Capitolul 22 “Ninive, cetatea cea mare”

 

Printre cetăţile l mii antice, în zilele când Israel era împărţit, una dintre cele mai mari era Ninive, capitala imperiului asirian. Întemeiată pe ţărmul fertil al Tigrului, la scurtă vreme după împrăştierea de la Tumul Babel, ea înflorise de-a lungul secolelor până când a ajuns “o cetate foarte mare, cât o călătorie de trei zile” (Ioan 3,3).

În timpul prosperităţii ei vremelnice, Ninive era un centru al crimei şi al nelegiuirii. Inspiraţia a caracterizat-o ca fiind „cetatea vărsătoare de sânge, plină de minciună şi de silnicie”. Într-un limbaj figurat, proorocul Naum a comparat pe niniveni cu un leu crud şi lacom. “Cine este acela”, întrebă el, “pe care să nu-l fi atins răutatea ta?” (Naum 3, 1.19).

 Şi totuşi Ninive, oricât ajunsese de nelegiuită, nu era cu totul pradă răului. Acela care “ vede pe toţi fiii oamenilor” (Ps. 33,13) şi “priveşte tot ce este de dispreţ” în ei (Iov 28,10) a văzut în cetatea aceea pe mulţi care doreau după ceva mai bun şi mai înalt, cărora dacă li s-ar fi oferit ocazia să-L cunoască pe Dumnezeul cel viu, ar fi lepădat faptele lor rele şi I s-ar fi închinat. Astfel, în înţelepciunea Sa, Dumnezeu li S-a descoperit într-un mod neîndoielnic ca să-i conducă, dacă era cu putinţă, la pocăinţă.

 Unealta aleasă pentru lucrarea aceasta a fost proorocul Iona, fiul lui Amitai. Cuvântul Domnului i-a vorbit: “Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei. Căci răutatea ei s-a suit până la Mine!” (Iona 1,1.2).

Când proorocul s-a gândit la greutăţile însărcinării lui şi la ceea ce părea imposibil, el a fost ispitit să pună la îndoială înţelepciunea chemării. Din punct de vedere omenesc se părea că nu se poate câştiga nimic din vestirea unei asemenea solii în această cetate trufaşă. El a uitat pentru o clipă că Dumnezeul pe care-l slujea era atotînţelept şi atotputernic. În timp ce ezita în îndoială, Satana l-a copleşit cu descurajarea. Proorocul a fost cuprins de o mare frică şi “s-a sculat. să fugă la Tars”. Ajungând la Iope a găsit o corabie ca să meargă împreună cu călătorii” (vers. 3).

Prin însărcinarea dată, lui Iona i se încredinţase o grea răspundere; cu toate acestea, Acela care-i poruncise să meargă era în stare să-l susţină pe slujitorul Lui şi să-i dea reuşită. Dacă proorocul ar fi ascultat fără îndoieli, ar fi fost scutit de unele experienţe amare şi ar fi fost binecuvântat din belşug. Şi totuşi, în ceasul încercării lui Iona, Dumnezeu nu l-a părăsit. Printr-o serie de încercări şi de providenţe uimitoare, încrederea proorocului în Dumnezeu şi în puterea Sa infinită de a mântui avea să fie înviorată.

Dacă atunci când i-a fost adresată chemare, la început, Iona s-ar fi oprit să gândească liniştit, el şi-ar fi dat seama cât de nebunească era orice străduinţă din partea lui să scape de răspunderea aşezată asupra lui. Dar nu i s-a îngăduit prea mult să meargă netulburat în fuga lui necugetată. “Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt năprasnic, şi a stârnit o mare furtună. Corabia ameninţa să se sfărâme. Corăbierii s-au temut au strigat fiecare la dumnezeul lui, şi au aruncat în mare uneltele din corabie, ca să o facă mai uşoară, iar Iona s-a pogorât în fundul corăbiei, s-a culcat şi a adormit dus” (vers. 4.5).

Pe când corăbierii strigau după ajutor la zeii lor păgâni cârmaciul îngrozit peste măsură a găsit pe Iona şi i-a zis: “Ce dormi? Scoală-te şi cheamă pe Dumnezeul tău! Poate că Dumnezeu va voi să Se gândească la noi, şi nu vom pieri” (vers. 6).

 Dar rugăciunile bărbatului care fugise de pe calea datoriei n-au adus nici un ajutor. Corăbierii, sub impresia gândului că violenţa neînţeleasă a furtunii dădea pe faţă mânia zeilor lor, au propus ca ultimă soluţie aruncarea la sorţi „ca să ştim”, au zis ei, “din pricina cui a venit peste noi nenorocirea aceasta”. Astfel au tras la sorţ şi sorţul a căzut pe Iona. Atunci ei au zis: ’Spune-ne din pricina cui a venit peste noi nenorocirea acesta? Ce meserie ai, şi de unde vii? Care îţi este ţara, şi din ce popor eşti ?” El le-a răspuns: “Sunt evreu, şi mă tem de Domnul Dumnezeul cerului, care a făcut marea şi uscatul!”

Oamenii aceia au avut o mare teamă şi i-au zis: “Pentru ce ai făcut lucrul acesta?” Căci oamenii aceia ştiau că fugea de Faţa Domnului, pentru că le spusese el. Ei i-au zis: “Ce să-ţi facem, ca să se potolească marea faţă de noi?” Căci marea era din ce în ce mai înfuriată. El le-a răspuns: “Luaţi-mă, şi aruncaţi-mă în mare, şi marea se va linişti faţă de voi! Căci ştiu că din vina mea vine peste voi această mare furtună!’

 Oamenii aceia vâsleau ca să ajungă la uscat, dar nu puteau, pentru că marea se întărâta tot mai mult împotriva lor. Atunci au strigat către Domnul, şi au zis: “Doamne, nu ne pierde din pricina omului acestuia şi nu ne împovăra cu sânge nevinovat! Căci Tu, Doamne, faci ce vrei!” Apoi, au luat pe Iona şi l-au aruncat în mare. Şi furia mării s-a potolit. Pe oamenii aceia i-a apucat o mare frică de Domnul, şi au adus Domnului o jertfă şi I-au făcut juruinţe.

Domnul a trimis un peşte mare să-l înghită pe Iona. Şi Iona a stat în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi.

Iona s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, din pântecele peştelui, şi a zis: ‚În strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul şi m-a ascultat; din mijlocul locuinţei morţilor am strigat, şi mi-a auzit glasul. Şi totuşi mă aruncasei în adânc în inima mării, şi râurile de apă mă înconjuraseră; toate valurile şi toate talazurile Tale au trecut peste mine. Ziceam: Sunt lepădat dinaintea ochilor Tăi! Dar iarăşi voi vedea Templul Tău cel sfânt! Apele m-au acoperit până aproape să-mi ia viaţa, adâncul m-a învăluit, papura s-a împletit în jurul capului meu. M-am pogorât până la temeliile munţilor, zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie; dar Tu m-ai scos viu din groapă, Doamne, Dumnezeul meu! Când îmi tânjea sufletul în mine, mi-am adus aminte de Domnul, şi rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în Templul Tău cel sfânt. Cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei. Eu însă Îţi voi aduce jertfe cu un strigăt de mulţumire, voi împlini juruinţele pe care le-am făcut. Mântuirea vine de la Domnul’”, (Iona 1,7; 2, 1-9).

 În cele din urmă, Iona a învăţat că “la Domnul este scăparea” (Ps. 3,8). O dată cu umilinţa şi cu recunoaşterea harului mântuitor al lui Dumnezeu, a venit şi izbăvirea. Iona a fost eliberat din primejdia adâncului şi a fost aruncat pe uscat.

 Din nou slujitorul lui Dumnezeu a fost trimis să avertizeze cetatea Ninive. “Cuvântul Domnului a vorbit a doua oară lui Iona astfel: ' Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi vesteşte acolo strigarea pe care ţi-o voi da!’ Şi Iona s-a sculat, şi s-a dus acolo, la Ninive, după Cuvântul Domnului. Şi Ninive era o cetate foarte mare, cât o călătorie de trei zile”. De data aceasta, el n-a mai stat să pună întrebări şi să se îndoiască, ci a ascultat fără să ezite. “S-a sculat şi s-a dus la Ninive, după Cuvântul Domnului” (Iona 3,1-3).

Când a intrat Iona în cetate, a început îndată să strige împotriva ei solia: “Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi nimicită” (vers. 4). A mers de pe o stradă pe alta strigând avertizarea.

Solia n-a fost în zadar. Strigătul care a răsunat pe străzile cetăţii nelegiuite a trecut din gură în gură până când toţi locuitorii au auzit înspăimântătorul anunţ. Duhul lui Dumnezeu a impresionat inimile şi a făcut ca mulţimile să tremure din cauza păcatelor şi să se pocăiască în adâncă umilinţă.

“Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post şi s-au îmbrăcat cu saci, de la cei mai mari până la cei mai mici. Lucrul acesta a ajuns la urechea împăratului din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul lui de domnie, şi-a scos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac, şi a şezut în cenuşă. Şi a trimis să se dea de ştire în Ninive, din porunca împăratului şi a mai marilor lui, următoarele: 'Oamenii şi vitele, boii şi oile să nu guste nimic, să nu pască, şi nici să nu bea apă deloc ! Ci oamenii şi vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu, şi să se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la faptele de asuprire de care le sunt pline mâinile! Cine ştie dacă nu Se va întoarce Dumnezeu şi Se va căi, şi dacă nu-Şi va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim!” (vers. 5-9).

Când împăratul şi nobilii împreună cu poporul de rând, cei de sus şi cei de jos, “s-au pocăit la propovăduirea lui Iona” (Mat. 12,41) şi s-au unit în strigăt către Dumnezeul cerului, mila Lui le-a fost oferită. “Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă, şi nu l-a făcut” (vers. 10). Nimicirea lor a fost îndepărtată; Dumnezeul lui Israel a fost înălţat şi onorat în toată lumea păgână, iar Legea Sa a fost respectată. Nu peste mulţi ani Ninive avea să cadă pradă popoarelor înconjurătoare, din cauză că L-a uitat pe Dumnezeu şi din cauza marii sale trufii. (Pentru o relatare a umilirii şi căderii imperiului asirian, vezi capitolul 30).

Când Iona a aflat planul lui Dumnezeu de a cruţa cetatea care, în ciuda nelegiuirii ei, fusese determinată să se pocăiască în sac şi cenuşă, ar fi trebuit să fie primul care să se bucure de harul minunat al lui Dumnezeu; dar el a îngăduit minţii să zăbovească asupra posibilităţii ca el să fie privit ca un prooroc mincinos. Gelos pentru renumele lui, el a pierdut din vedere valoarea infinit mai mare a fiinţelor din cetatea aceea nenorocită. Mila dată pe faţă de Dumnezeu faţă de ninivenii pocăiţi “n-a plăcut deloc lui Iona, şi s-a mâniat”. “Nu este aceasta tocmai ce ziceam eu”, întrebă el pe Domnul, “când eram încă în ţara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău!” (Iona 4,1.2).

Încă o dată el s-a lăsat dus de tendinţa de a pune întrebări şi de a se îndoi şi din nou a fost copleşit de descurajare. Pierzând din vedere interesele altora şi socotind că ar fi mai bine să moară decât să trăiască şi să vadă cetatea cruţată, în nemulţumirea lui a exclamat: “' Acum, Doamne, ia-mi viaţa, căci vreau mai bine să mor decât să trăiesc!'

Domnul a răspuns: 'Bine faci tu de te mânii?' Şi Iona a ieşit din cetate, şi s-a aşezat la răsărit de cetate. Acolo şi-a făcut un umbrar şi a stătut sub el, până va vedea ce are să se întâmple cu cetatea. Domnul Dumnezeu a făcut să crească un curcubete, care s-a ridicat peste Iona, ca să facă umbră capului lui şi să-l facă să-i treacă mânia. Iona s-a bucurat foarte mult de curcubetele acesta” (vers. 3-6).

Atunci Domnul i-a dat lui Iona un exemplu practic. “A doua zi, la răsăritul soarelui, Dumnezeu a adus un vierme, care a înţepat curcubetele şi curcubetele s-a uscat. Când a răsărit soarele, Dumnezeu a făcut să sufle un vânt uscat de la răsărit, şi soarele a bătut peste capul lui Iona, şi Iona a leşinat. Atunci a dorit să moară şi a zis: 'Mai bine să mor decât să trăiesc!'

Dar Dumnezeu a zis lui Iona: 'Bine faci tu că te mânii din pricina curcubetelui?' El a răspuns: 'Da, bine fac că mă mânii până la moarte! ' Atunci şi Domnul a zis: 'Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi Mie să nu - Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, afară de o mulţime de vite!” (vers. 7-11).

Tulburat şi umilit, neînstare să înţeleagă planul lui Dumnezeu în cruţarea cetăţii Ninive, Iona adusese totuşi la îndeplinire însărcinarea dată de a avertiza cetatea cea mare. Şi cu toate că evenimentul prezis nu a avut loc, solia de avertizare era întru-totul venită de la Dumnezeu. Ea a adus la îndeplinire scopul pe care Dumnezeu l-a avut în plan. Slava harului Său a fost descoperită printre păgâni. Aceia care stătuseră multă vreme “în întuneric şi în umbra morţii, trăiau legaţi în ticăloşie şi fiare”, “în strâmtorarea lor au strigat către Domnul, şi El i-a izbăvit din necazurile lor. l-a scos din întuneric şi din umbra morţii, şi le-a rupt legăturile”, “a trimis cuvântul Său şi i-a tămăduit, şi i-a scăpat de groapă” (Ps. 107,10.13.14.20).

În timpul lucrării Sale pământeşti, Hristos a vorbit despre binele făcut prin predicarea lui Iona în Ninive şi a comparat pe locuitorii acelui centru păgânesc cu pretinsul popor al lui Dumnezeu din zilele Sale. “Bărbaţii din Ninive”, a zis El, “se vor scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona” (Mat. 12,14). În lumea ocupată, plină de zarva comerţului şi de certurile afacerilor, unde oamenii căutau să apuce totul pentru ei, a venit Hristos; şi deasupra învălmăşelii a fost auzit glasul Lui ca o trâmbiţă a lui Dumnezeu: “Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă Îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om ţn schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8,36.37)

După cum predicarea lui Iona a fost un semn pentru niniveni, tot astfel predicarea lui Hristos a fost un semn pentru generaţia Sa. Dar ce contrast în ce priveşte primirea soliei! Şi totuşi, cu toată indiferenţa şi batjocura, Mântuitorul a lucrat până când Şi-a îndeplinit misiunea.

Lecţia aceasta este pentru solii lui Dumnezeu de astăzi, când cetăţile popoarelor se găsesc Într-o nevoie tot atât de mare după cunoaşterea atributelor şi planului Dumnezeului celui adevărat, aşa cum erau ninivenii de altădată. Trimişii lui Hristos trebuie să-i îndrepte pe oameni către o lume mai bună, care într-o mare măsură este pierdută din vedere. După învăţăturile Sfintei Scripturi, singura cetate care va rezista este cetatea al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. Cu ochiul credinţei omul poate vedea poarta cerului strălucind de măreţia slavei lui Dumnezeu. Prin slujitorii Săi, Domnul Isus Îi cheamă pe oameni să lupte cu ambiţie sfântă pentru a-şi asigura o moştenire nepieritoare. El Îi Îndeamnă să-şi pună comoara alături de tronul lui Dumnezeu.

Peste locuitorii oraşelor vine cu grăbire şi sigur o vinovăţie aproape universală, din cauza creşterii continue a unei fărădelegi voite. Descrierea stricăciunii care predomină este dincolo de puterea condeiului omenesc. Fiecare zi aduce dezvăluiri noi cu privire la lupte, mituri şi fraude; fiecare zi aduce raportul ei plin de suferinţele omeneşti, distrugere brutală, diabolică, a vieţii omeneşti. Fiecare zi este martora creşterii nebuniei, a crimei şi a sinuciderii.

În toate veacurile, Satana a căutat să-i ţină  pe oameni În neştiinţă cu privire la planurile binefăcătoare ale lui Iehova. El se străduieşte să îndepărteze dinaintea lor lucrurile cele mari ale Legii lui Dumnezeu-principiile dreptăţii, milei şi dragostei pe care le susţine ea. Oamenii se îngâmfă pentru progresul minunat şi pentru iluminarea veacului în care trăim; dar Dumnezeu vede pământul plin de nelegiuire, de violenţă. Oamenii declară că Legea lui Dumnezeu a fost abrogată, că Biblia nu este autentică; şi ca urmare, un val de nelegiuire cum n-a mai fost din zilele lui Noe şi din vremea lsraelului apostat, inundă lumea. Nobleţea sufletului, amabilitatea, evlavia sunt părăsite pentru mulţumirea poftei după lucrurile oprite. Raportul întunecat al crimei săvârşite pentru un câştig este îndestulător, ca să îngheţe sângele şi să umple sufletul de groază.

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al milei. El îi tratează pe călcătorii Legii Sale cu îndelungă răbdare şi cu milă plină de bunătate. Şi cu toate acestea, chiar în zilele noastre, când bărbaţii şi femeile au atât de multe ocazii să cunoască Legea divină aşa cum a fost descoperită în Cartea Sfântă, Marele Conducător al universului nu poate privi cu satisfacţie cetăţile nelegiuite, unde domnesc violenţa şi crima. Sfârşitul răbdării lui Dumnezeu cu aceia care persistă în neascultare se apropie cu repeziciune.

Ar trebui oare ca oamenii să fie surprinşi de o schimbare bruscă şi neaşteptată în procedeele Conducătorului Suprem cu locuitorii unei lumi căzute? Ar trebui oare să fie surprinşi atunci când pedeapsa urmează nelegiuirii şi creşterii crimei ? Ar trebui oare să fie surprinşi atunci când Dumnezeu aduce distrugere şi moarte peste aceia ale căror câştiguri necinstite au fost obţinute prin amăgire şi fraudă? În ciuda faptului că o lumină crescândă cu privire la cerinţele lui Dumnezeu străluceşte pe calea lor, mulţi refuză să recunoască conducerea lui Iehova şi aleg să rămână sub steagul întunecat al începătorului oricărei răzvrătiri împotriva conducerii cerului.

Răbdarea lui Dumnezeu este foarte mare-atât de mare încât atunci când ne gândim la insulta continuă adusă poruncilor Sale sfinte, ne minunăm. Cel Atotputernic a desfăşurat o putere restrângătoare asupra propriilor Sale atribute. Dar El Se va scula cu siguranţă să pedepsească pe cei nelegiuiţi care sfidează cu atâta îndrăzneală cerinţele drepte ale De­calogului.

Dumnezeu le îngăduie oamenilor un timp de probă; dar este un punct dincolo de care răbdarea divină nu mai poate merge, iar judecăţile lui Dumnezeu trebuie să urmeze cu siguranţă. Domnul tolerează multă vreme pe oameni şi cetăţi, dând avertizări pline de milă pentru a-i salva de mânia divină; dar vine o vreme când rugăminţile pentru milă nu vor mai fi ascultate şi elementele răzvrătite care continuă să lepede lumina adevărului vor fi spulberate din milă pentru ei şi pentru aceia care altfel ar fi influenţaţi prin exemplul lor.

 Timpul este aproape când va fi în lume o suferinţă pe care nici un balsam omenesc nu o va putea vindeca. Duhul lui Dumnezeu Se retrage. Dezastre pe mare şi pe uscat urmează unul după altul într-o succesiune rapidă. Cât de des auzim de cutremure, de furtuni şi de distrugeri prin foc şi prin apă, cu pierderi mari de vieţi şi de averi! În aparenţă aceste calamităţi sunt izbucniri capricioase ale forţelor naturii dezorganizate şi neregulate, cu totul în afara planului lui Dumnezeu. Ele sunt unele din mijloacele prin care El caută să trezească omenirea să-şi dea seama de primejdie.

Solii lui Dumnezeu din oraşele cele mari nu trebuie să se descurajeze în faţa nelegiuirii, nedreptăţii şi devastării cărora sunt chemaţi să le facă faţă, şi în timp ce se străduiesc să proclame vestea bună a mântuirii. Domnul va îmbărbăta pe orice lucrător cu aceeaşi solie pe care a dat-o apostolului Pavel în Corintul cel nelegiuit: “Nu te teme; ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sunt cu tine; şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău: vorbeşte, fiindcă am mult norod în această cetate” (Fapte 18,9.10). Toţi cei angajaţi în lucrarea de salvare de suflete să-şi aducă aminte că în timp ce mulţi nu vor lua aminte la sfatul lui Dumnezeu din Cuvântul Său, nu toată lumea va întoarce spatele luminii şi adevărului, invitaţiei unui Mântuitor răbdător şi iertător. În fiecare oraş, oricât de plin de violenţă şi crimă ar fi, sunt mulţi care, cu ajutorul unei instruiri potrivite, pot să înveţe să devină urmaşi ai lui Isus. În felul acesta se poate ajunge la mii cu adevărul mântuitor, şi ei pot fi conduşi să-L primească pe Hristos ca Mântuitor personal.

Solia lui Dumnezeu pentru locuitorii pământului de astăzi este: “De aceea şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” (Mat. 24,44). Stările care predomină în societate, îndeosebi în oraşele mari ale naţiunilor, vestesc cu glas de tunet că ceasul judecăţii lui Dumnezeu a sosit şi că sfârşitul tuturor lucrurilor de pe pământ este aproape. Ne găsim în pragul crizei veacurilor. Într-o rapidă succesiune, judecăţile lui Dumnezeu vor urma una după alta-foc şi inundaţii, cutremure şi războaie cu vărsări de sânge. Nu trebuie să fim surprinşi în vremea aceasta de evenimente atât de mari şi hotărâtoare; căci îngerul milei nu mai poate rămâne multă vreme să-i ocrotească pe cei nepocăiţi.

“Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului; şi pământul va da sângele pe faţă şi nu va mai acoperi uciderile” (Isaia 26,21). Furtuna milei lui Dumnezeu se adună şi vor sta în picioare numai aceia care vor răspunde invitaţiilor milei, aşa cum au făcut locuitorii Ninivei la predicarea lui Iona, şi vor fi sfinţiţi prin ascultarea de legile Conducătorului divin. Numai cel neprihănit va fi ascuns cu Hristos în Dumnezeu până când distrugerea va fi trecut. Glasul inimii să fie:

Ca Tine altul n-am aflat,

În Tine sufletul îmi scapă;

Nu mă lăsa străin, pribeag.

Cu Tine locul mi-este larg

Şi inima mi se adapă.

 

Îmi ţine sufletul curat,

 Şi-n toiul vânturilor reci

 Nu mă lăsa în voia lor.

La Tine caut ajutor,

Şi azi, şi mâine, şi în veci.