Capitolul 35 Apropierea nenorocirii

 

Primii ani ai domniei lui Ioiachim au fost plini de avertizări despre apropierea nenorocirii. Cuvântul Domnului prin prooroci era gata să se împlinească. Puterea asiriană dinspre miazănoapte, multă vreme suverană, nu avea să mai stăpânească popoarele. Egiptul, la miazăzi, în a cărui putere împăratul lui Iuda îşi pusese încrederea zadarnic, avea să primească în curând o lovitură hotărâtă. Cu totul neaşteptat, o nouă putere mondială, imperiul babilonian, se ridica la răsărit, eclipsând cu repeziciune toate celelalte popoare.

Timp de câţiva ani, împăratul Babilonului avea să fie folosit ca unealtă a mâniei lui Dumnezeu asupra lui Iuda cel nepocăit. Iar şi iar, Ierusalimul avea să fie invadat şi cucerit de oştile asediatoare ale lui Nebucadneţar. O grupă după alta – la început câţiva, dar mai târziu mii şi zeci de mii -  aveau să fie luaţi robi în ţara Şinear, pentru a locui acolo în exil forţat. Ioiachim, Ioiachin, Zedechia - toţi aceşti împăraţi iudei urmau la rândul lor să devină vasali ai conducătorului babilonian şi toţi aveau să se răscoale. Pedepse din ce în ce mai aspre aveau să fie date poporului răsculat, până când, în cele din urmă, ţara întreagă avea să devină o pustietate, Ierusalimul avea să fie jefuit şi nimicit prin foc, templul pe care Solomon îl clădise avea să fie distrus, iar împărăţia lui Iuda avea să cadă, pentru a nu mai ocupa niciodată poziţia ei de odinioară printre popoarele pământului.

Acele vremuri de schimbare, atât de pline de primejdie pentru naţiunea israelită, au fost marcate de multe solii trimise de la Dumnezeu prin Ieremia. În felul acesta, Domnul a dat copiilor lui Iuda o mare ocazie de a se elibera din alianţa cu Egiptul şi de a evita lupta cu conducătorii Babilonului. Când primejdia ameninţătoare s-a apropiat mai mult, Ieremia a învăţat poporul cu ajutorul unei învăţături practice, nădăjduind ca în felul acesta să-i trezească la un simţământ al obligaţiei lor faţă de Dumnezeu şi să-i încurajeze să păstreze legături de prietenie cu conducerea babiloniană.

 Pentru a ilustra importanţa ascultării de cerinţele lui Dumnezeu, Ieremia a adunat câţiva recabiţi într-una din încăperile templului şi le-a pus înainte vin, invitându-i să bea. Aşa cum era de aşteptat, a întâlnit o împotrivire şi un refuz categoric. “Noi nu bem vin!” au răspuns recabiţii cu hotărâre; “căci Ionadab, fiul lui Recab, tatăl nostru, ne-a dat următoarea poruncă: 'Să nu beţi niciodată vin, nici voi, nici fiii voştri '.

 Atunci cuvântul Domnului a vorbit lui Ieremia astfel: ' Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel : Du-te şi spune oamenilor lui Iuda şi locuitorilor Ierusalimului: Nu voiţi să luaţi învăţătura ca să ascultaţi de cuvintele Mele? zice Domnul. Cuvintele lui Ionadab, fiul lui Recab, care a poruncit fiilor săi să nu bea vin, sunt păzite; căci ei nu beau vin până în ziua de azi, şi ascultă astfel de porunca tatălui lor. Iar Eu v-am vorbit, şi devreme şi târziu, şi nu M-aţi ascultat!” (Ier. 35,6.12-14).

Dumnezeu a căutat în felul acesta să pună într-un contrast izbitor ascultarea recabiţilor cu neascultarea şi răzvrătirea poporului Său. Recabiţii ascultaseră de porunca tatălui lor, iar acum refuzau să fie atraşi în nelegiuire. Dar bărbaţii lui Iuda nu ascultaseră cuvintele Domnului şi ca urmare aveau să sufere judecăţile Sale cele mai aspre.

“ V-am vorbit şi de vreme şi târziu”, zicea Domnul, “şi nu M-aţi ascultat! V-am trimis pe toţi slujitorii Mei prooroci, i-am trimis întruna la voi, să vă spună: 'Întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea, îndreptaţi-vă faptele, nu mergeţi după alţi dumnezei, ca să le slujiţi, şi veţi rămânea în ţara pe care v-am dat-o vouă şi părinţilor voştri!' Dar voi n-aţi luat aminte şi nu M-aţi ascultat. Da, fiii lui Ionadab, fiul lui Recab, păzesc porunca pe care le-a dat-o tatăl lor, însă poporul acesta nu M-ascultă! De aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu lui Israel : 'lată, voi aduce peste Iuda şi peste toţi locuitorii Ierusalimului toate nenorocirile pe care le-am vestit cu privire la ei, pentru că le-am vorbit şi nu M-au ascultat, pentru că i-am chemat şi nu au răspuns !’” (vers. 14-17).

Când inimile oamenilor sunt îmblânzite şi supuse de influenţa puternică a Duhului Sfânt, aceştia vor lua aminte la sfat; dar atunci când întorc spatele mustrărilor, până când inimile se împietresc, Dumnezeu îngăduie să fie conduşi de alte influenţe. Refuzând adevărul, ei acceptă minciuna, care devine o cursă spre distrugerea lor.

Dumnezeu stăruise de Iuda să nu-L provoace la mânie, dar ei nu ascultaseră. În cele din urmă, s-a pronunţat hotărârea împotriva lor. Urmau să fie duşi robi în Babilon. Caldeenii aveau să fie folosiţi ca unelte prin care Dumnezeu urma să-l pedepsească pe poporul Său neascultător. Suferinţele bărbaţilor lui Iuda aveau să fie în raport cu lumina pe care o avuseseră şi cu avertizările pe care le dispreţuiseră şi le lepădaseră. Multă vreme, Dumnezeu Îşi amânase judecăţile; dar acum, avea să-Şi arate dezaprobarea faţă de ei ca un ultim efort de a-i opri de pe drumul păcătos.

Asupra casei recabiţilor a fost pronunţată o bogată binecuvântare. Proorocul a declara: “Pentru că aţi ascultat de poruncile tatălui vostru Ionadab, pentru că aţi păzit toate orânduirile şi aţi făcut tot ce v-a poruncit el; pentru aceasta aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel : 'Ionadab, fiul lui Recab, nu va fi lipsit niciodată de urmaşi care să stea înaintea Mea!” (vers. 18.19). În felul acesta, Dumnezeu a învăţat pe poporul Său că credincioşia şi ascultarea se vor răsfrânge asupra lui Iuda în binecuvântare, aşa cum recabiţii erau binecuvântaţi pentru ascultarea de porunca tatălui lor.

Învăţătura este pentru noi. Dacă cerinţele unui tată bun şi înţelept, care a luat cele mai bune şi mai eficiente măsuri pentru asigurarea urmaşilor împotriva păcatelor necumpătării, erau demne de o ascultare strictă, fără îndoială că autoritatea lui Dumnezeu trebuie să fie cu atât mai mult luată în seamă cu cât El este mai sfânt decât omul. Creatorul şi Conducătorul nostru, nemărginit în putere, teribil în judecată, caută pe toate căile să-i determine pe oameni să vadă şi să se pocăiască de păcatele lor. Prin gura slujitorilor săi, El prezice primejdiile neascultării; dă un semnal de avertizare şi mustră cu credincioşie păcatul. Poporul Său este ţinut în prosperitate numai prin harul Său, prin vegherea atentă a uneltelor Sale alese. El nu poate să susţină şi să păzească un popor care refuză sfatul Lui şi-I dispreţuieşte mustrările. Pentru o vreme, El poate să reţină judecăţile de pedepsire; dar nu-Şi reţine mânia la infinit.

Copiii lui Iuda erau număraţi printre aceia despre care Dumnezeu spusese: “Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt” (Exod 19,6). În timpul lucrării sale de slujire, Ieremia n-a pierdut niciodată din vedere importanta vitală a sfinţeniei inimii în diferitele situaţii din viaţă şi îndeosebi în slujirea Dumnezeului Celui Prea Înalt. El a prevăzut în mod clar căderea împărăţiei şi împrăştierea locuitorilor lui Iuda printre popoare; dar cu ochiul credinţei privea dincolo de toate acestea, la vremurile restatornicirii. În auzul său răsuna puternic făgăduinţa divină: “Şi Eu însumi voi strânge rămăşiţa oilor Mele din toate ţările, în care le-am izgonit; le voi creşte şi se vor înmulţi. Voi pune peste ele păstori care le vor paşte; nu le va mai fi teamă, nici groază, şi nu va mai lipsi nici una din ele, zice Domnul”. “lată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o odraslă neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune, şi va face dreptate şi judecată în ţară’. În vremea lui, Iuda va fi mântuit, şi Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată Numele pe care i-L vor da: Domnul, Neprihănirea noastră!” (Ier. 23,3-6).

Astfel, proorociile cu privire la judecata care avea să vină erau amestecate cu făgăduinţele eliberării finale şi măreţe. Aceia care alergau să facă pace cu Dumnezeu şi să trăiască o viaţă sfântă în mijlocul apostaziei existente, urmau să primească tărie pentru orice încercare şi să fie făcuţi în stare să mărturisească cu putere mare pentru El. Iar în veacurile ce aveau să vină, eliberarea lucrată în favoarea lor avea să depăşească în faimă pe aceea îndeplinită pentru copiii lui Israel pe vremea Exodului. Aveau să vină zile, zice Domnul prin proorocul, când “nu se va mai zice: 'Viu este Domnul, care a scos din ţara Egiptului pe copiii lui Israel!' Ci se va zice: 'Viu este Domnul care a scos şi a adus înapoi sămânţa casei lui Israel din ţara de la miazănoapte şi din toate ţările în care îi risipisem! Şi vor locui în ţara lor’” (vers. 7.8). Aşa erau proorociile minunate rostite de Ieremia în anii de încheiere a istoriei împărăţiei lui Iuda, când babilonienii deveneau atotputernici şi chiar atunci când îşi aduceau oştile asediatoare împotriva zidurilor Sionului.

Asemenea celei mai plăcute melodii, aceste făgăduinţe de eliberare răsunau în auzul acelora care erau statornici în închinarea adusă lui Iehova. În căminele înstăriţilor şi ale săracilor, unde sfaturile unui Dumnezeu care îşi ţine legământul erau încă păstrate cu respect, cuvintele proorocului erau repetate iar şi iar. Chiar şi copiii erau treziţi cu putere şi asupra minţilor tinere şi receptive erau produse impresii dăinuitoare.

Păzirea conştiincioasă a poruncilor Sfintelor Scripturi în zilele slujirii lui Ieremia a creat lui Daniel şi tovarăşilor lui ocaziile de a-L înălţa pe Dumnezeul cel adevărat înaintea popoarelor pământului. Educaţia pe care aceşti tineri elevi o primiseră în căminele părinţilor lor i-a făcut tari în credinţă şi neabătuţi în slujirea Viului Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. La începutul domniei lui Ioiachim, când Nebucadneţar a asediat pentru prima oară şi a cucerit Ierusalimul, luând pe Daniel şi pe tovarăşii lui, împreună cu alţii aleşi în mod deosebit pentru slujirea la curtea Babilonului, credinţa robilor evrei a foit încercată extrem de mult. Dar aceia care învăţaseră să-şi pună încrederea în făgăduinţele lui Dumnezeu, le-au găsit îndestulătoare în toate experienţele prin care erau chemaţi să treacă în timpul rămânerii lor într-o ţară străină. Scripturile s-au dovedit pentru ei o călăuză, un sprijin.

Ca interpret al însemnătăţii judecăţilor care începeau să cadă peste Iuda, Ieremia a manifestat o atitudine nobilă în apărarea dreptăţii lui Dumnezeu şi a planurilor Sale pline de milă, chiar în timpul pedepselor celor mai aspre. Proorocul, lucra neobosit. Dornic să ajungă la toate categoriile de oameni, şi-a lărgit sfera de influenţă dincolo de Ierusalim, la regiunile înconjurătoare prin vizite repetate în diferitele părţi ale împărăţiei.

În mărturiile lui către biserică, Ieremia se referea continuu la învăţăturile din cartea legii care fusese atât de mult onorată şi înălţată în timpul domniei lui. El accentua din nou importanţa păstrării unei legături prin legământ cu Fiinţa cea atotmilostivă şi plină de îndurare care, de pe înălţimile Sinaiului, rostise preceptele Decalogului. Cuvintele de avertizare şi de îndemn ale lui Ieremia au ajuns în toate părţile împărăţiei, şi toţi au avut posibilitate să cunoască voia lui Dumnezeu cu privire la popor.

Proorocul a lămurit faptul că Tatăl nostru ceresc îngăduie să cadă judecăţile Sale “pentru ca popoarele să ştie că sunt doar oameni” (Ps. 9,20). “Dacă şi după aceasta vă veţi împotrivi, şi nu veţi voi să Mă ascultaţi”, avertizase Domnul mai dinainte pe poporul Său, “ vă voi împrăştia printre neamuri şi voi scoate sabia după voi. Ţara voastră va fi pustiită şi când veţi fi în ţara vrăjmaşilor voştri, atunci ţara se va odihni, şi se va bucura de Sabatele ei” (Lev. 26,21.28.33).

În acelaşi timp soliile cu privire la nenorocirea care se apropia erau trimise căpeteniilor şi poporului; conducătorul lor, Ioiachim, care ar fi trebuit să fie un conducător spiritual înţelept, primul în mărturisirea păcatului, în reforme şi în fapte bune, îşi petrecea vremea în plăceri egoiste. “Îmi voi zidi o casă mare şi odăi încăpătoare”, îşi propunea el; şi această casă “căptuşită cu cedru şi văpsită cu roş” (Ier. 22,14) a fost clădită cu bani şi muncă procurată prin înşelă­ciune şi apăsare.

Mânia profetului se stârnise, şi a fost inspirat să rostească  o judecată asupra conducătorului necredincios. “ Vai de cel ce îşi zideşte case cu nedreptate, şi  odăile cu nelegiuire”, a declarat el; “care pune pe aproapele său să lucreze degeaba, fără să-i dea plata ... Împărat eşti tu oare, de te întreci cu cedrii? Nu mânca tatăl tău, şi nu bea şi el? Şi totuşi făcea dreptate şi judecată, şi era fericit! Judeca pricina săracului şi a celui lipsit, şi era fericit. Nu înseamnă lucrul acesta a Mă cunoaşte? zice Domnul. Dar tu n-ai ochi şi inimă decât ca să te dedai la lăcomie, ca să verşi sânge nevinovat, şi să întrebuinţezi asuprire şi sîlnicie. De aceea, aşa vorbeşte Domnul, despre Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda : 'Nu-l voi plânge, zicând: Vai, fratele meu! Vai, sora mea! Nici nu vor plânge, zicând: Vai, doamne! Vai, măria sa! Ci va fi înmormântat ca un măgar, va fi târât şi aruncat afară din porţile Ierusalimului!’” (vers. 13-19).

În câţiva ani această judecată grozavă avea să cadă asupra lui Ioiachim, dar mai înainte, Domnul, în mila Sa, a făcut cunoscut poporului nepocăit planul Său. În al patrulea an al domniei lui Ioiachim, ”a vorbit înaintea întregului popor al lui Iuda şi înaintea tuturor locuitorilor Ierusalimului”, arătând că “de la al treisprezecelea an al lui Iosia sunt douăzeci şi trei de ani de când” el dăduse mărturie cu privire la dorinţa lui Dumnezeu de a mântui, însă soliile sale fuseseră lepădate (Ier. 25,2.3). Iar acum, Cuvântul Domnului pentru ei era:

“Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: 'Pentru că n-aţi ascultat cuvintele Mele, iată, voi trimite să aducă toate popoarele de la miazănoapte, zice Domnul; şi voi trimite la robul Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi voi aduce împotriva acestei ţări şi împotriva locuitorilor ei, şi împotriva tuturor acestor neamuri de jur împrejur, ca să le nimicească cu desăvârşire şi să facă din ele un pustiu şi o pricină de batjocură, nişte dărâmături veşnice. Voi face să înceteze între ei strigătele de bucurie şi strigătele de veselie, cântecele mirelui şi cântecele miresei, uruitul morii şi lumina lămpii. Toată ţara va fi o paragină, un pustiu, şi neamurile acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani” (vers. 8-11).

Cu toate că hotărârea de pedepsire fusese clar rostită, cuprinsul ei grozav abia putea fi înţeles de mulţimile care ascultau. Pentru ca să se facă o impresie mai profundă, Domnul a căutat să ilustreze însemnătatea cuvintelor rostite. El a îndemnat pe Ieremia să asemene soarta poporului cu golirea unui potir plin cu vinul mâniei divine. Printre primii care aveau să bea din acest potir de vaiuri urma să fie “Ierusalimul şi cetăţile lui Iuda, împreună cu împăraţii din ele”. Alţii aveau să se împărtăşească din acelaşi potir -  “Faraon, împăratul Egiptului, şi slujitorii şi căpeteniile lui, şi tot poporul lui”, împreună cu multe alte popoare ale pământului, până când planul lui Dumnezeu avea să fie împlinit (vezi Ier. 25).

Pentru a ilustra mai departe natura judecăţilor care aveau să vină cu grăbire, proorocul a fost sfătuit să “ia dintre bătrânii poporului şi dintre bătrânii preoţilor şi să meargă în valea fiilor lui Himon” şi acolo, după ce va trece în revistă apostazia lui Iuda, trebuia să spargă în bucăţi un “ vas de pământ” şi să spună din partea lui Iehova, al cărui slujitor era: “ Tocmai aşa voi zdrobi poporul acesta şi cetatea aceasta cum se sparge un vas de pământ fără să poată fi făcut la loc”.

Proorocul a făcut aşa cum i s-a poruncit. Apoi, întorcându-se în cetate, a stat în curtea templului şi a spus în auzul întregului popor: “Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel : 'lată, voi aduce peste cetatea aceasta, şi peste toate cetăţile care ţin de ea, toate nenorocirile pe care i le-am vestit mai înainte, pentru că şi-au înţepenit grumazul ca să n-asculte cuvintele Mele” (vezi  19).

În loc să ducă la mărturisire şi pocăinţă, cuvintele proorocului au trezit mânia acelora cu   înaltă autoritate, şi ca urmare  a fost privat de libertate. Cu toate că a fost întemniţat şi pus în lanţuri, proorocul a continuat să rostească solia Cerului către aceia care stăteau în jurul lui. Glasul lui n-a putut fi adus la tăcere prin persecuţie. Cuvântul adevărului, spunea el, “în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot” (Ier. 20,9).

Cam pe vremea aceea, Domnul a poruncit lui Ieremia să scrie soliile pe care dorea să le transmită acelora pentru mântuirea cărora inima lui plină de milă suspina fără încetare. “la un sul de carte şi scrie în el toate cuvintele, pe care ţi le-am spus cu privire la toate neamurile, din ziua când ţi-am vorbit, pe vremea lui Iosia, până în ziua de azi! Poate că dacă va auzi casa lui Iuda tot răul pe care am de gând să i-l fac, se vor întoarce fiecare de la calea lor cea rea, şi le voi ierta astfel nelegiuirea şi păcatul” (Ier. 36,2.3).

În ascultare de porunca aceasta, Ieremia a chemat în ajutor un prieten credincios, pe Baruc scriitorul, şi i-a dictat „şi Baruc a scris într-o carte, după cum spunea Ieremia, toate cuvintele pe care le spusese lui Ieremia Domnul” (vers. 4). Acestea au fost scrise cu grijă pe un sul de pergament şi au constituit o mustrare solemnă a păcatului, o avertizare cu privire la urmarea sigură a unei apostazii continue şi un apel stăruitor de renunţare la tot ce este rău.

Când scrierea a fost terminată, Ieremia, care era încă închis, a trimis pe Baruc să citească sulul mulţimilor care se adunau la templu cu ocazia unei zile de post naţional, “în anul al cincilea al lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, în luna a noua”. “Poate că se vor smeri”, zicea proorocul, “cu rugăciune înaintea Domnului şi se vor întoarce fiecare de la calea sa cea rea. Căci mare este mânia şi urgia, cu care a ameninţat Domnul pe poporul acesta!” (vers. 9.7).

Baruc a ascultat, şi sulul a fost citit înaintea tuturor oamenilor lui Iuda. După aceea, scribul a fost chemat să vină înaintea căpeteniilor să le citească cele scrise. Ei au ascultat cu mare interes şi au făgăduit să facă cunoscut împăratului tot ceea ce auziseră, dar l-au sfătuit pe scrib să se ascundă, căci se temeau că împăratul va lepăda mărturia şi va căuta să-i ucidă pe aceia care au pregătit şi au transmis solia.

Când împăratului Ioiachim i s-a spus de către căpetenii ceea ce citise Baruc, el a ordonat imediat ca sulul să fie adus înaintea lui şi să fie citit în auzul lui. Unul dintre aghiotanţii regali, pe nume Iehudi, s-a dus şi a adus sulul şi a început să citească cuvintele de mustrare şi de avertizare. Era iarnă, iar împăratul şi colaboratorii săi de stat, căpeteniile lui Iuda, erau adunaţi în jurul focului. Doar o mică parte fusese citită, când împăratul, departe de a tremura pentru primejdia care plana asupra lui şi a poporului lui, a luat sulul şi plin de mânie a “tăiat cartea cu briceagul logofătului şi a aruncat-o pe jăraticul de cărbuni, unde a fost arsă de tot” (vers. 23).

Nici împăratul, nici căpeteniile nu s-au îngrozit “nici nu şi-au sfâşiat hainele”. Unele dintre căpetenii, însă, “au mijlocit pe lângă împărat să nu ardă sulul, dar el n-a vrut să-i asculte”. După ce scrierea a fost distrusă, mânia împăratului nelegiuit s-a ridicat împotriva lui Ieremia şi a lui Baruc şi a trimis îndată să-i prindă; “dar Domnul i-a ascuns” (vers. 24-26).

 Aducând în atenţia închinătorilor templului, a căpeteniilor şi a împăratului mustrările sfinte cuprinse în sulul inspirat, Dumnezeu a căutat cu îndurare să-i avertizeze pe bărbaţii lui Iuda spre binele lor. “Poate că dacă va auzi casa lui Iuda tot răul pe care am de gând să i-l fac, se vor întoarce fiecare de la calea lor cea rea şi le voi ierta astfel nelegiuirea şi păcatul” (vers. 3). Dumnezeu are milă de oamenii care se luptă în orbirea perversităţii; El caută să lumineze înţelegerea întunecată, trimiţând mustrări şi ameninţări cu scopul de a face pe cei din poziţii înalte să-şi dea seama de neştiinţa lor şi să-şi plângă rătăcirile. El Se străduieşte să ajute pe cei mulţumiţi de sine să devină nemulţumiţi cu lucrările lor zadarnice şi să caut binecuvântarea spirituală printr-o legătură cu cerul.

Planul lui Dumnezeu nu este să trimită soli care să măgulească şi să placă păcătoşilor; El nu dă solii de pace pentru a legăna pe cei nesfinţiţi într- o siguranţă falsă. Din contră, aşază poveri grele asupra conştiinţei făcătorului de rele şi îi străpunge sufletul cu săgeţile ascuţite ale simţământului vinovăţiei. Îngerii slujitori îi prezintă judecăţile de temut ale lui Dumnezeu, pentru a-i adânci simţământul nevoii şi a-l aduce la strigătul agonizant: “Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (Fapte 16,30). Însă Mâna care umileşte până la pământ, mustră păcatul şi face de ruşine mândria şi ambiţia, este Mâna care-l înalţă pe el pocăit şi zdrobit. Cu cea mai adâncă împreună simţire Acela care îngăduie pedepsei să cadă, întreabă: “Ce vrei să-ţi fac?”

Când omul a păcătuit împotriva unui Dumnezeu sfânt şi milos, el nu poate urma o cale mai nobilă decât să se pocăiască sincer şi să-şi mărturisească rătăcirile cu lacrimi şi amărăciunea sufletului. Aceasta cere Dumnezeu de la el; El nu primeşte nimic mai puţin decât o inimă zdrobită şi un duh căit. Dar împăratul Ioiachim şi domnitorii lui, în aroganţa şi mândria lor, au respins invitaţia lui Dumnezeu. Ei n-au luat seama la avertizările Sale ca să se pocăiască. Ocazia plină de îndurare oferită lor în momentul arderii sulului sfânt a fost ultima. Dumnezeu spusese că dacă de data aceea refuzau să asculte de glasul Său, le va trimite judecăţi înfricoşătoare. Ei au refuzat să asculte, şi El a rostit judecăţile Sale finale asupra lui luda. El avea să trimită mânia Sa deosebită asupra omului care se ridicase cu îngâmfare împotriva Celui Atotputernic.

“De aceea, aşa vorbeşte Domnul despre Ioiachim, împăratul lui Iuda : 'Nici unul din ai lui nu va şedea pe scaunul de domnie al lui David. Trupul lui mort va fi lăsat la căldură ziua şi la frig noaptea. Îl voi pedepsi, pe el, sămânţa lui, şi pe slujitorii lui, pentru nelegiuirea lorşi voi aduce peste ei, peste locuitorii Ierusalimului şi peste oamenii lui Iuda toate nenorocirile cu care i-am ameninţat, fără ca ei să fi vrut să Mă asculte!” (Ier. 36,30.31).

Arderea sulului nu a fost sfârşitul situaţiei. Cuvintele scrise erau mai uşor de îndepărtat decât mustrarea şi avertizarea pe care ele le conţineau, precum şi de pedeapsa iminentă pe care Dumnezeu o pronunţase împotriva răzvrătitului Israel. Dar sulul a fost scris din nou: “la din nou o altă carte”, a poruncit Domnul slujitorului său, “şi scrie în ea toate cuvintele care erau în cea dintâi carte pe care a ars-o Ioiachim, împăratul lui Iuda “ (vers. 28). Raportul cu proorociile privitoare la Iuda şi Ierusalim fuseseră transformate în cenuşă; dar cuvintele erau încă vii în inima lui Ieremia “ca un foc care mistuie”, iar proorocului i s-a îngăduit să reproducă ceea ce mânia omului nu a reuşit să distrugă.

Luând un alt sul, Ieremia l-a dat lui Baruc, care “a scris în el, după spusele lui Ieremia, toate cuvintele din cartea pe care o arsese în foc Ioiachim, împăratul lui Iuda. Multe alte cuvinte de felul acesta au mai fost adăugate la ea” (vers. 28.32). Mânia omului căutase să oprească lucrările proorocului lui Dumnezeu; dar chiar mijloacele prin care Ioiachim se străduise să limiteze influenţa slujitorului lui Iehova au dat o altă ocazie pentru a face clar cerinţele divine.

Duhul de împotrivire faţă de mustrare, care a dus la prigonirea şi întemniţarea lui Ieremia, există şi astăzi. Mulţi refuză să ia seama la avertizările repetate, preferând să-i asculte pe învăţătorii falşi, care le linguşesc vanitatea şi trec cu vederea faptele lor rele. În ziua încercării unii ca aceştia nu vor avea un adăpost sigur, nici un ajutor din cer. Slujitorii aleşi ai lui Dumnezeu să întâmpine cu curaj şi răbdare încercările şi suferinţele care vin asupra lor prin mustrare, neglijare şi prezentare greşită. Să continue să se achite cu credincioşie de lucrarea pe care Dumnezeu le-a dat s-o facă, amintindu-şi mereu că proorocii din vechime şi Mântuitorul lumii împreună cu apostolii Săi au suferit ocară şi persecuţie din pricina Cuvântului.

Planul lui Dumnezeu era ca Ioiachim să ia seama la sfaturile lui Ieremia şi astfel să capete trecere în ochii lui Nebucadneţar, ca să fie scutit de multă suferinţă. Tânărul împărat jurase supunere conducătorului babilonian şi dacă ar fi rămas credincios făgăduinţei ar fi impus respect păgânilor şi aceasta ar fi dus la preţioase ocazii de convertire a sufletelor.

Dispreţuind neobişnuitele privilegii oferite, împăratul lui Iuda a urmat calea propriei sale alegeri. Şi-a călcat cuvântul de onoare dat împăratului Babilonului şi s-a răzvrătit. Acesta l-a adus pe el şi împărăţia lui într-o situaţie foarte dificilă. Împotriva lui au fost trimise “cete caldeene şi cete de sirieni şi cete de moabiţi şi cetele copiilor lui  de Amon” (2 Împ. 24,2), şi acesta a fost fără putere să ferească ţara de pustiirea acestor jefuitori. În câţiva ani şi-a încheiat domnia dezastruoasă în ruşine, lepădat de Cer, urât de poporul său şi dispreţuit de conducătorii Babilonului, a căror încredere o trădase - şi toate acestea ca urmare a greşelii fatale de a se îndepărta de planul lui Dumnezeu, aşa cum a fost descoperit prin solul său rânduit. Ioiachim (cunoscut şi sub numele de Ieconia sau Conia), fiul lui Ioiachim, a ocupat tronul pentru numai trei luni şi zece zile, după care s-a predat armatelor caldeene care, din cauza răzvrătirii conducătorului lui Iuda, au asediat din nou cetatea condamnată. Cu această ocazie, Nebucadneţar “a adus pe Ioiachim la Babilon, pe mama împăratului, nevestele împăratului şi slujitorii lui şi pe mai marii ţării ... în număr de şapte mii împreună cu teslarii şi fierarii în număr de o mie”. Împreună cu aceştia, împăratul Babilonului a luat “toate vistieriile Casei Domnului şi vistieriile casei împăratului” (2 Împ. 24,15.16.13).

Împărăţia lui Iuda, având puterea distrusă şi jefuită de tăria ei, atât în oameni cât şi în comori, a avut îngăduinţa totuşi să existe ca o conducere separată. În fruntea ei Nebucadneţar a pus pe Matania, fiul mai tânăr al lui Iosia, care şi-a schimbat numele în Zedechia.