Capitolul 4 Urmările neascultării

 

Printre cauzele principale, care l-au condus pe Solomon la risipă şi asuprire, a fost faptul că nu a mai menţinut şi nu a mai întărit spiritul de jertfire de sine.

Când la poalele muntelui Sinai, Moise a făcut cunoscută poporului porunca divină: “Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod. 35,8), răspunsul israeliţilor a fost însoţit de daruri corespunzătoare. “ Toţi cei cu tragere de inimă şi bunăvoinţă” au adus daruri (Exod 35,21). Pentru construirea sanctuarului, au fost necesare pregătiri mari şi vaste; se cerea o cantitate mare de material scump şi costisitor, dar Domnul a primit numai daruri de bună voie. “Să-l primiţi, de la orice om care va da cu tragere de inimă” (Exod 25,2) - a fost porunca pe care Moise a repetat-o înaintea adunării. Consacrarea faţă de Dumnezeu şi un spirit de sacrificiu au fost primele condiţii pentru pregătirea locaşului Celui Prea Înalt.

O chemare asemănătoare la jertfirea de sine a fost făcută atunci când David i-a încredinţat lui Solomon răspunderea clădirii templului. David i-a cerut mulţimii adunate: “Cine vrea să mai aducă de bună voie daruri înaintea Domnului ?” (1 Cron. 29,5). Această chemare la consacrare şi la o slujire de bună voie ar fi trebuit să fie păstrată întotdeauna în atenţie de aceia care aveau de a face cu ridicarea templului.

Pentru construirea tabernacolului din pustie, oameni aleşi au fost înzestraţi de Dumnezeu cu o pricepere deosebită şi cu înţelepciune. “Moise a zis copiilor lui Israel : „Să ştiţi că Domnul a ales pe Beţaleel .., din seminţia lui Iuda. L-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu, duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări... I-a dat şi darul să-i înveţe pe alţii, atât lui, cât şi lui Oholiab... din seminţia lui Dan. I-a umplut cu pricepere, ca să facă toate lucrările de săpătură în piatră, de cioplitură meşteşugită, de lucrat la gherghef... să facă tot felul de lucrări. Beţaleel, Oholiab şi toţi bărbaţii înţelepţi, în care pusese Domnul înţelepciune şi pricepere... au făcut totul după cum poruncise Domnul” (Exod 35,30-35;36,1). Inteligenţele cereşti colaborau cu lucrătorii pe care Dumnezeu îi alesese.

Urmaşii acestor meşteri au moştenit într-o mare măsură talentele dăruite părinţilor lor. Pentru o vreme, aceşti bărbaţi din Iuda şi din Dan au rămas umili şi neegoişti. Dar treptat, aproape pe neobservate, şi-au pierdut simţul dependenţei de Dumnezeu şi dorinţa de a-L servi neegoist. Ei au cerut plată mai mare pentru serviciile lor, din cauza priceperii lor deosebite ca meşteri în artele decorative. În anumite situaţii, cererile lor au fost satisfăcute, dar cel mai adesea au găsit de lucru la popoarele înconjurătoare. În locul unui spirit nobil şi de jertfire de sine, care umpluse inimile înaintaşilor lor renumiţi, ei şi-au îngăduit un spirit de lăcomie, acaparând din ce în ce mai mult. Pentru ca dorinţele lor să poată fi împlinite, au folosit priceperea dată de Dumnezeu în slujirea împăraţilor idolatri şi talentele pentru realizarea de lucrări care erau o dezonoare pentru Creator.

Printre aceşti bărbaţi a căutat Solomon un meşter care să conducă construirea templului de pe muntele Moria. Împăratului i s-au încredinţat în scris specificări amănunţite cu privire la fiecare parte a clădirii sfinte şi el ar fi trebuit să privească spre Dumnezeu, în credinţă, pentru ajutoare consacrate, cărora să le dea pricepere deosebită pentru a putea face cu precizie lucrarea cerută. Dar Solomon a pierdut din vedere această ocazie de a da pe faţă credinţă în Dumnezeu. El a trimis la împăratul Tirului să ceară un bărbat „iscusit în lucrarea aurului, argintului şi fierului, a materiilor vopsite în purpură, a materialelor de culoarea cârmâzului şi de culoare albastră care să cunoască săparea în lemn, ca să lucreze cu meşterii iscusiţi... din Iuda şi Ierusalim” ( 2 Cron. 2, 7).

Împăratul fenician a răspuns trimiţând pe Huram-Abi, “fiul unei femei din fetele lui Dan, şi al unui tată tirian” (2 Cron. 2, 14). Huram era, prin mama sa, un urmaş al lui Oholiab, căruia cu sute de ani mai înainte Dumnezeu îi dăduse o înţelepciune deosebită pentru clădirea cortului.

Astfel în fruntea cetei de lucrători ai lui Solomon, a fost aşezat un bărbat ale cărui eforturi nu erau determinate de o dorinţă neegoistă de a-L sluji pe Dumnezeu. El slujea dumnezeului acestui veac - Mamona. Toate fibrele fiinţei sale erau îmbibate cu principiile egoismului.

Datorită priceperii lui neobişnuite, Huram a cerut preţuri mari. Treptat, principiile păcătoase, pe care le nutrea, au ajuns să fie primite şi de tovarăşii lui. Lucrând cu el zi de zi, ei s-au supus tendinţei de a compara plata lor cu a lui şi au început să piardă din vedere caracterul sfânt al lucrării lor. Spiritul de lepădare de sine i-a părăsit şi a luat loc spiritul lăcomiei. Urmarea a fost cererea de sume mai mari, care le-a fost acceptată.

Influenţele dăunătoare care au luat naştere în felul acesta au pătruns în toate ramurile slujirii Domnului şi s-au răspândit în toată împărăţia. Salariile mari, pretinse şi obţinute, au dat multora posibilitatea de a-şi permite lux şi risipă. Săracii erau năpăstuiţi de bogaţi, spiritul de jertfire de sine se pierduse aproape cu totul. În efectele îndepărtate ale acestor influenţe se poate găsi una dintre principalele cauze ale apostaziei grozave a aceluia care odinioară se număra printre cei mai înţelepţi dintre muritori.

Contrastul izbitor, în spirit şi motive, dintre cei care clădiseră cortul din pustie şi cei angajaţi la înălţarea templului lui Solomon cuprinde o lecţie de însemnătate profundă. Urmărirea intereselor personale, ce-i caracteriza pe constructorii templului, îşi găseşte echivalentul în egoismul care predomină în lume. Spiritul de lăcomie, de căutare a poziţiei celei mai înalte, a veniturilor celor mai mari, este în creştere. Slujirea de bună voie şi jertfirea de sine, bucuroasă, a lucrătorilor de la tabernacol se întâlnesc rareori. Dar acesta este singurul spirit care ar trebui să pună stăpânire pe urmaşii lui Isus.

Maestrul nostru divin ne dă un exemplu de felul cum trebuie să lucreze ucenicii lui. Acelora pe care i-a chemat: “ Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mat. 4,19), nu le-a oferit o plată stabilă pentru slujirea lor. Ei urmau să fie părtaşi cu El în lepădare şi în sacrificii.

Trebuie să lucrăm nu pentru plata pe care o primim. Motivul care să ne îndemne la lucrare pentru Dumnezeu nu trebuie să conţină nimic care tinde către slujirea de sine. Consacrarea neegoistă şi un spirit de jertfire de sine au fost şi vor fi totdeauna prima condiţie a unei slujiri primite de Dumnezeu. Domnul şi Învăţătorul nostru doreşte ca nici un fir de egoism să nu fie ţesut în lucrarea Sa. În străduinţele noastre trebuie să punem tactul şi priceperea, precizia şi înţelepciunea pe care Dumnezeul desăvârşirii le-a cerut de la clăditorii tabernacolului pământesc, însă, în toate lucrările noastre, trebuie să ne amintim că cele mai strălucite talente sau cele mai scumpe servicii sunt primite numai atunci când eul este mistuit pe altar, ca o jertfă vie.

O altă depărtare de la principiile cele drepte, care în cele din urmă a dus la decăderea împăratului lui Israel, a fost cedarea în faţa ispitei de a-şi atribui slava care aparţinea numai lui Dumnezeu.

Din ziua când Solomon a fost însărcinat cu lucrarea clădirii templului şi până la încheierea ei, ţinta lui declarată a fost “să clădească o casă pentru Numele Domnului, Dumnezeului lui Israel “ (2 Cron. 6, 7). Această ţintă a fost pe deplin recunoscută înaintea adunării oştirilor lui Israel, la data consacrării templului. În rugăciunea lui, împăratul a recunoscut că Iehova a zis: “Numele Meu va fi în el” ( 1 Împ. 8,29). Una din părţile cele mai mişcătoare ale rugăciunii de consacrare a fost cererea către Dumnezeu cu privire la străinii care vor veni din ţările îndepărtate, ca să afle mai mult despre Acela a cărui faimă se răspândise printre popoare. “Se va şti”, s-a rugat împăratul, “că Numele Tău este mare, mâna Ta este tare şi braţul Tău este întins”. În favoarea fiecăruia dintre aceşti închinători străini, Solomon a cerut: “Ascultă-l şi dă străinului aceluia tot ce-Ţi va cere, pentru ca toate popoarele pământului să cunoască Numele Tău, să se teamă de Tine ca şi poporul Tău Israel, şi să ştie că Numele Tău este chemat peste casa aceasta pe care am făcut-o eu” (1 Împ. 8,42.43).

La încheierea serviciului divin, Solomon îl îndemnase pe Israel să fie credincios Dumnezeului Celui adevărat, pentru ca “toate popoarele pământului să poată cunoaşte” zicea el “că Domnul este Dumnezeu şi nu este alt Dumnezeu afară de El” (1 Împ. 8,60).

Cel care a plănuit templul era mai mare decât Solomon; înţelepciunea şi slava lui Dumnezeu erau descoperite acolo. Desigur că aceia care nu cunoşteau aceste fapte se mirau şi-l lăudau pe Solomon, ca fiind arhitectul şi constructorul, dar împăratul a declinat orice onoare pentru plănuirea şi înălţarea lui.

Aşa au stat lucrurile atunci când împărăteasa din Seba a venit să-l viziteze pe Solomon. Auzind despre înţelepciunea lui şi despre templul măreţ pe care-l clădise, ea s-a hotărât “să-l încerce cu întrebări grele” şi să vadă personal lucrările lui vestite. Însoţită de o suită de slujitori cu cămile, ducând “mirodenii, aur mult şi pietre scumpe”, ea a făcut o călătorie lungă la Ierusalim. “S-a dus la Solomon şi i-a spus tot ce avea pe inimă”, a vorbit cu el despre tainele naturii, şi Solomon a învăţat-o cu privire la Dumnezeul naturii, marele Creator, care locuieşte în cerurile înalte şi guvernează peste tot. “Solomon i-a răspuns la toate întrebările şi nu a fost nimic pe care să nu fi ştiut Solomon să i-l lămurească” (1 Împ; 10,1-3; 2 Cron. 9,1.2).

“Împărăteasa din Seba a văzut toată înţelepciunea lui Solomon, şi casa pe care o zidise şi bucatele de la masa lui, şi locuinţele slujitorilor lui, şi slujbele şi hainele celor ce-i slujeau, şi paharnicii lui, şi arderile de tot, pe care le aducea în Casa Domnului. Uimită, a zis împăratului: 'Deci era adevărat ce am auzit în ţara mea despre faptele şi înţelepciunea ta! Dar nu credeam, până n-am văzut cu ochii mei. Şi iată că nici jumătate nu mi s-a spus. Tu ai mai multă înţelepciune şi propăşire decât am auzit mergându-ţi faima. Ferice de oamenii tăi, ferice de slujitorii tăi, care sunt necurmat înaintea ta, care aud înţelepciunea ta!” (1 Împ. 10,4-8; 2 Cron. 9,3-6).

La încheierea vizitei, împărăteasa fusese atât de deplin învăţată de Solomon cu privire la izvorul înţelepciunii şi priceperii lui, încât a fost silită să nu înalţe unealta omenească, ci să exclame: “Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul tău, care a binevoit să te pună pe scaunul de domnie al lui Israel! Pentru că Domnul iubeşte pentru totdeauna pe Israel, de aceea te-a pus împărat, ca să slujeşti şi să faci dreptate” (1 Împ. 10,9). Aceasta era impresia pe care Dumnezeu intenţiona să o facă asupra tuturor popoarelor. Iar atunci când “toţi împăraţii pământului căutau să-l vadă pe Solomon, ca să audă înţelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în inima lui” (2 Cron. 9,23), Solomon L-a onorat pentru o vreme pe Dumnezeu, atrăgându-le atenţia cu respect către Creatorul cerului şi al pământului, către Conducătorul Universului, Cel Atotînţelept.

Care ar fi fost istoria lui Solomon, dacă ar fi continuat în umilinţa sufletului să îndrepte atenţia oamenilor de la sine către Acela care îi dăduse înţelepciunea, bogăţia şi cinstea! Dar, în timp ce raportează virtuţile lui, pana inspirată dă o mărturie credincioasă şi cu privire la căderea lui. Înălţat pe culmea măreţiei şi înconjurat cu darurile bogăţiei, Solomon a fost ameţit, şi-a pierdut echilibrul şi a căzut. Înălţat continuude oamenii lumii, n-a mai fost în stare să respingă flatările la adresa lui. Înţelepciunea încredinţată lui pentru a-L preamări pe Dătător l-a umplut de mândrie. În cele din urmă, a îngăduit oamenilor să vorbească despre el ca despre unul vrednic de laudă pentru strălucirea neîntrecută a clădirilor plănuite şi înălţate în cinstea Numelui Domnului Dumnezeului lui Israel.

În felul acesta, templul lui Iehova a ajuns să fie cunoscut printre popoare, ca fiind “templul lui Solomon”. Unealta omenească şi-a atribuit slava care îi aparţinea Aceluia “mai mare decât cel mare” (Ecl. 5,8)., Până în ziua de astăzi, templul despre care Solomon declarase: “Numele Tău este chemat peste casa aceasta pe care am zidit-o” (2 Cron. 6,33) este cel mai adesea numit nu “templul lui Iehova”, ci “templul lui Solomon”.

Omul nu poate da pe faţă o slăbiciune mai mare decât atunci când îngăduie oamenilor să-i atribuie cinstea pentru darurile care îi sunt date de cer. Creştinul adevărat va face din Dumnezeu cel dintâi, cel de pe urmă şi cel mai bun în toate. Nici un motiv născut din ambiţie nu va răci dragostea lui pentru Dumnezeu; stăruitor şi neabătut, el va face ca cinstea să-I fie dată Tatălui ceresc. Numai atunci când suntem credincioşi în cinstirea Numelui lui Dumnezeu, înclinaţiile noastre sunt sub supravegherea divină şi suntem făcuţi în stare să creştem în putere spirituală şi intelectuală.

Isus, Maestrul divin, a înălţat totdeauna Numele Tatălui Său ceresc. El i-a învăţat pe ucenici să se roage: “ Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-Se Numele Tău” (Mat. 6,9). Şi nu trebuia ca ei să uite să recunoască: “A Ta este... slava” (Mat. 6,13). Atât de atent a fost Marele Vindecător să îndrepte atenţia de la Sine la Izvorul puterii Sale, încât mulţimea uimită, “când a văzut că muţii vorbesc, ciungii se însănătoşează, schilozii umblă şi orbii văd”, nu L-au preamărit pe El, ci au slăvit pe Dumnezeul lui Israel (Mat. 15,31). În rugăciunea minunată pe care Hristos a înălţat-o chiar înainte de răstignirea Sa, a spus: “ Te-am proslăvit pe pământ... Proslăveşte pe Fiul Tău”, Se ruga El, “ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine”. “Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei, şi Eu să fiu în ei” (Ioan 17, 1.4.25.26).

“Aşa vorbeşte Domnul: înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Cel ce se laudă, să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în aceasta găsesc plăcere Eu, zice Domnul” (Ier. 9,23.24).

“Atunci voi lăuda Numele lui Dumnezeu prin cântări, şi prin laude Îl voi preamări”. “ Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute! Te voi lăuda din toată inima mea Doamne, Dumnezeul meu, şi voi preamări Numele Tău în veci!” “Înălţaţi pe Domnul, împreună cu mine. Să lăudăm cu toţii Numele Lui!” (Ps. 69,30; Apoc. 4,11; Ps. 86,12; 34,3). Introducerea unor principii care l-au îndepărtat de spiritul de sacrificiu şi care tindeau spre proslăvirea de sine a fost însoţită de o altă vădită pervertire a planului divin pentru Israel. Dumnezeu plănuise ca poporul Său să fie lumina lumii. De la ei trebuia să strălucească slava Legii Sale, aşa cum se descoperise în viaţa practică. Pentru împlinirea acestui plan, El rânduise ca poporul ales să ocupe o poziţie deosebită între popoarele lumii.

În zilele lui Solomon, împărăţia lui Israel se întindea de la Hamat, în nord, până la Egipt, la miazăzi şi de la Marea Mediterană, până la râul Eufrat. Prin această regiune treceau multe căi naturale pentru comerţul lumii, iar caravanele din ţări îndepărtate treceau continuu într-o parte şi alta. Astfel, lui Solomon şi poporului li s-a oferit ocazia să descopere oamenilor din toate naţiunile caracterul Împăratului împăraţilor şi să-i înveţe să-L respecte şi să-L asculte. Această cunoaştere avea să fie dată lumii întregi. Prin învăţăturile cuprinse în jertfe, Hristos urma să fie înălţat înaintea popoarelor, pentru ca toţi care doreau să poată avea viaţa.

Aşezat în fruntea unui popor care fusese rânduit ca o lumină pentru naţiunile înconjurătoare, Solomon ar fi trebuit să folosească înţelepciunea şi puterea influenţei date lui de Dumnezeu în organizarea şi îndrumarea unei mari mişcări pentru iluminarea acelora care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu şi adevărul Său. În felul acesta, mulţi ar fi fost câştigaţi pentru primirea preceptelor divine, Israel ar fi, fost ocrotit de practicile păcătoase ale păcatului şi ale păgânismului, iar Domnul slavei ar fi fost mult onorat. Dar Solomon a pierdut din vedere această ţintă înaltă. El nu a reuşit să folosească ocaziile deosebite pentru iluminarea acelora care treceau continuu prin ţara lui sau care zăboveau în oraşele principale ale ţării.

Spiritul misionar, pe care Dumnezeu îl sădise în inima lui Solomon şi în inimile tuturor israeliţilor credincioşi, a fost înlocuit cu un spirit negustoresc. Ocaziile oferite de legăturile cu multe popoare au fost folosite pentru mărire personală. Solomon a căutat să-şi întărească poziţia politică, clădind cetăţi întărite la vadurile comerciale. El a rezidit, Ghezerul, aproape de Iope, aşezat de-a lungul căii dintre Egipt şi Siria; Bet-Horonul, la apus de Ierusalim, care controla trecerea pe drumul ce ducea din inima Iudeii la Ghezer şi la ţărmul mării; Meghido, aşezat pe drumul caravanelor de la Damasc la Egipt şi din Ierusalim către miazănoapte, precum şi “ Tatmorul din pustie” (2 Cron. 8,4), de-a lungul căii caravanelor de la răsărit. Toate aceste cetăţi au fost puternic întărite. Avantajele comerciale ale ieşirii la Marea Roşie au fost dezvoltate prin construirea unei flote de “corăbii la Eţion-Gheber... pe ţărmurile Mării Roşii, în ţara Edomului”. Marinarii pricepuţi din Tir, “împreună cu slujitorii lui Solomon”, formau echipajul acestor vase în călătoriile “la Ofir şi au luat de acolo... aur” şi “foarte mult lemn de santal şi pietre scumpe” (2 Cron. 8,18; 1 Împ. 9,26.28; 10,11).

Veniturile împăratului şi ale multora dintre supuşii lui au crescut foarte mult, dar cu ce preţ! Prin lăcomia şi nesocotinţa celor cărora le-au fost încredinţate descoperirile lui Dumnezeu, mulţimile nenumărate care aglomerau drumurile comerciale au fost lăsate în necunoştinţă de Dumnezeu.

În contrast izbitor cu drumul urmat de Solomon, a fost calea urmată de Hristos, atunci când a fost pe pământ. Mântuitorul, cu toate că avea “toată puterea”, n-a folosit niciodată această putere pentru preamărirea de Sine. Nici un vis de cucerire pământească, de mărire lumească, nu a mânjit desăvârşirea slujirii Sale pentru omenire. “Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi”, a zis El; “dar Fiul omului nu are unde-Şi odihni capul” ( Mat. 8,20). Aceia care, ca răspuns la chemarea vremii, intră în slujba Maestrului ar face bine să studieze metodele Sale. El a folosit din plin ocaziile oferite de marile răspântii de drumuri.

Între călătoriile Sale, Isus a locuit la Capernaum, care a ajuns să fie cunoscut ca fiind “cetatea Sa” (Mat. 9,1). Aşezat pe drumul care mergea de la Damasc la Ierusalim şi spre Egipt şi Marea Mediterană, el era foarte potrivit ca centru al lucrării Mântuitorului. Călători din multe ţări treceau prin cetate sau se opreau pentru odihnă. Acolo, Isus Se întâlnea cu oameni din toate popoarele şi din toate categoriile, şi în felul acesta, învăţăturile Sale erau duse în alte ţări şi în multe familii. Pe această cale, era trezit interesul cu privire la profeţiile care arătau către Mesia, atenţia era îndreptată către Mântuitorul, iar lucrarea Lui era prezentată lumii.

În zilele noastre, ocaziile de a veni în legătură cu bărbaţi şi femei din toate clasele şi din multe naţionalităţi sunt mult mai mari decât în zilele lui Israel. Răspântiile drumurilor s-au înmulţit de o mie de ori.

Asemenea lui Hristos, slujitorii de astăzi ai Celui Prea Înalt trebuie să-şi ocupe locul în aceste mari răspântii, unde pot întâlni mulţimile care trec din toate părţile lumii. Ca şi El, ascunzând eul în Dumnezeu, ei trebuie să semene sămânţa Evangheliei, prezentând altora adevărurile preţioase ale Sfintei Scripturi, care vor prinde rădăcini în minte şi vor răsări în viaţa veşnică.

Lecţiile învăţate din căderea lui Israel, în anii când conducător şi popor s-a întors de la scopul înalt pe care fuseseră chemaţi să-l aducă la îndeplinire, sunt solemne. În loc să fie slab, chiar pe punctul să cadă, Israelul lui Dumnezeu, de astăzi, reprezentanţii cerului, care alcătuiesc biserica adevărată a lui Hristos, trebuie să fie puternici, căci asupra lor stă sarcina încheierii lucrării care a fost încredinţată omului şi să grăbească ziua răsplătirilor finale. Totuşi, aceleaşi influenţe care l-au învins pe Israel în timpul domniei lui Solomon se pot întâlni şi astăzi. Oştile vrăjmaşului oricărei neprihăniri sunt puternic fortificate, şi numai prin puterea lui Dumnezeu poate fi câştigată biruinţa. Lupta din faţa noastră cer exercitarea spiritului de lepădare de sine, neîncredere în sine şi dependenţa numai de Dumnezeu, pentru folosirea înţeleaptă a fiecărei ocazii spre mântuirea sufletelor. Binecuvântarea lui Dumnezeu va însoţi biserica Sa atunci când înaintează unită, descoperind lumii care zace în întunericul rătăcirii frumuseţea sfinţeniei, aşa cum se dă pe faţă într-un spirit de jertfire de sine, asemenea lui Hristos, într-o înălţare a celor dumnezeieşti, mai presus de cele omeneşti şi într-o slujire iubitoare şi neobosită pentru aceia care au atâta nevoie de binecuvântările Evangheliei.