Capitolul 33 Cartea legii

 

Influenţele tăcute dar puternice puse în mişcare de soliile proorocilor cu privire la robia babiloniană au contribuit la pregătirea căii pentru o reformă, care a avut loc în anul al optsprezecelea al domniei lui . Această mişcare reformatoare, prin care judecăţile care ameninţau au fost îndepărtate pentru o vreme, s-a născut într-un mod cu totul neaşteptat prin descoperirea şi studierea unei părţi a Sfintei Scripturi care, timp de mulţi ani, fusese în mod ciudat pusă într-un loc nepotrivit şi pierdută.

Cu aproape un secol mai înainte, în timpul primului Paşte sărbătorit de Ezechia, se luaseră măsuri pentru citirea publică, zilnică a cărţii legii în faţa poporului de către preoţii învăţători. Tocmai păzirea rânduielilor raportate de Moise, îndeosebi cele date în cartea legământului, care constituie o parte a Deuteronomului, a fost cea care a făcut ca domnia lui Ezechia să fie atât de prosperă. Dar Manase îndrăznise să îndepărteze aceste rânduieli; şi în timpul domniei lui, copia de la templu a cărţii legii se pierduse printr-o neglijenţă totală. În felul acesta, timp de mai mulţi ani, poporul de rând a fost lipsit de îndrumare.

Manuscrisul, multă vreme pierdut a fost găsit în templu de către Hilchia, marele preot, în timp ce clădirea era supusă unei reparaţii capitale, în armonie cu planul împăratului  de conservare a clădirii sfinte. Marele preot a înmânat cartea preţioasă lui Şafan, un cărturar învăţat, care a citit-o şi apoi a dus-o la împărat împreună cu relatarea descoperirii.

Iosia a fost profund mişcat când a auzit pentru prima dată lectura îndemnurilor şi avertizărilor raportate în acest manuscris vechi. Niciodată mai înainte nu-şi dăduse seama atât de profund de claritatea cu care Dumnezeu pusese înaintea lui Israel “ viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul” (Deut. 30, 19), şi cum de repetate ori fuseseră îndemnaţi să aleagă calea vieţii, ca să devină o laudă pe pământ, o binecuvântare pentru toate popoarele. “Întăriţi-vă şi îmbărbătaţi-vă! Nu vă temeţi şi nu vă înspăimânt ţi”... fusese îndemnat Israel prin Moise; “căci Domnul, Dumnezeul tău, va merge El Însuşi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa” (Deut. 31,6).

Cartea abunda în asigurări privitoare la bunăvoinţa lui Dumnezeu de a-i mântui în chip desăvârşit pe aceia care aveau să-şi pună încrederea deplină în El. Aşa cum lucrase la eliberarea lor din robia egipteană, tot aşa avea să lucreze şi la întemeierea lor în ţara făgăduinţei şi la aşezarea lor în fruntea popoarelor pământului.

Încurajările date ca răsplată a ascultării erau însoţite de proorocii cu privire la judecăţi împotriva celor neascultători; şi când împăratul a auzit cuvintele inspirate, a recunoscut în tabloul pus înaintea lui condiţiile care erau asemănătoare cu acelea care existau în realitate în împărăţia lui. În legătură cu ateste descrieri profetice ale depărtării de Dumnezeu, a fost uimit să găsească declaraţii clare cu privire la urmarea faptului că ziua nenorocirii avea să vină cu grabă şi că nu va fi nici o scăpare. Limbajul era clar; nu putea fi nici o greşeală în înţelegerea cuvintelor. La încheierea volumului, printr-o succintă prezentare a procedeelor lui Dumnezeu cu Israel şi printr-o repetare a evenimentelor viitoare, aceste probleme au fost lămurite deplin. În auzul întregului Israel, Moise declarase:

„Luaţi aminte ceruri, şi voi vorbi;

ascultă, pământule, cuvintele gurii mele,

ca ploaia să curgă învăţăturile mele,

c roua să cadă cuvântul meu,

ca ploaia repede pe verdeaţă,

ca picăturile de ploaie pe iarbă!

Căci voi vesti Numele Domnului.

Daţi slavă Dumnezeului nostru!

El este Stânca;

lucrările Lui sunt desăvârşite,

căci toate căile Lui sunt drepte;

El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate

El este drept şi curat”. (Deut. 32,1-4).

“Adu-ţi aminte de zilele din vechime,

Socoteşte anii, vârstă de oameni după vârstă de oameni,

Întreabă pe tatăl tău şi te va învăţa,

Pe bătrânii tăi şi îţi vor spune.

Când Cel Prea Înalt a dat moştenire neamurilor,

 când a despărţit pe copiii oamenilor,

a pus hotare popoarelor,

după numărul copiilor lui Israel,

căci partea Domnului este poporul Lui,

Iacov este partea Lui de moştenire.

El l-a găsit într-un ţinut pustiu,

Într-o  singurătate plină de urlete înfricoşate;

l-a înconjurat, l-a îngrijit,

şi l-a păzit ca lumina ochiului Lui” (vers. 7-10).

„Dar Israel a nesocotit Stânca mântuirii lui,

 L-a întărâtat la gelozie prin dumnezei străini

 L-au mâniat prin urâciuni;

au adus jertfe dracilor,

unor idoli care nu sunt dumnezei,

unor dumnezei pe care nu-i cunoşteau,

dumnezei noi, veniţi de curând,

de care nu se temuseră părinţii voştri.

Ai părăsit Stânca cea care te-a născut,

şi ai uitat pe Dumnezeul care te-a întocmit.

Domnul a văzut lucrul acesta,

şi S-a mâniat,

S-a supărat pe fiii şi fiicele Lui.

El a zis: 'Îmi voi ascunde Faţa de ei,

 şi voi vedea care le va fi sfârşitul,

căci sunt un neam stricat,

sunt nişte copii necredincioşi.

Mi-au întărâtat gelozia

prin ceea ce nu este Dumnezeu,

M-au mâniat prin idolii lor deşerţi;

şi Eu îi voi întărâta la gelozie

printr-un popor care nu este popor.

Îi voi mânia printr-un neam fără pricepere.

Voi îngrămădi toate nenorocirile peste ei,

Îmi voi arunca toate săgeţile împotriva lor.

Vor fi topiţi de foame, stinşi de friguri,

şi de boli cumplite;

voi trimite în ei dinţii fiarelor sălbatice

şi otrava şerpilor.

Ei sunt un neam care şi-a pierdut bunul simţ

şi nu-i pricepere în ei.

Dacă ar fi fost înţelepţi, ar înţelege,

Şi s-ar gândi la ce li se va întâmpla!

Cum ar urmări unul singur mie din ei,

 şi cum ar pune doi pe fugă zece mii,

dacă nu i-ar fi vândut Stânca,

dacă nu i-ar fi vândut Domnul?

Căci stânca lor nu este Stânca noastră,

vrăjmaşii noştri înşişi

sunt judecători în această privinţă.

Oare nu este ascuns lucrul acesta la Mine?

pecetluit în comorile Mele?

A Mea este răzbunarea şi Eu voi răsplăti,

 când va începe să le alunece piciorul!

 Căci ziua nenorocirii este aproape,

şi ceea ce-i aşteaptă nu va zăbovi”. (vers. 15-21.23.24.28-31.34.35)

Acestea şi alte pasaje asemănătoare i-au făcut cunoscut lui  dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său şi oroarea Sa faţă de păcat. Când a citit poruncile privitoare la judecata grabnică asupra acelora care vor stărui în răzvrătire, împăratul s-a cutremurat pentru viitor. Stricăciunea lui Iuda fusese mare; care avea să fie urmarea apostaziei lor continue?

În anii dinainte, împăratul nu fusese indiferent faţă de idolatria predominantă. “În al optulea an al domniei lui, pe când era încă tânăr”, se consacrase pe deplin în slujirea lui Dumnezeu. Patru ani mai târziu, la vârsta de douăzeci de ani, făcuse un efort stăruitor să îndepărteze ispita de la supuşii lui, curăţind “Iuda şi Ierusalimul de locurile înalte şi de dumbrăvi, de chipurile cioplite şi de chipurile turnate... Au dărâmat înaintea lui altarele Baalilor, şi au tăiat stâlpii închinaţi soarelui, care erau deasupra lor; a sfărâmat idolii Astarteei,  chipurile cioplite şi chipurile turnate, le-a făcut praf, a presărat pe mormintele celor ce le aduseseră jertfe şi a ars oasele preoţilor pe altarele lor. Astfel a curăţit Iuda şi Ierusalimul”,(2 Cron. 34,3-5).

Nemulţumindu-se să facă o lucrare deplină numai în ţara lui Iuda, tânărul conducător şi-a extins eforturile şi la acele părţi ale Palestinei ocupate anterior de cele zece seminţii ale lui Israel, din care acum mai erau doar o rămăşiţă slabă. “La fel”, spune raportul, “a făcut în cetăţile lui Manase, lui Efraim, lui Simeon şi chiar ale lui Neftali”. Nu s-a întors la Ierusalim până ce n-a străbătut în lung şi în lat această regiune de locuinţe ruinate “şi a dărâmat altarele, a făcut bucăţi idolii închinaţi Astarteei, şi chipurile cioplite le-a făcut praf şi a tăiat toţi stâlpii închinaţi soarelui în toată ţara lui Israel “ (vers. 6.7).

În felul acesta, Iosia, încă din prima tinereţe, se străduise să se folosească de poziţia lui ca împărat pentru a înălţa principiile Legii sfinte a lui Dumnezeu. Iar acum, în timp ce Şafan cărturarul îi citea din cartea legii, împăratul a descoperit în acest volum un tezaur de cunoştinţe, un aliat puternic în lucrarea de reformă pe care dorea atât de mult s-o vadă îndeplinită în ţară. S-a hotărât să meargă în lumina sfaturilor ei şi astfel să facă tot ce-i stătea în putere pentru a face cunoscut poporului învăţăturile ei şi a-i conduce, dacă va fi cu putinţă, la cultivarea respectului şi dragostei pentru Legea Cerului.

Dar era oare cu putinţă să aducă la îndeplinire reforma necesară? Israel aproape ajunsese la limitele răbdării divine; în curând, Dumnezeu avea să Se ridice să-i pedepsească pe aceia care aduseseră dezonoare asupra Numelui Său; mânia lui Dumnezeu se aprinsese deja împotriva poporului. Copleşit de amărăciune şi de descurajare, Iosia şi-a sfâşiat hainele, s-a plecat înaintea lui Dumnezeu în agonia sufletului, căutând iertare pentru păcatele unei naţiuni nepocăite.

În vremea aceea, profetesa Hulda locuia în Ierusalim, aproape de templu. Gândul împăratului plin de presimţiri îngrijorătoare s-a îndreptat spre ea şi s-a hotărât să-L întrebe pe Domnul, prin acel sol ales, să afle, dacă era posibil, dacă prin orice mijloc al puterii lui lăuntrice ar putea salva pe Iuda cel rătăcit aflat acum în pragul ruinei.

Gravitatea situaţiei şi respectul pe care-l avea faţă de poorociţă l-au făcut să aleagă ca soli pentru a-i trimite la ea pe primii oameni din împărăţie. “Duceţi-vă”, le-a poruncit el, “şi întrebaţi pe Domnul pentru mine, pentru popor şi pentru Iuda, cu privire la cuvintele cărţii acesteia care s-a găsit; căci mare este mânia Domnului care s-a aprins împotriva noastră, pentru că părinţii noştri n-au ascultat cuvintele cărţii acesteia şi n-au împlinit tot ce ne este poruncit în ea” (2 Împ. 22, 13).

Prin Hulda Domnul i-a trimis lui  un cuvânt prin care i-a spus că distrugerea Ierusalimului nu putea fi evitată. Chiar dacă s-ar umili acum înaintea lui Dumnezeu, poporul nu putea scăpa de pedeapsă. Atât de mult se împietriseră sufletele lor prin săvârşirea răului, încât dacă judecata nu avea să vină asupra lor, în scurtă vreme ei aveau să se întoarcă la aceeaşi vieţuire păcătoasă. “Spuneţi omului care v-a trimis la mine”, zice profeteasa: „aşa vorbeşte Domnul: ’ lată, voi trimite nenorociri asupra locului acestuia şi asupra locuitorilor lui, după cuvintele cărţii pe care a citit-o împăratul lui Iuda. Pentru că M-au părăsit şi au adus tămâie altor dumnezei, mânîindu - Mă prin toate lucrările mâinilor lor, mânia Mea s-a aprins împotriva locului acestuia, şi nu se va stinge.” (vers. 15-17).

Dar pentru că împăratul şi-a umilit inima înaintea lui Dumnezeu, Domnul avea să recunoască promptitudinea lui în căutarea iertării şi a milei. Lui i-a fost trimisă solia: “Pentru că ţi s-a mişcat inima, pentru că te-ai smerit înaintea Domnului când ai auzit ce am spus împotriva acestui loc şi împotriva locuitorilor lui, care vor ajunge de spaimă şi de blestem, şi pentru că ţi-ai sfâşiat hainele şi ai plâns înaintea Mea, şi Eu am auzit - zice Domnul -; de aceea, iată, te voi adăuga la părinţii tăi, vei fi adăugat în pace în mormântul tău, şi nu-ţi vor vedea ochii toate nenorocirile pe care le voi aduce asupra locului acestuia” (vers. 19.20).

Împăratul trebuia să lase pe seama lui Dumnezeu evenimentele viitoare. El nu putea schimba hotărârile veşnice ale lui Iehova. Dar, prin anunţarea judecăţilor pedepsitoare ale cerului, Domnul n-a îndepărtat ocazia pentru pocăinţă şi reformă; şi , văzând în aceasta dispoziţia din partea lui Dumnezeu de a amesteca judecăţile cu milă, s-a hotărât să facă tot ce - i stătea, în putere pentru a înfăptui reformele stabilite. El a convocat îndată o mare adunare, la care au fost invitaţi bătrânii şi magistraţii din Ierusalim şi Iuda, împreună cu poporul de rând. Aceştia, împreună cu preoţii şi leviţii, s-au întâlnit cu împăratul în curtea templului.

Împăratul personal a citit înaintea acestei mari adunări “toate cuvintele din cartea legământului pe care o găsiseră în Casa Domnului” (2 Împ. 23,2). Lectorul a fost profund impresionat şi a rostit solia cu patos şi cu o inimă zdrobită. Ascultătorii au fost adânc mişcaţi. Intensitatea simţămintelor ce se arătau pe chipul împăratului, însăşi solemnitatea soliei, avertizarea cu privire la judecăţile care aveau să vină - toate acestea şi-au făcut efectul şi mulţi s-au hotărât să se unească cu împăratul pentru a căuta iertare.

 a propus ca aceia care aveau cea mai înaltă autoritate să se unească cu poporul în legământ solemn înaintea lui Dumnezeu pentru a conlucra într-un efort de a face schimbări hotărâte: “Împăratul stătea pe scaunul lui împărătesc şi a făcut legământ înaintea Domnului, îndatorându-se să urmeze pe Domnul şi să păzească poruncile, învăţăturile şi legile Lui din toată inima şi din tot sufletul lui, ca să împlinească astfel cuvintele legământului acestuia scrise în cartea aceasta”. Răspunsul a fost mai entuziast decât îndrăznise împăratul să spere: “Şi tot poporul a intrat în legământ” (vers. 3).

În reforma care a urmat, împăratul şi-a îndreptat atenţia să distrugă orice urmă de idolatrie care mai era. Locuitorii ţării practicaseră atât de mult obiceiurile popoarelor înconjurătoare, închinându-se chipurilor de lemn şi de piatră, încât părea peste puterea omului de a îndepărta orice urmă a acestor păcate. Dar  a stăruit în străduinţa lui de a curăţa ţara. Cu hotărâre s-a împotrivit idolatriei, omorând “pe toţi preoţii înălţimilor”... “Mai mult,  a stârpit pe cei ce chemau duhurile, pe cei ce spuneau viitorul, terafimii, idolii şi toate urâciunile care se vedeau în ţara lui Iuda şi la Ierusalim, ca să împlinească astfel cuvintele legii scrise în cartea pe care o găsise preotul Hilchia în casa Domnului” (vers. 20.24).

În zilele divizării împărăţiei, cu veacuri mai înainte, când Ieroboam, fiul lui Nebat, sfidând cu îndrăzneală pe Dumnezeul căruia se închina Israel, a căutat să îndepărteze inima poporului de la slujbele templului din Ierusalim către forme noi de închinare, a clădit un altar nesfinţit la Betel. În timpul consacrării acestui altar, unde, în anii care aveau să vină, mulţi urmau să fie amăgiţi de practicile idolatre, a apărut deodată un bărbat al lui Dumnezeu din Iuda cu cuvinte de condamnare pentru practicile hulitoare. “El strigase împotriva altarului, zicând: ' Altarule! Altarule! Aşa vorbeşte Domnul: lată că se va naşte un fiu casei lui David; numele lui va fi ; el va junghia pe tine, pe preoţii înălţimilor, care ard tămâie pe tine şi pe tine se vor arde oseminte omeneşti!” (1 Împ. 13,2). Această avertizare fusese însoţită de un semn prin care se dovedea că acel cuvânt rostit era de la Dumnezeu.

Trecuseră trei veacuri. În timpul reformei aduse la îndeplinire de , împăratul însuşi era la Betel, unde se găsea acest altar vechi. Proorocia rostită cu mulţi ani înainte în prezenţa lui Ieroboam avea să fie acum împlinită literal:

“A dărâmat şi altarul de la Betel şi înălţimile făcute de Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască; a ars înălţimea şi a prefăcut-o în ţărână şi a ars idolul Astarteei.

, întorcându-se şi văzând mormintele care erau acolo în munte, a trimis să ia oasele din morminte şi le-a ars pe altar şi l-a pângărit, după cuvântul Domnului, rostit prin omul lui Dumnezeu care vestise aceste lucruri.

 El a zis: 'Ce este mormântul acesta pe care-l văd?' Oamenii din cetate i-au răspuns: 'Este mormântul omului lui Dumnezeu care a venit din Iuda şi a strigat împotriva altarului din Betel lucrurile acestea pe care le împlineşti tu'. Şi el a zis: 'Lăsaţi-l; nimeni să nu-i atingă oasele!' Astfel, au păstrat oasele lui împreună cu ale proorocului care venise din Samaria” (2 Împ. 23,15-18).

 Pe povârnişurile de miazăzi ale muntelui Măslinilor, faţă în faţă cu templul cel frumos al lui Iehova de pe muntele Moria, erau altarele şi chipurile care fuseseră aşezate de Solomon pentru a fi pe placul soţiilor lui idolatre.(vezi 1 Împ. 11,6-8). De trei sute de ani aceste chipuri hidoase stătuseră pe “Muntele Urâciunii” ca martore ale apostaziei celui mai înţelept împărat al lui Israel. Şi acestea au fost îndepărtate şi distruse de .

Împăratul a căutat mai departe să întărească credinţa lui Iuda în Dumnezeul părinţilor lor, ţinând o mare sărbătoare de Paşte în armonie cu prevederile statuate în cartea legii. Au fost făcute pregătiri de către aceia care aveau răspunderea slujbelor sfinte, şi în ziua cea mare a sărbătorii, au fost aduse daruri de bună voie. “Paşte ca acesta nu se prăznuise din vremea când judecau judecătorii pe Israel şi în tot timpul împăraţilor lui Iuda “ (vers. 22). Dar râvna lui Iosia, deşi acceptată de Dumnezeu, nu putea ispăşi păcatele generaţiilor trecute; nici evlavia dată pe faţă de cei ce au urmat pe împărat nu a produs o schimbare a inimii în mulţi care refuzaseră cu încăpăţânare să se întoarcă de la idolatrie la închinarea faţă de Dumnezeul cel adevărat.

Iosia a continuat să domnească timp de peste un deceniu de la sărbătorirea Paştelui. La vârsta de treizeci şi nouă de ani, şi-a găsit moartea în lupta cu oştile Egiptului; şi “a fost îngropat în mormântul părinţilor săi. Tot Iuda şi Ierusalimul au plâns.  a făcut un cântec de jale pentru Iosia. Toţi cântăreţii şi toate cântăreţele au vorbit de  în cântecele lor de jale până în ziua de azi, şi a ajuns o datină în Israel. Cântările acestea sunt scrise în 'Cântecele de jale’” (2 Cron. 35,24.25). “Înaintea lui Iosia, n-a fost nici un împărat care să se întoarcă la Domnul, ca el, din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din” toată puterea lui, întocmai după toată legea lui Moise; şi chiar după el n-a fost nici unul ca el. Totuşi Domnul nu S-a întors din iuţimea mâniei Lui celei mari, de care era aprins împotriva lui Iuda, din pricina tuturor celor ce făcuse Manase ca să-l mânie” (2 Împ23,25.26). Se apropia cu grăbire vremea când Ierusalimul avea să fie distrus cu totul, iar locuitorii ţării duşi în robie în Babilon, ca să înveţe lecţiile pe care refuzaseră să le înveţe în împrejurări mai favorabile.