Capitolul 21 Încheierea lucrării de slujire a lui Elisei

 

Chemat la slujba profetică atunci când Ahab  domnea încă, Elisei trăise să vadă multe schimbări care au avut loc în împărăţia lui Israel. Judecată după judecată căzuse peste israeliţi în timpul domniei lui Hazael al Siriei, care fusese uns să fie un bici pentru un popor apostaziat. Măsurile stricte de reformă instituite de Iehu avuseseră ca urmare nimicirea întregii case a lui Ahab. În războaiele neîntrerupte cu sirienii Ioahaz, urmaşul lui Iehu, pierduse unele din cetăţile de la răsărit de Iordan. Pentru o vreme se păruse că sirienii aveau să pună stăpânire pe regatul întreg. Dar reforma începută de Ilie şi continuată de Elisei determinase pe mulţi să caute pe Dumnezeu. Altarele lui Baal au fost uitate şi, încet dar sigur planul lui Dumnezeu se împlinea în viaţa acelora care au ales să-L slujească din toată inima.

Din dragostea Sa pentru israeliţii rătăciţi, Dumnezeu a îngăduit sirienilor să-i biciuiască. Datorită milei Sale pentru aceia a căror putere morală era slabă, El a ridicat pe Iehu ca să ucidă pe Izabela cea nelegiuită şi toată casa lui Ahab. Încă o dată, printr-o providenţă plină de milă, preoţii lui Baal şi ai Astarteei au fost îndepărtaţi şi altarele lor păgâneşti dărâmate. Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a văzut că dacă ispita avea să fie îndepărtată, unii aveau să uite păgânismul şi aveau să-şi  îndrepte faţa spre cer; şi de aceea El a îngăduit să cadă peste ei o nenorocire după alta. Judecăţile Lui erau amestecate cu milă, iar atunci când a fost îndeplinit planul Său a schimbat situaţia în favoarea acelora care învăţaseră să-L caute.

În timp ce influenţele spre bine şi spre rău se luptau pentru întâietate, iar Satana făcea tot ce-i stătea în putere pentru a desăvârşi ruina pe care o provocase în timpul domniei lui Ahab şi a Izabelei, Elisei continua să de mărturie. A întâmpinat împotrivire, dar nimeni nu trata cu uşurinţă spusele lui. În toată împărăţia era onorat şi respectat. Mulţi veneau la el pentru sfat. Pe când Izabela  era încă în viaţă Ioram, împăratul lui Israel, i-a căutat sfatul; şi odată, pe când era în Damasc, a fost vizitat de solii lui Ben-Hadad, împăratul Siriei, care dorea să afle dacă boala pe care o avea urma să-i aducă moartea. Pentru toţi, proorocul a dat mărturie credincioasă într-o vreme când, din toate părţile, adevărul fusese pervertit şi marea majoritate a poporului se găsea într-o răzvrătire pe faţă împotriva Cerului.

Dumnezeu n-a uitat niciodată pe solul Său ales. Într-o împrejurare, în timpul năvălirii siriene, împăratul Siriei se sfătuise cu slujitorii lui zicând: „Tabăra mea va fi în cutare loc”. Acest plan a fost descoperit de Domnul lui Elisei, care a trimis să spună împăratului lui Israel: 'Fereşte-te să treci pe lângă locul acela, căci acolo sunt ascunşi sirienii. ' Şi împăratul lui Israel a trimis nişte oameni să stea la pândă spre locul pe care i-l spusese şi despre care îl înştiinţase omul lui Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat nu o dată, nici de două ori.

 Împăratului Siriei i s-a tulburat inima. A chemat pe slujitorii săi şi le-a zis: 'Nu voiţi să-mi spuneţi care din noi este pentru împăratul lui Israel?' Unul dintre slujitorii săi a răspuns: 'Nimeni împărate, domnul meu; dar proorocul Elisei, care este în Israel spune împăratului lui Israel cuvintele pe care le rosteşti în odaia ta de culcare'.”

Hotărât să termine cu profetul, împăratul Siriei a dat porunca: “Duceţi-vă şi vedeţi unde este, ca să trimit să-l prindă”. Proorocul era la Dotan; şi aflând aceasta, împăratul a trimis “acolo cai, care şi o oaste puternică. Au ajuns noaptea, şi au înconjurat cetatea. Slujitorul omului lui Dumnezeu s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a ieşit. Şi iată că o oaste înconjura cetatea, cu cai şi care.

Îngrozit, slujitorul lui Elisei l-a căutat cu vestea: “Ah! domnul meu”, a zis el, “cum vom face?”

“Nu te teme”, a fost răspunsul proorocului, “căci mai mulţi sunt cei ce sunt cu noi decât cei cu ei”. Şi pentru ca slujitorul să-şi dea seama, Elisei s-a rugat şi a zis: “ 'Doamne, deschide-i ochii să vadă'. Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei”. Între slujitorul lui Dumnezeu şi oştile vrăjmaşilor înarmaţi era o oaste de îngeri cereşti care-l înconjura. Ei se coborâseră cu o putere mare, nu să distrugă, nici să ceară închinare, ci să tabere în jurul celor slabi şi neajutoraţi ai Domnului, să le slujească.

Când copiii lui Dumnezeu sunt aduşi în situaţii dificile şi în aparenţă nu este scăpare, ei să se bizuiască numai pe Domnul.

Pe când oastea sirieni înainta cu îndrăzneală, neştiind de oştile nevăzute ale cerului,  Elisei “a făcut atunci următoarea rugăciune către Domnul: 'Loveşte, rogu-Te, pe poporul acesta cu orbire.' Şi Domnul i-a lovit cu orbire, după cuvântul lui Elisei. Elisei le-a zis: 'Nu este aceasta calea, şi nu este aceasta cetatea; veniţi după mine, şi vă voi duce la omul pe care-l căutaţi'. Şi i-a dus la Samaria. Când au intrat în Samaria, Elisei a zis: 'Doamne, deschide ochii oamenilor acestora, să vadă! ' Şi Domnul le-a deschis ochii, şi au văzut că erau în mijlocul Samariei. Împăratul lui Israel, văzându-i, a zis lui Elisei: 'Să-i măcelăresc, să-i măcelăresc, părinte?' 'Să nu-i măcelăreşti', a răspuns Elisei: 'Obişnuieşti tu oare să măcelăreşti pe aceia pe care îi iei prinşi cu sabia şi cu arcul tău? Dă-le pâine şi apă, ca să mănânce şi să bea; apoi să se ducă la stăpânul lor’. Împăratul lui Israel le-a dat un prânz mare, şi ei au mâncat şi au băut; apoi le-a dat drumul şi au plecat la stăpânul lor.” (vezi 2 Împ. 6).

Pentru o vreme după această întâmplare, Israel a fost liber de atacurile sirienilor. Dar mai târziu, sub conducerea energică a unui împărat hotărât, Hazael, oştile asiriene au înconjurat Samaria şi au asediat-o. Niciodată mai înainte nu fusese Israel dus într-o aşa mare strâmtorare ca în timpul acestui asediu. Păcatele părinţilor erau cu adevărat pedepsite în copii şi în copiii copiilor lor. Grozăviile unei foamete prelungite îl conduceau pe împăratul lui Israel la măsuri disperate, când Elisei a prezis eliberarea pentru a doua zi.

Când se lumina spre a doua zi, “Domnul făcuse să se audă, în tabăra Sirienilor un vuiet de care şi un vuiet de cai, vuietul unei mari oştiri” ; şi ei, cuprinşi de frică, “s-au sculat şi au luat-o la fugă” în revărsatul zorilor, “lăsându-şi corturile, caii şi măgarii, tabăra aşa cum era”, cu mari rezerve de hrană “şi au fugit ca să-şi scape viaţa”. Ei nu s-au oprit decât după ce au trecut Iordanul.

În noaptea aceea, patru leproşi de la poarta cetăţii, ajunşi la disperare din pricina foamei, şi-au propus să viziteze tabăra siriană şi să se lase la mila asediatorilor, nădăjduind prin aceasta să le trezească simpatia şi să obţină hrană. Cât de uimiţi au fost când, intrând în tabără, “n-au găsit pe nimeni”. Nefiind nimeni să-i atace sau să-i oprească, “au pătruns într-u cort, au mâncat şi au băut, au luat din el argint, aur şi haine, şi s-au dus şi le-au ascuns. S-au întors iarăşi, au pătruns într-un alt cort şi au luat şi de acolo lucruri pe care s-au dus şi le-au ascuns. Apoi, şi-au zis unul altuia: 'Nu facem bine! Ziua aceasta este o zi de veste bună. Dacă vom tăcea... vom fi pedepsiţi “ . Îndată s-au întors în cetate cu veşti pline de bucurie.

Prada a fost uriaşă; atât de bogate au fost rezervele încât în ziua aceea “s-a vândut o măsură de floare de făină cu un siclu, şi două măsuri de orz cu un siclu”, aşa cum spusese Elisei cu o zi mai înainte. Încă o dată Numele Domnului a fost înălţat înaintea păgânilor “după cuvântul Domnului”, prin proorocul Său în Israel (vezi 2 Împ. 7,5-16).

În felul acesta, omul lui Dumnezeu a continuat să lucreze din an în an, stând aproape de popor în slujire credincioasă, iar în timp de criză stând alături de împăraţi ca sfetnic înţelept. Anii lungi de rătăcire în idolatrie din partea conducătorilor şi a poporului şi-au făcut lucrarea lor groaznică, umbra întunecată a apostaziei încă se vedea pretutindeni, dar ici şi colo erau şi aceia care refuzaseră cu statornicie să-şi plece genunchiul înaintea lui Baal. În timp ce Elisei îşi continua lucrarea de reformă, mulţi se întorceau de la păgânism şi învăţau să se bucure în slujirea Dumnezeului cel adevărat. Proorocul era înviorat de aceste minuni ale harului divin şi era inspirat de o mare dorinţă să ajungă la toţi aceia cu inima sinceră. Oriunde se găsea, el se străduia să fie un învăţător al dreptăţii.

Din punct de vedere omenesc, perspectivele renaşterii spirituale a naţiunii erau tot atât de fără speranţă cum apar şi astăzi înaintea slujitorilor lui Dumnezeu care lucrează în locurile întunecate ale pământului. Dar biserica lui Hristos este reprezentanta lui Dumnezeu pentru vestirea adevărului; ea este împuternicită de El să facă o lucrare specială; şi dacă este credincioasă lui Dumnezeu, ascultătoare de poruncile Lui, în ea va locui desăvârşirea puterii divine. Dacă va fi devotată îndatoririlor ei, nu există putere care să i se împotrivească. Forţele vrăjmaşului nu vor fi în stare s-o biruie, aşa cum pleava nu este în stare să reziste furtunii.

Înaintea bisericii sunt zorii unei zile strălucite, glorioase, dacă va îmbrăca haina neprihănirii lui Hristos, renunţând la tot ce este lumesc.

Dumnezeu îi cheamă pe cei credincioşi ai Săi, care cred în El să îi îmbărbăteze pe aceia care sunt necredincioşi şi fără nădejde. Întoarceţi-vă la Domnul, voi, prizonieri ai nădejdii. Căutaţi putere la Dumnezeu, la Dumnezeul cel viu. Daţi pe faţă credinţă umilă, neclintită în puterea şi în dispoziţia Sa de a ne mântui. Când prin credinţă primim puterea Sa, El va schimba în mod minunat perspectivele cele mai deznădăjduite, cele mai descurajatoare. El va face aceasta pentru slava Numelui Său.

Atâta vreme cât Elisei a putut călători din loc în loc prin împărăţia lui Israel, a continuat să ia parte activă la edificarea şcolilor profeţilor. Oriunde se găsea, Dumnezeu era cu el, dându-i cuvinte să vorbească şi putere să facă minuni. Într-o împrejurare, “fiii proorocilor au zis lui Elisei: 'lată că locul unde locuim noi cu tine este prea strâmt pentru noi. Haidem până la Iordan; ca să luăm de acolo fiecare câte o bârnă, şi să ne facem acolo un loc de locuit'.” Elisei a venit cu ei la Iordan, încurajându-i cu prezenţa lui, dându-le îndrumări şi chiar făcând o minune pentru a-i ajuta în lucrarea lor. “Şi pe când tăia unul din ei o bârnă, a căzut fierul de la secure în apă. El a strigat: ' Ah! domnul meu, era împrumutat!' Omul lui Dumnezeu a zis: 'Unde a căzut?” şi i-a arătat locul. Atunci Elisei a tăiat o bucată de lemn, a aruncat-o în locul acela, şi fierul de la secure a plutit pe apă. Apoi a zis: 'Ridică-l ' şi a întins mâna şi l-a luat:' (vers. 5-7).

 Atât de eficientă fusese slujirea sa şi atât era de răspândită influenţa sa, încât atunci când era pe patul morţii, chiar şi tânărul împărat Ioas, un idolatru cu puţin respect pentru Dumnezeu, a recunoscut în prooroc un părinte în Israel şi a recunoscut că prezenţa lui în mijlocul lor era de mai mare valoare în timp de încercare decât o mulţime de cai şi de care. Raportul glăsuieşte: “Elisei s-a îmbolnăvit de o boală de care a murit. Ioas, împăratul lui Israel, s-a pogorât la el, a plâns pe faţa lui şi a zis: 'Părinte, părinte! Carul lui Israel şi călărimea lui!” (2 Împ. 13,14).

Pentru multe suflete tulburate şi având nevoi de ajutor, proorocul lucrase ca un părinte înţelept şi înţelegător. Şi în această împrejurare nu a întors spatele tânărului nelegiuit din faţa lui, atât de nedemn pentru poziţia de încredere pe care o ocupa şi totuşi într-o atât de mare nevoie de sfat. Dumnezeu în providenţa Sa a oferit împăratului o ocazie să răscumpere greşelile tatălui său şi să-şi aşeze împărăţia într-o poziţie mai bună. Vrăjmaşul sirian, care acum ocupa teritoriul de la răsărit de Iordan, trebuia să fie îndepărtat. Încă o dată puterea lui Dumnezeu avea să se dea pe faţă în favoarea lsraelului rătăcit.

Proorocul pe moarte a poruncit împăratului: “Ia un arc şi săgeţi”. Ioas a ascultat. Apoi proorocul a zis: “Încordează arcul cu mâna ta”. După ce Ioas a încordat arcul “cu mâna lui, Elisei şi-a pus mâinile pe mâinile împăratului şi a zis: 'Deschide fereastra dinspre răsărit”- spre cetăţile de dincolo de Iordan aflate în stăpânirea sirienilor. După ce împăratul a deschis fereastra zăbrelită, Elisei i-a poruncit să tragă. Când săgeata şi-a luat zborul, proorocul a fost inspirat să zică: “Aceasta este o săgeată de izbăvire din partea Domnului, o săgeată de izbăvire împotriva Sirienilor: vei bate pe Sirieni la Afec până îi vei nimici”.

 Iar acum proorocul i-a încercat credinţa împăratului. Poruncind lui Ioas să ia săgeţi, i-a zis: “Loveşte în pământ!” De trei ori a lovit împăratul în pământ şi apoi s-a oprit. “ Tre­buia să loveşti de cinci sau şase ori” a exclamat Elisei dezamăgit: “Atunci ai fi bătut pe Sirieni până i-ai fi nimicit, acum îi vei bate numai de trei ori” (2 Împ. 13,15-19).

Lecţia este pentru toţi cei din poziţii de încredere. Când Dumnezeu deschide o cale pentru îndeplinirea unei anumite lucrări şi dă asigurarea reuşitei, unealta aleasă trebuie să facă tot ce stă în puterea sa pentru a înfăptui rezultatul făgăduit. Pe măsura entuziasmului şi stăruinţei cu care este dusă lucrarea înainte va fi şi reuşita. Dumnezeu poate lucra minuni pentru poporul Său numai dacă ei îşi îndeplinesc lucrarea cu energie neobosită. El cheamă oameni cu devotament faţă de lucrarea Sa, oameni de un curaj moral, cu o dragoste arzătoare pentru suflete, cu o râvnă care nu slăbeşte niciodată. Astfel de lucrători nu vor socoti nici o sarcină  prea grea, nici o perspectivă prea disperată. Ei vor lucra neînfricaţi până când aparenta înfrângere se va transforma într-o biruinţă glorioasă. Nici zidurile închisorii, nici rugul de martir, nu-i vor abate de la planul lor de a conlucra cu Dumnezeu pentru înălţarea Împărăţiei Sale.

 Odată cu sfatul şi încurajarea date lui Ioas, lucrarea lui Elisei s-a încheiat. Cel asupra căruia se revărsase o măsură deplină din duhul lui Ilie se dovedise credincios până la sfârşit. Niciodată nu se clătinase. Niciodată nu-şi pierduse încrederea în puterea Atotputerniciei. Totdeauna, când calea i se părea cu totul închisă, înainta mereu în credinţă, iar Dumnezeu i-a onorat încrederea şi i-a deschis calea înainte.

Lui Elisei nu i-a fost dat să-şi urmeze stăpânul într-un car de foc. Domnul a îngăduit să vină asupra lui o suferinţă îndelungată. În orele lungi de slăbiciune şi de suferinţă omenească credinţa lui s-a prins de făgăduinţele lui Dumnezeu şi a văzut în juru-i soli cereşti ai mângâierii şi păcii. Aşa cum pe înălţimile Dotanului văzuse oştile cerului care-l înconjurau, carele de foc ale lui Israel şi călărimea lui, acum era conştient de prezenţa îngerilor care simţeau cu el şi a fost sprijinit. În toată viaţa lui dăduse pe faţă o credinţă puternică şi pe măsură ce înaintase în cunoaşterea providenţelor lui Dumnezeu şi a bunătăţii Sale pline de milă, credinţa rodise o încredere dăinuitoare în Dumnezeul lui; şi când moartea l-a chemat, a fost gata să se odihnească de ostenelile lui.

 “Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El” (Ps. 116,15) ... “Cel neprihănit chiar şi la moarte trage nădejde” (Prov. 14,32). Împreună cu psalmistul, Elisei putea spune cu toată încrederea: “Dumnezeu îmi va scăpa sufletul din locuinţa morţilor; căci mă va lua sub ocrotirea Lui” (Ps. 49,15). Şi cu bucurie, putea mărturisi: “Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că se va ridica la urmă pe pământ” (Iov 19,25). “Dar eu, în nevinovăţia mea, voi vedea Faţa Ta: cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău” (Ps. 17, 15).