dacă se supun disciplinării lui Dumnezeu, aducând la îndeplinire îndrumările Sale şi alegând pe slujitorii Lui ca sfătuitori, ei se vor dezvolta ca bărbaţi drepţi, cu principii înalte şi statornice, cărora Dumnezeu le poate încredinţa răspunderi.

Pe măsură ce Evanghelia este proclamată în curăţia ei, vor fi chemaţi oameni de la plug şi de la ocupaţiile obişnuite, care le preocupă în mare măsură mintea, şi vor fi educaţi în tovărăşia oamenilor cu experienţă. Dacă vor învăţa să lucreze în mod eficient, ei vor vesti adevărul cu putere. Prin lucrările minunate ale providenţei divine, munţi de greutăţi vor fi daţi la o parte şi aruncaţi în mare. Solia care înseamnă atât de mult pentru locuitorii pământului va fi auzită şi înţeleasă. Oamenii vor cunoaşte ce este adevărul. Lucrarea va înainta mereu şi mereu până când întregul pământ va fi avertizat şi atunci va veni sfârşitul.

Timp de câţiva ani după chemarea lui Elisei, Ilie şi Elisei au lucrat împreună, cel mai tânăr câştigând zilnic o mai bună pregătire pentru lucrarea sa. Ilie fusese unealta lui Dumnezeu pentru înfrângerea unor păcate mari. Idolatria care, susţinută de Ahab şi Izabela  cea păgână, amăgise poporul, primise o lovitură de moarte. Proorocii lui Baal fuseseră ucişi. Întregul popor al lui Israel fusese profund mişcat, şi mulţi s-au reîntors la închinarea lui Dumnezeu. Ca urmaş al lui Ilie, Elisei, printr-o educaţie plină de grijă şi răbdare, trebuia să călăuzească pe Israel pe căi sigure. Unirea lui cu Ilie, cel mai mare prooroc după zilele lui Moise, l-a pregătit pentru lucrarea pe care în curând avea să o îndeplinească singur.

În aceşti ani de împreună slujire, Ilie a fost chemat din când în când să înfrunte păcatele flagrante cu mustrări aspre. Când Ahab cel nelegiuit răpise via lui Nabot, glasul lui Ilie a fost acela care a proorocit căderea lui şi a casei lui întregi. Iar când Ahazia, după moartea tatălui său Ahab se întorsese de la Dumnezeul cel viu la Baal-Zebub, zeul Ecronului, glasul lui Ilie a fost cel auzit într-un protest categoric.

Şcolile proorocilor, întemeiate de Samuel, decăzuseră în anii de apostazie a lui Israel. Ilie a reorganizat aceste şcoli, luând măsuri pentru ca tinerii să primească o educaţie care să-i conducă la înălţarea Legii lui Dumnezeu. Trei dintre aceste şcoli, una la Ghilgal, una la Betel şi alta la Ierihon, sunt menţionate în raportul biblic. Chiar înainte ca Ilie să fie luat la cer, împreună cu Elisei  el a vizitat aceste centre de educaţie. Învăţăturile pe care profetul lui Dumnezeu le dăduse în vizitele anterioare le-a repetat acum. Îndeosebi i-a îndruma cu privire la înaltul privilegiu al credincioşiei şi păstrării ataşamentului lor faţă de Dumnezeul cerului. De asemenea, el a accentuat în mintea lor cât de important este să lase ca simplitatea să caracterizeze fiecare aspect al educaţiei lor. Numai în felul acesta puteau primi caracterul cerului şi să pornească să lucreze în căile Domnului.

Inima lui Ilie s-a bucurat când a văzut cât se realizează cu ajutorul acestor şcoli. Lucrarea de reformă nu era terminată, dar în toată împărăţia se putea vedea o confirmare a Cuvântului lui Dumnezeu: “Dar voi lăsa în Israel şapte mii de bărbaţi, şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal, şi a căror gură nu l-au sărutat” (1 Împ. 19,18).

În timp ce Elisei îl însoţea pe prooroc în călătoriile sale de la o şcoală la alta, credinţa şi hotărârea lui au fost iarăşi puse la probă. La Ghilgal, apoi la Betel şi la Ierihon a fost rugat de prooroc să se întoarcă. “Rămâi aici, te rog”, i-a spus Ilie, “căci Domnul mă trimite până la Betel”. Dar în timpul lucrării lui la câmp, Elisei învăţase să nu se descurajeze şi să nu se lase; iar acum, când pusese mâinile pe plug într-un alt domeniu de lucru, n-a putut fi abătut de la ţinta lui. El nu putea fi despărţit de stăpânul lui, atâta vreme cât rămânea ocazia unei pregătiri continue pentru slujire. Necunoscută de Ilie, descoperirea că el avea să fie răpit la cer fusese cunoscută ucenicilor lui din şcolile profeţilor şi îndeosebi lui Elisei. Iar acum slujitorul încercat al omului lui Dumnezeu se ţinea aproape de el. De fiecare dată când i s-a făcut invitaţia să se întoarcă, răspunsul lui a fost: “ Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi părăsi”.

„Şi amândoi şi-au văzut de drum ... amândoi s-au oprit pe malul Iordanului. Atunci Ilie şi-a luat mantaua, a făcut-o sul, şi a lovit cu ea apele, care s-au despărţit într-o parte şi alta, şi au trecut amândoi pe uscat. După ce au trecut, Ilie i-a zis lui Elisei: 'Cere ce vrei să-ţi fac, înainte ca să fiu răpit de la tine”.

Elisei n-a cerut onoare pământească, nici un loc înălţat  printre oamenii mari ai pământului. Ceea ce dorea el cu ardoare era o măsură bogată din Duhul pe care Dumnezeu Îl  revărsase atât de bogat peste acela care era pe punctul de a fi înălţat la cer. El ştia că nimic altceva decât Duhul care fusese asupra lui Ilie nu-l putea face în stare să ocupe în Israel locul la care Dumnezeu îl chemase şi astfel a cerut: “ Te rog să vină peste mine o îndoită măsură din duhul tău!”

Ca răspuns la cererea lui, Ilie a zis: “'Greu lucru ceri. Dar dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa ţi se va întâmpla; dacă nu, nu ţi se va întâmpla aşa. ' Pe când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de altul şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt” (vezi 2 Împ. 2,1-11).

Ilie îi reprezintă pe sfinţii care vor fi în viaţă pe pământ la cea de-a doua venire a lui Hristos şi care vor fi “schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă”, fără să guste moartea (1 Cor. 15,51.52). Ca reprezentant al acelora care vor fi răpiţi, a fost îngăduit lui Ilie să stea împreună cu Moise alături de Mântuitorul pe Muntele Schimbării la faţă, aproape de încheierea lucrării pământeşti a lui Hristos. În aceste fiinţe proslăvite ucenicii au văzut o preînchipuire a împărăţiei celor răscumpăraţi. Au privit la Isus îmbrăcat în lumina cerului; ei au auzit glasul din nor (Luca 9,35), recunoscându-L ca Fiu al lui Dumnezeu; au văzut pe Moise, reprezentând pe aceia care vor fi înviaţi din morţi la cea de-a doua venire, şi acolo mai era şi Ilie, reprezentând pe aceia care la încheierea istoriei pământului vor fi schimbaţi din muritori în nemuritori şi vor fi înălţaţi la cer fără să vadă moartea.

În pustie, singur şi descurajat, Ilie spusese că trăise destul şi se rugase să moară. Dar Domnul, în mila Sa, nu ţinuse seama de cuvintele lui. Ilie mai avea o lucrare mare de făcut, iar când lucrarea a fost terminată, nu avea să piară în descurajare şi singurătate. Pentru el era pregătită nu coborârea în mormânt, ci înălţarea împreună cu îngerii lui Dumnezeu în prezenţa slavei Sale.

“Elisei se uita şi striga: 'Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călărimea lui!' Şi nu l-a mai văzut. Apucându-şi hainele, le-a sfâşiat în două bucăţi, şi a ridicat mantaua, căreia îi dăduse drumul Ilie. Apoi s-a întors, şi s-a oprit pe malul Iordanului; a luat mantaua, căreia îi dăduse drumul Ilie, a lovit apele cu ea şi a zis: 'Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie? Şi a lovit apele, care s-au despărţit într-o parte şi alta, şi Elisei a trecut. Fiii proorocilor care erau în faţa Ierihonului, când l-au văzut, au zis: 'Duhul lui Ilie a venit peste Elisei'. Şi i-au ieşit înainte, şi s-au închinat până la pământ înaintea lui” (2 Împ. 2,12-15).

Când Domnul, în providenţa Sa, vede că este potrivit să scoată din lucrarea Sa pe aceia cărora le dăduse înţelepciune, El va ajuta şi întări pe urmaşii lor, dacă ei Îl vor căuta pentru ajutor şi vor umbla în căile Lui. Ei pot să fie chiar mai înţelepţi decât înaintaşii lor, căci au avantajul experienţei acelora şi pot căpăta înţelepciune din greşelile lor.

De acum încolo, Elisei a rămas în locul lui Ilie. El, care fusese credincios în cele mai mici lucruri, avea să se dovedească credincios şi în cele mari.