Capitolul 29 Solii din Babilon

 

În culmea domniei lui prospere, împăratul Ezechia a fost deodată lovit de o boală fatală. “Bolnav pe moarte”, cazul lui era dincolo de puterea omului de a veni în ajutor. Ultimele nădejdi păreau pierdute când proorocul Isaia i s-a arătat cu solia: “Aşa vorbeşte Domnul: 'Pune-ţi în rânduială casa, căci vei muri şi nu vei mai trăi” (Isaia 38,1).

 Perspectiva părea foarte întunecată, dar împăratul se putea ruga încă Aceluia care până acum fusese “ajutor şi sprijin ... un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi” (Ps. 46,1). Astfel “s-a întors cu faţa la perete, şi a făcut Domnului următoarea rugăciune: 'Doamne, adu-Ţi aminte că am umblat înaintea Feţei Tale cu credincioşie şi curăţie de inimă, şi am făcut ce este bine înaintea Ta!’ Şi Ezechia a vărsat multe lacrimi” (2 Împ. 20,2.3).

Din zilele lui David nu mai domnise nici un împărat care să lucreze cu atâta putere pentru ridicarea Împărăţiei lui Dumnezeu într-o vreme de apostazie şi descurajare aşa cum făcuse Ezechia. Împăratul care era pe moarte Îl slujise pe Dumnezeul lui cu credincioşie şi întărise încrederea poporului în Iehova, Conducătorul lor suprem. Şi asemenea lui David, el se putea ruga acum:

“S-ajungă rugăciunea mea înaintea Ta!

Ia aminte le cererile mele;

căci mi s-a săturat sufletul de rele,

şi mi se apropie viaţa de locuinţa morţilor”.

 (Ps. 88,2.3)

“Căci Tu eşti nădejdea mea, Doamne, Dumnezeule!

În Tine mă încred din tinereţea mea.

Pe tine mă sprijinesc, din pântecele mamei mele.

Tu eşti Binefăcătorul meu încă din pântecele mamei;

pe Tine Te laud fără-ncetare.

Nu mă lepăda la vremea bătrâneţii;

când mi se duc puterile, nu mă părăsi!

Dumnezeule, nu Te depărta de mine!

Dumnezeule, vino de grab în ajutorul meu!

Nu mă părăsi Dumnezeule,

chiar la bătrâneţile cărunte,

ca să vestesc tăria Ta neamului de acum,

şi puterea Ta neamului de oameni care va veni!”

(Ps. 71,5.6.9.12.18)

Acela ale cărui bunătăţi “nu s-au sfârşit” a auzit rugăciunea slujitorului Său (Plâng. 3,22). “Isaia, care ieşise, n-ajunsese încă în curtea din mijloc, când cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: 'Întoarce-te şi. spune lui Ezechia, căpetenia poporului Meu: Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul tatălui tău David: Ţi-am auzit rugăciunea, şi ţi-am văzut lacrimile. lată că te vei face sănătos; a treia zi te vei sui la casa Domnului. Voi mai adăuga cincisprezece ani la zilele tale. Te voi izbăvi, pe tine şi cetatea aceasta, din mâna împăratului Asiriei: şi voi ocroti cetatea aceasta, din pricina Mea, şi din pricina robului Meu David’“ (2 Împ. 20,4-6).

Proorocul s-a întors cu bucurie, având cuvinte de asigurare şi nădejde. Îndrumându-l să pună o turtă de smochine pe partea bolnavă, Isaia i-a dat împăratului solia milei şi grijii protectoarea a lui Dumnezeu.

Asemenea lui Moise în ţara Madianului şi a lui Ghedeon în prezenţa solului ceresc, asemenea lui Elisei chiar înaintea înălţării stăpânului lui, Ezechia s-a rugat pentru un semn dacă solia era din cer. “După care semn”, a întrebat el pe prooroc, “ voi cunoaşte că mă va vindeca Domnului, şi că mă voi sui în a treia zi la casa Domnului ?” “Şi Isaia a zis: 'lată, din partea Domnului, semnul după care vei cunoaşte că Domnul va împlini cuvântul pe care l-a rostit: Cum vrei: să treacă umbra peste zece trepte înainte, sau să dea înapoi cu zece trepte?' Ezechia a răspuns: 'Nu este mare lucru ca umbra să treacă înainte peste zece trepte; ci mai bine să se dea înapoi cu zece trepte”.

Numai printr-o intervenţie directă a lui Dumnezeu se putea ca umbra pe cadran să se dea înapoi cu zece trepte; şi acesta avea să fie semnul pentru Ezechia că Domnul îi ascultase rugăciunea. “Atunci Isaia, proorocul, s-a rugat Domnului, şi Domnul a dat cu zece trepte înapoi umbra din locul în care se pogorâse pe cadranul soarelui lui Ahaz” (2 Împ. 20,8-11).

Readus la puterea lui de mai înainte, împăratul lui Iuda a recunoscut în cuvintele unei cântări bunătăţile lui Iehova şi a făgăduit să trăiască restul zilelor într-o slujire de bună voie a Împăratului împăraţilor. Recunoaşterea plină de recunoştinţă a purtării îndurătoare a lui Dumnezeu faţă de el oferă inspiraţie pentru toţi cei care doresc să-şi petreacă anii spre slava Făcătorului lor:

„Ziceam: 'În cei mai buni ani ai vieţii mele

trebuie să mă duc la porţile locuinţei morţilor!

Sunt pedepsit cu pierderea celorlalţi ani ai mei,

care-mi mai rămân!'

Ziceam: 'Nu voi mai vedea pe Domnul,

pe Domnul, în pământul celor vii;

nu voi mai vedea pe nici un om în locuinţa morţilor!'

 Locuinţa mea este luată şi mutată de la mine,

ca colibă de păstori.

Îmi simt firul vieţii tăiat ca de un ţesător,

care m-ar rupe din ţesătura lui.

Până diseară îmi vei pune capăt.

Am strigat până dimineaţa;

ca un leu, îmi zdrobisem toate oasele!

Până diseară îmi vei pune capăt.

Ciripeam ca rândunea,

croncăneam ca un cocor,

şi gemeam ca porumbiţă.

Ochii-mi priveau topiţi spre cer:

'Doamne, sunt în necaz, ajută-mă!'

          Ce să mai spun?

El mi-a răspuns şi m-a ascultat.

Acum voi umbla smerit până la capătul anilor ei,

după ce am fost întristat astfel.

Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă,

prin ea mai am şi eu suflare,

căci Tu mă faci sănătos şi îmi dai iarăşi viaţa.

lată, chiar suferinţele mele erau spre mântuirea mea;

Tu ai găsit plăcere să-mi scoţi sufletul

din groapa putrezirii.

Căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!

Căci nu locuinţa morţilor Te laudă,

nu moartea Tmăreşte,

şi cei ce s-au pogorât în groapă

nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta.

Ci cel viu, da, cel viu Te laudă

ca mine astăzi.

Tatăl face cunoscut copiilor săi credincioşia Ta.

Domnul m-a mântuit!

De aceea, în toate zilele vieţii noastre

vom suna din coardele instrumentelor noastre,

în casa Domnului”.

(Isaia 38,10-20)

În văile fertile ale Tigrului şi Eufratului locuia un popor vechi care, deşi la data aceea era supus Asiriei, era rânduit să conducă lumea. Printre aceştia erau bărbaţi înţelepţi care dădeau o atenţie deosebită studiului astronomiei; şi când au observat că umbra de pe cadran se întorsese cu zece trepte, s-au minunat nespus. Împăratul lor, Merodac-Baladan, după ce a aflat că această minune, prin care Dumnezeul cerului îi acordase o prelungire a vieţii, fusese dată ca semn împăratului lui Iuda, a trimis soli la Ezechia să-l felicite pentru vindecare şi să afle, dacă era posibil, mai multe despre Dumnezeul care era în stare să facă o aşa mare minune.

Vizita acestor soli de la împăratul din ţara îndepărtată îi dădea lui Ezechia ocazia să-L înalţe pe Dumnezeul cel viu. Cât de uşor i-ar fi fost să vorbească despre Dumnezeu ca susţinător al tuturor lucrurilor create, prin a Cărui favoare îi fusese cruţată viaţa tocmai când toate nădejdile se spulberaseră! Ce transformări uimitoare ar fi avut loc dacă aceşti căutători după adevăr de pe câmpiile Caldeii ar fi fost conduşi să recunoască suveranitatea supremă a Dumnezeului celui viu!

Dar mândria şi vanitatea au pus stăpânire pe inima lui Ezechia, şi în înălţare de sine a lăsat deschise înaintea ochilor lacomi comorile cu care Dumnezeu îmbogăţise pe poporul Său. Împăratul “a arătat trimişilor locul unde erau lucrurile lui de preţ, argintul şi aurul, miresmele şi untdelemnul de preţ, toată casa lui de arme şi tot ce se afla în vistieriile lui: n-a rămas nimic în casa şi în ţinuturile lui, pe care să nu li-l fi arătat” (Isaia 39,2). Nu pentru a proslăvi pe Dumnezeu a făcut el aceasta, ci ca să se înalţe în ochii prinţilor străini. El nu a stat să aprecieze că aceşti bărbaţi erau reprezentanţii unui popor puternic, care nu avea nici temere şi nici dragoste de Dumnezeu în inimă, şi că era imprudent să le împărtăşească tainele privind bogăţiile pământeşti ale naţiunii.

Vizita trimişilor la Ezechia a fost punerea la probă a recunoştinţei şi devoţiunii lui. Raportul biblic spune: “Însă, când au trimis căpeteniile Babilonului soli la el să întrebe de minunea care avusese loc în ţară, Dumnezeu l-a părăsit ca să-l încerce, pentru ca să cunoască tot ce era în inima lui” (2 Cron. 32,31). Dacă Ezechia ar fi folosit ocazia dată lui ca să dea mărturie despre puterea, bunătatea şi mila Dumnezeului lui Israel, raportul trimişilor ar fi fost o lumină care pătrunde întunericul. Dar el s-a înălţat mai presus de Domnul oştirilor. El “n-a răsplătit binefacerea pe care a primit-o, căci i s-a îngâmfat inima” (2 Cron. 32,25).

Cât de dezastruoase aveau să fie consecinţele! Lui Isaia i s-a descoperit că solii care se întorceau duceau cu ei un raport cu privire la bogăţiile pe care le văzuseră, şi că împăratul Babilonului şi sfetnicii lui aveau să plănuiască să-şi îmbogăţească propria lor ţară cu comorile Ierusalimului. Ezechia păcătuise grav. “Mânia Domnului a venit peste el, peste Iuda şi peste Ierusalim” (vers. 25).

“Proorocul Isaia a venit apoi la împăratul Ezechia, şi l-a întrebat: 'Ce au spus oamenii aceia, şi de unde au venit la tine?' Ezechia a răspuns: ' Au venit la mine dintr-o ţară îndepărtată, din Babilon'. Isaia a zis: 'Ce au văzut în casa ta?' Ezechia a răspuns: ' Au văzut tot ce este în casa mea: n-a rămas nimic în vistieriile mele, pe care să nu le fi arătat'.

Atunci Isaia a zis lui Ezechia: ’Ascultă cuvântul Domnului oştirilor! lată, vor veni vremuri când vor duce în Babilon tot ce este în casa ta şi tot ce au strâns părinţii tăi până în ziua de azi; nimic nu va rămânea, zice Domnul. Şi vor lua din fiii tăi, ieşiţi din tine, pe care-i vei naşte, ca să-i facă fameni în casa împăratului Babilonului'. Ezechia a răspuns lui Isaia : 'Cuvântul Domnului, pe care l-ai rostit, este bun” (Isaia 39,3-8).

Umplut de remuşcări, “Ezechia s-a smerit din mândria lui, împreună cu locuitorii Ierusalimului, şi mânia n-a venit peste ei în timpul vieţii lui Ezechia” (2 Cron. 32,26). Dar sămânţa rea fusese semănată şi, în timp, avea să răsară şi să aducă un seceriş de pustiire şi vai. În anii care i-au rămas, împăratul lui Iuda avea să aibă multă propăşire din cauza efortului lui neabătut de a răscumpăra trecutul şi a aduce onoare Numelui lui Dumnezeu pe care-L slujise; cu toate acestea, credinţa avea si-i fie aspru încercată şi avea să înveţe că numai punându-şi toată încrederea în Iehova putea nădăjdui să biruiască puterile întunericului, care complotau la ruinarea lui şi la distrugerea definitivă a poporului său.

Istoria eşecului lui Ezechia de a se arăta credincios însărcinării cu ocazia vizitei solilor cuprinde o lecţie importantă pentru toţi. Cu mult mai mult decât o facem, trebuie să vorbim despre capitolele preţioase din experienţa noastră, despre mila şi bunătatea lui Dumnezeu, despre adâncimile inegalabile ale dragostei Mântuitorului. Când mintea şi inima sunt umplute cu dragostea lui Dumnezeu, nu va fi greu să împărtăşim şi altora ceea ce se cuprinde în viaţa spirituală. Gânduri înalte, aspiraţii nobile, o înţelegere mai clară a adevărului, planuri neegoiste, dorinţe după evlavie şi sfinţenie îşi vor găsi expresia în cuvinte care dau pe faţă ce fel de comoară adăposteşte inima.

Cei cu care ne întovărăşim în fiecare zi au nevoie de ajutorul nostru, de călăuzirea noastră. S-ar putea ca ei să fie într-o aşa stare de spirit încât un cuvânt rostit la vreme va fi ca un cui bine bătut. Mâine, unele dintre sufletele acestea pot fi acolo unde să nu le mai putem influenţa niciodată. Care este influenţa noastră asupra acestor tovarăşi de călătorie?

 Fiecare zi din viaţa noastră este încărcată de răspunderi care trebuie să le purtăm. În fiecare zi cuvintele şi faptele noastre fac o impresie asupra acelora cu care ne întovărăşim. Cât de mare nevoie este să punem strajă buzelor noastre şi să ne păzim cu atenţie paşii! O acţiune nechibzuită, un pas imprudent, şi valurile furioase ale unei ispite puternice pot arunca un suflet pe calea căderii. Nu mai putem aduna gândurile pe care le-am sădit în minţile oamenilor. Dacă ele au fost rele, am pus în mişcare un lanţ de împrejurări, un val al răului, pe care nu-l mai putem opri.

Pe de altă parte, dacă prin exemplul nostru îi ajutăm pe alţii în dezvoltarea principiilor bune, le dăm puterea să facă binele. La rândul lor, ei exercită aceeaşi influenţă bună asupra altora. În felul acesta, sute şi mii sunt ajutaţi prin influenta noastră de care nu ne putem da seama. Adevăratul urmaş al lui Hristos întăreşte hotărârile cele bune ale tuturor acelora cu care vine în legătură. În faţa unei lumi necredincioase şi orbitoare de păcat, el dă pe faţă puterea harului lui Dumnezeu şi desăvârşirea caracterului Său.