Capitolul 34 Ieremia

 

Printre aceia care nădăjduiseră într-o înviorare spirituală de durata, ca urmare a reformei lui Iosia, era şi Ieremia, chemat de Dumnezeu la slujirea profetică pe când era încă tânăr, în al treisprezecelea an al domniei lui Iosia. Membru al preoţiei levitice, Ieremia fusese educat din copilărie pentru o slujire sfântă. În anii aceia fericiţi de pregătire, îşi dădea seama în mică măsură că fusese rânduit de la naştere să fie “un prooroc al neamurilor” şi când a venit chemarea divină, a fost copleşit de simţământul nevredniciei: “Ah, Doamne, Dumnezeule, strigă el, vezi că eu nu ştiu să vorbesc, căci sunt un copil” (Ier. 1,5.6).

În tânărul Ieremia Dumnezeu a văzut pe unul care va fi credincios însărcinării sale şi care va sta pentru dreptate în ciuda unei împotriviri. În copilărie se dovedise credincios; iar acum avea să suporte asprimea ca un bun ostaş al crucii. “Nu zice: 'Sunt un copil”, l-a îndemnat Domnul pe solul Său ales; “căci te vei duce la toţi aceia la care te voi trimite, şi vei spune tot ce-ţi voi porunci. Nu te teme de ei; căci Eu sunt cu tine, ca să te scap, zice Domnul. Dar tu încinge-ţi coapsele, scoală-te şi spune-le tot ce-ţi voi porunci. Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor. lată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stâlp de fier şi un zid de aramă, împotriva întregii ţări, împotriva împăraţilor lui Iuda, împotriva căpeteniilor lui, împotriva preoţilor lui şi împotriva poporului ţării. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui; căci Eu sunt cu tine, ca să te scap, zice Domnul” (vers. 7.8.17-19).

Timp de patruzeci de ani,  Ieremia avea să stea înaintea poporului ca martor pentru adevăr şi neprihănire. Într-o vreme de apostazie fără precedent, trebuia să exemplifice în viaţa şi caracterul lui închinarea faţă de singurul Dumnezeu adevărat. În timpul asediilor grozave ale Ierusalimului, el urma să fie purtătorul de cuvânt al lui Iehova. Urma să prevadă căderea lui David şi distrugerea frumosului templu clădit de Solomon. Şi când avea să fie întemniţat din cauza mărturiilor lui neînfricate, avea încă să vorbească lămurit împotriva păcatului din locurile înalte. Dispreţuit, urât, lepădat de oameni, în cele din urmă avea să fie martor al împlinirii literale a propriilor lui proorocii privitoare la iminenta nenorocire şi să împărtăşească durerea şi vaiul care aveau să urmeze distrugerii cetăţii blestemate.

Totuşi în mijlocul distrugerii generale în care naţiunea intra cu grăbire, lui  i-a fost deseori îngăduit să privească dincolo de scenele dureroase ale prezentului, la perspectivele glorioase ale viitorului, când poporul lui Dumnezeu va fi răscumpărat din ţara vrăjmaşului şi sădit iarăşi în Sion. El a văzut mai dinainte vremea când Domnul va reînnoi legătura Sa prin legământ cu ei. “Sufletul le va fi ca o grădină bine udată şi nu vor mai tânji” (Ier. 31,12).

Despre chemarea lui la misiunea profetică,  Ieremia însuşi scria: “Domnul Şi-a întins mâna şi mi-a atins gura. Şi Domnul mi-a zis: 'lată, pun cuvintele Mele în gura ta. lată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împărăţii ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti” (Ier. 1,9.10).

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru cuvintele “să zideşti şi să sădeşti”!  Prin aceste cuvinte  a fost asigurat de planul Domnului de a restatornici şi de a vindeca. Aspre erau soliile de prezentat în anii ce aveau să vină. Proorociile privitoare la judecăţile care urmau să vină fără întârziere trebuia să fie rostite fără teamă. De pe câmpiile Şinearului “va izbucni nenorocirea peste toţi locuitorii ţării. Îmi voi rosti judecăţile împotriva lor, zice Domnul, din pricina întregii lor răutăţi, pentru că M-au părăsit” (vers. 14.16): Totuşi proorocul urma să însoţească aceste solii cu asigurări de iertare pentru toţi cei ce se vor întoarce de la căile lor rele.

Ca meşter-clăditor înţelept, Ieremia, chiar la începutul activităţii sale de-o viaţă întreagă, a căutat să-i încurajeze pe bărbaţii lui Iuda să pună temeliile vieţii lor spirituale profunde şi larg cuprinzătoare făcând o lucrare temeinică de pocăinţă. Multă vreme clădiseră cu materiale pe care apostolul Pavel le aseamănă cu lemnul, fânul şi trestia, iar Ieremia, cu zgura. “De ceea se vor numi argint lepădat”, spune el mulţimii nepocăite, “căci Domnul i-a lepădat” (Ier. 6,30). Acum erau îndemnaţi să înceapă a clădi cu înţelepciune şi pentru veşnicie, dând la o parte gunoiul apostaziei şi folosind ca material de temelie aur curat, argint purificat şi pietre preţioase - credinţa, ascultarea şi faptele bune - care sunt singurele primite înaintea unui Dumnezeu sfânt.

Cuvântul Domnului prin Ieremia către poporul Său era: “Întoarce-te, necredincioasă Israel... Nu voi arunca o privire întunecoasă împotriva voastră, căci sunt milostiv, zice Domnul, şi nu ţin mânie pe vecie. Recunoaşte-ţi numai nelegiuirea, recunoaşte că ai fost necredincioasă Domnului, Dumnezeului tău ... Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, zice Domnul; căci Eu sunt Stăpânul vostru ... Mă vei chema: Tată! Şi nu te vei mai abate de la Mine. Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, şi vă voi ierta abaterile” (Ier. 3,12-14.19.22).

Ca adaos la aceste minunate îndemnuri, Domnul a dat poporului Său înstrăinat de El chiar şi cuvintele cu care ar fi trebuit să se întoarcă la El. Ei trebuiau să spună: “lată-ne, venim la Tine, căci Tu eşti Domnul, Dumnezeul nostru. În adevăr, zadarnic se aşteaptă mântuirea de la dealuri şi de la mulţimea munţilor; în adevăr, în Domnul Dumnezeul nostru este mântuirea lui Israel ... Să ne culcăm în ruşinea noastră, şi să ne învelim cu ocara noastră, căci am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului nostru, noi şi părinţii noştri din tinereţea noastră şi până în ziua de azi, şi n-am ascultat glasul Domnului, Dumnezeului nostru” (vers. 22-25).

Reforma adusă de Iosia curăţise ţara de altare idoleşti, dar inimile mulţimilor nu fuseseră schimbate. Seminţele adevărului care răsăriseră şi dăduseră făgăduinţa unui seceriş bogat fuseseră înăbuşite de spini. O altă rătăcire de felul acesta avea să fie fatală; şi Domnul căuta să trezească poporul pentru a-şi da seama de primejdie. Numai dacă se dovedeau credincioşi faţă de Iehova puteau nădăjdui în favoare divină şi în prosperitate.

Ieremia le-a atras atenţia de repetate ori asupra sfaturilor date în Deuteronomul. Mai mult decât alţi prooroci, el a accentuat învăţămintele legii mozaice şi a arătat cum acestea pot aduce cea mai înaltă binecuvântare spirituală atât poporului cât şi fiecărei inimi în parte. “Întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună; umblaţi pe ea”, îi ruga el, “şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!” (Ier. 6,16).

Cu o ocazie, la porunca Domnului, proorocul s-a aşezat la una din intrările principale în cetate şi a susţinut acolo importanţa sfinţirii zilei de Sabat. Locuitorii Ierusalimului erau în primejdie să piardă din vedere sfinţirea Sabatului şi au fost avertizaţi cu solemnitate împotriva preocupării lor cu cele vremelnice în ziua aceasta. A fost făgăduită o binecuvântare cu condiţia ascultării. “Dacă Mă veţi asculta în adevăr, zicea Domnul, şi în ziua Sabatului nu veţi face nici o lucrare în ziua aceasta, atunci pe porţile acestei cetăţi vor intra împăraţi şi voievozi, care vor şedea pe scaunul de domnie al lui David; ei vor veni în cară şi călări pe cai, ei şi voievozii lor, oamenii lui Iuda şi locuitorii Ierusalimului, şi cetatea aceasta va fi locuită în veci” (Ier. 17,24.25).

Această făgăduinţă cu privire la prosperitate ca răsplată a supunerii a fost însoţită de o proorocie cu privire la judecăţile care vor cădea peste cetate, dacă locuitorii se vor dovedi necredincioşi faţă de Dumnezeu şi faţă de Legea Sa. Dacă îndemnurile de a asculta de Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, şi de a sfinţi ziua Sa de Sabat nu erau luate în seamă, atunci cetatea şi palatele ei vor fi distruse pe de-a-ntregul de foc.

Astfel, proorocul a susţinut cu tărie principiile sănătoase ale vieţuirii corecte, atât de lămurit date în cartea legii. Dar stările care predominau în ţara lui Iuda erau de aşa natură că numai prin cele mai hotărâte măsuri se putea produce o schimbare în bine; de aceea, el lucrase din toată inima pentru binele celor nepocăiţi. “Desţeleniţi-vă un ogor nou”, îi îndemna El, “şi nu semănaţi între spini! Curăţeşte-ţi inima de rău, Ierusalime, ca să fii mântuit!” (Ier. 4,3.14).

Dar marea masă a poporului n-a luat în seamă chemarea la pocăinţă şi reformă. Încă de la moartea împăratului cel bun Iosia, aceia care conduceau poporul se dovediseră necredincioşi însărcinării lor şi-i duseseră în rătăcire pe mulţi. Ioahaz, înlăturat prin intervenţia împăratului Egiptului, fusese urmat de Ioiachim, fiul cel mai mare al lui Iosia . De la începutul domniei lui Ioiachim, Ieremia avea slabă nădejde să scape ţara iubită din distrugere şi poporul din robie. Cu toate acestea, nu i s-a îngăduit să tacă în timp ce împărăţia era ameninţată de distrugerea groaznică. Cei care rămăseseră credincioşi lui Dumnezeu trebuiau încurajaţi să stăruiască în facerea binelui, iar păcătoşii trebuiau, dacă era cu putinţă, convinşi să se întoarcă de la nelegiuire.

Criza cerea un efort public larg cuprinzător. Domnul i-a poruncit lui Ieremia să stea în curtea templului şi să vorbească întregului popor al lui Iuda, care intra şi ieşea. Nu trebuia să minimalizeze nici un cuvânt din soliile încredinţate lui, pentru ca păcătoşii din Sion să aibă ocazia deplină să ia aminte şi să se întoarcă de la căile lor rele.

Proorocul a ascultat; el s-a aşezat la poarta casei Domnului şi şi-a ridicat glasul de avertizare şi îndemn. Sub inspiraţia Celui Atotputernic, el a spus:

“Ascultaţi Cuvântul Domnului, toţi bărbaţii lui Iuda, care intraţi pe aceste porţi ca să vă închinaţi înaintea Domnului! Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel : 'Îndreptaţi-vă căile şi faptele şi vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta. Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: Acesta este Templul Domnului! Căci numai dacă vă veţi îndrepta căile şi faptele, dacă veţi înfăptui dreptatea unii faţă de alţii, dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan şi pe văduvă, dacă nu veţi vărsa sânge nevinovat în locul acesta şi dacă nu veţi merge după alţi dumnezei, spre nenorocirea voastră, numai aşa vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta, în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri, din veşnicie în veşnicie” (Ier. 7,2-7).

 Aici se vede lămurit că Domnul nu este dornic să pedepsească. El Îşi reţine judecăţile ca să mijlocească pentru cei nepocăiţi. Acela care dă pe faţă “îndurare, judecată şi neprihănire pe pământ” (Ier. 9,24) stăruieşte pe lângă copiii Săi rătăcitori; pe orice cale posibilă, El caută să-i înveţe calea vieţii veşnice. El îi scosese pe israeliţi din robie ca să-L slujească pe El, singurul Dumnezeu viu şi adevărat. Cu toate că rătăciseră multă vreme în idolatrie şi nu luaseră seama la avertizările Sale, El tot Îşi face acum cunoscut dorinţa de a amâna pedeapsa şi de a acorda încă o ocazie de pocăinţă. El explică faptul că numai printr-o reformă profundă a inimii putea fi îndepărtată nenorocirea care stătea să vină. Zadarnică era încrederea pe care ei aveau s-o pună în templu şi slujbele lui. Riturile şi ceremoniile nu puteau face ispăşire pentru păcate. Cu toată pretenţia lor de a fi poporul ales al lui Dumnezeu, numai reforma inimii şi a unei practici îi putea salva de urmarea inevitabilă a unei nelegiuiri continue.

Astfel că „în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului”, solia lui Ieremia către Iuda era: “Ascultaţi cuvintele acestui legământ” - preceptele clare ale lui Iehova, aşa cum sunt raportate în Sfintele Scripturi - “şi împliniţi-le” (Ier. 11,6). Aceasta este solia pe care a vestit-o pe când stătea în curţile templului, la începutul domniei lui Ioiachim.

A fost revăzută pe scurt experienţa lui Israel din zilele Exodului. Legământul lui Dumnezeu cu ei fusese: “Ascultaţi glasul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul Meu; umblaţi pe toate căile pe care vi le-am poruncit ca să fiţi fericiţi”. Acest legământ  fusese călcat fără ruşine de nenumărate ori. Poporul ales “a urmat sfaturile şi poruncile inimii lor rele, au dat înapoi şi n-au mers înainte” (Ier. 7,23.24).

“Pentru ce”, întreba Domnul, “poporul acesta al Ierusalimului se lasă dus în necurmate rătăciri?” (Ier. 8,5). În vorbirea proorocului, aceasta se întâmpla din cauză că nu ascultaseră de glasul Domnului, Dumnezeului lor, şi refuzaseră să se lase îndreptaţi (vezi Ier. 5,3). “S-a dus adevărul”, plângea el, „a fugit din gura lor.” “Chiar şi cocostârcul îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor; dar poporul Meu nu cunoaşte Legea Domnului.” “Să nu-i pedepsesc Eu pentru aceste lucruri, zice Domnul, să nu Mă răzbun Eu pe un asemenea popor?” (Ier. 7,28; 8,7; 9,9).

Venise vremea pentru o profundă cercetare a inimii. Cât timp Iosia fusese conducătorul lor, poporul avusese acelaşi temei pentru speranţă. Dar el nu mai putea mijloci în favoarea lor, întrucât căzuse în luptă. Păcatele poporului erau atât de grele încât timpul pentru mijlocire trecuse. “Chiar dacă Moise şi Samuel s-ar înfăţişa înaintea Mea”, zicea Domnul, “tot n-aş fi binevoitor faţă de poporul acesta. Izgoneşte-l dinaintea Mea, ducă-se! Şi dacă-ţi vor zice: 'Unde să ne ducem?' să le răspunzi: ' Aşa vorbeşte Domnul: La moarte cei sortiţi la moarte, la sabie cei sortiţi la sabie, la foamete cei sortiţi la foamete, la robie cei sortiţi robiei!’.” (Ier. 15, 1.2).

Un refuz de a lua aminte la invitaţia harului pe care Dumnezeu o făcea acum, avea să aducă asupra naţiunii nepocăite judecăţile care căzuseră peste împărăţia lui Israel din nord cu peste o sută de ani mai  înainte. Solia trimisă lor acum era: „Dacă nu Mă ascultaţi când vă poruncesc să urmaţi legea Mea pe care v-am pus-o înainte; dacă nu ascultaţi cuvintele robilor Mei prooroci, pe care vi-i trimit, pe care vi i-am trimis dis-de-dimineaţă, şi pe care nu i-aţi ascultat, atunci voi face Casei acesteia ca lui Silo şi voi face din cetatea aceasta o pricină de blestem pentru toate neamurile pământului” (Ier. 26,4-6).

Aceia care stăteau în curtea templului şi ascultau cuvântarea lui  au înţeles în mod clar aluzia aceasta la Silo şi la zilele din vremea lui Eli, când filistenii au biruit pe Israel şi au luat cu ei chivotul legământului.

Păcatul lui Eli a constat în trecerea cu uşurinţă peste nelegiuirea fiilor lui care se găseau în slujba sfântă şi peste păcatele care predominau în ţară. Neglijenţa lui de a îndrepta aceste păcate aduseseră asupra lui Israel o calamitate înfricoşătoare. Fiii lui căzuseră în luptă, Eli însuşi îşi pierduse viaţa; chivotul lui Dumnezeu fusese luat din faţa lui Israel, treizeci de mii de oameni din popor fuseseră ucişi - şi toate acestea din cauză că păcatul fusese îngăduit să se dezvolte fără să fie mustrat şi oprit. În zadar crezuse Israel că, în pofida practicilor lor păcătoase, prezenţa chivotului le va asigura biruinţa asupra filistenilor. În acelaşi fel, în zilele lui Ieremia, locuitorii lui Iuda erau înclinaţi să creadă că o respectare strictă a slujbelor rânduite de Dumnezeu la templu îi va feri de o pedeapsă dreaptă pentru vieţuirea lor nelegiuită.

Ce lecţie este aceasta pentru bărbaţii care ocupă poziţii de răspundere astăzi în biserica lui Dumnezeu! Ce avertizare solemnă de a trata cu credincioşie păcatele care aduc dezonoare cauzei adevărului! Nimeni dintre aceia care pretind a fi depozitarii legii lui Dumnezeu să nu se măgulească cu gândul că cinstea exterioară pe care o manifestă faţă de porunci îl va scăpa de aplicarea dreptăţii divine. Nimeni să nu refuze mustrarea pentru păcat, nici să acuze pe slujitorii lui Dumnezeu că sunt prea zeloşi în străduinţa de a curăţi tabăra de făcătorii de rele. Un Dumnezeu care urăşte păcatul cheamă pe aceia care susţin că păzesc legea Sa să se depărteze de orice nelegiuire. Neglijarea pocăinţei şi ascultării de bună voie va aduce asupra bărbaţilor şi femeilor de astăzi urmări tot atât de serioase ca şi acelea care au venit peste Israelul din vechime. Există un hotar dincolo de care judecăţile lui Dumnezeu nu mai pot fi amânate. Distrugerea Ierusalimului în vremea lui  este o avertizare solemnă pentru Israelul modern, că sfaturile şi mustrările date prin uneltele alese de El nu pot fi neluate în seamă fără să fie pedepsit.

Solia lui Ieremia către preoţi şi popor a stârnit în mulţi împotrivire. Cu o acuzaţie îndrăzneaţă au strigat: “Pentru ce prooroceşti în Numele Domnului şi zici: 'Casa aceasta va ajunge ca Silo şi cetatea aceasta va fi pustiită şi lipsită de locuitori? Tot poporul s-a îngrămădit în jurul lui Ieremia în Casa Domnului” (Ier. 26,9). Preoţii, proorocii mincinoşi împreună cu poporul s-au îndreptat cu mânie împotriva lui, care nu le vorbea cuvinte plăcute şi nici nu le proorocea amăgire. Astfel, solia lui Dumnezeu a fost dispreţuită, iar slujitorul Lui ameninţat cu moartea.

Veştile despre cuvintele lui Ieremia au fost duse căpeteniilor lui Iuda şi ei s-au grăbit să vină din palatul împăratului la templu ca să afle adevărul în această problemă. “Atunci preoţii şi proorocii au vorbit astfel căpeteniilor şi întregului popor: 'Omul acesta este vinovat de pedeapsa cu moartea, căci a proorocit împotriva cetăţii acesteia toate lucrurile pe care le-aţi auzit voi înşivă cu urechile voastre !“. (vers. 11). Dar Ieremia a stat cu curaj înaintea căpeteniilor şi a poporului zicând: “Domnul m-a trimis să proorocesc împotriva casei acesteia şi împotriva cetăţii acesteia toate lucrurile pe care le-aţi auzit voi. Acum îndreptaţi-vă căile şi faptele, ascultaţi glasul Domnului, Dumnezeului vostru, şi Domnul Se va căi de răul pe care l-a rostit împotriva voastră! Cât despre mine, iată-mă în mâinile voastre; faceţi-mi ce vi se va părea că este bine şi drept! Numai să ştiţi că, dacă mă veţi omorî, vă veţi face vinovaţi de sânge nevinovat, voi, şi cetatea aceasta şi locuitorii ei; căci Domnul m-a trimis în adevăr la voi să rostesc în auzul vostru toate aceste cuvinte!” (vers. 12-15).

Dacă proorocul ar fi fost intimidat de atitudinea ameninţătoare a acelora cu o înaltă autoritate, solia lui ar fi fost fără efect şi şi-ar fi pierdut viaţa; dar curajul cu care a dat avertizarea solemnă a impus respectul poporului şi a întors căpeteniile lui Israel în favoarea lui. Ei au discutat cu preoţii şi cu proorocii falşi, arătându-le cât de neînţelepte erau măsurile extreme, pe care le susţineau, şi cuvintele lor au produs o reacţie în mintea poporului. În felul acesta Dumnezeu a ridicat apărători ai slujitorului Său.

Şi bătrânii s-au unit protestând împotriva hotărârii preoţilor cu privire la soarta lui . Ei au citat cazul lui Mica, cel care proorocise judecăţile asupra Ierusalimului, zicând: “Sionul va fi arat ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un morman de pietre, şi muntele Casei Domnului o înălţime acoperită cu păduri”. Şi au întrebat: 'L-au omorât însă oare Ezechia, împăratul lui Iuda, şi tot Iuda? Nu s-a temut Ezechia de Domnul? Nu s-a rugat el Domnului? Şi atunci Domnul S-a căit de răul pe care-l rostise împotriva lor. Şi noi să ne împovărăm sufletul cu o nelegiuire aşa de mare?” (vers. 18-19).

Prin insistenţa acestor bărbaţi cu influenţă, viaţa proorocului a fost cruţată, cu toate că mulţi dintre preoţi şi dintre proorocii falşi, neputând suporta adevărurile acuzatoare pe care le rostea el, ar fi fost bucuroşi să-l vadă condamnat la moarte sub acuzaţia de răscoală.

Din ziua chemării până la încheierea slujirii sale,  a stat înaintea lui Iuda ca “un turn şi o cetăţuie”, împotriva căruia mânia omului n-a putut face nimic. “Ei se vor război cu tine”, avertizase Domnul pe slujitorul Său, “dar nu te vor birui; căci Eu voi fi cu tine, ca să te scap şi să te izbăvesc”, zice Domnul. “ Te voi izbăvi din mâna celor răi, şi te voi scăpa din mâna asupritorilor” (Ier. 6,27; 15,20.21).

Din fire predispus la timiditate şi sfială, Ieremia tânjea după pacea şi liniştea unei vieţi retrase, unde nu trebuia să mai fie martor la nepocăinţa continuă a poporului lui iubit. Inima i se strângea de chin când vedea distrugerea produsă de păcat. “O! de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi”, se jelea el, “aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu! O! dacă aş avea un han de călători în pustie, aş părăsi pe poporul meu, şi m-aş depărta de el!” (Ier. 9,1.2).

Batjocurile pe care era chemat să le suporte erau crude. Sufletul lui sensibil era străpuns iar şi iar de săgeţile batjocurii îndreptate asupra lui de aceia care îi dispreţuiau soliile şi care tratau cu uşurinţă povara sa pentru convertirea lor. “Am ajuns de râsul poporului meu”, zicea el, “şi toată ziua sunt pus în cântece de batjocură de ei”... “toţi cei ce trăiau în pace cu mine, pândesc să vadă dacă mă clatin, şi zic: 'Poate că se va lăsa prins, vom pune mâna pe el, şi ne vom răzbuna pe el!” (Plâng. 3,14; Ier. 20,7.10).

Dar proorocul cel credincios a fost întărit zilnic să rabde. “Domnul este cu mine ca un viteaz puternic”, zicea el cu credinţă; “de aceea, prigonitorii mei se vor poticni şi nu vor birui. Se vor umple de ruşine că nu au lucrat cu chibzuinţă; de o veşnică ruşine, care nu se va uita! Cântaţi Domnului, lăudaţi pe Domnul! Căci El izbăveşte sufletul celui nenorocit din mâna celor răi” (Ier. 20,11.13).

Experienţele prin care a trecut Ieremia în zilele tinereţii şi acelea din anii de mai târziu ai slujirii sale l-au învăţat lecţia că “soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă, să-şi îndrepte paşii spre ţintă”. A învăţat să se roage: “Pedepseşte-mă, Doamne, dar cu măsură; şi nu în mânia Ta, ca să nu mă nimiceşti” (Ier. 10,23.24).

Când a fost chemat să bea din paharul încercării şi al amărăciunii şi când a fost ispitit în nenorocire să zică: “S-a dus puterea mea de viaţă şi nu mai am nici o nădejde în Domnul” (Plâng. 3,18), şi-a amintit de providenţele lui Dumnezeu în favoarea lui şi triumfător a strigat:

“Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit,

îndurările Lui nu sunt la capăt,

ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă.

Şi credincioşia Ta este atât de mare!

Domnul este partea mea de moştenire -

zice sufletul meu,

de aceea nădăjduiesc în El.

Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El,

cu sufletul care-l caută.

Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului”.

Plângeri 3,18.22-26.