Partea a V - a. Capitolul 39 La curtea Babilonului

 Partea a V - a

ÎN ŢĂRlLE NEAMURlLOR

“Voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul;

voi şi Robul Meu pe care L-am ales” (Isaia 43,10).

        Capitolul 39

La curtea Babilonului

 

Printre copiii lui Israel care au fost duşi robi în Babilon, la începutul celor şaptezeci de ani de robie, se găseau şi credincioşi patrioţi, bărbaţi care au fost tot atât de tari în principii ca şi oţelul, care nu au fost corupţi de egoism şi care L-au onorat pe Dumnezeu cu riscul de a pierde toate bunurile. În ţara robiei lor, aceşti bărbaţi trebuiau să aducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu, dând popoarelor păgâne binecuvântările care vin printr-o cunoaştere a lui Iehova. Ei trebuia să fie reprezentanţii Săi. Niciodată nu urmau să se compromită înaintea închinătorilor la idoli; credinţa şi numele lor ca închinători ai viului Dumnezeu trebuia să le păstreze ca fiind o mare cinste. Şi aşa au şi făcut. Atât în prosperitate cât şi în împotrivire ei au onorat pe Dumnezeu; şi Dumnezeu i-a onorat.

Faptul că aceşti bărbaţi, adoratori ai lui Iehova, erau robi în Babilon şi că vasele Casei Domnului fuseseră aşezate în templul zeilor babilonieni era folosit cu îngâmfare de învingători ca dovadă că religia şi obiceiurile lor erau superioare religiei şi obiceiurilor evreilor. Dar chiar prin umilinţele pe care le adusese îndepărtarea lui Israel de El, Dumnezeu a dat Babilonului dovadă cu privire la supremaţia Sa, la sfinţenia cerinţelor Lui şi cu privire la urmările sigure ale ascultării. Şi a dat această mărturie, cum numai aşa se putea da, prin aceia care i-au rămas credincioşi.

Printre aceia care au păstrat ascultarea faţă de Dumnezeu era şi Daniel, împreună cu cei trei tovarăşi ai lui - exemple strălucite pentru ceea ce oamenii pot deveni atunci când se unesc cu Dumnezeul înţelepciunii şi al puterii. Din simplitatea relativă a căminului lor iudaic aceşti tineri de neam împărătesc au fost aduşi în cea mai strălucitoare dintre cetăţi şi la curtea celui mai mare monarh al lumii. Nebucadneţar “a poruncit lui Aşpenaz, căpetenia famenilor săi dregători, să-i aducă vreo câţiva dintre copiii lui Israel de neam împărătesc şi de viţă boierească, nişte tineri fără vreun cusur trupesc, frumoşi la chip, înzestraţi cu înţelepciune în orice ramură a şţiinţei, cu minte ageră şi pricepere în stare să slujească în casa împăratului”.

“Printre ei erau dintre copiii lui Iuda, Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria”. Văzând în aceşti tineri făgăduinţa unei capacităţi deosebite, Nebucadneţar a hotărât să fie educaţi pentru a îndeplini poziţii importante în împărăţia lui. Spre a fi pe deplin pregătiţi pentru o lucrare ce le stătea înainte a stabilit să înveţe limba caldeenilor şi timp de trei ani să li se acorde avantajele unei educaţii deosebite ce se dădea prinţilor împărăţiei.

Numele lui Daniel şi ale tovarăşilor lui au fost schimbate cu nume reprezentând zeităţile caldeene. Numelor date de părinţii evrei copiilor lor li se atribuia o mare însemnătate. Adesea ele reprezentau trăsăturile de caracter pe care părinţii doreau să le vadă dezvoltate în copiii lor. Căpetenia, în a cărei sarcină au fost daţi robii evrei, i-a dat lui “Daniel numele de Beltşaţar; lui Hanania, Şadrac, lui Mişael, Meşac, şi lui Azaria, Abed-Nego”.

Împăratul nu i-a constrâns pe tinerii evrei să renunţe la credinţa lor în favoarea idolatriei, ci nădăjduia să înfăptuiască treptat acest c lucru. Dându-le nume semnificative ale idolatriei, aducându-i în fiecare zi în strânsă legătură cu obiceiurile idolatre şi sub influenţa riturilor amăgitoare ale închinării păgâneşti, nădăjduia să-i facă să renunţe la religia poporului lor şi să participe la închinarea babilonienilor.

 Chiar la începutul carierei lor aceşti tineri au trecut printr-o încercare hotărâtă a caracterului. Se stabilise să mănânce hrana şi să bea vinul care veneau de la masa împăratului. Prin aceasta împăratul socotea că le dă o dovadă a favorii şi grijii lui pentru bunăstarea lor. Dar o parte fusese oferită idolilor, hrana de la masa împăratului era consacrată idolatriei; şi acela care o folosea era privit ca unul care dădea cinste zeilor Babilonului. Loialitatea faţă de Iehova le interzicea lui Daniel şi tovarăşilor săi să participe la o astfel de cinstire. Chiar şi numai faptul de a mânca hrana şi a bea vinul era o tăgăduire a credinţei lor. A face acest lucru însemna alipirea lor la păgânism şi dezonorarea principiilor Legii lui Dumnezeu.

Ei nici nu îndrăzneau să-şi asume riscul efectului aţâţător al plăcerii şi al risipei asupra dezvoltării fizice, mintale şi spirituale. Cunoşteau istoria lui Nadab şi Abihu, raportul despre necumpătarea şi urmările ei fusese păstrat în pergamentele Pentateucului; şi ştiau că puterea fizică şi mintală va fi dăunător afectată prin folosirea vinului.

Daniel şi tovarăşii lui fuseseră educaţi de părinţii lor în obiceiurile cumpătării stricte. Ei fuseseră învăţaţi că Dumnezeu îi socotea răspunzători de capacităţile lor şi că nu trebuia niciodată să slăbească sau să-şi reducă puterea lor. Această educaţie era pentru Daniel şi tovarăşii lui mijlocul de apărare în tumultul influentelor demoralizatoare ale curţii Babilonului. Ispitele care-i înconjurau la curtea aceea coruptă şi risipitoare erau puternice, dar au rămas neclintiţi. Nici o putere şi nici o influenţă nu i-au putut îndepărta de la principiile pe care le învăţaseră în prima parte a vieţii prin studierea Cuvântului şi a lucrărilor lui Dumnezeu.

Dacă Daniel ar fi dorit lucrul acesta, el ar fi găsit, în împrejurările în care se afla, o scuză plauzibilă pentru a se depărta de obiceiurile de strictă cumpătare. Ar fi putut argumenta că, dependent fiind de favoarea împăratului şi supus puterii lui, nu era o altă cale de urmat decât să mănânce hrana împăratului şi să bea vinul lui; căci dacă ar fi ţinut la învăţătura divină, ar fi ofensat pe împărat şi poate şi-ar fi pierdut poziţia şi viaţa. Dacă ar fi nesocotit porunca Domnului, ar fi păstrat favoarea împăratului şi ar fi obţinut avantaje intelectuale şi măgulitoare perspective lumeşti.

Dar Daniel n-a ezitat. Aprobarea lui Dumnezeu îi era mai scumpă decât favoarea celui mai puternic potentat pământesc - mai scumpă decât însăşi viaţa. Era hotărât să rămână statornic în integritatea lui, indiferent care ar fi fost urmarea. “S-a hotărât în inima lui să nu se spurce cu bucatele de la masa împăratului, nici cu vinul pe care-l bea împăratul”. Şi în această hotărâre a fost susţinut de cei trei tovarăşi ai lui.

În ajungerea la această hotărâre, tinerii evrei n-au lucrat cu încumetare, ci cu deplină încrederea în Dumnezeu. Ei n-au ales să fie altfel decât ceilalţi, dar erau gata să fie aşa decât să-L dezonoreze pe Dumnezeu. Dacă s-ar fi compromis cu păcatul în această împrejurare cedând presiunii împrejurărilor îndepărtarea de principii ar fi slăbit simţul lor de dreptate şi oroarea faţă de păcat. Primul pas păcătos avea să fie urmat de alţii, până când legătura lor cu Cerul fiind întreruptă, aveau să fie înfrânţi de ispită.

“Dumnezeu a făcut ca Daniel să capete bunăvoinţă şi trecere înaintea căpeteniei famenilor dregători”, şi cererea de a nu se întina a fost primită cu respect. Cu toate acestea, căpetenia a ezitat să i-o accepte. “Mă tem numai de domnul meu, împăratul, care a hotărât ce trebuie să mâncaţi şi să beţi”, a explicat el lui Daniel; “ca nu cumva să vadă feţele voastre mai triste decât ale celorlalţi tineri de vârsta voastră şi să-mi puneţi astfel capul în primejdie înaintea împăratului”.

Atunci Daniel a zis lui Melzar, slujitorul cu răspundere specială asupra tinerilor evrei, cerând să fie scuzaţi că nu mănâncă din cărnurile împăratului şi nu beau din vinul lui. El a cerut ca acest fapt să fie testat timp de zece zile - tinerilor evrei dându-li-se în acest timp hrană simplă, pe când ceilalţi colegi mâncau din delicatesele împăratului.

Melzar, cu toate că se temea că împlinind această cerere avea să atragă neplăcerea împăratului, a consimţit totuşi; şi Daniel şi-a dat seama că această cauză era câştigată. La sfârşitul celor zece zile de încercare rezultatul s-a văzut a fi opus temerilor căpeteniei. “Ei erau mai bine la faţă şi mai graşi decât toţi tinerii care mâncau din bucatele împăratului”. În aspectul înfăţişării, tinerii evrei au dat pe faţă o superioritate categorică asupra tovarăşilor lor. Ca urmare, lui Daniel şi tovarăşilor lui li s-a îngăduit să continue cu dieta lor simplă în tot timpul educaţiei lor.

Timp de trei ani, tinerii au studiat pentru a-şi însuşi “scrierea şi limba haldeilor”. În această vreme, au păstrat cu tărie credincioşia faţă de Dumnezeu şi au depins continuu de puterea Sa. Au adăugat la deprinderile de renunţare de sine  stăruinţa în planuri, hărnicia şi statornicia. Nu mândria şi ambiţiile lor i-au adus la curtea împăratului, în tovărăşie cu aceia care n-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu şi nu s-au temut de El; ei erau robi într-o ţară străină, aşezaţi acolo de Înţelepciunea infinită. Despărţiţi de influenţa căminului şi de legăturile sfinte, au căutat să se dovedească oameni de încredere, pentru onoarea poporului lor asuprit şi pentru slava Aceluia ai cărui slujitori erau.

Domnul a privit favorabil statornicia şi lepădarea se sine a tinerilor evrei, precum şi curăţia motivelor lor; şi binecuvântarea Lui i-a însoţit. El “le-a dat înţelegere şi pricepere în toată ştiinţa şi înţelepciunea; şi Daniel era priceput în toate vedeniile şi în toate visele”. S-a împlinit cu ei făgăduinţa: “ Voi onora pe cel ce Mă cinsteşte” (1 Sam. 2,30). Când Daniel s-a prins cu încredere neclintită, duhul puterii profetice a venit asupra lui. În timp ce primea îndrumări de la oameni cu privire la îndatoririle vieţii de la curte, el era învăţat de Dumnezeu să citească tainele viitorului şi să consemneze pentru generaţiile viitoare prin figuri şi simboluri evenimentele care acoperă istoria acestei lumi până la încheierea timpului.

Când a venit vremea ca tinerii să fie cercetaţi, au fost examinaţi şi evreii împreună cu alţi candidaţi la slujba împărăţiei. “Dar între toţi tinerii aceia nu s-a găsit nici unul ca Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria”. Inteligenţa lor ascuţită, cunoştinţa lor vastă, alegerea unui limbaj adecvat au dat mărturie cu privire la forţa şi vigoarea puterilor lor mintale. “În toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere, şi despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii şi cititorii în stele, care erau în toată împărăţia lui”. De aceea au fost primiţi în slujba împăratului.

La curtea Babilonului erau adunaţi reprezentanţi din toate ţările, bărbaţii cei mai talentaţi, bărbaţii înzestraţi din abundenţă cu daruri naturale şi având cultura cea mai dezvoltată pe care lumea o putea da; totuşi printre ei aceşti tineri evrei erau fără egal. În putere şi frumuseţe fizică, în vigoare mintală şi realizări literare erau neîntrecuţi. Ţinuta dreaptă, pasul sigur şi elastic, faţa plăcută, simţurile neîntunecate, respectul nealterat, toate acestea erau tot atâtea certificate de bună purtare, semnul nobleţei cu care natura îi onorează pe cei care ascultă de legile ei.

În însuşirea înţelepciunii babilonienilor, Daniel şi tovarăşii lui erau mult mai înzestraţi decât colegii lor cercetători; dar ei nu-ş însuşeau învăţătura la întâmplare. Ei şi-au însuşit cunoştinţele prin folosirea cu credincioşie a puterilor lor sub călăuzirea Duhului Sfânt. S-au aşezat în legătură cu Izvorul oricărei înţelepciuni, făcând din cunoaşterea de Dumnezeu temelia educaţiei lor. În credinţă se rugau pentru înţelepciune şi puneau în practică rugăciunile. Se aşezau în situaţia în care Dumnezeu îi putea binecuvânta. Evitau tot ceea ce le putea slăbi puterile şi foloseau orice ocazie pentru a deveni cunoscători în toate domeniile de învăţătură. Ei au urmat legile vieţii, care le puteau oferi cu siguranţă putere intelectuală. Au căutat să-şi însuşească cunoştinţe cu un singur scop - să poată onora pe Dumnezeu. Ei şi-au dat seama că pentru a sta ca reprezentanţi ai religiei adevărate în mijlocul religiilor false ale păgânismului, trebuie să aibă minte clară şi să-şi desăvârşească un caracter creştin. Şi Dumnezeu Însuşi le era Învăţător. Rugându-se continuu, studiind cu conştiinciozitate, păstrând legătura cu Cel Nevăzut, umblau cu Dumnezeu, aşa cum făcuse Enoh.

Succesul adevărat în orice ramură de lucru nu este urmarea şansei, a întâmplării sau a destinului. Este lucrarea providenţelor lui Dumnezeu, răsplata credinţei şi a înţelepciunii, a virtuţii şi a stăruinţei. Calităţile mintale curate şi un nivel moral înalt nu sunt urmarea întâmplării. Dumnezeu oferă ocaziile, succesul depinde de felul cum le folosim.

În timp ce Dumnezeu lucra în Daniel şi în tovarăşii lui “voinţa şi îndeplinirea după buna Sa plăcere”, ei lucrau la propria lor mântuire (Fil. 2,13). Prin aceasta se dă pe faţă lucrarea principiului divin de colaborare, fără de care nu se poate obţine nici un succes adevărat. Efortul omenesc nu foloseşte la nimic fără puterea divină; iar fără străduinţă omenească, efortul divin pentru mulţi este zadarnic. Pentru ca să ne însuşim harul lui Dumnezeu, trebuie să ne facem partea. Harul Său este dat să lucreze în noi voinţa şi înfăptuirea, dar niciodată ca înlocuitor al străduinţelor noastre.

Aşa cum Dumnezeu a conlucrat cu Daniel şi tovarăşii lui, tot astfel va conlucra cu toţi aceia care se străduiesc să împlinească voinţa Sa. Prin împărtăşirea Duhului Său, El va întări orice scop adevărat, orice hotărâre nobilă. Aceia care umblă pe calea ascultării vor întâlni multe piedici. Influenţele puternice, subtile, îi pot lega de lume; dar Domnul este în stare să zădărnicească orice forţă care lucrează pentru înfrângerea celor aleşi ai Săi; în puterea Sa ei pot birui orice ispită, pot învinge orice greutate.

Dumnezeu a adus pe Daniel şi pe tovarăşii lui în legătură cu marii bărbaţi ai Babilonului pentru ca în mijlocul unei naţiuni de idolatri să reprezinte caracterul Său. Cum au ajuns ei pregătiţi pentru o poziţie de cinste şi încredere atât de mare? Credincioşia în lucrurile mici a fost aceea care a dat perspectivă vieţii lor întregi. Ei au onorat pe Dumnezeu în datoriile cele mai mici, ca şi în răspunderile mai importante.

Aşa cum Dumnezeu l-a chemat pe Daniel să-L mărturisească în Babilon, tot aşa ne cheamă să-l fim martori în lumea de astăzi. În problemele cele mai mici cât şi în cele mai mari ale vieţii, El doreşte să descoperim înaintea oamenilor principiile Împărăţiei Sale. Mulţi aşteaptă să le fie încredinţată o lucrare mare în timp ce zilnic pierd ocaziile de a da pe faţă credincioşie faţă de Dumnezeu. Zilnic dau greş în a-şi îndeplini cu toată inima îndatoririle mărunte ale vieţii. În timp ce aşteaptă o lucrare mare, în care să-şi exercite presupusele talente deosebite şi în felul acesta să-şi satisfacă dorinţele lor ambiţioase, zilele lor trec.

În viaţa unui creştin adevărat, nu există lucruri fără importanţă; înaintea Atotputerniciei orice îndatorire este importantă. Domnul măsoară cu exactitate orice posibilitate de slujire. Capacităţile nefolosite sunt tot atât de mult luate în seamă ca şi acelea care sunt folosite. Vom fi judecaţi pentru ceea ce ar fi trebuit să facem, dar n-am făcut, din cauză că n-am folosit puterile noastre pentru proslăvirea lui Dumnezeu.

Un caracter nobil nu este urmarea întâmplării; nu se datorează unor privilegii deosebite sau unor înzestrări ale Providenţei. Este urmarea disciplinării de sine, a supunerii firii omeneşti naturii divine, a predării eului în slujba lui Dumnezeu şi a omului.

Prin credincioşia faţă de principiile cumpătării dată pe faţă de tinerii evrei, Dumnezeu le vorbeşte tinerilor de astăzi. Este nevoie de bărbaţi care, asemenea lui Daniel, vor lucra şi vor risca pentru cauza dreptăţii. Sunt necesare inimi curate, braţe puternice şi curaj neînfricat, deoarece lupta dintre viciu şi virtute cere o veghere neîncetată. Satana vine la fiecare suflet cu ispita în multe forme amăgitoare privind îngăduinţa poftei.

Corpul este un mijloc foarte important prin care mintea şi sufletul se dezvoltă pentru formarea caracterului. De aceea, vrăjmaşul sufletelor îşi dirijează ispitele pentru slăbirea şi degradarea puterilor fizice. Reuşita lui în acest domeniu înseamnă adesea predarea întregii fiinţe celui rău. Înclinaţiile naturii fizice, dacă nu sunt sub stăpânirea puterii divine, vor produce ruină şi moarte. Trupul trebuie adus în supunere faţă de puterile superioare ale fiinţei omeneşti. Patimile trebuie stăpânite de voinţă, care la rândul ei, să stea sub stăpânirea lui Dumnezeu. Puterea împărătească a raţiunii, sfinţită prin har divin, trebuie să controleze viaţa. Puterea intelectuală, forţa fizică şi, longevitatea depind de legi imutabile. Prin ascultarea de aceste legi, omul poate să stea ca biruitor asupra lui însuşi, ca biruitor al propriilor sale înclinaţii, ca biruitor al căpeteniilor şi puterilor, „al stăpânitorilor întunericului acestui veac” şi al “duhurilor răutăţii în locurile cereşti” (Efes. 6,12).

 În ritualul din vechime care este evanghelia în simbol, nu putea fi adusă pe altarul lui Dumnezeu nici o jertfă cu defect. Jertfa care urma să reprezinte pe Hristos trebuia să fie fără pată. Cuvântul lui Dumnezeu arată spre aceasta ca o ilustrare a ceea ce trebuie să fie copiii Săi - ”o jertfă vie, sfântă şi fără prihană” (Rom. 12,1; Efes. 5,27).

Demnitarii iudei erau bărbaţi cu aceleaşi pasiuni ca şi ale noastre; însă cu toate influenţele amăgitoare de la curtea Babilonului au stat neclintiţi pentru că s-au sprijinit pe o putere infinită. O naţiune a văzut în ei ilustrarea bunătăţii şi a milei lui Dumnezeu, a dragostei lui Hristos. În experienţa lor avem un exemplu cu privire la biruinţa principiului asupra­ ispitei, a curăţiei asupra stricăciunii, a consacrării şi loialităţii asupra ateismului şi idolatriei.

Tineretul de astăzi poate avea acelaşi spirit pe care l-a avut Daniel; poate avea acelaşi izvor al puterii, aceeaşi putere de stăpânire de sine şi poate da pe faţă acelaşi har în viaţa lui chiar şi în împrejurările cele mai nefavorabile. Cu toate că sunt înconjuraţi de ispite către îngăduinţa de sine, îndeosebi în marile noastre oraşe, unde orice formă de plăceri senzuale este la îndemână şi invită, totuşi prin harul divin, scopul lor de a onora pe Dumnezeu poate rămâne neclintit. Printr-o veghere atentă şi hotărâtă ei pot învinge orice ispită care asaltează sufletul. Dar numai acela care se hotărăşte să facă binele, pentru ce este drept, va câştiga biruinţa.

Ce lucrare măreaţă au îndeplinit aceşti nobili evrei! Când şi-au luat rămas bun de la casa copilăriei lor, puţin visau ei ce viitor strălucit avea să le fie partea. Cu credincioşie şi neabătuţi, s-au supus călăuzirii divine, aşa încât prin ei Dumnezeu Şi-a putut îndeplini planul.

 Dumnezeu doreşte să dea pe faţă prin tineretul şi prin copiii de azi aceleaşi adevăruri puternice care au fost date pe faţă prin aceşti tineri bărbaţi. Viaţa lui Daniel şi a colegilor lui este o demonstrare a ceea ce va face El pentru cei care se predau Lui şi cu toată inima caută să împlinească planul Său.