Conţinut
Profeti si regi

Capitolul 23 Robia asiriană

 

Anii de încheiere ai nefericitei împărăţii a lui Israel au fost caracterizaţi prin aşa violenţă şi vărsare de sânge cum nu s-a mai văzut niciodată, nici chiar în perioada cea mai rea de dezbinare şi agitaţie, sub casa lui Ahab. Timp de peste două veacuri, conducătorii celor zece seminţii semănaseră vânt; acum secerau furtună. Împărat după împărat fusese asasinat ca să facă loc altora, ambiţioşi să conducă. “Au pus împăraţi”, a declarat Domnul despre aceşti uzurpatori nelegiuiţi, “fără porunca Mea, şi căpetenii fără ştirea Mea” (Osea 8,4). Orice principiu de dreptate a fost lăsat la o parte; aceia care ar fi trebuit să stea înaintea popoarelor pământului ca depozitari ai harului divin “au fost necredincioşi Domnului” şi unul altuia (Osea 5, 7).

Cu cele mai aspre mustrări, Dumnezeu a căutat să trezească naţiunea nepocăită la o înţelegere a iminentei primejdii pentru o totală distrugere. Prin Osea şi Amos, El a trimis celor zece seminţii solie după solie, îndemnând la o pocăinţă deplină şi prezentând ameninţarea cu dezastrul ca urmare a neascultării lor continue. “Aţi arat răul”, spunea Osea, “aţi secerat nelegiuirea, şi aţi mâncat rodul minciunii. Căci te-ai încrezut în carele tale de luptă, în numărul oamenilor tăi viteji. De aceea se va stârni o zarvă împotriva poporului tău şi toate cetăţuile tale vor fi nimicite ... În revărsatul zorilor, se va isprăvi cu împăratul lui Israel!” (Osea 10,13-15).

Despre Efraim, proorocul mărturisea: “Nişte străini îi mănâncă puterea şi el nu-şi dă seama, îl apucă bătrâneţea şi el nu-şi dă seama”. (Proorocul Osea s-a referit deseori la Efraim, un conducător al unui popor în apostazie printre seminţiile lui Israel, ca simbol al unui popor apostaziat). “Israel a lepădat binele cu scârbă”. “Zdrobit în judecată”, neînstare să vadă rezultatul dezastruos al purtării lui stricate, poporul celor zece seminţii curând va “rătăci printre neamuri” (Osea 7,9; 8,3; 5,11; 9,17).

Unii dintre conducătorii lui Israel simţeau foarte viu pierderea prestigiului lor şi doreau să-l recâştige. Dar în loc să se îndepărteze de la acele, practici care aduseseră slăbirea împărăţiei, au continuat în nelegiuire, amăgindu-se că atunci când se va ivi ocazia, aveau să se ridice la puterea politică pe care o doreau aliindu-se cu păgânii: “Când îşi vede Efraim boala şi Iuda rănile, Efraim aleargă în Asiria”. “Efraim a ajuns ca o turturică proastă, fără pricepere; ei cheamă Egiptul şi aleargă în Asiria”. “Face legământ cu Asiria” (Osea 5,13; 7,11; 12,1).

Prin omul lui Dumnezeu care se arătase înaintea altarului de la Betel, prin Ilie şi Elisei, prin Amos şi Osea, Domnul pusese de nenumărate ori înaintea celor zece seminţii relele neascultării. Dar în ciuda mustrărilor şi apelurilor, Israel căzuse tot mai jos în apostazie. “Israel dă din picioare ca o mânzată neîmblânzită”, spunea Domnul. “Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine” (Osea 4,16; 11,7).

Au fost vremi când judecăţile cerului au căzut foarte greu peste poporul răzvrătit. “De aceea îi voi biciui prin prooroci”, declară Dumnezeu, “îi voi ucide prin cuvintele gurii Mele şi judecăţile Mele vor străluci ca lumina! Căci bunătate voiesc nu jertfe, şi cunoştinţă de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot! Dar ei au călcat legământul, ca oricare om de rând; şi nu Mi-au fost credincioşi atunci” (Osea 6,5-7).

“Ascultaţi Cuvântul Domnului, copiii lui Israel!” a fost solia care le-a fost trimisă în cele din urmă. “Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi! Cu cât s-au înmulţit, cu atât au păcătuit împotriva Mea. De aceea, le voi preface slava în ocară... Îl voi pedepsi după umbletele lui, şi-l voi părăsi după faptele lui” (Osea 4, 1.6-9).

 Nelegiuirea lui Israel în ultima jumătate de veac înainte de robia asiriană a fost ca aceea din zilele lui Noe şi ca aceea a oricărui alt veac când oamenii L-au lepădat pe Dumnezeu şi s-au predat cu totul săvârşirii răului. Înălţarea naturii mai presus de Dumnezeul naturii, închinarea înaintea creaturii în locul Creatorului au întotdeauna ca rezultat păcatele cele mai josnice. Astfel, atunci când poporul Israel, prin închinarea la Baal şi Astarteea, a adus omagiu suprem forţelor naturii, el a întrerupt legătura cu tot ce este înălţător şi nobil şi a căzut pradă uşoară ispitei. Cu apăsările sufletului dărâmate, închinătorii călăuziţi greşit n-au avut nici o barieră împotriva păcatului şi s-au supus patimilor păcătoase ale inimii omeneşti.

 Proorocii şi-au ridicat glasul împotriva apăsării şi a nedreptăţii flagrante, a luxului ieşit din comun şi a extravaganţei, a petrecerilor şi a beţiei neruşinate, a destrăbălării şi a desfrânării josnice din vremea lor; dar protestele lor, precum şi mustrarea păcatelor erau zadarnice. “Ei urăsc pe cei ce-i mustră la poarta cetăţii”, spunea Amos, „şi le este scârbă de cel ce vorbeşte din inimă”. “Asupriţi pe cel drept, luaţi mită, şi călcaţi în picioare la poarta cetăţii dreptul săracilor” (Amos 5,10.12).

Acestea au fost consecinţele care au urmat aşezării de către Ieroboam a celor doi viţei de aur. Prima depărtare de la formele de închinare stabilite a dus la introducerea unor ritualuri idolatre şi mai josnice, până când, în cele din urmă, aproape toţi locuitorii ţării s-au dedat în totul practicilor seducătoare ale cultului naturii. Uitând pe Făcătorul lor, Israel “s-a afundat în stricăciune” (Osea 9,9).

Proorocii au continuat să protesteze împotriva acestor rele şi să îndemne la facerea binelui. “Semănaţi potrivit cu neprihănirea şi veţi secera potrivit cu îndurarea. Desţeleniţi-vă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să vă ploaie mântuirea”. “ Tu dar, întoarce-te la Dumnezeul tău, păstrează bunătatea şi iubirea, şi nădăjduieşte totdeauna în Dumnezeul tău”, “Întoarce-te, Israele, la Domnul, Dumnezeul tău! Căci ai căzut prin nelegiuirea ta. Aduceţi cu voi cuvinte de căinţă şi întoarceţi-vă la Domnul. Spuneţi-I: 'Iartă toate nelegiuirile, primeşte-ne cu bunăvoinţă, şi Îţi vom aduce, în loc de tauri, lauda buzelor noastre” (Osea 10,12; 12,6;14,1.2).

Călcătorilor Legii li s-au dat multe ocazii să se pocăiască. În ceasul celei mai profunde apostazii şi al celei mai mari nevoi, solia lui Dumnezeu pentru ei a fost o solie de iertare şi nădejde. “Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta. Unde este împăratul tău, ca să te scape în toate cetăţile tale? Unde sunt judecătorii tăi, despre care ziceai: 'Dă-mi un împărat şi domni'?” (Osea 13,9.10).

“ Veniţi să ne întoarcem la Domnul”, îndemna proorocul. “Căci El ne-a sfâşiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile. El ne va da iarăşi viaţa în două zile; a treia zi ne va scula, şi vom trăi înaintea Lui. Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul ! Căci El se iveşte ca zorile dimineţii şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!” (Osea 6,1-3).

 Acelora care, ademeniţi de puterea lui Satana, pierduseră din vedere planul de veacuri pentru salvarea păcătoşilor, Domnul le oferea restatornicire şi pace. “Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat!” le spunea El. “ Căci mânia Mea s-a abătut de la ei! Voi fi ca roua pentru Israel; el va înflori ca crinul şi va da rădăcini ca Libanul. Ramurile lui se vor întinde; măreţia lui va fi ca a măslinului, şi miresmele lui ca ale Libanului. Iarăşi vor locui la umbra lui, iarăşi vor da viată grâului, vor înflori ca via, şi vor avea faima vinului din Liban. Ce mai are Efraim a face cu idolii? Îl voi asculta şi-l voi privi, voi fi pentru el ca un chiparos verde: de la Mine îţi vei primi rodul. Cine este înţelept, să ia seama la aceste lucruri! Cine este priceput, să le înţeleagă! Căci căile Domnului sunt drepte; şi cei ce umblă pe ele, dar cei răzvrătiţi cad pe ele” (Osea 14,4-9).

Avantajele căutării lui Dumnezeu erau susţinute cu putere. “Căutaţi-Mă”, îi invita Domnul, “şi veţi trăi! Nu căutaţi Betelul, nu vă duceţi la Ghilgal, şi nu treceţi la Beer-Şeba. Căci Ghilgalul va fi dus în robie, şi Betelul va fi nimicit”.

 “Căutaţi binele şi nu răul, ca să trăiţi, şi astfel, Domnul, Dumnezeul oştirilor, să fie cu voi, cum spuneţi voi! Urâţi răul şi iubiţi binele, faceţi să domnească dreptatea la poarta cetăţii; şi poate că Domnul, Dumnezeul oştirilor va avea milă de rămăşitele lui Iosif' (Amos 5,4.5.14.15).

Un număr nespus de mare dintre aceia care au auzit aceste invitaţii au refuzat să profite de ele. Atât de contrastante erau cuvintele solilor lui Dumnezeu cu dorinţele rele ale acelora care nu voiau să se pocăiască, încât preotul idolatru de la Betel a trimis să se spună conducătorului lui Israel: “Amos unelteşte împotriva ta în mijlocul casei lui Israel; ţara nu poate să sufere toate cuvintele lui” (Amos 7,10).

Domnul a declarat prin Osea: “Când vreau să-l vindec pe Israel, atunci se descoperă nelegiuirea lui Efraim şi răutatea Samariei. Măcar că mândria lui Israel mărturiseşte împotriva lui, tot nu se întorc la Domnul, Dumnezeul lor, şi tot nu-L caută, cu toate aceste pedepse! (Osea 7,1.10).

Din generaţie în generaţie, Domnul fusese răbdător cu copiii Săi neascultători, şi chiar acum în faţa unei răzvrătiri sfidătoare, El încă dorea să li Se descopere ca să le arate că vrea să-i mântuiască. “Ce să-ţi fac, Efraime? Striga El. “Ce să-ţi fac, ludo? Evlavia voastră este ca norul de dimineaţă, şi ca roua care trece curând” (Osea 6,4).

Relele care se răspândiseră în ţară deveniseră de nevindecat, şi asupra lui Israel s-a pronunţat înspăimântătoarea sentinţă: “Efraim s-a lipit de idoli; lasă-l în pace!” “ Vin zilele pedepsei, vin zilele răsplătirii. Israel va vedea singur...” (Osea 4,17; 9,7).

Cele zece seminţii ale lui Israel aveau să culeagă acum rodul apostaziei care începuse atunci când au aşezat altarele străine la Betel şi la Dan. Solia lui Dumnezeu pentru ei era: “ Viţelul tău este o scârbă, Samario! Mânia Mea s-a aprins împotriva lor! Până când nu vor voi ei să se ţină  curaţi? Idolul acesta vine din Israel, un lucrător l-a făcut, şi nu este Dumnezeu. De aceea, viţelul Samariei va fi făcut bucăţi!” Locuitorii Samariei se vor uimi de viţeii din Bet-Aven; poporul va jeli pe idol, şi preoţii lui vor tremura pentru el ... Da, el însuşi va fi dus în Asiria, ca dar împăratului Iareb” (Sanherib). (Osea 8,5.6; 10,5.6).

“lată, Domnul Dumnezeu are ochii pironiţi peste împărăţia aceasta vinovată, ca s-o nimicesc de pe faţa pământului; totuşi, nu voi nimici de tot casa lui Iacov, zice Domnul. Căci iată, voi porunci şi voi vântura casa lui Israel între toate neamurile, cum se vântură cu ciurul, fără să cadă un singur bob la pământ! Toţi păcătoşii poporului Meu vor muri de sabie, cei ce zic: 'Nu ne va ajunge nenorocirea, şi nu va veni peste noi!”

“ Voi surpa casele de iarnă şi casele de vară; palatele de fildeş se vor duce, şi casele cele mai multe se vor nimici, zice Domnul”. “Domnul, Dumnezeul oştirilor, atinge pământul şi se topeşte, şi toţi locuitorii lui jelesc”. “Fiii şi fiicele tale vor cădea loviţi de sabie, oborul tău va fi împărţit cu frânghia de măsurat; tu însă vei muri într-un pământ necurat, şi Israel va fi dus în robie departe de ţara lui!” “De aceea îţi voi face astfel, pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău “ (Amos 9,8-10; 3,15; 9,5; 7,17; 4,12).

 Pentru o vreme aceste judecăţi prezise au fost oprite, şi în timpul lungii domnii a lui Ieroboam II, armatele lui Israel au câştigat victorii strălucite; dar acest timp de aparentă prosperitate n-a adus nici o schimbare în inimile celor nepocăiţi, şi în cele din urmă s-a hotărât: “Ieroboam va fi ucis de sabie, şi Israel va fi dus în robie departe de ţara sa” (Amos 7,11).

 Atât de departe merseseră ei în nelegiuire, încât această declaraţie curajoasă nu a avut nici un efect asupra împăratului şi poporului. Amaţia, conducător printre preoţii idolatri de la Betel, iritat de cuvinte lămurite rostite de prooroc împotriva naţiunii şi a împăratului lor, a spus lui Amos: “Pleacă, văzătorule, şi fugi în ţara lui Iuda!  Mănâncă-ţi pâinea acolo, şi acolo prooroceşte. Dar nu mai prooroci la Betel, căci este un locaş sfânt al împăratului şi este un templu al împărăţiei!” (vers. 12.13).

La aceasta proorocul a răspuns categoric: “lată ce zice Domnul ...’ Israel va fi dus în robie” (vers. 17).

Cuvintele rostite împotriva seminţiilor apostaziate s-au împlinit literal; însă distrugerea împărăţiei s-a produs treptat. În judecată Dumnezeu Şi-a adus aminte de milă, şi la început, atunci când “Pul, împăratul Asiriei, a venit în ţară”, Menahem, împăratul de atunci al lui Israel, nu a fost luat rob, ci i s-a îngăduit să rămână pe tron, ca vasal al împărăţiei asiriene. “Şi Menahem a dat lui Pul o mie de talanţi de argint, ca să-l ajute să-şi întărească domnia. Menahem a ridicat argintul acesta de la toţi cei cu avere din Israel, ca să-i dea împăratului Asiriei” (2 Împ. 15, 19.20). După ce au umilit cele zece seminţii, asirienii s-au întors pentru o vreme în ţara lor.

 Menahem, departe de a se pocăi de răul care adusese ruina împărăţiei lui, a continuat în “păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască”. Pecahia şi Pecah, urmaşii lui, de asemenea au făcut “ce este rău înaintea Domnului” (2 Împ. 15,18.24.28). “În zilele lui Pecah”, care a domnit douăzeci de ani, Tiglat-Pileser, împăratul Asiriei, a năvălit peste Israel şi a dus cu el o mulţime de robi dintre seminţiile care locuiau în Galilea şi la răsărit de Iordan. “Rubeniţii, Gadiţii şi jumătate din seminţia lui Manase”, împreună cu alţi locuitori din “Galaad şi Galilea, toată ţara lui Neftali” (1 Cron. 5,26; 2 Împ. 15,29) au fost împrăştiaţi printre păgâni în ţări foarte depărtate de Palestina.

După această lovitură grozavă, împărăţia din nord nu s-a mai refăcut niciodată. O rămăşiţă slabă a menţinut o formă de guvernământ, dar nu mai avea putere. Numai un singur conducător, Osea ,avea să-i urmeze lui Pecah. În curând împărăţia avea să fie spulberată pentru totdeauna. Dar în vremea aceea de suferinţă şi necaz, Dumnezeu Şi-a adus aminte iarăşi de milă şi a dat poporului o altă ocazie să se întoarcă de la idolatrie. În anul al treilea al domniei lui Osea, bunul rege Ezechia a început să domnească în Iuda. De îndată ce a fost cu putinţă, el a adus reforme importante în slujba templului la Ierusalim. O sărbătorire a Paştelui a fost organizată şi la această sărbătoare au fost invitate nu numai seminţiile lui Iuda şi Beniamin, peste care Ezechia fusese uns ca împărat, ci şi toate seminţiile din nord. O proclamaţie a fost vestită “în tot Israelul de la Ber-Şeba la Dan, ca să vină la Ierusalim să prăznuiască Paştele în cinstea Domnului, Dumnezeu lui Israel. Căci de mult nu mai fuseseră prăznuite după cum era scris”.

“Alergătorii s-au dus cu scrisorile împăratului şi căpeteniile lui în tot Israelul şi Iuda “, cu porunca stăruitoare: “Copii ai lui Israel, întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel, ca să Se întoarcă şi El la voi, rămăşită scăpată din mâna împăraţilor Asiriei. Nu fiţi ca părinţii voştri şi ca fraţii voştri, care au păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului părinţilor lor, şi pe care de aceea i-a dat pradă pustiirii, cum credeţi. Nu vă înţepeniţi grumazul, ca părinţii voştri; daţi mâna Domnului, veniţi la sfântul Lui locaş, pe care l-a sfinţit pe vecie, şi slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, pentru ca mânia Lui aprinsă să se abată de la voi. Dacă vă întoarceţi la Domnul, fraţii voştri şi fiii voştri vor găsi milă la cei ce i-au luat robi şi se vor întoarce în ţară. Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este milostiv şi îndurător şi nu-Şi va întoarce Faţa de la voi, dacă vă întoarceţi la El” (2 Cron. 30,5-9).

 “Alergătorii au mers astfel din cetate în cetate prin ţara lui Efraim şi Manase, până la Zabulon”, trimişi de Ezechia să ducă solia. Israel ar fi trebuit să recunoască în această invitaţie o chemare la pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu. Dar rămăşita celor zece seminţii, care locuiau pe teritoriul împărăţiei din nord, odinioară atât de înfloritor, i-a tratat pe solii regali din Iuda cu indiferenţă şi chiar cu dispreţ. “Râdeau şi îşi băteau joc de ei”. Au fost totuşi câţiva care au răspuns cu bucurie. “Câţiva oameni din Aşer, din Manase şi Zabulon s-au smerit şi au venit la Ierusalim... să prăznuiască sărbătoarea azimelor” (vers. 10-13).

La doi ani după aceea, Samaria a fost invadată de oştile Asiriei sub comanda lui Salmanasar; şi în asediul care a urmat, mulţi au avut parte de o moarte îngrozitoare datorită foametei, bolilor şi sabiei. Cetatea şi naţiunea au căzut, iar rămăşita zdrobită a celor zece seminţii a fost dusă în robie şi împrăştiată în toate provinciile Imperiului asirian.

Distrugerea care a venit peste împărăţia din nord a fost o judecată directă din partea Cerului. Asirienii au fost numai uneltele pe care Dumnezeu le-a folosit pentru a-Şi aduce la îndeplinire planul. Prin Isaia, care a început să proorocească cu puţin înainte de căderea Samariei, Domnul numise oştile asiriene “nuiaua mâniei Mele, care poartă în mână toiagul urgiei Mele “ (Isaia 10,5).

Copiii lui Israel “au păcătuit” grav “împotriva Domnului, Dumnezeului lor”, “au făcut lucruri rele” ... “ n-au ascultat..., n-au vrut să ştie de legile Lui, de legământul pe care-l făcuse cu părinţii lor şi de înştiinţările pe care li le dăduse”. Pentru că “au părăsit toate poruncile Domnului, Dumnezeului lor, şi-au făcut vitei turnaţi, au făcut idoli de-ai Astarteei, s-au închinat înaintea întregii oştiri a cerului, au slujit lui Baal” şi au refuzat mereu să se pocăiască, Domnul “i-a smerit, i-a dat în mâinile jefuitorilor şi a sfârşit prin a-i izgoni dinaintea Fetei Lui”, în armonie cu avertizările clare pe care li le trimisese prin toţi slujitorii Săi prooroci”.

“Şi Israel a fost dus în robie, departe de ţara lui, în Asiria”, “pentru că nu ascultaseră glasul Domnului, Dumnezeului lor, şi călcaseră legământul Lui ... şi tot ce poruncise Moise, robul Domnului” (2 Împ. 17,7.11.14-16.20.23; 18,12).

Prin judecăţile groaznice, aduse asupra celor zece seminţii, Domnul a avut un plan înţelept şi milostiv. Ceea ce n-a mai putut face prin ei în ţara părinţilor lor, El a căutat să împlinească împrăştiindu-i printre neamuri. Planul Lui pentru mântuirea tuturor celor care urmau să aleagă şi să se folosească de iertare, prin Mântuitorul neamului omenesc, trebuia să fie totuşi împlinit; şi în necazurile aduse peste Israel, El pregătea calea, pentru ca slava Lui să fie descoperită naţiunilor pământului. Nu toţi cei care au fost duşi în robie erau nepocăiţi. Printre aceştia erau unii care rămăseseră credincioşi lui Dumnezeu şi alţii care se umiliseră înaintea Lui. Prin aceşti “copii ai Dumnezeului Celui viu” (Osea 1,10), El avea să aducă mulţimi de oameni din împărăţia Asiriei la cunoaşterea atributelor caracterului Său şi a binefacerilor Legii Sale.