Capitolul 37 Duşi ca robi În Babilon

 

În anul al nouălea al domniei lui Zedechia, “Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit cu toată oştirea lui împotriva Ierusalimului” (2 Împ. 25,1), pentru a asedia cetatea. Perspectiva lui Iuda era fără nădejde, “lată am necaz pe tine”, spusese Însuşi Domnul prin Ezechiel; ... “Eu, Domnul, Mi-am scos sabia din teacă, şi nu se va mai întoarce înapoi în ea ... Toate inimile se vor înspăimânta, toate mâinile vor fi slabe, toate sufletele se vor mâhni şi toţi genunchii se vor topi ca apa! ... Îmi voi vărsa mânia peste tine, voi sufla împotriva ta cu focul urgiei Mele şi te voi da în mâinile unor oameni care sfâşie şi care nu lucrează decât la nimicire” (Ezech. 21,3.5-7.31).

Egiptenii s-au străduit să vină în ajutorul cetăţii asediate; şi caldeenii pentru a-i împiedica, au părăsit o vreme sediul capitalei iudaice. Nădejdea a încolţit iarăşi în inima lui Zedechia, care a trimis un sol la Ieremia, cerându-i să se roage Domnului în favoarea poporului evreu.

Răspunsul înfricoşător al proorocului a fost că armatele caldeene se vor întoarce şi vor distruge cetatea. Hotărârea fusese luată; poporul nepocăit nu mai putea amâna judecăţile divine: “Nu vă înşelaţi”, a avertizat Domnul pe poporul Său, “Haldeii nu se vor depărta de la noi! Şi chiar dacă aţi bate toată oastea Haldeilor, care se războiesc cu voi, chiar dacă n-ar mai rămâne din ei decât vreo câţiva oameni răniţi, tot s-ar ridica fiecare din cortul lui, şi ar arde cetatea aceasta cu foc” (Ier. 37,9.10). Rămăşiţa lui Iuda urma să meargă în robie şi să înveţe în împrejurări grele lecţiile pe care refuzaseră să le înveţe în condiţii mai favorabile. Din această hotărâre a Veghetorului cel Sfânt rezulta că ea era definitivă.

Printre cei neprihăniţi care se găseau încă în Ierusalim, cărora le fusese lămurit planul divin, erau unii care s-au hotărât să aşeze departe de mâinile nemiloase chivotul sfânt care cuprindea tablele de piatră pe care fuseseră înscrise preceptele Decalogului. Şi aşa au făcut. Cu plâns şi amărăciune ei au ascuns chivotul într-o peşteră, unde avea să stea ascuns de poporul Israel şi Iuda din cauza păcatelor lor şi nu urma să le mai fie redat. Acel chivot sfânt este încă ascuns. Niciodată n-a fost deranjat de când a fost pus într-un loc necunoscut.

Timp de mulţi ani, Ieremia stătuse înaintea poporului ca un martor credincios pentru Dumnezeu; şi acum când cetatea blestemată era gata să cadă în mâinile păgânilor, şi-a socotit lucrarea încheiată şi a încercat s-o părăsească, dar a fost oprit de fiul unuia din proorocii falşi, care a făcut cunoscut că Ieremia era pe cale să fugă la babilonieni, înaintea cărora îndemnase de repetate ori pe bărbaţii lui Iuda să se supună. Proorocul a respins acuzaţia mincinoasă, dar “căpeteniile mâniate pe Ieremia l-au lovit şi l-au aruncat în temniţă” (vers. 15).

Nădejdile care se născuseră în inimile căpeteniilor şi ale poporului, atunci când armatele lui Nebucadneţar s-au întors către miazăzi ca să-i întâmpine pe egipteni, s-au prăbuşit repede. Cuvântul Domnului fusese: “lată, că am necaz pe tine, Faraoane, împăratul Egiptului”. Puterea Egiptului era doar o trestie frântă. Toţi locuitorii Egiptului, spusese inspiraţia, “ vor cunoaşte că Eu sunt Domnul, pentru că au fost o proptea de trestie pentru casa lui Israel “. “Dar voi întări braţele împăratului Babilonului, iar braţele lui Faraon vor cădea. Şi vor şti că Eu sunt Domnul, când voi pune sabia Mea în mâna împăratului Babilonului şi când o voi întoarce împotriva ţării Egiptului” (Ezech. 29,3.6; 30,25.26).

În timp ce căpeteniile lui Iuda se îndreptau zadarnic către Egipt pentru ajutor, împăratul Zedechia, cu presimţiri pline de îngrijorare, se gândea la proorocul lui Dumnezeu care fusese aruncat în închisoare. După multe zile, împăratul a trimis după el şi l-a întrebat în taină: Ai vreun cuvânt din partea Domnului?” Ieremia a răspuns: “Da”, şi a adăugat, “ vei fi dat în mâinile împăratului Babilonului”.

“Ieremia a mai spus împăratului Zedechia: 'Cu ce am păcătuit eu împotriva ta, împotriva slujitorilor tăi şi împotriva poporului acestuia, de m-aţi aruncat în temniţă? Şi unde sunt proorocii voştri, care vă prooroceau şi ziceau: Împăratul Babilonului nu va veni împotriva voastră, nici împotriva ţării acesteia? Acum ascultă, te rog, împărate, domnul meu! Fie bine primite înaintea ta rugăminţile mele! Nu mă trimite iarăşi în casa logofătului Ionatan, ca nu cumva să mor acolo!” (Ier. 37,17-20).

La aceste cuvinte, Zedechia a poruncit “să păzească pe Ieremia în curtea temniţei şi să –i dea în fiecare zi o pâine din uliţa brutarilor, până s-a sfârşit toată pâinea din cetate. Astfel, Ieremia a rămas în curtea temniţei” (vers. 21).

Împăratul n-a îndrăznit să manifeste deschis credinţa în Ieremia. Şi, cu toate că teama l - a condus să caute informaţii la el în taină, era prea slab să sfideze dezaprobarea căpeteniilor lui şi a poporului, supunându-se voinţei lui Dumnezeu, aşa cum fusese prezentată de prooroc

Din curtea închisorii, Ieremia a continuat să sfătuiască la supunere faţă de conducătorul babilonian. A fi opus rezistenţă însemna merge la moarte sigură. Solia Domnului către Iuda era: “Aşa vorbeşte Domnul: 'Cine va rămâne în cetatea aceasta va muri ucis de sabie, de foamete sau ciumă; dar cine va ieşi şi se va duce la haldei, va scăpa cu viaţă, va avea ca pradă viaţa lui şi va trăi '. Aşa vorbeşte Domnul: 'Cetatea aceasta va fi dată în mâna oştirii împăratului Babilonului, şi o va lua!” (Ier. 38,2.3).

În cele din urmă, căpeteniile aprinse de mânie pentru sfaturile repetate ale lui Ieremia, care erau contrare atitudinii hotărâte de rezistenţă, au adresat împăratului un protest puternic, susţinând că proorocul era un vrăjmaş al poporului, iar cuvintele lui au slăbit mâinile poporului şi au adus nenorocire asupra lui; de aceea, el trebuia să fie dat la moarte.

Împăratul cel laş ştia că acuzaţiile erau neîntemeiate, dar ca să-i îmblânzească pe cei care ocupau poziţii înalte şi influente în popor, s-a prefăcut a crede minciunile acestora şi l-a dat pe Ieremia în mâinile lor, ca să facă cu el ce doreau. Proorocul a fost aruncat “în groapa lui Malchia, fiul împăratului, care se afla în curtea temniţei, şi au pogorât în ea pe Ieremia cu funii. În groapă nu era apă, dar era noroi, şi Ieremia s-a afundat în noroi” (vers. 6). Dar Dumnezeu a ridicat prieteni care au stăruit pe lângă împărat în favoarea lui şi l-au scos iarăşi în curtea închisorii.

Încă o dată împăratul a trimis în ascuns la Ieremia şi l-a rugat să relateze cu credincioşie planul lui Dumnezeu faţă de Ierusalim. Ca răspuns, Ieremia a zis: “Dacă ţi-l voi spune, mă vei omorî; iar dacă-ţi voi da un sfat, nu mă vei asculta”. Împăratul Zedechia a luat legătura în secret cu Ieremia şi i-a zis: “ Viu este Domnul, care ne-a dat viaţă, că nu te voi omorî, şi nu te voi lăsa în mâinile oamenilor acestora, care vor să-ţi ia viaţa” (vers. 15.16).

Încă mai era ocazia ca împăratul să dea pe faţă bunăvoinţă şi să ia seama la avertizările lui Iehova şi, în felul acesta, să se îndulcească cu milă judecăţile care începuseră deja să cadă asupra cetăţii şi naţiunii. “Dacă te vei supune căpeteniilor împăratului Babilonului”, a fost solia dată împăratului, “ vei scăpa cu viaţă şi nici cetatea aceasta nu va fi arsă cu foc, iar tu vei trăi împreună cu casa ta. Dar dacă nu te vei supune căpeteniilor împăratului Babilonului, cetatea aceasta va fi dată în mâinile Haldeilor, care o vor arde cu foc; iar tu nu vei scăpa din mâinile lor!” “Mă tem de iudeii care au trecut la Haldei”, a răspuns împăratul; “mă tem să nu mă dea în mâinile lor şi să mă batjocorească”. Proorocul a făgăduit: “Nu te vor da”, şi a adăugat rugămintea stăruitoare: “Ascultă glasul Domnului în ce-ţi spun, căci o vei duce bine şi vei scăpa cu viaţă” (vers. 17-20).

Astfel, chiar în ultimul ceas, Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută bunăvoinţa Sa de a arăta milă faţă de aceia care aveau să aleagă ă se supună cerinţelor Sale drepte. Dacă împăratul ar fi ales să asculte, viaţa poporului ar fi putut fi cruţată, iar cetatea scăpată de nenorocire; dar el a socotit că mersese prea departe pentru ca să se retragă. Se temea de iudei, se temea de batjocură, se temea pentru viaţa lui. După ani de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, Zedechia a socotit prea umilitor să spună poporului: “Primesc cuvântul Domnului aşa cum a fost rostit prin proorocul Ieremia; nu îndrăznesc să pornesc la război împotriva vrăjmaşului în faţa tuturor acestor avertizări”.

 Cu lacrimi Ieremia a stăruit de Zedechia să se salveze pe sine şi să salveze şi pe poporul său. Cu groază în suflet l-a asigurat că dacă nu va lua aminte la sfatul lui Dumnezeu, nu-şi va putea scăpa viaţa şi toate averile vor cădea în mâinile babilonienilor. Dar împăratul pornise pe o cale greşită şi nu se mai putea întoarce. S-a hotărât să urmeze sfatul proorocilor mincinoşi şi al bărbaţilor pe care în realitate îi dispreţuia - şi care îşi băteau joc de slăbiciunea lui de a se supune atât de uşor dorinţelor lor. El a sacrificat libertatea cea nobilă a bărbăţiei şi a ajuns un rob, care se pleca în faţa opiniei publice. Fără un plan deliberat de a face răul, a fost totuşi nehotărât să stea cu curaj pentru dreptate. Cu toate că era convins cu privire la valoarea sfatului dat de Ieremia, n-avea puterea morală să asculte; şi, ca urmare, a mers înainte în direcţia greşită.

Împăratul era prea slab ca să fie dispus ca oamenii de la curte şi poporul să ştie că avusese o întâlnire cu Ieremia; atât de mult pusese stăpânire teama de om pe sufletul lui. Dacă Zedechia s-ar fi ridicat cu curaj şi ar fi declarat că credea cuvintele proorocului care se împliniseră deja pe jumătate, cum ar fi fost îndepărtată pustiirea! El ar fi trebuit să spună: “Voi asculta pe Domnul ca să scap cetatea de la distrugere totală. Nu îndrăznesc să dispreţuiesc poruncile lui Dumnezeu din cauza fricii sau a favorii oamenilor. Eu iubesc adevărul, urăsc păcatul şi voi urma sfatul Puternicului lui Israel “.

 Atunci poporul ar fi avut respect faţă de spiritul lui curajos, iar aceia care oscilau între credinţă şi necredinţă ar fi luat o poziţie categorică în favoarea dreptăţii. Chiar dreptatea şi lipsa temerii le-ar fi insuflat supuşilor lui admiraţie şi credincioşie. El ar fi avut un mare sprijin; iar Iuda ar fi fost cruţat de vaiul măcelului, al foametei şi focului.

Slăbiciunea lui Zedechia a fost un păcat pentru care a plătit un preţ îngrozitor. Vrăjmaşul a năvălit ca o avalanşă, căreia nu i s-a putut rezista, şi a devastat cetatea. Armatele lui Iuda au fost înfrânte şi obligate să se retragă în derută. Naţiunea a fost cucerită. Zedechia a fost luat prizonier, iar fiii lui ucişi în faţa ochilor lui. Împăratul a fost luat din Ierusalim şi dus departe ca rob, i-au fost scoşi ochii şi, după ce a ajuns la Babilon, a pierit lamentabil. Templul cel frumos, care timp de peste patru secole încoronase vârful muntelui Sion, n-a fost cruţat de caldeeni. “Au ars Casa lui Dumnezeu, au dărâmat zidurile Ierusalimului, au pus foc tuturor caselor lui, şi au nimicit toate lucrurile scumpe” (2 Cron. 36,19).

Cu ocazia cuceririi finale a Ierusalimului de către Nebucadneţar, mulţi au scăpat de ororile asediului îndelungat numai pentru a pieri de sabie. Din cei care au mai rămas; unii, şi mai ales conducătorii preoţilor, slujitorii şi căpeteniile împăratului, au fost duşi la Babilon şi acolo executaţi ca trădători. Alţii au fost duşi captivi pentru a face muncă de rob pentru împăratul Babilonului şi fiii lui, “până la stăpânirea împărăţiei perşilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia” (vers. 20.21).

Despre Ieremia este spus: “Nebucadneţar, împăratul Babilonului, dăduse porunca următoare cu privire la Ieremia, prin Nebuzaradan, căpetenia străjerilor: 'la-l, poartă grijă de el, şi nu-i face nici un rău, ci fă tot ce-ţi va cere” (Ier. 39,11.12).

Eliberat din închisoare de către slujbaşii babilonieni, proorocul a ales să împărtăşească soarta cu rămăşita cea slabă, “cei săraci din ţară”, lăsaţi de caldeeni ca ”lucrători de vii şi de ogoare”. Babilonienii au pus peste ei ca privighetor pe Ghedalia. Numai câteva luni au trecut şi guvernatorul rânduit de curând a fost ucis prin trădare. Săracii, după ce au trecut prin multe încercări, au fost convinşi în cele din urmă de conducătorii lor să-şi găsească scăpare în ţara Egiptului. Ieremia şi-a ridicat glasul de protest împotriva acestei mişcări: ”nu vă duceţi în Egipt”, i-a îndemnat el. Dar sfatul n-a fost luat în seamă şi toată rămăşiţa lui Iuda, şi anume bărbaţi, femei şi copii, “au plecat dar în ţara Egiptului, căci n-au ascultat de porunca Domnului, - şi au ajuns până la Tahpanes” (Ier. 43,57).

Proorociile cu privire la nenorocirea rostită de Ieremia asupra rămăşiţei care se răsculase împotriva lui Nebucadneţar ca să fugă în Egipt au fost amestecate cu făgăduinţele de iertare pentru aceia care aveau să se pocăiască de nebunia lor şi care erau gata să se întoarcă. Dacă nu avea să cruţe pe aceia care se întorseseră de la sfatul Său la influenţele ademenitoare ale idolatriei Egiptului, totuşi avea să arate milă faţă de cei care se dovedeau credincioşi şi sinceri... “Aceia, în mic număr, care vor scăpa de sabie, se vor întoarce din ţara Egiptului în ţara lui Iuda “, spusese El; “dar toată rămăşiţa lui Iuda, toţi cei ce au venit să locuiască pentru o vreme în ţara Egiptului vor vedea dacă se va împlini Cuvântul Meu sau al lor” (Ier: 44,28).

Amărăciunea proorocului pentru perversitatea profundă a acelora care ar fi trebuit să fie lumina spirituală a lumii, amărăciunea pentru soarta Sionului şi a poporului dus rob în Babilon este dată pe faţă în plângerile pe care le-a lăsat scrise ca o amintire a nebuniei întoarcerii de la sfatul lui Iehova către înţelepciunea omenească. În mijlocul distrugerii, Ieremia putea spune încă: “Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt”; iar rugăciunea Lui continuă era: “Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm, şi să ne întoarcem la Domnul” (Plâng. 3,22.40). Pe când luda era încă o împărăţie printre popoare, el întrebase pe Domnul: “Ai lepădat Tu de tot pe luda, şi a urât sufletul Tău atât de mult Sionul?”, şi îndrăznesc să se roage: “Pentru Numele Tău, nu nesocoti legământul Tău cu noi” (Ier. 14,19;21). Credinţa deplină a profetului în planul cel veşnic al lui Dumnezeu de a restabili ordinea acolo unde era confuzie şi de a demonstra popoarelor pământului şi întregului univers atributele Sale de dreptate şi dragoste, această credinţă l-a determinat acum să se roage stăruitor, cu încredere în favoarea celor care aveau să se întoarcă de la păcat la neprihănire.

Dar acum Sionul era cu totul distrus; poporul lui Dumnezeu era în robie. Copleşit de amărăciune, proorocul exclama: “ Vai cum stă părăsită acum cetatea aceasta atât de plină de popor altădată. A rămas ca o văduvă! Ea care altădată era mare între neamuri, fruntaşă printre ţări, a ajuns roabă astăzi! Plânge amarnic noaptea, şi-i curg lacrimile pe obraji. Nici unul din toţi cei ce o iubeau n-o mângâie; toţi prietenii ei au părăsit-o şi s-au făcut vrăjmaşi.

Iuda a plecat în pribegie, din pricina apăsării şi muncilor grele. Locuieşte în mijlocul neamurilor, şi nu găseşte odihnă!

Toţi prigonitorii lui l-au ajuns tocmai când îi era mai mare strâmtorarea. Drumurile Sionului sunt triste, căci nimeni nu se mai duce la sărbători, toate porţile lui sunt pustii, preoţii lui oftează; fecioarele lui sunt mâhnite, şi el însuşi este plin de amărăciune. Asupritorii lui sunt biruitori, vrăjmaşii lui sunt mulţumiţi. Căci Domnul l-a smerit din pricina mulţimii păcatelor lui; copiii lui au mers în robie înaintea asupritorului.

Vai! în ce întunecime a aruncat Domnul, în mânia Lui, pe fiica Sionului. A azvârlit din cer pe pământ podoaba lui Israel şi nu Şi-a mai adus aminte de scaunul picioarelor Lui, în ziua mâniei Lui! Domnul a nimicit fără milă, toate locuinţele lui Iacov . În urgia Lui, a dărâmat întăriturile fiicei lui Iuda şi le-a prăvălit la pământ; a făcut de ocară împărăţia şi căpeteniile ei. În mânia Lui aprinsă, a doborât toată puterea lui Israel; Şi-a tras înapoi de la el dreapta înaintea vrăjmaşului, şi a aprins în lacov o văpaie de foc care mistuieşte toate de jur împrejur. Şi-a încordat arcul ca un vrăjmaş, Şi-a ridicat dreapta ca un asupritor şi a prăpădit tot ce era plăcut privirilor, Şi-a vărsat ca un foc urgia peste cortul fiicei Sionului.

Cu ce să te îmbărbătez şi cu ce să te asemăn, fiica Ierusalimului ? Cu cine să te pun alături şi cu ce să te mângâi, fecioară, fiica Sionului? Căci rana ta este mare ca marea; cine va putea să te vindece?

Adu-Ţi aminte, Doamne, de ce ni s-a întâmplat. Uită-Te şi vezi-ne ocara! Moştenirea noastră a trecut la nişte străini, casele noastre la cei din alte ţări! Am rămas orfani, fără tată; mamele noastre sunt ca nişte văduve. Părinţii noştri care au păcătuit nu mai sunt, iar noi le purtăm păcatele. Robii ne stăpânesc, şi nimeni nu ne izbăveşte din mâinile lor... Ne doare inima, ni s-au întunecat ochii... Dar Tu, Doamne, împărăţeşti pe vecie; scaunul Tău de domnie dăinuieşte din neam în neam! Pentru ce să ne uiţi pe vecie, şi să ne părăseşti pentru multă vreme? Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce! Dă-ne iarăşi zile ca cele de odinioară!” (Plâng. 1,1-5; 2,1-4.13; 5,1-3.7.8.17. 19-21).