Capitolul 28 Ezechia

 

 În contrast izbitor cu conducerea nesăbuită a lui Ahaz, a fost reforma îndeplinită în timpul domniei prospere a fiului său. Ezechia a venit la tron hotărât să facă tot ce-i stă în putere pentru a salva pe Iuda de soarta de care avusese parte împărăţia din nord. Soliile proorocilor nu ofereau nici o încurajare pentru jumătăţile de măsură. Numai prin cea mai hotărâtă reformă puteau fi evitate judecăţile ameninţătoare.

În situaţii de criză Ezechia s-a dovedit a fi un bărbat al ocaziei. Abia a venit la tron că a şi început să plănuiască şi să aducă la îndeplinire. Mai întâi şi-a îndreptat atenţia spre restaurarea slujbelor templului, atâta vreme neglijate; şi în această lucrare a solicitat colaborarea unei grupe de preoţi şi leviţi care rămăseseră credincioşi chemării lor sfinte. Încrezător în sprijinul lor loial a vorbit cu ei deschis cu privire la dorinţa lui de a institui reforme imediate şi larg cuprinzătoare. “Părinţii noştri au păcătuit”, a mărturisit el, “au făcut ce este rău înaintea Domnului, Dumnezeului nostru. L-au părăsit, şi-au abătut privirile de la cortul Domnului, şi i-au întors spatele. Am de gând dar să fac legământ cu Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru ca mânia Lui aprinsă să se abată de la noi” (2 Cron. 29,6.10).

În cuvinte puţine şi bine alese, împăratul a revăzut situaţia cu care erau confruntaţi -  templul închis şi încetarea tuturor slujbelor în curţile lui; idolatria flagrantă, practicată pe străzile cetăţii şi în toată împărăţia; apostazia multora care ar fi putut rămâne credincioşi lui Dumnezeu dacă conducătorii lui Iuda le-ar fi dat un exemplu bun; decăderea împărăţiei cu pierderea prestigiului în faţa popoarelor înconjurătoare. Împărăţia din nord se prăbuşea cu repeziciune; mulţi piereau de sabie; o altă mare mulţime fusese dusă în robie; în curând Israel urma să cadă cu totul în mâinile asirienilor şi avea să fie complet distrus; şi această soartă urma să fie cu siguranţă şi partea lui Iuda, dacă Dumnezeu nu avea să lucreze cu putere prin reprezentanţii Săi aleşi.

Ezechia a făcut apel la preoţi direct ca să se unească cu el în realizarea reformelor necesare: “Acum, fiilor, nu mai staţi nepăsători”, i-a îndemnat el, “căci voi aţi fost aleşi, de Domnul ca să staţi în slujbă înaintea Lui, să fiţi slujitorii Lui şi să-I aduceţi tămâie. Şi le-a zis: ’Ascultaţi-mă, leviţilor! Acum, sfinţiţi casa Domnului, Dumnezeului părinţilor voştri, şi scoateţi afară din sfântul locaş ce este necurat” (vers. 11.5).

 Era timpul pentru o acţiune rapidă. Preoţii au început îndată. Adăugând şi colaborarea altora din numărul celor care nu fuseseră prezenţi la această întâlnire, toţi s-au angajat din toată inima în lucrarea de curăţire şi sfinţire a templului. Datorită anilor de pângărire şi neglijare, acest lucru s-a făcut cu multe greutăţi; dar preoţii şi leviţii lucrau neobosiţi şi într-un timp foarte scurt au putut să raporteze sarcina lor îndeplinită. Porţile templului fuseseră reparate şi deschise; vasele sfinte fuseseră adunate şi puse la locul lor; totul era gata pentru restabilirea serviciilor sanctuarului.

La primul serviciu ţinut, conducătorii cetăţii s-au unit cu împăratul Ezechia şi cu preoţii şi leviţii cerând iertare pentru păcatele poporului. Pe altar au fost aşezate jertfele pentru păcat, “ca ispăşire pentru păcatele întregului Israel”. “Şi când au isprăvit de adus arderea de tot, împăratul şi toţi cei ce erau cu el au îngenuncheat şi s-au închinat”. Încă o dată curţile templului 'răsunau de cuvinte de laudă şi adorare. Cântările lui David şi ale lui Asaf erau cântate cu bucurie, când închinătorii şi-au dat seama că sunt eliberaţi din robia păcatului şi a apostaziei. „Ezechia şi tot poporul s-au bucurat că Dumnezeu făcuse pe popor cu voie bună, căci lucrul s-a făcut pe neaşteptate” (vers. 24.29.36).

Dumnezeu într-adevăr pregătise căpeteniilor lui Iuda să pornească la o mişcare de reformă hotărâtă, pentru ca valul de apostazie să poată fi oprit. Prin proorocii Săi, trimisese poporului ales solie după solie de îndemnare stăruitoare-solii care fuseseră dispreţuite şi lepădate de cele zece seminţii ale împărăţiei lui Israel, acum cucerite de vrăjmaş. Dar în Iuda mai era o rămăşită credincioasă şi proorocii continuau să se adreseze acesteia. Ascultaţi pe Isaia îndemnând: “Întoarceţi-vă la Acela de la care v-aţi abătut mult, copii ai lui Israel” (Isaia 31,6). Ascultaţi pe Mica spunând cu încredere: “Eu însă voi privi spre Domnul, îmi voi pune nădejdea în Dumnezeul mântuirii mele, Dumnezeul meu mă va asculta. Nu te bucura de mine, vrăjmaşă, căci chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăşi, chiar dacă stau în întuneric, totuşi Domnul este Lumina mea! V oi suferi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui - până ce El îmi va apăra pricina şi-mi va face dreptate; El mă va scoate la lumină şi voi privi dreptatea (neprihănirea-după tr. engl.) Lui” (Mica 7,7-9).

Acestea şi alte solii asemănătoare, care descopereau bunăvoinţa lui Dumnezeu de a ierta şi de a-i primi pe aceia care se întorceau la El din toată inima, aduseseră nădejde multor suflete slăbite în anii întunecaţi, când porţile templului erau închise; iar acum, când conducătorii au început reforma, mulţi din popor, obosiţi de robia păcatului, erau gata să răspundă.

Aceia care au intrat în curţile templului să caute iertare şi să-şi reînnoiască votul de ascultare faţă de Iehova, aveau o încurajare minunată dată în porţiunile profetice ale Scripturii. Avertizările solemne împotriva idolatriei rostite prin Moise în auzul întregului Israel fuseseră însoţite de proorociile despre bunăvoinţa lui Dumnezeu de a-i asculta şi ierta pe aceia care în vreme de apostazie aveau să-L caute cu toată inima. “Dacă te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul tău, şi vei asculta glasul Lui; căci, Domnul, Dumnezeul tău, este un Dumnezeu plin de îndurare, care nu te va părăsi şi nu te va nimici; El nu va uita legământul pe care l-a încheiat prin jurământ cu părinţii tăi” (Deut. 4,30.31).

Iar în rugăciunea profetică înălţată la consacrarea templului; ale cărui slujbe le restatorniciseră Ezechia şi tovarăşii săi, Solomon se rugase: “Când poporul tău Israel va fi bătut de vrăjmaşi pentru că a păcătuit împotriva Ta: dacă se vor întoarce la tine şi vor da slavă Numelui Tău, dacă Îţi vor face rugăciuni şi cereri în casa aceasta, ascultă-i din ceruri, iartă păcatul poporului Tău Israel “ (1 Împ. 8,33.34). Sigiliul aprobării divine fusese pus pe această rugăciune, deoarece la încheierea ei căzuse foc din cer, care mistuise arderea de tot şi jertfele, iar slava Domnului umpluse templul (vezi 2 Cron. 7,1). Noaptea, Domnul Se arătase lui Solomon pentru a-i spune că rugăciunea îi fusese ascultată şi mila va fi manifestată faţă de aceia care se vor închina acolo. A fost dată asigurarea plină de îndurare: “Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara” (vers. 14).

Aceste făgăduinţe şi-au găsit o împlinire deplină în timpul reformei sub conducerea lui Ezechia.

Începutul cel bun făcut la curăţirea templului a fost urmat de o mişcare mai mare, la care participa Israel şi Iuda. În râvna lui de a face slujbele templului o adevărată binecuvântare pentru popor, Ezechia s-a hotărât să reînvie vechiul obicei de a-l aduna pe Israel laolaltă pentru sărbătorirea praznicului Paştelui.

Timp de mulţi ani, Paştele nu mai fusese respectat ca sărbătoare naţională. Despărţirea împărăţiei după încheierea domniei lui Solomon făcuse ca acest lucru să pară cu neputinţă de realizat. Dar judecăţile grozave care căzuseră peste cele zece seminţii au trezit în inimile multora dorinţa după lucruri mai bune, iar soliile cercetătoare ale proorocilor îşi făcuseră efectul. Prin curieri regali, invitaţia la sărbătoarea Paştelui la Ierusalim fusese răspândită pretutindeni, din cetate în cetate în ţara lui Efraim şi Manase şi chiar până la Zabulon. Purtătorii binevoitoarei invitaţii erau de obicei respinşi. Cei nepocăiţi le-au întors spatele; cu toate acestea, unii, gata să-L caute pe Dumnezeu pentru o cunoaştere mai clară a voinţei Sale, “s-au umilit şi au venit la Ierusalim” (2 Cron. 30,10.11).

În ţara lui Iuda, răspunsul a fost unanim;” căci mâna lui Dumnezeu a lucrat şi le-a dat o singură inimă ca să-i facă să împlinească porunca împăratului şi a căpeteniilor” (vers.12), o poruncă după voia lui Dumnezeu, aşa cum era descoperită prin proorocii Săi.

Ocazia aceasta a fost de mai mare folos pentru mulţimile adunate. Străzile pângărite ale cetăţii au fost curăţite de altarele idolatre clădite în timpul domniei lui Ahaz. În ziua rânduită a fost sărbătorit Paştele; iar săptămâna aceea a fost folosită de popor pentru jertfe de pace şi pentru a învăţa ce aşteaptă Dumnezeu de la ei. În fiecare zi, leviţii “arătau o mare pricepere pentru slujba Domnului” ; iar aceia care-şi pregătiseră inimile ca să-L caute pe Domnul au găsit iertate. O mare bucurie a pus stăpânire pe mulţimea de închinători; “leviţii şi preoţii lăudau pe Domnul în fiecare zi cu instrumentele care răsunau în cinstea Lui” (vers. 22.21). Toţi erau uniţi în dorinţa de a-L lăuda pe Acela care Se dovedise atât de îndurător şi milos.

Cele şapte zile rânduite de obicei pentru sărbătoarea Paştelui au trecut prea repede, şi închinătorii s-au hotărât să petreacă încă şapte zile pentru a înţelege mai deplin calea Domnului. Preoţii învăţători şi-au continuat lucrarea de îndrumare din cartea legii; zilnic poporul se aduna la templu ca să-şi aducă tributul de laudă şi mulţumire; iar când adunarea cea mare se apropia de încheiere, era clar faptul că Domnul lucrase în mod minunat pentru convertirea lui Iuda cel apostaziat şi în oprirea valului de idolatrie care ameninţa să înlăture totul în calea lui. Avertismentele solemne ale proorocilor nu fuseseră rostite în zadar. “A fost mare veselie la Ierusalim. De pe vremea lui Solomon, fiul lui David, împăratul lui Israel, nu mai fusese la Ierusalim aşa ceva” (vers. 26).

Sosise timpul ca închinătorii să se întoarcă la casele lor. “Preoţii şl leviţii s-au sculat şi au binecuvântat poporul. Glasul lor a fost auzit şi rugăciunile lor au ajuns până la ceruri, până la locuinţa sfântă a Domnului” (vers. 27). Dumnezeu primise pe aceia care cu inima zdrobită îşi mărturisiseră la El păcatele şi care se întorseseră la El cu hotărâre pentru iertare şi ajutor.

Mai rămăsese acum o lucrare importantă la care aceia care se întorceau la casele lor trebuia să ia parte activă; şi împlinirea acestei lucrări dădea dovada sincerităţii reformei aduse la îndeplinire. Raportul glăsuieşte: “Când s-au isprăvit toate acestea, toţi cei din Israel care erau de faţă au plecat în cetăţile lui Iuda, şi au sfărâmat stâlpii idoleşti, au tăiat Astarteele, şi au surpat de tot înălţimile şi altarele din tot Iuda şi Beniamin şi din Efraim şi Manase. Apoi toţi copiii lui Israel s-au întors în cetăţile lor, fiecare la moşia lui” (2 Cron. 31,1).

Ezechiel şi colaboratorii lui au instituit diferite reforme pentru consolidarea intereselor spirituale şi vremelnice ale împărăţiei. “În tot Iuda “, împăratul a adus la îndeplinire ceea “ce este bine, ce este drept, ce este adevărat înaintea Domnului, Dumnezeului lui ... a izbutit în tot ce a făcut...” “El şi-a pus încrederea în Domnul, Dumnezeul lui Israel ... nu s-a abătut de la El şi a păzit poruncile pe care i le dăduse lui Moise Domnul. Şi Domnul a fost cu Ezechia, care a izbutit în tot ce a făcut” (vers. 20.21; 2 Împ. 18,5-7).

Domnia lui Ezechia a fost caracterizată printr-o serie de providenţe remarcabile, care au descoperit popoarelor din jur că Dumnezeul lui Israel era poporul Său. Reuşita asirienilor în cucerirea Samariei şi în răspândirea rămăşiţelor sfărâmate ale celor zece seminţii printre popoare, în timpul primei părţi a domniei lui, a condus pe mulţi să pună la îndoială puterea Dumnezeului evreilor. Încurajaţi de succesele lor, ninivenii lepădaseră de multă vreme solia lui Iona şi deveniseră sfidători în împotrivirea lor faţă de planurile cerului. La câţiva ani după căderea Samariei, armatele victorioase au apărut din nou în Palestina, de data aceasta îndreptându-şi forţele împotriva cetăţilor întărite ale lui Iuda, cu un oarecare succes; dar s-au retras pentru o vreme din cauza greutăţilor care s-au ridicat în alte părţi ale împărăţiei lor. Numai peste câţiva ani, spre încheierea domniei lui Ezechia, urma să se demonstreze înaintea popoarelor lumii dacă zeii păgânilor vor învinge până la urmă.