Capitolul 30 Izbăvirea de sub puterea Asiriei

 

Într-o vreme de grozavă primejdie naţională, când oştile Asiriei năvăleau în ţara lui Iuda şi când se părea că nimic nu putea salva Ierusalimul de distrugere completă, Ezechia şi-a unit toate forţele împărăţiei ca să se opună cu curaj neabătut asupritorilor păgâni şi să se încreadă în puterea lui Iehova de a-i elibera. “Întăriţi-vă şi îmbărbătaţi-vă. Nu vă temeţi şi nu vă spăimântaţi înaintea împăratului Asiriei şi înaintea întregii mulţimi care este cu el; căci cu noi sunt mai mulţi decât cu el. Cu el este un braţ de carne, dar cu noi este Domnul, Dumnezeul nostru, care ne va ajuta şi va lupta pentru noi” (2 Cron. 32, 7.8).

Nu fără motiv putea vorbi Ezechia cu încredere despre ceea ce avea să urmeze. Asirianul cel îngâmfat, deşi fusese folosit de Dumnezeu pentru un timp ca toiag la mâniei Sale pentru pedepsirea naţiunilor, nu avea să domnească pentru totdeauna (vezi Isaia 10,5). “Nu te teme de asirian”, fusese solia Domnului trimisă prin Isaia cu câţiva ani mai înainte pentru cei care locuiau în Sion, căci “peste puţină vreme ... Domnul oştirilor va învârti biciul împotriva lui, cum a lovit pe Madian la stânca Oreb; şi Îşi va mai ridica toiagul o dată asupra mării ca odinioară în Egipt. În ziua aceea, se va lua povara lui de pe umărul tău, şi jugul lui de pe gâtul tău, ba încă jugul va crăpa de grăsime” (Isaia 10,24-27).

Într-o altă solie profetică dată “în anul morţii împăratului Ahaz”, proorocul declarase: “Domnul oştirilor a jurat, şi a zis: 'Da, ce am hotărât se va întâmpla, ce am pus la cale se va împlini. V oi zdrobi pe Asirian în ţara Mea, îl voi călca în picioare în munţii Mei ; astfel jugul lui se va lua de pe ei, şi povara lui va fi luată de pe umerii lor'. lată hotărârea luată împotriva întregului pământ, iată mâna, întinsă peste toate neamurile. Domnul oştirilor a luat această hotărâre, cine I se va împotrivi ? Mâna Lui este întinsă: cine o va abate?” (Isaia 14,28.24-27).

Puterea asupritorului avea să fie zdrobită. Totuşi Ezechia, în primii ani ai domniei lui, continuase să plătească tribut Asiriei în conformitate cu înţelegerea făcută cu Ahaz. În acelaşi timp, împăratul “s-a sfătuit cu căpeteniile sale şi cu oamenii lui cei viteji” şi a făcut ce a fost posibil pentru apărarea împărăţiei sale. El şi-a asigurat o rezervă mare de apă înăuntrul zidurilor Ierusalimului, pe când în afara cetăţii avea să fie lipsă. “Ezechia s-a îmbărbătat, a zidit din nou zidul care era stricat şi l-a ridicat până la turnuri. A mai zidit un alt zid în afară, a întărit Milo în cetatea lui David, şi a pregătit o mulţime de arme şi de scuturi. A pus căpeteniile de război peste popor” (2 Cron. 32,3,5.6) Nimic din ceea ce se putea face în pregătirea pentru asediu n-a rămas nefăcut.

Pe vremea venirii pe tronul lui Iuda a lui Ezechia, asirienii duseseră deja ca prizonieri un mare număr dintre copiii lui Israel din împărăţia de nord; şi la câţiva ani după ce începuse să domnească şi în timp ce întărea încă fortăreţele Ierusalimului, asirienii au asediat şi au cucerit Samaria şi au împrăştiat cele zece seminţii în multe provincii ale împărăţiei asiriene. Hotarele lui Iuda se găseau la numai câţiva kilometri distanţă şi Ierusalimul era la mai puţin de optzeci de kilometri; iar comorile bogate care se găseau în templu aveau să ispitească pe vrăjmaş să se întoarcă.

Dar împăratul lui Iuda se hotărâse să-şi facă partea, pregătindu-se să se împotrivească vrăjmaşului şi, după ce a făcut tot ceea ce inventivitatea şi puterea omenească puteau face, şi-a strâns forţele şi i-a îndemnat să fie curajoşi: “Mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel “ (Isaia 12,6), fusese solia proorocului Isaia către Iuda ; iar împăratul, cu o credinţă neclintită, declara acum: “Cu noi este Domnul, Dumnezeul nostru, care ne va ajuta şi va lupta pentru noi” (2 Cron. 32,8).

Nimic altceva nu inspiră credinţa atât de repede ca exercitarea credinţei. Împăratul lui Iuda se pregătise pentru furtuna ce venea; iar acum, încrezător că proorocia împotriva asirienilor avea să se împlinească, şi-a întărit sufletul în Domnul. “Poporul a avut încredere în cuvintele lui Ezechia” (2 Cron. 32,8). Ce importanţă avea dacă armatele asiriene, înviorate după cucerirea celor mai mari naţiuni ale pământului şi învingătoare asupra Samariei şi lsraelului, îşi vor îndrepta forţele împotriva lui Iuda ? Ce importantă avea dacă ei se îngâmfau prin cuvintele: “După cum mâna mea a pus stăpânire pe împărăţiile idolilor, unde erau mai multe icoane decât la Ierusalim şi în Samaria, cum am făcut Samariei şi idolilor ei, nu voi face şi Ierusalimului şi icoanelor lui ?” (Isaia 10,10.11). Iuda nu avea nimic de ce să se teamă, căci tăria lor era în Iehova.

Criza aşteptată multă vreme a sosit în cele din urmă. Oştile Asiriei care înaintau din biruinţă în biruinţă au pătruns în ludea. Încrezători în biruinţă, conducătorii şi-au împărţit forţele în două armate: una urma să întâlnească armata egipteană către miazăzi, iar cealaltă avea să asedieze Ierusalimul.

Singura nădejde a lui Iuda era acum în Dumnezeu. Orice ajutor posibil din armatele Egiptului fusese tăiat şi nici o altă naţiune nu era aproape să-i întindă o mână prietenoasă.

Căpeteniile asiriene, sigure de tăria forţelor disciplinate, au pregătit o întâlnire cu căpeteniile lui Iuda, cu care ocazie au cerut cu obrăznicie predarea cetăţii. Această cerere a fost însoţită de blesteme hulitoare împotriva Dumnezeului evreilor. Datorită slăbiciunii şi apostaziei lui Israel şi Iuda, Numele lui Dumnezeu nu era de temut printre popoare, ci devenise un subiect de batjocură continuă (vezi Isaia 52).

“Rabşache, una din căpeteniile lui Sanherib, le-a zis: 'Spuneţi lui Ezechia: Aşa vorbeşte marele împărat, împăratul Asiriei: Ce este încrederea aceasta pe care te bizuieşti? Tu ai zis: Pentru război trebuie chibzuinţă şi putere. Dar acestea sunt doar vorbe în vânt. În cine ţi-ai pus încrederea de te-ai răsculat împotriva mea?” (2 Împ. 18,19.20).

Convorbirile căpeteniilor erau purtate în afara porţilor cetăţii, dar în auzul străjerilor de pe zid; pe când reprezentanţii împăratului asirian şi-au rostit cu glas tare propunerile către căpeteniile lui Iuda, acestea le-au cerut să vorbească în limba siriană, şi nu în ebraică, pentru ca cei de pe zid să nu înţeleagă desfăşurarea întâlnirii. Rabşache, bătându-şi joc de această sugestie, şi-a ridicat glasul şi mai puternic şi, continuând să vorbească în limba ebraică, a spus: “Ascultaţi cuvintele marelui împărat, împăratul Asiriei! Aşa vorbeşte împăratul: 'Nu vă lăsaţi amăgiţi de Ezechia, căci nu va putea să vă izbăvească. Nu vă lăsaţi mângâiaţi de Ezechia cu încrederea în Domnul, când zice: “Domnul ne va izbăvi şi cetatea aceasta nu va fi dată în mâinile împăratului Asiriei ’“.

Nu ascultaţi pe Ezechia. Căci aşa vorbeşte împăratul Asiriei: ’ Faceţi pace cu mine, supuneţi-vă mie, şi fiecare din voi va mânca din via lui şi din smochinul lui, şi va bea apă din fântâna lui, până voi veni, şi vă voi lua într-o ţară ca a voastră, într-o ţară plină de grâu şi de vin, o ţară plină de pâine şi de vii.

Nu vă lăsaţi amăgiţi de Ezechia când vă zice: “Domnul ne va izbăvi”. Oare dumnezeii neamurilor au izbăvit ei fiecare ţara lui din mâna împăratului Asiriei? Unde sunt dumnezeii Hamatului şi Arpadului? Unde sunt dumnezeii din Sefarvaim? Şi unde sunt dumnezeii Samariei? Au izbăvit ei Samaria din mâna mea? Dintre toţi dumnezeii acestor ţări, care din ei şi-au izbăvit ţara din mâna mea, pentru ca Domnul să izbăvească Ierusalimul din mâna mea?” (Isaia 36,13-20).

La aceste batjocuri copiii lui Iuda “nu i-au răspuns o vorbă”. Întâlnirea a ajuns la încheiere. Reprezentanţii iudei s-au întors la Ezechia “cu hainele sfâşiate, şi i-au spus cuvintele lui Rabşache” (vers. 21.22). Împăratul, auzind despre aceste provocări şi hule, “şi-a sfâşiat hainele, s-a acoperit cu un sac, şi s-a dus în casa Domnului” (2 Împ. 19,1).

Un sol a fost trimis la Isaia să-l informeze cu privire la rezultatele întâlnirii. Ziua aceasta “este o zi de necaz, de pedeapsă şi de ocară”, a fost cuvântul pe care regele i l-a trimis. “Poate că Domnul, Dumnezeul tău, a auzit toate cuvintele lui Rabşache, pe care l-a trimis împăratul Asiriei, stăpânul său, să batjocorească pe Dumnezeul cel viu, şi poate că Domnul, Dumnezeu l tău îl va pedepsi pentru cuvintele pe care le-a auzit. Înalţă dar o rugăciune pentru ceilalţi care au mai rămas” (2 Împ. 19,3.4).

“Împăratul Ezechia şi proorocul Isaia, fiul lui Amoţ, au început să se roage pentru lucrul acesta şi au strigat către cer.” (2 Cron. 32,20).

Dumnezeu a răspuns la rugăciunile slujitorilor Săi. Lui Isaia i-a fost dată solia pe care s-o transmită lui Ezechia: “Aşa vorbeşte Domnul: 'Nu te speria de cuvintele pe care le-ai auzit şi prin care M-au batjocorit slujitorii împăratului Asiriei. Voi pune în el un duh care îl va face ca, la auzul unei veşti pe care o va primi, să se întoarcă în ţara lui; şi-l voi face să cadă ucis de sabie în ţara lui “, (2 Împ. 19,6.7).

După e s-au despărţit de căpeteniile lui Iuda, reprezentanţii Asiriei au luat legătura direct cu împăratul lor, care era cu o parte a armatei care controla drumul dinspre Egipt. Când a auzit răspunsul, Sanherib a scris o scrisoare batjocoritoare pentru Domnul, Dumnezeul lui Israel, vorbind astfel împotriva lui: “După cum dumnezeii neamurilor celorlalte ţări n-au putut să izbăvească pe poporul lor din mâna mea, tot aşa nici Dumnezeul lui Ezechia nu va izbăvi pe poporul Său din mâna mea” ( 2 Cron. 32,17).

Ameninţarea lăudăroasă era însoţită de solia: “Să nu te înşele Dumnezeul tău, în care te încrezi, zicând: 'Ierusalimul nu va fi dat în mâinile împăratului Asiriei '. lată, ai auzit ce au făcut împăraţii Asiriei tuturor ţărilor, şi cum le-au nimicit; şi tu, să fii izbăvit! Dumnezeul neamurilor pe care le-au nimicit părinţii mei, au izbăvit ei pe Gozan, Haran, Reţef şi pe fiii lui Eden din Telasar? Unde este împăratul Hamatului, împăratul Arpadului şi împăratul cetăţii Sevarfaimului, Henei şi Ivei?” (2 Împ. 19,10-13).

Când împăratul lui Iuda a primit scrisoarea batjocoritoare, a luat-o la templu, “a întins-o înaintea Domnului” (vers. 14) şi s-a rugat cu o credinţă puternică pentru ajutor din cer, ca popoarele pământului să ştie că Dumnezeul evreilor încă trăieşte şi domneşte. Era în joc onoarea lui Iehova; numai El putea aduce eliberarea.

„Doamne, Dumnezeul lui Israel, care şezi pe heruvimi” se ruga Ezechia. „Tu eşti singurul Dumnezeu al tuturor împăraţilor pământului! Tu ai făcut cerurile şi pământul. Doamne, pleacă- Ţi urechea şi ascultă! Doamne, deschide-ţi ochii şi priveşte. Auzi cuvintele lui Sanherib, care a trimis pe Rabşache să batjocorească pe Dumnezeul cel viu. Da, Doamne, este adevărat că împăraţii Asiriei au nimicit neamurile şi le-au pustiit ţările, şi că au aruncat în foc pe dumnezeii lor; dar ei nu erau dumnezei, ci erau lucrări făcute de mâna omului, erau lemn şi piatră; şi i-au nimicit. Acum, Doamne, Dumnezeul nostru, izbăveşte-ne din mâna lui Sanherib, ca să ştie toate împărăţiile pământului că numai Tu eşti Dumnezeu, Doamne” (vers. 15-19).

Ia aminte, Păstorul lui Israel,

Tu, care povăţuieşti pe Iosif ca pe turmă!

Arată - Te în strălucirea Ta, Tu, care şezi pe heruvimi!

Trezeşte -Ţi puterea, înaintea lui Efraim,

Beniamin şi Manase,

Şi vino în ajutorul nostru!

Ridică-ne, Dumnezeule,

fă să strălucească Faţa Ta,

şi vom fi scăpaţi!

Doamne, Dumnezeul oştirilor,

Până când Te vei mânia cu toată rugăciunea poporului Tău?

Îi hrăneşti cu pâine d lacrimi,

şi-i adăpi cu lacrimi din plin.

Ne faci să fim mărul de ceartă al vecinilor noştri,

şi vrăjmaşii noştri râd de noi între ei.

Ridică-ne, Dumnezeul oştirilor!

Fă să strălucească Faţa Ta, şi vom fi scăpaţi!

Tu ai adus vie din Egipt,

ai izgonit neamuri, şi ai sădit-o.

Ai făcut loc înaintea ei:

şi ea a dă rădăcini şi a umplut ţara.

Munţii erau acoperiţi de umbra ei,

şi ramurile ei erau nişte cedri ai lui Dumnezeu.

Îşi întindea mlădiţele până la mare,

şi lăstarii până la Râu.

Pentru ce i-ai rupt gardul acum,

de-o jefuiesc toţi trecătorii?

râmă mistreţul din pădure,

şi mănâncă fiarele câmpului.

Dumnezeul oştirilor, întoarce - Te iarăşi!

Priveşte din cer, şi vezi!

Cercetează via aceasta!

Ocroteşte ca sădit dreapta Ta,

şi pe fiul, pe care Ţi L-ai ales!...

Înviorează-ne iarăşi, şi vom chema Numele Tău.

Doamne, Dumnezeul oştirilor, ridică-ne iarăşi!

 Fă să strălucească Faţa Ta,

şi vom fi scăpaţi!”

(Psalm 80)

Rugăciunile lui Ezechia în favoarea lui Iuda, a onoarei Conducătorului lor suprem erau în armonie cu planul lui Dumnezeu. Solomon, în binecuvântarea rostită la consacrarea templului, se rugase Domnului “să facă în tot timpul dreptate robului său şi poporului Său Israel, pentru ca toate popoarele pământului să poată cunoaşte că Domnul este Dumnezeu şi că nu este alt Dumnezeu afară de El” (1 Împ. 8,59.60). Domnul avea să - Şi arate favoarea îndeosebi atunci când în vreme de război sau de înfrângere de către o oştire, căpeteniile lui Israel aveau să intre în casa de rugăciune şi trebuia să se roage pentru izbăvire (vers. 33,34).

Ezechia n-a fost lăsat fără nădejde. Isaia a trimis la el să i se spună: “Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: ' Am auzit rugăciunea pe care Mi-ai făcut-o cu privire la Sanherib, împăratul Asiriei. lată cuvântul pe care l-a rostit Domnul împotriva lui: Fecioara, fiica Sionului, te dispreţuieşte şi râde de tine; faţa Ierusalimului dă din cap după tine.

Pe cine ai batjocorit şi ai ocărât tu? Împotriva cui ai ridicat glasul? Şi împotriva cui ţi-ai ridicat ochii? Împotriva Sfântului lui Israel! Prin solii tăi ai batjocorit pe Domnul şi ai zis: Cu mulţimea carelor mele, am suit vârful munţilor, coastele Libanului! Voi tăia cei mai înalţi cedri ai lui, cei mai frumoşi chiparoşi ai lui, şi voi atinge creasta lui cea mai înaltă, pădurea lui care este ca o grădină de poame; am săpat şi am băut ape străine, şi voi seca cu talpa picioarelor Mele toate râurile Egiptului.

N-ai auzit că Eu de mult am pregătit aceste lucruri, şi că le-am hotărât din vremurile vechi? Acum însă am îngăduit să se împlinească, şi să prefaci cetăţi întărite în mormane de dărâmături. Locuitorii lor sunt neputincioşi, îngroziţi şi înmărmuriţi; au ajuns ca iarba de pe câmp şi ca verdeaţa fragedă, ca iarba de pe acoperişuri şi ca grâul care se usucă înainte de a-i da spicul.

Dar ştiu când stai jos, când ieşi şi când intri, şi când eşti furios împotriva Mea. Pentru că eşti furios împotriva Mea, şi pentru că trufia ta a ajuns la urechile Mele, de aceea voi pune belciugul Meu în nările tale, şi zăbala Mea între buzele tale şi te voi face să te întorci pe drumul pe care ai venit” (2 Împ. 19,20-28).

Ţara lui Iuda fusese pustiită de armata de ocupaţie; dar Dumnezeu făgăduise să Se îngrijească în mod minunat de nevoile poporului. Lui Ezechia i-a fost trimisă solia: “Acesta să-ţi fie semnul: Anul acesta veţi mânca ce creşte de la sine, şi al doilea an ce va răsări din rădăcinile rămase; dar în al treilea an, veţi semăna, veţi secera, veţi sădi vii şi veţi mânca din rodul lor. Rămăşita din casa lui Iuda, ce va mai rămânea, va prinde iarăşi rădăcini dedesubt, şi deasupra va da rod. Căci din Ierusalim va ieşi o rămăşită şi din muntele Sionului cei scăpaţi. lată ce va face râvna Domnului oştirilor.

De aceea, aşa vorbeşte Domnul asupra împăratului Asiriei: 'Nu va intra în cetatea aceasta, nici nu va arunca săgeţi în ea, nu va sta înaintea ei cu scuturi şi nu va ridica întărituri de şanţuri împotriva ei. Se va întoarce pe drumul pe care a venit, şi nu va intra în cetatea aceasta, zice Domnul. Căci Eu voi ocroti cetatea aceasta ca să o mântuiesc, din pricina Mea, şi din pricina robului Meu David” (2 Împ. 19,29-34).

Chiar în noaptea aceea a venit izbăvirea. “În noaptea aceea, a ieşit îngerul Domnului, şi a ucis în tabăra Asirieinilor o sută optzeci de mii de oameni” (2 Împ. 19,35). “Toţi vitejii, domnitorii şi căpeteniile” din tabăra împăratului Asiriei au fost ucişi (2 Cron. 32,21).

Veştile cu privire la această judecată cumplită asupra oştirii care fusese trimisă să cucerească Ierusalimul au ajuns repede la Sanherib care păzea încă drumul dinspre Egipt către Iuda. Cuprins de frică, împăratul asirian s-a grăbit să plece şi “s-a întors ruşinat în ţara lui” (vers. 21). Dar nu avea să mai domnească multă vreme. Potrivit cu proorocia care fusese rostită cu privire la sfârşitul lui neaşteptat, el a fost asasinat de cei din casa lui “şi în locul său a domnit fiul său Esar Hadon” (Isaia 37,38).

Dumnezeul evreilor biruise pe asirianul cel mândru. Onoarea lui Iehova fusese apărată în ochii popoarelor înconjurătoare. În Ierusalim inimile oamenilor erau pline de o bucurie sfântă. Rugăciunile lor stăruitoare pentru izbăvire fuseseră împletite cu mărturisirea păcatului şi cu multe lacrimi. În nevoia lor cea mare se încrezuseră cu totul în puterea lui Dumnezeu de a salva, şi El nu-i părăsise. Acum, curţile templului răsunau de cântecele solemne, de laudă.

“Dumnezeu este cunoscut în Iuda

mare este Numele Lui în Israel.

Cortul lui este în Salem,

şi locuinţa Lui este în Sion;

Acolo a sfărâmat El săgeţile,

scutul, sabia şi armele de război.

Tu eşti mai măreţ,

mai puternic decât munţii răpitorilor.

Despuiaţi au fost vitejii aceia plini de inimă,

au adormit somnul de apoi;

n-au putut să se apere, toţi acei oameni viteji.

La mustrarea Ta, Dumnezeul lui Iacov,

au adormit şi călăreţi şi cai.

Cât de înfricoşat eşti Tu!

Cine poate să -Ţi stea împotrivă,

când Îţi izbucneşte mânia?

Ai rostit hotărârea de la înălţimea cerurilor;

pământul s-a îngrozit şi a tăcut,

când S-a ridicat Dumnezeu să facă dreptate,

şi să scape pe toţi nenorociţii de pe pământ.

Omul Te laudă chiar în mânia lui,

Când Te îmbraci cu toată urgia Ta.

Faceţi juruinţe Domnului, Dumnezeului vostru,

şi împliniţi – le!

Toţi cei ce-l înconjoară,

să aducă daruri Dumnezeului celui înfricoşat.

El frânge mândria domnitorilor,

El este înfricoşat pentru împăraţii pământului”.

 (Ps. 76)

Ridicarea şi căderea imperiului asirian este bogată în învăţăminte pentru popoarele pământului. Inspiraţia a asemănat gloria Asiriei în culmea prosperităţii ei cu un copac nobil din grădina lui Dumnezeu, care se înalţă deasupra copacilor din jur.

“lată că Asirianul era un cedru falnic în Liban; ramurile lui erau stufoase, frunzişul umbros, tulpina înaltă, iar vârful îi ajungea până la nori ... şi tot felul de neamuri multe locuiau sub umbra lui. Era frumos prin mărimea lui, prin întinderea ramurilor lui; căci rădăcinile îi erau înfipte în ape mari. Cedrii din grădina lui Dumnezeu nu-l întreceau, chiparoşii nu erau de asemuit cu crengile lui, şi platanii nu erau ca ramurile lui; nici un copac din grădina lui Dumnezeu nu era ca el în frumuseţe. Îl făcusem atât de frumos prin mulţimea crăcilor lui, că-l pizmuiau copacii Edenului, care se aflau în grădina lui Dumnezeu” (Ezech. 31,3-9).

Dar conducătorii Asiriei, în loc să folosească binecuvântările lor neobişnuite pentru binele omenirii, au devenit o nenorocire pentru multe ţări. Nemiloşi, fără să se gândească la Dumnezeu sau la semenii lor, au urmat tactica neînduplecată de a determina toate popoarele să recunoască supremaţia zeilor Ninivei, pe care ei îi înălţau mai presus decât Cel Prea Înalt. Dumnezeu trimisese la ei pe Iona cu o solie de avertizare şi, pentru o vreme, s-au umilit înaintea Dumnezeului oştirilor şi au căutat iertare. Dar la scurtă vreme s-au întors iarăşi la închinarea idolatră şi la cucerirea lumii.

Proorocul Naum, în acuzarea răufăcătorilor din Ninive, exclama:

“ Vai de cetatea vărsătoare de sânge, plină de minciună,

 plină de silnicie şi care nu încetează să se dedea la răpire!

 Auziţi pocnetul biciului, uruitul roţilor,

tropăitul cailor, şi duruitul carelor!

Se aruncă năvalnici călăreţii, scânteiază sabia,

fulgeră suliţa ... mulţime de răniţi! ...

lată, am necaz pe tine, zice Domnul oştirilor” (Naum 3,1-6)

Cu o precizie fără greş, Cel Infinit încă are o judecată cu popoarele. În timp ce mila Lui este oferită cu chemări la pocăinţă, această judecată rămâne deschisă; dar atunci când oamenii ating un nivel stabilit de Dumnezeu, începe lucrarea mâniei Sale. Conturile se închid. Răbdarea divină ajunge la capăt. Mila nu mai mijloceşte în favoarea lor.

“Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie şi nu lasă nepedepsit pe cel rău. Domnul umblă în furtună şi în vârtej, şi norii sunt praful picioarelor Lui. El mustră marea şi o usucă, face să sece toate râurile; Basanul şi Carmelul tânjesc, şi floarea Libanului se veştejeşte. Se clatină munţii înaintea Lui, şi dealurile se topesc; se cutremură pământul înaintea Lui, lumea şi toţi locuitorii ei. Cine poate sta înaintea urgiei Lui? Şi cine poate ţine piept mâniei Lui aprinse? Urgia Lui se varsă ca focul, şi se prăbuşesc stâncile înaintea Lui” (Naum 1,3-6)

Aşa se face că Ninive, “cetatea aceea veselă, care stătea plină de încredere şi zicea în inima ei: 'Eu şi nici una afară de mine !’“, a devenit un pustiu (Ţef. 2,15). “Este jefuită, pustiită şi stoarsă de tot! Inima îi este mâhnită, îi tremură genunchii, toate coapsele suferă şi toate feţele au îngălbenit. Unde este acum culcuşul acela de lei, păşunea aceea pentru puii de lei, pe unde umbla leul, leoaica şi puiul de leu, fără să-i tulbure nimeni? (Naum 2,10.11).

Privind înainte la vremea când îngâmfarea Asiriei avea să fie doborâtă, Ţefania proorocea despre Ninive: “În mijlocul cetăţii se vor culca turme de vite de tot felul; pelicanul şi ariciul vor rămâne noaptea pe coperişurile stâlpilor ei. La ferestre se vor auzi ţipetele lor, pustiirea va fi în prag, căci căptuşeala de cedru va fi scoasă” (Ţef. 2,14).

Mare a fost slava împărăţiei asiriene; mare i-a fost şi căderea. Proorocul Ezechiel, dezvoltând mai departe imaginea cu cedrul cel nobil, a prevenit lămurit căderea Asiriei din cauza mândriei şi cruzimii ei. El declara:

“Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu ... 'pentru că îşi înălţa vârful până la nori şi inima i se mândrea cu înălţimea lui, l-am dat în mâinile viteazului neamurilor, care-i va face după răutatea lui; căci l-am izgonit. Străinii, cele mai grozave popoare, l-au tăiat şi l-au lepădat. Crengile i-au căzut în munţi şi în toate văile. Ramurile i s-au sfărâmat în toate şuvoaiele ţării; şi toate popoarele pământului au plecat de la umbra lui, şi l-au părăsit. Pe sfărâmăturile lui au venit şi s-au aşezat toate păsările cerului, şi toate fiarele câmpului şi-au făcut culcuşul între ramurile lui, ca să nu se mai îngâmfe nici unul din copacii de lângă ape cu înălţimea lor...

Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu...: 'În ziua când s-a pogorât în locuinţa morţilor, am răspândit jalea... şi toţi copacii de pe câmp s-au uscat. De vuietul căderii lui am făcut să se cutremure neamurile” (Ezechiel 31,10-16).

Mândria Asiriei şi căderea ei trebuie să slujească drept exemplu până la sfârşitul timpului. În ce priveşte naţiunile pământului de astăzi care în mândrie şi aroganţă se aliniază împotriva Sa, Dumnezeu întreabă: “Cu cine poţi fi asemuit tu în slavă şi în mărime între copacii Edenului? Totuşi vei fi aruncat împreună cu copacii Edenului în adâncimile pământului” (vers. 18).

“Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi cunoaşte pe cei ce se încred în El. Dar cu nişte valuri ce se varsă peste mal, va nimici” pe toţi aceia care caută să se înalţe mai presus de Cel Prea Înalt (Naum 1,7.8).

 “Mândria Asiriei. va fi frântă şi toiagul de cârmuire al Egiptului va pieri” (Zah. 10,11). Acest lucru este adevărat nu numai cu privire la popoarele care s-au ridicat la luptă împotriva lui Dumnezeu în vremurile vechi, ci şi la popoarele de astăzi care nu împlinesc planul divin. În zilele răsplătirii finale, când Judecătorul cel drept al întregului pământ “ va cerne neamurile” (Isaia 30,28), iar acelora care au păstrat adevărul le va fi îngăduit să intre în cetatea lui Dumnezeu, arcadele cerului vor răsuna de cântările biruitoare ale celor răscumpăraţi. “ Voi însă veţi cânta”, declară proorocul, “ca în noaptea când se prăznuieşte sărbătoarea, veţi fi cu inima veselă, ca cel ce merge în sunetul flautului, ca să se ducă la muntele Domnului, spre Stânca lui Israel. Şi Domnul va face să răsune glasul Lui măreţ ... Atunci, Asirianul va tremura de glasul Domnului, care îl va lovi cu nuiaua Sa. La fiecare lovitură de nuia hotărâtă pe care i-o va da Domnul, se vor auzi timpanele şi arfele” (vers. 29-32).