Capitolul 19 Un prooroc al păcii

 

Lucrarea lui Elisei ca prooroc a fost în anumite privinţe foarte deosebită de aceea a lui Ilie. Lui Ilie i-au fost încredinţate soliile de condamnare şi de judecată; glasul lui a fost un glas de mustrare neînfricată, chemând pe împărat şi pe popor să se întoarcă de la căile lor rele. Misiunea lui Elisei a fost mai paşnică, şi anume, să înveţe, să înalţe şi să întărească lucrarea pe care Ilie o începuse, să înveţe pe popor calea Domnului. Inspiraţia îl descrie ca pe unul care venea in legătură personală cu poporul, înconjurat de fiii proorocilor, aducând prin minuni şi prin slujirea sa vindecare şi bucurie.

 Elisei era un bărbat cu un spirit blând şi binevoitor, dar că putea fi şi sever se vede din atitudinea sa când, în drum spre Betel, a fost batjocorit de nişte tineri lumeşti, ce ieşiseră din cetate. Aceşti tineri auziseră despre înălţarea lui Ilie şi făceau din acest eveniment solemn subiectul batjocurilor lor spunând lui Elisei: “Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!'. La auzul cuvintelor batjocoritoare, proorocul s-a întors şi sub inspiraţia Celui Atotputernic a rostit un blestem asupra lor. Judecata teribilă care a urmat a fost de la Dumnezeu: “Atunci au ieşit doi urşi din pădure, şi au sfâşiat patruzeci şi doi din aceşti copii” (2 Împ. 2,23.24).

 Dacă Elisei ar fi îngăduit ca batjocura să treacă neobservată, el ar fi fost mai departe batjocorit şi înjosit de gloată, iar misiunea lui de a îndruma şi de a salva, într-o vreme de mare primejdie naţională, ar fi fost zădărnicită. Această singură manifestare de severitate teribilă a fost suficientă să impună respect faţă de el pentru întreaga viaţă. Timp de încă cincizeci de ani, el a intrat şi a ieşit pe poarta Betelului, încoace şi încolo prin ţară, din cetate în cetate, trecând prin mulţimi de tineri, grosolani şi desfrânaţi, dar nici unul nu şi-a mai bătut joc de el şi nici n-a vorbit cu uşurătate despre calitatea lui de profet al Celui Prea Înalt.

Chiar şi bunătatea îşi are limitele ei. Autoritatea trebuie menţinută printr-o severitate categorică, altfel va fi privită de mulţime cu batjocură şi dispreţ. Aşa-numita bunătate, linguşirea şi îngăduinţa arătate  faţă de tineri de către părinţii sau supraveghetori sunt unele dintre cele mai grave rele care se pot abate asupra lor. În orice familie, fermitatea, hotărârea, cerinţele categorice şi clare sunt esenţiale.

Respectul care le lipsea tinerilor ce şi-au bătut joc de Elisei este un har care trebuie cultivat cu grijă. Orice copil trebuie să fie învăţat să dea pe faţă adevăratul respect pentru Dumnezeu. Niciodată Numele Său să nu fie rostit cu uşurătate sau neglijenţă. Când îl rostesc, îngerii îşi acoperă feţele. Cu cât respect ar trebui să-l luam pe buze noi, care suntem decăzuţi şi păcătoşi!

Respectul trebuie să fie arătat faţă de reprezentanţii lui Dumnezeu-slujitori ai Evangheliei, învăţători şi părinţi, care sunt chemaţi să vorbească şi să acţioneze în locul Lui. În respectul arătat lor, Dumnezeu este onorat.

Amabilitatea este un alt dar al Duhului şi trebuie să fie cultivată de toţi. Ea are puterea să înmoaie firi care fără ea ar creşte neînduplecate şi aspre. Aceia care mărturisesc a fi urmaşi ai lui Hristos şi totuşi sunt aspri, fără bunătate şi lipsiţi de amabilitate n-au învăţat de la Isus. S-ar putea ca sinceritatea lor să nu fie pusă la îndoială, cinstea lor să nu fie discutată; dar sinceritatea şi cinstea nu ţin locul lipsei de  amabilitate şi bunătate.

Spiritul bun care l-a făcut pe Elisei să exercite o influenţă puternică asupra vieţii multora din Israel se poate vedea în relatarea legăturilor lui prieteneşti cu familia care locuia în Sunem. În călătoriile lui încoace şi încolo prin împărăţie, “într-o zi Elisei trecea prin Sunem. Acolo era o femeie bogată. Ea a stăruit ca el să primească să mănânce la ea. Şi ori de câte ori trecea, se ducea să mănânce la ea”. Stăpâna casei a înţeles că Elisei era “un om sfânt al lui Dumnezeu” şi a spus bărbatului ei: “S facem o mică odaie sus cu ziduri, şi să punem în ea un pat pentru el, o masă, un scaun şi un sfeşnic, ca să stea acolo când va veni la noi”. În acest cămin retras venea Elisei deseori, recunoscător pentru locul lui liniştit. Nici Dumnezeu n-a trecut cu vederea bunăvoinţa femeii. Căminul ei nu avusese copii, iar acum Domnul i-a răsplătit ospitalitatea dăruindu-i un fiu.

Anii au trecut. Copilul era destul de mare ca să iasă pe câmp cu secerătorii. Într-o zi, i s-a făcut rău din cauza arşiţei şi i-a zis tatălui său: “Capul meu! Capul meu!” Tatăl a poruncit unui slujitor să-l ducă pe copil la mama lui. “Slujitorul l-a luat şi l-a dus la mamă-sa. Şi copilul a stat pe genunchii mamei sale până la amiază, şi apoi a murit. Ea s-a suit, l-a culcat pe patul omului lui Dumnezeu, a închis uşa după ea, şi a ieşit”.

În nenorocirea ei, sunamita s-a hotărât să meargă după ajutor la Elisei. Proorocul era atunci plecat la muntele Carmel şi femeia însoţită de un slujitor al ei a plecat îndată: “Omul lui Dumnezeu a văzut-o de departe şi a zis slujitorului său Ghehazi: 'lată pe Sunamita aceea! Acum, aleargă dar înaintea ei, şi spune-i: Eşti bine? Bărbatul tău şi copilul sunt bine?” Slujitorul a făcut cum i s-a poruncit, dar mama lovită de nenorocire, nu a dezvăluit cauza necazului ei decât atunci când a ajuns la Elisei. Auzind de pierderea suferită, Elisei i-a poruncit lui Ghehazi: “Încinge-ti mijlocul, ia toiagul meu în mână şi pleacă. Dacă vei întâlni pe cineva, să nu-l întrebi de sănătate, şi dacă te va întreba cineva de sănătate, să nu-i răspunzi. Să pui toiagul meu peste faţa copilului”.

Dar mama n-a fost mulţumită până când Elisei n-a venit personal cu ea. “ Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi părăsi”, a zis a. “Şi el s-a sculat şi a mers după ea. Ghehazi le-o luase înainte, şi pusese toiagul pe faţa copilului; dar n-a dat nici glas, nici semn de simţire. S-a întors înaintea lui Elisei, i-a spus lucrul acesta şi a zis: 'Copilul nu s-a trezit'.”

Când au ajuns acasă, Elisei a intrat în camera unde se afla întins copilul mort, “a închis uşa după ei amândoi şi s-a rugat Domnului. S-a suit, şi s-a culcat pe copil; şi-a pus gura pe gura lui, ochii pe ochii lui, mâinile pe mâinile lui, şi s-a întins peste el. Şi trupul copilului s-a încălzit. Elisei a coborât, a mers încoace şi încolo prin casă, apoi s-a suit iarăşi şi s-a întins peste copil. Şi copilul a strănutat de şapte ori şi a deschis ochii”.

Chemându-l pe Ghehazi, Elisei i-a poruncit să trimită pe mamă la el. “Şi ea a venit la Elisei, care a zis: 'la-ţi fiul!' Ea s-a dus şi s-a aruncat la picioarele lui, şi s-a închinat până la pământ. Şi şi-a luat fiul, şi a ieşit afară”.

În felul acesta a fost răsplătită credinţa acestei femei. Domnul Hristos, marele Dătător al vieţii, i-a redat fiul. În acelaşi fel vor fi răsplătiţi toţi credincioşii când, la venirea Sa, moartea îşi va pierde boldul, iar mormântul va fi lipsit de biruinţa pe care o pretinsese. Atunci, El le va reda slujitorilor Săi copiii care le-au fost luaţi prin moarte. “Aşa vorbeşte Domnul: Un ţipăt se aude la Rama, plângeri şi lacrimi amare; Rahela îşi plânge copiii; şi nu vrea să se mângâie, pentru copiii ei, căci nu mai sunt! Aşa vorbeşte Domnul: 'Opreşte-ţi plânsul, opreşte-ţi lacrimile din ochi; căci truda îţi va fi răsplătită... ei se vor întoarce iarăşi din ţara vrăjmaşului. Este nădejde pentru urmaşii tăi, zice Domnul; copiii tăi se vor întoarce în ţinuturile lor” (Ier. 31,15-17).

Isus ne mângâie în durerea noastră pentru cei morţi cu solia plină de o nădejde nemărginită: ,;Îi voi răscumpăra din mâna locuinţei morţilor, îi voi izbăvi de la moarte. Moarte, unde îţi este ciuma? Locuinţă a morţilor, unde îţi este nimicirea?” (Osea 13,14). “Eu sunt cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale locuinţei morţilor” (Apoc. 1,18). “Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, că să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tes. 4,16.17).

 Asemenea Mântuitorului omenirii al cărui tip era, Elisei, în slujirea sa printre oameni, a unit lucrarea de vindecare cu aceea de educare. Credincios şi neobosit în toată lucrarea lui îndelungată şi eficientă, Elisei s-a străduit să întărească şi să promoveze importanta lucrare de educaţie îndeplinită în şcolile profeţilor. În providenţa lui Dumnezeu, cuvintele lui de îndrumare către grupele de tineri serioşi erau confirmate prin impresiile profunde ale Duhului Sfânt şi uneori prin alte dovezi neîndoioase ale autorităţii lui ca slujitor al lui Iehova.

Cu ocazia uneia dintre vizitele la şcoala întemeiată în Ghilgal, el a vindecat o mâncare otrăvită. “În ţară bântuia o foamete. Pe când fiii proorocilor şedeau înaintea lui, a zis slujitorului său: 'Pune oala cea mare şi fierbe o ciorbă pentru fiii proorocilor!' Unul din ei a ieşit pe câmp să culeagă verdeţuri; a găsit viţă sălbatică şi a cules din ea curcubeţe sălbatice, până şi-a umplut haina. Când s-a întors, le-a tăiat în bucăţi în oala cu ciorbă, căci nu le cunoştea. Au dat oamenilor acelora să mănânce. Dar, cum au mâncat din ciorba aceea au strigat: 'Omule al lui Dumnezeu, moartea este în oală!' Şi nu au putut să mănânce. Elisei a zis: 'Luaţi făină. A aruncat făină în oală şi a zis: 'Dă oamenilor acestora să mănânce'“. Şi nu mai era nimic vătămător în oală.

Tot la Ghilgal, în timp ce foametea era încă în ţară, Elisei a hrănit o sută de bărbaţi cu darul adus pentru el de către “un om din Baal-Şalişa”, “pâine din cele dintâi roade şi anume douăzeci de pâini de orz, şi spice noi în sac”. Împreună cu el erau nişte oameni care aveau nevoie disperată de hrană. Când a sosit darul, el a spus slujitorului său: “ 'Dă oamenilor acestora să mănânce'. Slujitorul său a răspuns: 'Cum pot să dau din ele la o sută de inşi?' Dar Elisei a zis: 'Dă oamenilor să mănânce, căci aşa vorbeşte Domnul: Vor mânca şi va mai rămânea”. Atunci le-a pus pâinile înainte; şi au mâncat şi le-a mai şi rămas, după cuvântul Domnului”.

Câtă bunăvoinţă a arătat Domnul Hristos prin solul Său îndeplinind această minune pentru potolirea foamei! De atunci Domnul a lucrat mereu şi mereu, deşi nu într-un mod atât de vizibil şi clar, pentru îndeplinirea nevoilor omeneşti. Dacă am avea un discernământ spiritual mai clar, am recunoaşte mai repede decât acum procedeele minunate ale lui Dumnezeu cu fiii oamenilor.

Harul lui Dumnezeu căzut peste partea cea mai mică o face să fie îndestulătoare. Mâna lui Dumnezeu o poate înmulţi însutit. Din resursele Sale poate întinde o masă în pustie. Prin atingerea mâinii Sale poate mări proviziile sărăcăcioase şi să le facă îndestulătoare pentru toţi. Puterea Lui a fost aceea care a înmulţit pâinile şi spicele în mâinile fiilor proorocilor.

 În zilele lucrării Sale pământeşti, când Domnul Hristos a făcut o minune asemănătoare, hrănind mulţimile, a fost dată pe faţă aceeaşi necredinţă care a fost dată pe faţă de cei asociaţi cu proorocul din vechime. “Cum pot să dau din ele la o sută de inşi?” a întrebat slujitorul lui Elisei. Iar când Isus a poruncit ucenicilor să dea mulţimii să mănânce, ei au răspuns: “N-avem decât cinci pâini şi doi peşti; afară numai dacă ne vom duce noi înşine să cumpărăm merinde pentru tot norodul acesta” (Luca 9,13). Ce este aceasta pentru atât de mulţi?

Învăţătura este pentru copiii lui Dumnezeu din toate veacurile. Când Domnul dă o lucrare de făcut, oamenii să nu stea şi să se întrebe cât de înţeleaptă este porunca sau care va fi rezultatul probabil al eforturilor de a asculta. Hrana din mâna lor poate părea puţină pentru nevoile ce trebuie împlinite, dar în mâinile Domnului se va dovedi mai mult decât îndestulătoare. Slujitorul “le-a pus pâinile înainte şi au mâncat şi le-a mai şi rămas, după cuvântul Domnului”.

Aceasta este marea nevoie a bisericii de astăzi-o înţelegere deplină a legăturii lui Dumnezeu cu aceia pe care i-a răscumpărat prin darul Fiului Său, o credinţă mai mare în înaintarea cauzei Sale pe pământ. Nimeni să nu piardă timp deplângând sărăcia mijloacelor lor văzute. Înfăţişarea exterioară poate fi nepromiţătoare, dar puterea şi încrederea în Dumnezeu vor spori mijloacele. El va înmulţi darul adus cu mulţumire şi rugăciune ca să fie binecuvântat din partea Sa, aşa cum a înmulţit hrana dată fiilor profeţilor şi mulţimii obosite.