Partea a IV - a. Capitolul 32 Manase şi Iosia

 Partea a IV - a

PEDEAPSA NAŢlONALĂ

 

“Te voi pedepsi cu dreptate; nu pot să te las nepedepsit”

(Ier. 30,11)

        Capitolul 32

Manase şi Iosia

 

Împărăţia lui Iuda, a prosperat în toate zilele lui Ezechia dar a coborât din nou sub anii lungi de domnie nelegiuită a lui Manase, când păgânismul a fost reînviat şi mulţi din popor au fost târâţi în idolatrie. “Manase a fost pricina că Iuda şi locuitorii Ierusalimului s-au rătăcit şi au făcut rău mai mult decât neamurile pe care le nimicise Domnul dinaintea copiilor lui Israel “ (2 Cron. 33,9). Lumina glorioasă a generaţiilor de mai înainte a fost urmată de întunericul superstiţiei şi rătăcirii. Păcatele josnice au apărut şi s-au dezvoltat - tirania, apăsarea, ura a tot ce este bun. Dreptatea a fost pervertită; violenţa predomina.

Şi totuşi, acele vremuri rele n-au fost fără martori pentru Dumnezeu şi pentru dreptate. Experienţele grele prin care Iuda trecuse cu bine în timpul domniei lui Ezechia dezvoltaseră în inimile multora, o tărie de caracter care acum slujea ca un zăgaz împotriva nelegiuirii copleşitoare. Mărturia lor în favoarea adevărului şi a neprihănirii a trezit mânia lui Manase şi a tovarăşilor lui de autoritate, care au căutat să se împietrească în păcătuire, prin aducerea la tăcere a oricărui glas de dezaprobare. “Manase a vărsat de asemenea mult sânge nevinovat până acolo încât a umplut Ierusalimul de la un capăt la altul, afară de păcatele pe care le-a săvârşit, şi în care a târât şi pe Iuda, făcând ce este rău înaintea Domnului” (2 Împ. 21,16).

Primul care avea să cadă a fost Isaia, care timp de peste o jumătate de veac, stătuse înaintea lui Iuda ca sol rânduit de Iehova. “Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, ei, de care lumea nu era vrednică - au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului” (Evrei 11,36-38).

Unii dintre aceia care au fost prigoniţi în timpul domniei lui Manase, au fost însărcinaţi să dea mărturii speciale de mustrare şi judecată. Proorocii declarau că: “Împăratul lui Iuda a săvârşit aceste urâciuni ... mai rău decât tot ce făcuseră înaintea lui ...” Din cauza acestei nelegiuiri, împărăţia lui se apropia de o criză; în curând locuitorii ţării urmau să fie duşi la Babilon, ca să ajungă “de jaful şi de prada tuturor vrăjmaşilor lor” (2 Împ. 21,11.14). Dar Domnul nu avea să i părăsească cu totul pe aceia care într-o ţară străină aveau să-L recunoască drept Creator al lor; aceştia aveau să sufere încercări mari, dar El urma să le aducă izbăvirea la timpul şi calea stabilite de Cer. Aceia care aveau să-şi pună încrederea deplină în El urmau să găsească un adăpost sigur.

Proorocii au continuat să dea cu credincioşie avertizările şi îndemnurile lor; neînfricaţi au vorbit lui Manase şi poporului lui; dar solii au fost batjocoriţi. Iuda cel apostat n-a luat aminte. Ca o anticipaţie a ceea ce avea să cadă peste popor, dacă aveau să continue în nepocăinţă, Domnul a îngăduit ca împăratul lor să fie luat rob de o grupă de ostaşi asirieni, care l-au “legat cu lanţuri şi l-au dus la Babilon”, capitala lor vremelnică. Acest necaz l-a trezit la realitate “şi s - a smerit înaintea Dumnezeului părinţilor săi. l-a făcut rugăciuni; şi Domnul, lăsându - Se înduplecat, i-a ascultat cererile şi l-a adus înapoi la Ierusalim în împărăţia lui. Şi Manase a cunoscut că Domnul este Dumnezeu” (2 Cron. 33,11-13). Dar această pocăinţă, oricât de profundă era ea, a venit prea târziu, ca să mai scape împărăţia de influenţa distrugătoare a anilor de practici idolatre. Mulţi se poticniseră şi căzuseră, ca să nu se mai ridice niciodată.

Printre aceia a căror experienţă de viaţă fusese modelată fără putinţă de întoarcere de la apostazia fatală a lui Manase, a fost chiar propriul lui fiu, care a ajuns pe tron la vârsta de douăzeci şi doi de ani. Despre împăratul Amon stă scris: “A umblat în toată calea în care umblase tatăl său, a slujit idolilor cărora le slujise şi tatăl său Manase; şi s-a închinat înaintea lor; a părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinţilor săi, şi n-a umblat în calea Domnului” (2 Împ. 21,21.22). “Şi nu s-a smerit înaintea Domnului, cum se smerise tatăl său Manase, căci Amon s-a făcut din ce în ce mai vinovat”. Nelegiuitului împărat nu i s-a îngăduit să mai domnească mult. În toiul nelegiuirilor sale sfidătoare, la numai doi ani după venirea lui la domnie, a fost ucis în palat de propriii lui slujitori. Şi poporul ţării a ucis pe toţi cei ce uneltiseră împotriva împăratului Amon. Şi, în locul lui, poporul ţării a pus împărat pe fiul său ” (2 Cron. 33,23.25).

Odată cu venirea la tron a lui , care avea să domnească timp de treizeci şi unu de ani, aceia care îşi păstraseră curăţia credinţei, au început să spere că drumul decadent al împărăţiei a fost oprit: că noul împărat, cu toate că avea numai opt ani, se temea de Domnul şi, încă de la început, “a făcut ce era bine înaintea Domnului şi a umblat în calea lui David, tatăl lui, şi nu s-a abătut nici la dreapta, nici la stânga” (2 Împ. 22,2). Născut dintr-un împărat nelegiuit, asaltat de ispitele de a merge pe urmele tatălui său dar cu ajutorul celor câţiva slujitori care-l încurajau în direcţia cea bună,  a putut rămâne credincios Dumnezeului lui Israel. Avertizat de rătăcirile generaţiilor trecute, a ales să îndeplinească dreptatea, în loc să coboare în adâncimea păcatului şi a degradării unde căzuseră tatăl şi bunicul lui. “El nu s-a abătut nici la dreapta nici la stânga”. Ca unul care avea să ocupe un loc de încredere, s-a hotărât să asculte de îndrumarea care fusese dată pentru călăuzirea conducătorilor lui Israel, şi ascultarea lui a făcut posibil ca Dumnezeu să-l folosească drept vas de cinste.

La vremea când  a început să domnească şi cu mulţi ani mai înainte, cei credincioşi din Iuda puneau la îndoială dacă făgăduinţele lui Dumnezeu către Israelul din vechime aveau să se împlinească vreodată. Din punct de vedere omenesc, planul divin pentru poporul ales părea aproape cu neputinţă de împlinit. Apostazia din veacurile de mai înainte se întărise cu trecerea anilor, zece seminţii fuseseră împrăştiate printre păgâni, numai seminţiile lui Iuda şi Beniamin mai rămăseseră şi chiar şi acestea păreau a fi pe pragul ruinei morale şi naţionale. Proorocii începuseră să prezică distrugerea totală a cetăţii lor frumoase, unde se afla templul clădit de Solomon, în care se concentraseră toate nădejdile lor pământeşti, de glorie naţională. Era oare posibil ca Dumnezeu să fie gata să Se întoarcă de la planul Său declarat de a aduce izbăvirea acelora care-şi puseseră încrederea în El ? Faţă de îndelungata prigonire a celor neprihăniţi şi de aparenta prosperitate a celor nelegiuiţi, puteau nădăjdui în zile mai bune aceia care rămăseseră credincioşi lui Dumnezeu?

Aceste întrebări pline de îngrijorare erau exprimate de proorocul Habacuc. Privind situaţia celor credincioşi din zilele lui, şi-a exprimat povara inimii prin întrebarea: “Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculţi ? Până când mă voi tângui Ţie, fără să dai ajutor? Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea, şi Te uiţi la nedreptate? Asuprirea şi silnicia se fac sub ochii mei, se nasc certuri şi se stârneşte gâlceavă. De aceea legea este fără putere, şi dreptatea nu se vede, căci cel rău biruieşte pe cel neprihănit, de aceea se fac “judecăţi nedrepte” (Hab. 1,2-4 ).

Dumnezeu a răspuns la strigătul copiilor Săi credincioşi. Prin port-vocea Sa aleasă, Şi-a făcut cunoscut hotărârea de a aduce pedeapsa asupra poporului care se abătuse de la El ca să slujească zeilor păgâni. În timpul vieţii unora dintre aceia care chiar atunci puneau întrebări cu privire la viitor, El avea să îndrume în mod minunat căile popoarelor conducătoare ale pământului şi să-i aducă pe babilonieni în frunte. Aceşti caldeeni, “groaznici şi înfricoşaţi” (Hab. 1,7), aveau să cadă deodată peste ţara lui Iuda ca un bici rânduit de Dumnezeu. Căpeteniile lui Iuda şi cei mai de frunte din popor urmau să fie duşi robi în Babilon; cetăţile, satele şi ogoarele cultivate ale iudeilor urmau să rămână pustii; nimic nu avea să fie cruţat.

Încrezător că şi în această judecată grozavă planul lui Dumnezeu pentru poporul Său avea să fie într-un fel împlinit, Habacuc s-a plecat cu umilinţă în faţa voii descoperite a lui Iehova: “Doamne, nu eşti Tu din veşnicie Dumnezeul meu, Sfântul meu?” a strigat el. Apoi, credinţa lui trecând dincolo de perspectiva întunecată a viitorului apropiat şi încrezându-se în făgăduinţele preţioase care dau pe faţă dragostea lui Dumnezeu faţă de copiii Săi încrezători, proorocul adaugă: “Nu vom muri!” (vers. 12). Cu această declaraţie de credinţă, a lăsat cazul lui şi al tuturor celorlalţi credincioşi israeliţi în mâinile unui Dumnezeu milostiv.

Aceasta n-a fost singura experienţă a lui Habacuc în exercitarea credinţei puternice. Într-o împrejurare, pe când medita cu privire la viitor, el spunea: “M-am dus la locul meu de strajă şi stam pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul şi ce-mi va răspunde la plângerea mea”. Cu îndurare Domnul i-a răspuns: “Scrie proorocia şi sapă-o pe table ca să se poată citi uşor, căci este o proorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit. Lată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui” (Hab. 2,1-4). Credinţa care l-a întărit pe Habacuc împreună cu toţi cei sfinţi şi drepţi din zilele de grea încercare, era aceeaşi credinţă care susţine pe poporul lui Dumnezeu din zilele noastre. În ceasurile cele mai întunecate, în împrejurările cele mai descurajatoare, credinciosul creştin îşi poate ţine sufletul legat de Izvorul a toată lumina şi puterea. Prin credinţa în Dumnezeu, nădejdea şi curajul lui pot fi reînnoite în fiecare zi. “Cel neprihănit va trăi prin credinţa lui”. În slujirea lui Dumnezeu nu trebuie să existe nici descurajare, nici oscilare, nici teamă. Domnul va împlini cele mai înalte aşteptări ale acelora care-şi pun încrederea în El. El le va da înţelepciunea pe care o cer pentru diferitele lor nevoi.

Apostolul Pavel dă o mărturie grăitoare despre grija îndestulătoare oferită fiecărui suflet încercat. Lui i-a fost dată asigurarea divină: “Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită”. Cu recunoştinţă şi încredere, slujitorul încercat al lui Dumnezeu a răspuns: “Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor. 12,9.10).

Trebuie că cultivăm şi să încurajăm credinţa despre care au mărturisit proorocii şi apostolii - credinţa care se sprijină pe făgăduinţele lui Dumnezeu şi aşteaptă mântuirea la timpul şi în felul hotărâte de El. Cuvântul sigur al proorociei îşi va găsi împlinirea finală în arătarea glorioasă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos ca Împărat al împăraţilor şi Domn la domnilor. Timpul de aşteptare poate părea lung, sufletul poate fi apăsat de împrejurări descurajatoare, mulţi în care ne-am pus încrederea pot cădea pe cale; dar împreună cu proorocul care s-a străduit să încurajeze pe Iuda într-o vreme de decădere fără egal, să spunem cu încredere: “Domnul este însă în Templul Lui cel Sfânt. 'Tot pământul să tacă înaintea Lui!” (Hab. 2,20). Să păstrăm mereu în minte solia încurajatoare: “Căci este o proorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteaptă-o căci va veni şi se va împlini negreşit ... Cel neprihănit va trăi prin credinţa lui” (vers. 3.4 ).

Însufleţeşte - Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne!

Fă - Te cunoscut în trecerea anilor!

Dar, în mânia Ta, adu-Ţi aminte de îndurările Tale!

 Dumnezeu vine din T eman

şi Cel Sfânt vine din muntele Paran ...

Măreţia Lui acoperă cerurile

şi slava lui umple pământul.

Strălucirea Lui este ca lumina soarelui;

din mâna Lui pornesc raze,

şi acolo este ascunsă tăria Lui.

Înaintea Lui merge ciuma,

şi molima calcă pe urmele Lui.

Se opreşte şi măsoară pământul cu ochiul;

priveşte, şi le face pe neamuri să tremure;

munţii cei veşnici se sfărâmă,

dealurile cele vechi se pleacă;

El umblă pe cărări veşnice...

Ieşi ca să izbăveşti pe poporul Tău,

să izbăveşti pe unsul Tău;

Căci chiar dacă smochinul nu va înflori,

viţa nu va da nici un rod,

 rodul măslinului va lipsi

şi câmpiile nu vor da hrană,

oile vor pieri din staule,

şi nu vor mai fi boi în grajduri,

eu tot mă voi bucura în Domnul.

Mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!

Domnul Dumnezeu este tăria mea”.

(Habacuc 3,2-6.13.1719)

Habacuc nu a fost singurul prin care s-a dat o solie cu privire la strălucita nădejde şi biruinţa viitoare, ca şi despre judecata prezentă. În timpul domniei lui , cuvântul Domnului a venit la Ţefania, arătând lămurit urmările stăruirii în apostazie şi atrăgând atenţia bisericii adevărate la perspectiva glorioasă de după aceea. Profeţiile lui privitoare la judecata care urma să vină asupra lui Iuda se aplică cu o putere egală şi judecăţilor care vor cădea asupra lumii nepocăite la vremea celei de a doua veniri a lui Hristos:

“Ziua cea mare a Domnului este aproape,

este aproape şi vine în grabă mare!

Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului

şi viteazul ţipă cu amar.

Ziua aceea este o zde mânie,

 zi de necaz şi de groază,

 zi de pustiire şi nimicire,

zi de întuneric şi negură,

zi de întunecime,

zi în care va răsuna trâmbiţa

şi strigătele de război

împotriva cetăţilor întărite şi turnurilor înalte”.

(Ţefania 1,14-16)

“Atunci voi pune pe oameni la strâmtorare, şi vor bâjbâi ca nişte orbi, pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea, le voi vărsa sângele ca praful. Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei Domnului; ci toată ţara va fi pustiită de focul geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toţi locuitorii ţării” (Ţef. 1,17.18).

“Veniţi-vă înfire şi cercetaţi-vă,

neam fără ruşine,

până nu se împlineşte hotărârea -

ca pleava trece vremea

până nu vine peste voi mânia aprinsă a Domnului,

până nu vine peste voi ziua mâniei Domnului!

Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară,

care împliniţi poruncile Lui!

Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia!

Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului “.

(Ţef. 2,1-3)

“lată, în vremea aceea, voi lucra împotriva tuturor asupritorilor tăi; voi izbăvi pe cei şchiopi şi voi strânge pe cei ce au fost izgoniţi, şi îi voi face o pricină de laudă şi de slavă în toate ţările unde sunt de ocară acum. În vremea aceea, vă voi aduce înapoi; în vremea ceea, vă voi strânge; căci vă voi face o pricină de slavă şi de laudă între toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe prinşii voştri de război, sub ochii voştri, zice Domnul” (Ţef. 3,19.20).

“Strigă de bucurie, fiica Sionului!

Strigă de veselie, Israele!

Bucură-te şi saltă de veselie

din toată inima ta, fiica Ierusalimului!

Domnul a abătut de la tine pedepsele tale,

a îndepărtat pe vrăjmaşul tău;

Domnul, Împăratul lui Israel,

este în mijlocul tău;

nu trebuie să te mai temi de nici nenorocire!

În ziua aceea, se va zice Ierusalimului:

Nu te teme de nimic!

Sioane, să nu-ţi slăbească mâinile!

Domnul, Dumnezeul tău, este în mijlocul tău

ca un viteaz care poate ajuta;

Se va bucura de tine cu mare bucurie,

va tăcea în dragostea Lui.

şi nu va mai putea de veselie pentru tine”.

                                                   vers. 14-17).